ICCJ. Decizia nr. 1868/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1868/2014
Dosar nr. 10444/90/2012
Şedinţa publică din data de 30 mai 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 121 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea a fost respinsă cererea formulată de inculpatul S.G., de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor, în infracţiunea de vătămare corporală gravă, iar în temeiul art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi b), art. 76 alin. (1) lit. b) şi art. 76 alin. (2), a fost condamnat inculpatul S.G., fără antecedente penale, la 4 ani şi 6 luni închisoare.
Au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani şi s-a făcut în cauză aplicarea disp.art. 57 şi 71 C. pen.
Totodată, s-a luat act că partea vătămată A.N. nu s-a constituit parte civilă şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că la data de 28 noiembrie 2009 inculpatul, care conducea un autoturism pe raza comunei M. pentru a-şi asigura scăparea după o tentativă de furt în comună (din gospodăria familiei S.), a călcat cu roata stângă din faţa autoturismului pe partea vătămată A.I.I., după care l-a luat pe capotă pe A.N. pe care l-a târât aproximativ 12 km până în dreptul Muzeul Satului din comuna B., fără să oprească şi fără să îi pese că avea o persoană agăţată de capota autoturismului său, care iniţial urmărise să-l oprească pentru a fi tras la răspundere pentru tentativa de furt din comună.
A reţinut prima instanţă că A.N. s-a prins cu mâinile de capotă în momentul în care a venit în ajutorul tatălui său, partea vătămată A.I.
Pentru a scăpa de A.N. de pe capotă, inculpatul a condus tot drumul cu viteză mare, manevrând autoturismul dreapta - stânga cu intenţia de a-l arunca pe acesta de pe capotă.
Pe timpul cât inculpatul a condus autoturismul, cu A.N. pe capotă, acesta din urmă a suferit o fractură a osului calcaneu la călcâiul piciorului drept.
Pe traseul spre Rm. Vâlcea, inculpatul S.G. a încercat să fugă, dar a intrat în coliziune cu un alt autoturism care îi blocase sensul de deplasare. În autoturismul condus de inculpat se aflau cinci femei de etnie romă care au participat la tentativa de furt din comuna M.
A mai reţinut instanţa de fond că depoziţia inculpatului este infirmată de concluziile raportului de constatare medico-legală, de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor S.C., S.E., S.C.V., S.I.C., S.G.L., P.E.R., A.I., A.V. şi A.N.A. şi parţial de declaraţiile persoanelor care l-au însoţit pe inculpat, persoane care au perceput în mod direct derularea incidentului ce a avut loc în com. M., iar apoi pe traseul pe care inculpatul s-a deplasat cu partea vătămată pe capota autoturismului şi care au relatat aspecte anterioare sau întâmplate imediat după producerea acestuia, care confirmă varianta prezentată de partea vătămată. Astfel, din depoziţiile martorilor s-a conturat contextul în care inculpatul şi cele 5 femei au fost nevoite să părăsească gospodăria familiei S., momentul în care autoturismul a fost oprit şi apoi momentul în care inculpatul a pornit cu viteză maşina şi l-a accidentat pe A.I., iar apoi a intrat direct în partea vătămată care, pentru a se salva, s-a aruncat pe capotă.
În faţa instanţei de fond inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182. alin. (2) C. pen., solicitare pe care prima instanţă a apreciat-o ca neîntemeiată reţinând că, raportat la modul de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, astfel cum au fost relevate de probele administrate în cauză, rezultă forma şi modalitatea vinovăţiei cu care a săvârşit fapta, reieşind aşadar că inculpatul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
A arătat judecătorul fondului că există tentativă de omor şi nu vătămare corporală, ori de câte ori inculpatul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente ori procedee specifice uciderii şi că nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional, iar intenţia de omor se deduce din modul în care inculpatul a acţionat.
Instanţa de fond a mai menţionat că, între momentul luării rezoluţiei infracţionale de a pleca în viteză cu autoturismul în condiţiile în care partea vătămată se afla pe capota autoturismului şi momentul în care deplasarea inculpatului a fost blocată în trafic, a existat o perioadă suficientă de timp pentru a reflecta, conştient, asupra posibilelor consecinţe cu potenţial letal al respectivului act.
Împrejurarea că inculpatul S.G. a manevrat iniţial autoturismul către numitul A.I., pe care l-a călcat cu roata maşinii pe piciorul stâng, după care a lovit-o pe partea vătămată peste picioare şi, pentru a se salva, aceasta a fost nevoită să se prindă de capotă, faptul că inculpatul a accelerat şi a plecat în viteză părăsind locul respectiv, dovedeşte că acesta a acţionat cu intenţie indirectă, prevăzând şi acceptând posibilitatea producerii rezultatului letal.
Sub aspectul laturii subiective tribunalul a reţinut că inculpatul S.G. a folosit ca obiect de agresiune autoturismul pe care îl conduce şi cu care a încercat să-şi asigure scăparea în momentul în care i s-a cerut să justifice prezenţe femeilor care îl însoţeau în curtea şi locuinţa soţilor S., ambii persoane în vârstă şi, chiar dacă nu ar fi avut intenţia directă să ucidă, prin modalitatea directă de acţiune, obiectul folosit şi care este apt de a produce moartea, a avut reprezentarea gravităţii faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părţii vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voinţa şi acţiunea lui.
Aşadar, apreciind că vinovăţia inculpatului a fost pe deplin dovedită, la individualizarea judiciară a pedepsei ce i-a fost aplicată şi a modului de executare, prima instanţă a ţinut cont, conform dispoziţiilor art. 72 C. pen., atât de gradul de pericol social concret al faptei, de modalitatea şi împrejurările în care a fost săvârşită, de urmările produse, precum şi de cele potenţiale, respectiv eventualitatea suprimării vieţii victimei, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului care este o persoană tânără, aflată la primul contact cu legea penală şi care a achitat în faza de urmărire penală despăgubirile civile solicitate de partea vătămată.
De asemenea, s-a avut în vedere şi poziţia adoptată de inculpat pe parcursul desfăşurării procesului penal, în sensul că acesta, deşi a fost legal citat, nu s-a prezentat la termenele fixate de procurorul de caz sau la termenele stabilite de instanţă, precum şi încercarea de a face o înţelegere frauduloasă cu partea vătămată în legătură cu împrejurările în care a fost comisă fapta, înţelegere materializată în declaraţia mincinoasă dată de partea vătămată şi sancţionarea acesteia cu amendă administrativă pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a aplicat inculpatului S.G. o pedeapsă cu închisoarea al cărei cuantum a fost orientat, în raport de gravitatea faptei comise şi periculozitatea socială a inculpatului, sub limita minimului special prevăzut de textul incriminator, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu consecinţa aplicării art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.
Totodată, instanţa de fond a avut în vedere că partea vătămată A.N., audiată pe parcursul cercetării judecătoreşti, a declarat că nu se constituie parte civilă întrucât, împreună cu tatăl său A.I., a fost despăgubită de inculpat cu suma de 2.000 dolari SUA.
Concluzionând, prima instanţă a apreciat că fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor şi nu a infracţiunii de vătămare corporală gravă, respingând în consecinţă cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice şi condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de tentativă de omor calificat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul S.G., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. Totodată, critica inculpatului a vizat şi neschimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor în infracţiunea de vătămare corporală gravă.
În plus, inculpatul a solicitat şi aplicarea disp.art 46 C. pen., invocând starea de temere în care s-a aflat inculpatul, ca urmare a faptului că era urmărit de cetăţenii din comună, după tentativa de furt.
Prin Decizia penală nr. 137/A din 28 noiembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul S.G. împotriva sentinţei instanţei de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la situaţia de fapt că, din actele dosarului rezultă că la data de 28 noiembrie 2009, cinci femei de etnie romă l-au tocmit pe inculpatul S.G., plătindu-l pentru a le transporta din Craiova în comuna M. în scopul sustragerii de bunuri din gospodăriile sătenilor. Cele cinci femei au fost surprinse într-o gospodărie de către proprietarul acesteia când încercau să sustragă bunuri, au fost scoase afară cu ajutorul vecinilor, au reuşit să se urce în autoturismul lui S.G. care le aştepta la poartă, după care au plecat în direcţia Mănăstirii Frăsinei, fără să cunoască că acolo drumul se înfundă, fiind nevoiţi să se întoarcă.
La întoarcere, o parte din săteni, i-au aşteptat şi le-au făcut semn să oprească. Inculpatul S.G. a încetinit şi a oprit autoturismul, după care s-a îndreptat către partea vătămată A.I., l-a lovit, proiectându-l în şanţ, a virat pe partea opusă, lovindu-l cu bara de protecţie şi proiectându-l pe capotă pe A.N.
A reţinut instanţa de apel că inculpatul a condus autoturismul cu viteză mare, deşi pe capotă avea prins pe A.N., pe care l-a transportat în această situaţie mai bine de 12 km, până la Muzeul Satului în comuna B., unde i s-a barat drumul de către un autotren şi un autoturism, după ce se făcuse apel de urgenţă la 112 şi au intervenit organele de poliţie.
De asemenea, Curtea de Apel a avut în vedere că potrivit raportului de constatare medico-legală nr. 1171/R/927 întocmit la 3 decembrie 2009 de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Vâlcea, a rezultat că A.N. a suferit leziuni traumatice pentru vindecarea cărora au fost necesare 55 de zile îngrijiri medicale.
A menţionat instanţa de apel, că deşi leziunile traumatice suferite de A.N. nu au pus în primejdie viaţa victimei şi acesta nu a rămas cu infirmitate sau invaliditate posttraumatice, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor şi nu ale infracţiunii de vătămare corporală gravă.
S-a avut în vedere că inculpatul a încercat să scape cu orice preţ de tragerea la răspundere a faptelor, respectiv de la tentativa de furt la care era părtaş alături de cele cinci femei pe care le transportase în acest sens în comuna M.
A menţionat instanţa de apel că ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă de tentativa la infracţiune de omor este poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii, în timp ce în cazul infracţiunii prev. de art. 182 C. pen., făptuitorul acţionează în sensul cauzării unei vătămări corporale victimei, şi atunci când se produce o consecinţă mai gravă şi anume punerea în primejdie a vieţii acesteia, consecinţă care depăşeşte intenţia făptuitorului şi în raport cu care se află în culpă, în cazul tentativei la infracţiunea de omor acesta acţionează numai cu intenţie ca şi în cazul inculpatului în speţă.
Astfel, pentru stabilirea poziţiei subiective a inculpatului, în speţă, s-a ţinut seama de toate împrejurările în care acesta a comis fapta, de folosire a autoturismului, de lovire a primei părţi vătămate şi după care tot cu intenţie l-a lovit pe A.N., pe care l-a aruncat pe capota maşinii sale şi l-a târât mai bine de 12 km, încercând să-l arunce, prin diferite manevre în conducere. În opinia instanţei de apel, toate acestea au dus la concluzia că inculpatul trebuie să răspundă pentru infracţiunea de tentativă de omor.
De asemenea, s-a avut în vedere şi conţinutul raportului de constatare medico-legală din care rezultă că leziunile suferite de partea vătămată nu i-au pus în primejdie viaţa acestuia şi a necesitat numai 55 de zile îngrijiri medicale, ceea ce ar putea conduce la ideea unei alte încadrări juridice decât cele date faptei, însă s-a apreciat mai importantă intenţia agresorului, directă sau indirectă în raport cu viaţa victimei.
Or, după ce a lovit victima cu bara autoturismului şi a aruncat-o pe capotă, târând-o pe aceasta mai bine de 12 km pe drumul public, inculpatul a urmărit sau cel puţin a acceptat producerea unui rezultat letal.
Se mai menţionează în decizia recurată că inculpatul nu poate susţine că ar fi comis fapta în condiţiile art. 46 C. pen., respectiv din cauza unor constrângeri morale exercitate prin ameninţare, ca un pericol grav pentru persoana lui sau a femeilor pe care le transportase cu intenţia de a fura bunuri din gospodăriile sătenilor din comuna M., intenţia sătenilor fiind de opri pe inculpat şi însoţitoare din acţiunea lor de furt.
Instanţa de apel a constat că nu există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei săvârşite de inculpatul pentru ca acesta să fie achitat în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior, considerând totodată neîntemeiată şi cererea de reducere a cuantumului pedepsei aplicate, reţinând că, instanţa de fond a avut în vedere principiul proporţionalităţii în sensul corectei adecvări a pedepsiei faţă de situaţia de fapt şi scopul legii penale, reţinându-se în favoarea acestuia circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi b) C. pen.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.G. la data de 05 decembrie 2013.
Recursul formulat de inculpat a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 decembrie 2013, stabilindu-se termen de judecată a recursului la data de 18 aprilie 2014.
Inculpatul a depus motivele de recurs la data de 19 martie 2014, cu respectarea termenului prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Prin motivele scrise de recurs inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, precum şi cazul de casare prevăzut de pct. 12 al aceluiaşi articol, solicitând, în esenţă, admiterea recursului, casarea sentinţei şi achitarea sa.
De asemenea, cu prilejul dezbaterilor, apărătorii aleşi au susţinut motivele de recurs formulate prin prisma celor două cazuri de casare pentru considerentele pe larg expuse în prima parte a acestei decizii.
Aşadar, s-a criticat decizia atacată în raport de cazul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, susţinându-se că din probele dosarului nu rezultă vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii, că în mod greşit s-a reţinut de instanţele inferioare că inculpatul a urmărit să suprime viaţa părţii vătămate, acesta acţionând cu intenţia de a scăpa de furia oamenilor şi că, în mod greşit, a fost respinsă solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei de omor în cea de vătămare corporală.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 teza I C. proc. pen. anterior, s-a susţinut că infracţiunii la care a fost condamnat inculpatul îi lipseşte unul din elementele constitutive, respectiv cel al vinovăţiei, fapta sa constituind un gest reflex de apărare.
Totodată, s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor mai favorabile din noul C. pen. în sensul reţinerii în sarcina inculpatului a infracţiunii prevăzute de art. 193.
Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 30 mai 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.
Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competenţa de soluţionare cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.
Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."
Prin urmare, constatând că recursul, în prezenta cauză, se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile prevederile Codului de procedură penală anterior în materia recursului.
Cu privire la prevederile Codului de procedură penală anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunţării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Sub acest aspect, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la data de 28 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, fiind supusă casării exclusiv în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menţionat, rezultă că prin limitarea obiectului judecăţii în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Astfel, reexaminarea integrală a cauzei de către instanţa de apel, în condiţii similare cu cea desfăşurată de instanţa de fond, a condus în mod firesc la concluzia că devoluţiunea în faţa instanţei de recurs trebuie limitată numai la anumite chestiuni de drept prevăzute limitativ de lege.
În cauză, recurentul inculpat a invocat incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct 12 teza I şi 172 C. proc. pen. anterior.
Criticile pe care acesta le-a circumscris celor două cazuri de casare invocate trebuie apreciate sub aspectul temeiniciei din perspectiva faptului că recursul este o cale ordinară de atac cu devoluţie exclusivă în drept şi nu mai este posibil un control integral din partea instanţei, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în aceleaşi coordonate în care stabilirea adevărului, a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei au avut loc în primele două grade de jurisdicţie.
Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, stabilirea vinovăţiei ori reindividualizarea pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Examinând recursul formulat de inculpatul S.G. conform dispoziţiilor art. 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/201, dar şi a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele motive:
În recurs, reiterând criticile din apel, inculpatul a invocat lipsa intenţiei de a suprima viaţa părţii vătămate, precum şi faptul că s-a aflat într-o stare de temere atât pentru sine, cât şi pentru celelalte persoane care se aflau în autoturismul pe care îl conducea la momentul săvârşirii faptei, arătând că sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I şi 17 C. proc. pen. anterior.
Or, instanţele de fond şi apel au stabilit sub aspectul situaţiei de fapt că din ansamblul întregului material probator a rezultat că, în mod cert, la data de 28 noiembrie 2009, inculpatul S.G. în timp ce conducea autoturismul pe raza comunei M., judeţ Vâlcea, din direcţia Mănăstirea Frăsinei, a călcat cu roata stângă faţă a maşinii pe numitul A.I.I., după care l-a luat pe capotă pe A.N. pe care l-a transportat aproximativ 12 km până în dreptul Muzeului Satului din comuna B., încercând astfel să-şi asigure scăparea în urma tentativei de furt ce a avut loc la locuinţa numitului S.C., faptă comisă de cinci femei de etnie romă pe care le-a transportat cu autoturismul. De asemenea, s-a reţinut că inculpatul a condus autoturismul executând manevre de frânare şi de mers în zig-zag, astfel că partea vătămată a atins cu picioarele asfaltul şi a suferit o fractură a osului calcaneu la călcâiul piciorului drept.
Totodată, Înalta Curte notează că instanţa de fond a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. anterior, reţinând că probatoriul administrat demonstrează că infracţiunea de tentativă de omor pentru care inculpatul S.G. a fost trimis în judecată a fost săvârşită de acesta cu intenţie indirectă, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor şi nu acelea ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, raportat la modul de săvârşire al faptei şi la împrejurările în care aceasta a fost comisă. Astfel, s-a reţinut că din modul desfăşurării faptei anterior descris, mijlocul folosit, faptul că inculpatul a accelerat şi a plecat în viteză părăsind locul respectiv dovedeşte că acesta a acţionat cu intenţie indirectă, prevăzând şi acceptând posibilitatea producerii rezultatului letal, a pus în primejdie viaţa părţii vătămate, existând permanent riscul ca aceasta să cadă de pe capotă şi să fie accidentată mortal atât de autoturismul pe care îl conducea inculpatul cât şi de alte autovehicule aflate în trafic, inculpatul având reprezentarea gravităţii faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părţii vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voinţa şi acţiunea lui.
Criticile inculpatului vizând lipsa intenţiei de a comite fapta, precum şi existenţa unei constrângeri morale sunt în contradicţie cu datele ce caracterizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi pentru a analiza temeinicia lor instanţa de recurs ar trebui să cenzureze situaţia de fapt, să verifice concordanţa dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, ceea ce nu este permis prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.
Astfel, pentru a examina criticile inculpatului vizând lipsa intenţiei de a comite fapta şi împrejurările comiterii acesteia, instanţa de recurs are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de prima instanţă, care nu poate fi schimbată, şi care, contrar susţinerilor inculpatului conduce la concluzia că acesta a săvârşit fapta cu intenţie în modalitatea faptică descrisă în hotărârile atacate.
Aşa cum s-a precizat anterior, examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.
Totodată, Înalta Curte notează că motivele invocate de către inculpat privind schimbarea încadrării juridice, respectiv solicitarea de achitare, ambele prin trimitere la greşita reţinere a situaţiei de fapt şi greşita interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel, nu se circumscriu noţiunii de "greşită aplicare a legii" şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs prin prisma cazurilor de casare prev. de 3859 pct. 12 şi 172 C. proc. pen. anterior.
Din această perspectivă motivele de recurs care tind a antama situaţia de fapt sunt neîntemeiate prin raportare la faptul că acestea nu pot fi examinate prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpat, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte infracţiunea de omor calificat, precum şi modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracţiune.
Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, Codul penal anterior şi Codul penal în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.
Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.
Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Controlul legalităţii unei hotărâri judecătoreşti în recurs presupune nu doar îndreptarea unor încălcări ale legii la judecata în fond şi apel ci şi verificarea dacă prin ivirea unor situaţii ulterioare pronunţării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalităţii şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanţială.
În reglementarea C. proc. pen., în varianta anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, a fost abrogat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen. anterior, care viza situaţia în care a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului.
Prin abrogarea cazului de casare menţionat, în situaţia în care legea penală intervine înaintea soluţionării cauzei în primă instanţă sau în apel, iar aceste instanţe nu i-au dat eficienţă, hotărârea de condamnarea va fi pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Situaţia în care legea penală intervine după pronunţarea hotărârii în apel nu este reglementată distinct printr-un caz special de casare, însă atrage incidenţa temeiului de casare înscris în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, pentru că hotărârea chiar dacă la momentul pronunţării era legală, nelegalitatea ei este determinată de reglementări survenite ulterior pronunţării, şi nu ca urmare a unor erori de drept produse în cursul judecăţii în fond şi apel.
Aşadar, o hotărâre judecătorească care este legală la momentul pronunţării poate deveni contrară legii sau să aplice greşit legea în raport cu un element ulterior pronunţării, cum ar fi intervenţia unei noi legi.
În cauză, inculpatul a solicitat să se facă aplicarea legii mai favorabile, motivul de recurs fiind invocat în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată .
De altfel, principiul constituţional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile şi restabilirea legalităţii sub acest aspect.
Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen. din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009), a pronunţat Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.
Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă, utilizând criteriul aprecierii in concreto.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că infracţiunea de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, fapta de a ucide o persoană este în continuare incriminată fiind prevăzută ca infracţiune în art. 188 C. pen. fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
La momentul comiterii, infracţiunea era incriminată în art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior fiind sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracţiunii de omor.
Înlăturarea elementului circumstanţial agravant influenţează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reţinută infracţiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prev. de art. 188 C. pen. şi nu are efecte cu privire la incriminarea faptei de a ucide o persoană care a rămas în continuare prevăzută de legea penală.
În ceea ce priveşte condiţiile de existenţă a tentativei şi cele privind tratamentul sancţionator, Înalta Curte constată că acestea nu au fost modificate, fiind preluate în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în art. 32 şi 33 din noul C. pen.
În favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţe atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. anterior, fiind valorificate exclusiv datele ce vizau persoana inculpatului, respectiv faptul că este o persoană tânără, aflată la primul contact cu legea penală şi care a achitat în faza de urmărire penală despăgubirile civile solicitate de partea vătămată.
Potrivit legii noi, asemenea circumstanţe atenuante referitoare la persoana inculpatului nu mai pot fi reţinute, legea nouă prevăzând doar circumstanţe atenuante legate de fapta comisă.
Astfel, în conformitate cu art. 75 alin. (2) C. pen., pot constitui circumstanţe atenuante judiciare eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii şi împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
Pe de altă parte, circumstanţele atenuante judiciare nu pot fi analizate separat de încadrarea juridică şi sancţiune. Prin urmare, faptul că prin hotărârile atacate s-au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi b) C. pen. anterior, urmează să fie avut în vedere doar în ceea ce priveşte încadrarea dată faptei potrivit legii vechi, în vigoare la data comiterii faptei.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că potrivit legii vechi, fapta comisă de inculpat era sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, sancţiune care, prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei prev. de art. 21 C. pen. anterior, era redusă la limite cuprinse între 7 ani şi 6 luni şi 12 ani şi 6 luni închisoare. Pedeapsa aplicată pentru această infracţiune a fost de 4 ani şi 6 luni închisoare ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante, fiind stabilită sub minimul special, în conformitate cu art. art. 76 alin. (2) C. pen. anterior.
Potrivit legii noi, fapta inculpatului corespunde infracţiunii prev. de art. 188 alin. (1) C. pen. şi este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei prev. de art. 33 alin. (2) C. pen. limitele de pedeapsă sunt de la 5 ani la 10 ani închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În speţă, prin reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 lit. a) şi b) C. pen. anterior, instanţa de fond a aplicat o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare, situată sub minimul special, aşa încât, în condiţiile în care, potrivit legii noi, aceste circumstanţe atenuante nu mai pot fi reţinute, instanţa de recurs ar trebui să stabilească o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de legea nouă, de 5 ani închisoare, mai mare decât cea care a fost aplicată pe baza legii vechi.
În consecinţă, legea penală mai favorabilă inculpatului este vechea reglementare penală şi nu se impune admiterea recursului pe acest aspect.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S.G. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.G. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1899/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 1869/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
