ICCJ. Decizia nr. 195/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 195 / 2014
Dosar nr. 936/121/2011
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 436 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Galaţi în Dosarul nr. 936/121/2011, s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului P.E.V. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza a II-a C. pen., întrucât fapta nu există. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de incest, prevăzută de art. 203 C. pen., întrucât fapta nu există. S-a constatat că în cauză nu au fost formulate pretenţii civile.
În baza art. 189 C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul traducătorului interpret autorizat, în sumă de 1.510,20 RON, să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei, iar în temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 192 alin. (4) C. proc. pen., a fost obligat fiecare dintre reprezentanţii legali ai victimei, S.M. şi R.M., la plata către stat a câte 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul cu nr. 657/P/2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi înregistrat la Tribunalul Galaţi sub nr. 936/121/2011, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului P.E.V. pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi incest, prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi 2 lit. b1) şi alin. (3) teza a II-a C. pen., respectiv de dispoziţiile art. 203 C. pen.
S-a reţinut, în esenţă prin actul de sesizare, faptul că inculpatul a întreţinut relaţii sexuale cu victima S.A.M. (rudă în linie directă, nepoată de frate), minoră cu vârsta sub 15 ani, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra, faptă care a avut ca urmare sinuciderea victimei. Pe parcursul urmăririi penale s-au efectuat acte de cercetare specifice care s-au concretizat în următoarele mijloace materiale de probă: sesizarea reprezentanţilor legali ai victimei, numiţii S.M. şi R.M., redactată şi înregistrată în februarie 2009, declaraţiile acestora, declaraţiile martorilor S.C., P.E., G.I.C., S.N., C.O.A., C.A. şi P.P.R., raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 28 septembrie 2009 asupra comportamentului simulat al inculpatului P.E.V. şi al martorei P.E., copiile xeroxate ale unor documente întocmite de organele de poliţie din Viena cu ocazia cercetărilor efectuate în privinţa sinuciderii victimei, precum şi traducerile acestora (copii ale unor file din jurnalul victimei, încheierea-raport întocmită de Comandamentul Regional de Poliţie N., Oficiul Criminalistic Viena asupra evenimentului din 11 noiembrie 2008, când victima a fost descoperită, scrisoarea medicală vizând intoxicaţia cu medicamente a victimei din octombrie 2008), raportul de expertiză grafoscopică din 18 septembrie 2009 întocmit de I.P.J. Galaţi, prin care se concluzionează că scrisul de pe biletul de adio în litigiu a fost executat de victima în cauză, declaraţiile inculpatului.
Inculpatului i-a fost prezentat materialul de urmărire penală la data de 27 decembrie 2010, aşa cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosarul de urmărire penală.
A constatat prima instanţă că, prin actul de inculpare s-a reţinut, ca şi situaţie de fapt, că în anul 1991 numiţii S.M. şi R.M. (soţi) au părăsit teritoriul României şi s-au stabilit în Austria, unde locuiesc în continuare, în prezent fiind însă divorţaţi. Din căsătoria acestora au rezultat doi copii, S.C. şi S.A.M., aceasta din urmă născută la data de 26 aprilie 1990. Înainte de plecarea acestora în Austria, mama lui S.M., numita P.E., s-a oferit să o ia pe S.A.M., fiica acestora, în vârstă de 11 luni la acea dată, pentru a o creşte şi educa. S-a precizat că P.E., martoră în prezenta cauză, este şi mama inculpatului P.E.V., acesta din urmă fiind frate vitreg cu S.M.
Datorită anumitor împrejurări cu caracter personal, părinţii minorei au fost de acord cu acest lucru, iar minora S.A.M. a locuit, împreună cu martora P.E., într-un apartament de 3 camere situat în municipiul Galaţi. Împreună cu acestea, în acelaşi apartament au mai locuit soţul martorei, numitul P.V., precum şi copiii acestora, P.I., P.M.I., P.J. şi P.E.V., inculpatul din prezenta cauză.
În anul 1992, R.M. a revenit în România, ocazie cu care a intenţionat să-şi ia fiica în Austria, dar la insistenţele martorei P.E. ca minora să rămână în continuare la ea, aceasta a fost din nou de acord cu această situaţie.
În anul 1995, S.M. şi R.M. au trimis martorei P.E. o sumă de bani, cu ajutorul căreia martora a achiziţionat un imobil situat în comuna S., judeţul Galaţi, motivat de faptul că apartamentul în care locuiau devenise neîncăpător. După decesul soţului său şi după căsătoria fiicelor sale, martora P.E. s-a mutat în imobilul din comuna S., împreună cu minora S.A.M. şi cu inculpatul P.E.V., precum şi cu P.I., acesta din urmă plecând la scurt timp (circa 4-5 luni) în Italia pentru a munci.
Din acel moment, în imobil au continuat să locuiască martora P.E., inculpatul P.E.V. şi minora S.M.A. Imobilul respectiv era format din 3 camere, plus bucătărie, într-una din camere locuind martora şi cu nepoata sa, iar într-o altă cameră locuind inculpatul P.E.V. Acest aspect a fost confirmat şi de către inculpat.
S-a precizat prin actul de inculpare că la data mutării în noua locuinţă, minora S.A.M. avea vârsta de 5 ani, iar inculpatul P.E.V. avea vârsta de 14 ani.
Pe parcursul perioadei în care persoanele arătate mai sus au locuit împreună, au fost situaţii în care martora P.E. pleca din locuinţă, fie cu probleme personale, fie pentru a-şi vizita soacra care locuia în comuna V., judeţul Vaslui. Aceste vizite aveau o periodicitate de 3-4 luni şi martora stătea în jur de 2-3 zile, perioadă în care martora a declarat că minora era lăsată în grija unei vecine pe nume B.M., în prezent decedată.
Cu privire la aceste vizite, inculpatul P.E.V. a declarat altceva, şi anume faptul că minora era lăsată acasă cu el şi în nici un caz nu a confirmat versiunea mamei sale, în sensul că minora era lăsată la vecina respectivă. Tot inculpatul a declarat că, de fapt, mama sa o vizita zilnic pe numita B.M., timp în care de asemenea minora era lăsată la domiciliu cu acesta.
În perioadele de 2-3 zile cât martora P.E. era plecată din locuinţă, inculpatul a declarat că el era cel care avea grijă de minora S.A.M., în sensul că o pregătea pentru şcoală, o hrănea şi o ajuta la lecţii. S-a precizat că inculpatul avea doar 6 clase primare, acesta declarând că o ajuta la lecţii „atât cât mă pricepeam”.
În luna aprilie 2002, minora S.A.M., în vârstă de 12 ani la acea dată, a fost luată de către părinţii săi în Austria, unde a locuit cu familia sa într-un apartament din Viena. De la momentul la care familia s-a reîntregit, mama sa, R.M., a observat că fiica sa avea un „comportament agitat” şi care „nu era unul normal pentru vârsta ei”. Acelaşi comportament l-a observat şi tatăl său, S.M., bănuind că inculpatul P.E.V. a bătut-o sau violat-o, despre acest lucru discutând cu cumnatul său, martorul S.N. Mama minorei a descris cu acurateţe acest comportament, în sensul că minora era speriată, era foarte tăcută, „reacţiona tresărind de câte ori încercam să o ating” şi, mai ales, atunci când se vorbea de rudele din ţară, iar „ori de câte ori pomeneam numele de E., observam la M. o anumită reacţie, în sensul că M. se înroşea la faţă, tresărea şi evita orice discuţie pe acest subiect”.
Acest comportament a determinat-o pe mama minorei să insiste asupra acestui lucru, întrebând-o de multe ori dacă i s-a întâmplat ceva pe perioada şederii la bunica sa, martora P.E. La un moment dat, în jurul vârstei de 14 ani, minora a început să-i povestească mamei sale că i-ar fi văzut organele genitale ale lui P.E.V., discuţie care a fost însă întreruptă de către mama sa, fără să precizeze motivele. Din acel moment, părinţii minorei au devenit îngrijoraţi, gândindu-se chiar că poate aceasta a fost supusă vreunui abuz sexual, suspiciunile îndreptându-se către unchiul M., inculpatul P.E.V.
Acest comportament calificat drept „ciudat” de către mama sa, a continuat până la vârsta de 16 ani, când R.M. a decis efectuarea unui control ginecologic la un medic specialist din Viena.
După efectuarea acestui control, minora a refuzat să spună mamei sale, R.M., rezultatul controlului. Nici medicul specialist nu a dezvăluit părinţilor rezultatul controlului medical, invocând confidenţialitatea şi faptul că este vorba de viaţa privată a pacientului.
Pe durata anchetei s-a încercat obţinerea rezultatelor controlului, dar nu s-a reuşit acest lucru. Spitalul din Viena, Wilhelminspital, Secţia pentru anestezie şi medicină intensivă, a comunicat un răspuns părinţilor minorei, din care rezultă, printre altele, următoarele: „are probleme private, pe care i le-a încredinţat şi mamei (aceasta a promis să nu povestească altcuiva)”. Comportamentul descris mai sus a continuat, minora S.A.M. mutându-se din casa părinţilor într-o garsonieră şi la data de 15 august 2008 a avut o primă tentativă de suicid, folosind alcool şi pastile. Minora a fost găsită în stare de inconştienţă de către mama sa, R.M., care a şi transportat-o la Spitalul Wilhelminspital. Cu acea ocazie, R.M. a declarat că medicul care însoţea ambulanţa i-a arătat un caiet ce era pe jos, pronunţând cuvintele „nacht denken”, în traducere „amintiri”. La acel moment R.M. a declarat că nu a dat importanţă acestui aspect.
După acest moment, minora S.A.M. a fost vizitată la spital de către mama sa şi de către fratele său, martorul S.C., ocazie cu care minora le-a spus acestora textual: „mi-a terminat viaţa nenorocitul ăsta” şi „nimeni nu-i face nimic”. Cu acea ocazie, minora a dezvăluit că unchiul ei E. „şi-a bătut joc de ea”. R.M. a mai relatat că din discuţiile cu fiica sa a mai reieşit că „unchiul ei Eugen şi-a bătut joc de ea în nenumărate rânduri de când era mică şi până a plecat de la Galaţi”. Fratele minorei, martorul S.C., a confirmat discuţia de mai sus, precizând totodată că, datorită situaţiei create, „în acel moment eu nu am mai putut să stau în salon şi am ieşit afară din spital”. După tentativa de suicid a minorei şi după externarea sa, mama şi cu fratele acesteia, S.C., au mers la garsoniera respectivă de unde au luat un jurnal, precum şi mai multe „hârtii rupte”, aproximativ o jumătate de sacoşă. La acel moment nu s-a acordat o mare importanţă hârtiilor rupte, dar mama minorei, R.M., a intuit că ar putea avea legătură cu amintirile fiicei sale, aducându-şi aminte cuvintele medicului de pe ambulanţă „nacht denken”. După momentul descris mai sus, mama sa a încercat să deschidă subiectul delicat al abuzului sexual, reuşind să afle că acest lucru s-a întâmplat în perioada cât fiica sa era mică, în apartamentul de la Galaţi şi că era bătută şi ameninţată cu moartea, în situaţia în care va dezvălui cele întâmplate. Minora nu a spus niciodată în ce au constat raporturile sexuale, dar foarte important a spus că „se petreceau de fiecare dată când bunica pleca de acasă şi o lăsa în grija lui”.
La data de 26 octombrie 2008 minora S.A.M. a plecat de la domiciliul său, nemaiputând fi găsită cu toate eforturile părinţilor săi. La data de 31 octombrie 2008 fratele său, martorul S.C., a întocmit un raport de persoană dispărută pentru sora sa.
La data de 11 noiembrie 2008, numitul M.F. din localitatea S.S., Austria, a anunţat telefonic organele de poliţie din localitatea N., că „a depistat pe terenul învecinat parcelei sale de grădină o persoană posibil spânzurată”. În localitatea S.S. părinţii minorei aveau o casă de vacanţă, vecinul acestora fiind numitul M.F.
Persoana spânzurată a fost identificată ca fiind S.A.M., identificarea făcându-se fără dubiu, în urma comparării profilului ADN-ului părinţilor. La autopsia efectuată la Spitalul S. nu a putut fi identificată nicio vinovăţie din partea vreunui terţ, cauza morţii fiind stabilită prin spânzurare. Certificatul de deces al victimei S.A.M. a fost depus în copie de către părinţii victimei, la momentul formulării plângerii penale.
Din unul din înscrisurile traduse de traducător autorizat şi depuse de către părinţii victimei, la rubrica „motiv posibil pentru sinucidere”, s-a consemnat, după audierea aparţinătorilor, în speţă a martorului S.M.: un viol comis de către fratele vitreg P.E.V., când victima avea vârsta de 11 ani, arătându-se organelor de poliţie din Austria mai multe notiţe ale victimei. S-a precizat că după decesul victimei, părinţii şi fratele acesteia au reconstituit hârtiile rupte şi adunate din garsoniera victimei, rezultând mai multe înscrisuri care împreună cu jurnalul victimei, au fost predate organelor de poliţie din România, pe bază de proces-verbal. A fost redat conţinutul integral al unuia din înscrisurile predate: „Mă urăsc, mă urăsc pe mine, îmi urăsc corpul. De când şi-a bătut unchiul meu joc de mine, când pleca bunica de acasă, mă lua în sufragerie, mă punea să mă dezbrac şi îşi bătea joc de mine. Vreau să mor! Nu vreau să mai trăiesc! Vreau să mor să mor să mor. Încearcă să vezi unde ai greşit”.
Acest „bilet de adio” al victimei şi alte înscrisuri depuse pentru comparaţie, a fost supus unei expertize grafoscopice, concluzia raportului de expertiză fiind în sensul că „scrisul de pe biletul de adio în litigiu a fost executat de numita S.A.M.”.
În legătură cu biletul scris de către victimă, s-a precizat că la momentul înmormântării victimei, S.M. a arătat martorului S.N. „biletul de adio”, spunându-i totodată acestuia că „îl bănuieşte pe P.E.V. că ar fi violat-o pe M.”. Martorul S.N. a confirmat cele arătate mai sus şi cu ocazia audierii de către procuror i s-a arătat acestuia înscrisul în litigiu, pe care l-a recunoscut „fără dubii”.
S-a precizat prin actul de inculpare că nu a putut fi stabilită o anumită repetabilitate a actelor sexuale sau perioada în care victima a fost supusă abuzului sexual, dar cert este că acestea s-au petrecut până la vârsta de 12 ani, când aceasta a părăsit România.
Faţă de toate aceste considerente, s-a conchis de către procuror că inculpatul P.E.V. este autorul infracţiunilor sesizate, că inculpatul răspunde din punct de vedere penal, că infracţiunile reţinute în sarcina acestuia sunt probate, iar încadrarea juridică a faptelor săvârşite în concurs ideal este aceea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza a II-a C. pen., respectiv art. 203 C. pen., ambele cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) C. pen. (viol şi incest).
Analizând şi coroborând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a apreciat, că faptele deduse judecăţii în prezenta cauză nu există, motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului P.E.V., în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În motivarea soluţiei pronunţate s-a arătat de instanţa de fond că, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă, dincolo de orice îndoială, că în perioada de referinţă, asupra victimei S.A.M. s-ar fi exercitat vreun act de natură sexuală şi că mijloacele de probă administrate în cauză furnizează doar vagi indicii indirecte cu privire la posibilitatea ca la originea stărilor victimei, care au culminat cu sinuciderea acesteia, să se afle vreo acţiune a inculpatului P.E.V. S-a apreciat însă că acestea nu sunt suficient de puternice pentru a se putea trage concluzia certă, indubitabilă, că nimeni altcineva, în afară de inculpat, nu ar putea fi autorul moral al sinuciderii. în privinţa poziţiei procesuale a inculpatului P.E.V., s-a observat de prima instanţă că acesta a negat în mod constant săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin acrul de sesizare. Prezent şi în faţa instanţei de judecată, inculpatul în cauză a arătat că relaţia sa cu victima era una firească, de rudenie, că niciodată nepoata sa nu îi era lăsată în grijă pe termen lung atunci când bunica minorei (martora P.E.) mai lipsea de la domiciliu.
Situaţia expusă de inculpat este confirmată invariabil de ceilalţi martori audiaţi în cauză, martori care au făcut cunoscut faptul că, întrucât victima a fost crescută în prezenţa inculpatului de către mama acestuia de la vârsta de 8 luni, aceştia „se înţelegeau bine, fiind ca fraţii” (martora S.M.I. a precizat că victima era lăsată în grija unei vecine atunci când bunica era nevoită să plece la ţară, nu neapărat pentru că nu avea încredere în inculpat, ci pentru că acesta, fiind băiat, nu se pricepea probabil la îngrijirea unui copil.
În aceeaşi ordine de idei, a mai reţinut instanţa de fond că martora P.E., bunica victimei, a arătat prin declaraţiile date că nu a observat niciodată vreun comportament nefiresc în persoana acesteia vis-a-vis de inculpat şi nici invers, cu atât mai mult cu cât fetiţa era foarte legată afectiv de ea, fiind crescută de bunică.
În acelaşi sens, s-a mai reţinut ca fiind semnificativă şi declaraţia martorului S.N., cumnatul părinţilor victimei, care a arătat că „(...) pe inculpat nu îl bănuiesc nici măcar un pic de a fi recurs la acest comportament (...). Victima a stat împreună de multe ori cu fetiţa mea, de câte ori venea în vacanţă întrucât noi am fost în Italia şi niciodată nu mi-a ajuns la urechi ceva inedit ori nefiresc legat de comportamentul inculpatului (...)”.
Pe de altă parte, instanţa de fond a arătat că aceste susţineri contravin întrutotul celor relatate de numitul S.M., tatăl victimei minore, în sensul că martorul S.N. s-a panicat la gândul că „şi fetiţa lui ar putea fi abuzată de inculpat”. De altfel, martorul nu şi-a întrebat niciodată fiica dacă inculpatul ar fi abuzat sexual şi de ea şi a arătat că „nu îşi explică de ce aceste discuţii în legătură cu posibilitatea ca victima să fi fost violată de inculpat au fost aduse în lumină numai după ce copilul a murit”.
Cu privire la martorul G.I.C. s-a reţinut că acesta a arătat că în fiecare vară, în luna august, se întorcea din Italia în comuna S. şi lăsau copiii pe perioada concediilor în grija soacrei sale (bunica minorei S.A.M. şi mama inculpatului în cauză); totodată, a arătat acelaşi martor că „la nivelul anilor 1998-1999 am rămas în ţară şi, personal, nu am sesizat nimic nefiresc în legătură cu victima minoră în cauză. Relaţia acesteia cu inculpatul, unchiul său, era una firească iar fetiţa era liniştită, activă şi avea un caracter puternic”.
S-a învederat de instanţa de fond că, faptul că minora victimă, până la stabilirea sa în Austria, avea un comportament firesc, este subliniat prin depoziţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză, martori care au declarat că S.A.M. era o fetiţă isteaţă, foarte activă, educată, cu excelente rezultate la învăţătură; performanţele şcolare ale victimei sunt constante, fără scăderi, nefiind de natură să indice vreun eveniment special în viaţa acesteia. În confirmarea acestei păreri unanime vm şi înscrisurile anexate dosarului provenind de la şcoala unde minora a învăţat până la plecarea din ţară.
Prima instanţă a mai subliniat ca fiind deosebit de semnificative în dovedirea afecţiunii fireşti a minorei S.A.M. faţă de familia în care a crescut (şi, prin urmare, a absenţei oricărei repulsii faţă de inculpat) declaraţiile martorului G.I.C. care a relatat impresiile sale după o vizită făcută în Austria părinţilor victimei, în anul 2006: „(...) am sesizat o diferenţă foarte mare atât la nivelul psihicului acesteia (al victimei), cât şi la nivel comportamental vis-a-vis de perioada cât minora s-a aflat în Galaţi. Astfel, am observat că fetiţa era emancipată la maxim, că era foarte distantă şi a relatat soţiei mele că dorea să se întoarcă acasă în vizită. A întrebat cu acel prilej de mama din S., a spus că îi este dor de aceasta şi, de asemenea, a întrebat de unchiul ei E., inculpatul în cauză, interesându-se dacă s-a însurat cu P. (o fostă prietenă a lui)”.
Martorele C.A. şi C.O.A., prietenele şi colegele victimei în perioada de referinţă, au evidenţiat, prin declaraţiile date, pe de o parte regretul acesteia de a-şi părăsi familia în care evoluase şi de a pleca în Austria, iar pe de altă parte modificarea pe care victima a afişat-o arunci când, după circa 2 ani, a revenit în ţară însoţită de mamă; astfel, martora C.O.A. a arătat că S.A.M. a surprins-o la acel moment prin comportament (se maturizase deosebit de mult în acest interval) şi afişa o vestimentaţie şi folosea un limbaj „de femeie matură”.
S-a apreciat de instanţa de fond că, până la preluarea de către părinţi în Austria, în comportamentul şi în modul de gândire al victimei nu se întrevăd urmele vreunui şoc pe care aceasta să-l fi suferit, cu excepţia schimbării locului de domiciliu.
A observat prima instanţă că, până la 13 ani, minora victimă a vorbit în jurnalul ei despre lipsa afecţiunii părinteşti şi a fost preocupată de interacţiunea cu colegii ei austrieci, de învăţarea limbii germane şi engleze aspecte care reliefează lipsa oricăror preocupări de natură sexuală.
Faţă de impresia părinţilor, cum că victima, la venire, avea un comportament ciudat, instanţa de fond s-a raportat la antecedentele acestora ca părinţi şi la capacitatea lor de a aprecia, ca fiind ciudat sau normal comportamentul unui copil. În acest sens, s-a subliniat că din probele de la dosar rezultă că ambii părinţi au înţeles să-şi lase fetiţa să crească pe la rude până când aceasta s-a apropiat de vârsta adultă (până la 12 ani), că mama victimei, R.M., venea destul de rar să-şi vadă fiica. Cu privire la R.M. a reţinut prima instanţă că aceasta nu era o persoană calmă, martorul G.I.C. arătând în acest sens că „nu o văd pe mama ca fiind o persoană cu reale calităţi pentru că induce scandalul, tot felul de probleme pentru a dezbina familia”.
Cu privire la tatăl victimei, a arătat instanţa de fond că, din declaraţiile martorilor rezultă că se plângea în permanenţă de copila sa, scoţându-i în evidenţă defectele, că i-a aplicat o lovitură cu palma astfel încât minora a fost dată în grija asistenţilor sociali şi nu a mai locuit cu familia.
În privinţa mijlocului de probă constând în înscrisul aşa-zis „bilet de adio”, a arătat prima instanţă că acesta nu poate fi primit fără rezerve. Nu este explicabil de ce victima a trebuit să mai scrie încă o dată că motivul sinuciderii ar fi fost „batjocura” unchiului ei (fără a-l indica însă nominal), din moment ce aceasta s-ar fi destăinuit mamei ei, cu prilejul primei tentative de suicid, că ar fi fost violată. În acest context, a învederat instanţa de fond că este surprinzător cum de părinţii fetei nu s-au adresat imediat autorităţilor cu o plângere în legătură cu acest aspect. Pe de altă parte, a observat prima instanţă că, referitor la actul sinuciderii, autorităţile austriece au conchis că în cursul investigaţiilor nu au apărut indicii care să trimită la o vină a unei părţi terţe.
A conchis instanţa de fond că, atunci când probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa existenţei infracţiunii, a autorului acesteia ori a vinovăţiei, se impune a se da eficienţă principiului „in dubiopro reo”.
Faţă de toate aceste considerente, prima instanţă, având în vedere prevederile art. 52 C. proc. pen., potrivit căruia, în cazul în care probele referitoare la vinovăţie nu sunt certe, sigure, complete şi există îndoială cu privire la vinovăţia inculpatului, se aplică regula „in dubio pro reo” (conform căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului), a apreciat că soluţia ce se impune în cauza de faţă este achitarea inculpatului P.E.V. pentru săvârşirea celor două infracţiuni în dauna victimei S.A.M. În acest sens s-a reţinut că singurul temei al răspunderii penale este săvârşirea unei infracţiuni; inexistenţa acesteia presupune în mod logic imposibilitatea fundamentării obiective a angajării răspunderii penale a inculpatului.
Împotriva sentinţei penale nr. 436 din 20 septembrie 2012 a Tribunalului Galaţi au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi reprezentanţii legali ai victimei, S.M. şi R.M.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat de către procuror că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală în privinţa inculpatului P.E.V., în mod greşit instanţa de fond ajungând la concluzia că faptele deduse judecăţii nu există.
Criticându-se soluţia primei instanţe, s-a arătat că, de principiu, pentru dovedirea acuzării, dar şi pentru construirea apărării, se pot folosi atât probe directe, cât şi probe indirecte. Faptele sau împrejurările ce constituie obiectul infracţiunii sunt mai facil de dovedit în cazul în care probaţiunea se întemeiază pe probe directe. Probaţiunea prin probe indirecte este mai complexă şi acestea trebuie să fie coroborate cu alte probe directe sau indirecte pentru stabilirea adevărului.
S-a apreciat de către procuror ca fiind nefondată susţinerea instanţei de fond în ce priveşte faptul că depoziţiile martorilor nu pot fi de natură a duce la convingerea săvârşirii faptei, aceştia neavând cunoştinţă directă despre cele relatate, întrucât, deşi este adevărat că luate individual aceste declaraţii nu pot fi considerate ca dovezi certe de vinovăţie, acestea trebuie coroborate şi cu restul dovezilor de la dosar, care se completează una pe cealaltă şi duc la concluzia săvârşirii faptei.
Pe de altă parte, s-a arătat că aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea lor. În aceeaşi ordine de idei s-a precizat că, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoarea mai dinainte stabilită, ele urmând a fi apreciate de instanţă în ansamblul lor, iar dispoziţiile art. 62 C. proc. pen. impun obligaţia lămuririi cauzei pe bază de probe sub toate aspectele, în scopul aflării adevărului.
Simpla retractare sau modificare de către inculpaţi sau martori a unor declaraţii nu poate însă duce la înlăturarea, în mod automat şi nemotivat, a declaraţiilor anterioare, cât timp acestea se coroborează şi cu alte probe ale dosarului.
Luând în considerare numai probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi ignorând pe cele din faza urmăririi penale, instanţa a stabilit o stare de fapt incertă. Faptul că declaraţiile unor martori conţin inadvertenţe se explică prin aceea că nivelul de percepţie a aceluiaşi eveniment de către mai multe persoane este diferit, cele provenind de la martori indirecţi explicându-se prin aceea că aceştia au fost mai mult sau mai puţin interesaţi de cele întâmplate.
A conchis procurorul că, din analiza coroborată a declaraţiilor date de persoanele audiate în cauză cu restul dovezilor de la dosar, rezultă în mod cert concluzia săvârşirii faptelor de către inculpat, în acest sens referindu-se în concret la consemnările din jurnalul victimei, respectiv la înscrisurile traduse de traducătorul autorizat şi la înscrisurile înaintate de organele judiciare din Austria.
În consecinţă, s-a solicitat de către procuror admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului P.E.V. pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată.
La rândul lor, reprezentanţii legali ai victimei, S.M. şi R.M., au arătat prin apelul declarat că în mod greşit instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunile dedusă judecăţii, din actele şi lucrările dosarului rezultând în mod neîndoielnic vinovăţia inculpatului în sensul săvârşirii infracţiunilor de viol şi incest. În acest sens au precizat că la dosar există probe din care rezultă starea de disperare a victimei (îşi ura corpul, îşi ura existenţa, stări de depresie). De asemenea, din probele administrate în cauză rezultă că victima a fost internată în spital, în urma acestei internări făcând o destăinuire la care au asistat atât mama, cât şi fratele victimei, în care explica motivul suferinţei. Din documentele existente la dosar rezultă că victima nu a consumat niciodată droguri, doar că starea ei era foarte depresivă şi că întotdeauna îşi aducea aminte de unchiul său, existând declaraţii ale martorilor din care rezultă că victima nu dorea să meargă în Italia la unchiul său când au fost invitaţi la un anumit eveniment de către familia acestuia. La momentul la care părinţii i-au propus victimei să meargă în Italia aceasta a avut o reacţie de refuz total şi a început să plângă.
Pe de altă parte, la dosarul cauzei există jurnalul victimei, precum şi expertiza grafoscopică din care rezultă că era scrisul victimei.
Prin decizia penală nr. 90/A din 19 martie 2013, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi reprezentanţii legali ai victimei S.M. şi R.M. împotriva sentinţei penale nr. 436 din 20 septembrie 2012 a Tribunalului Galaţi, privind pe inculpatul P.E.V.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
La termenul de judecată din 21 ianuarie 2014, reprezentantul Ministerului Public a învederat instanţei că îşi retrage recursul formulat şi a solicitat să se ia act de manifestarea sa de voinţă.
Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 3854 alin. (2) cu referire la art. 369 C. proc. pen., potrivit cărora, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, oricare dintre părţi, inclusiv procurorul, îşi poate retrage recursul declarat în condiţiile arătate în textul de lege menţionat, constatând îndeplinite cerinţele respective, Înalta Curte urmează a lua act de voinţa valabil exprimată a recurentului privind retragerea recursului.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva deciziei penale nr. 90 A din 19 martie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat P.E.V.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1895/2014. Penal → |
|---|
