ICCJ. Decizia nr. 2036/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2036/2014
Dosar nr. 2893/89/2013
Şedinţa publică din 17 iunie 2014
Deliberând asupra cererii de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2/2014 din 17 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat, apelul declarat de revizuentul M.H. împotriva Sentinţei penale nr. 29/C din 13 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Vaslui şi a fost obligat apelantul-revizuent la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Tribunalul Vaslui, prin Sentinţa penală nr. 29/C din data de 13 noiembrie 2013, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul M.H., privind revizuirea Sentinţei penale nr. 230 din 27 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Vaslui, menţinută prin Decizia penală nr. 30 din 5 martie 2013 a Curţii de Apel Iaşi şi rămasă definitivă, prin respingerea recursului, prin Decizia penală nr. 2021 din 11 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prima instanţă a reţinut că revizuentul a formulat cererea de revizuire, arătând faptul că este adevărat că el a comis fapta pentru care a fost condamnat, însă nu în împrejurările reţinute de către instanţele care l-au judecat; că a fost abuzat şi i s-au adus injurii de către membrii comisiei care l-au expertizat psihiatric, motiv pentru care s-a panicat şi nu a mai putut colabora cu organele judiciare, cu atât mai mult cu cât figura în evidenţele medicale cu o boală psihică, respectiv epilepsie; că, deşi pe parcursul cercetărilor nu a dat nicio declaraţie, i s-a adus la cunoştinţă la un moment dat, de către procuror, existenţa unei declaraţii, pe care el a semnat-o, în condiţiile în care nu era lucid, fiind internat la secţia de psihiatrie.
Prin cererea de revizuire M.H. a solicitat: anularea mandatului de executare a pedepsei; anularea expertizei medico legale-psihiatrice efectuate de către Serviciul Medico-Legal Judeţean Vaslui şi efectuarea unei noi expertize de către I.N.M.L.; reluarea cercetărilor pentru a se stabili situaţia de fapt reală; efectuarea unei reconstituiri la faţa locului.
Prima instanţă a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 230 din 28 decembrie 2012, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpatul M.H. la pedeapsa de 19 (nouăsprezece) ani şi 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior; la individualizarea pedepsei, fiind avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. anterior şi anume dispoziţiile părţii generale a Codului penal anterior, limitele pedepsei prevăzute de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) (închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi), împrejurarea concretă în care a fost săvârşită fapta, care este de o violenţă şi de o brutalitate deosebită, cu atât mai mult cu cât, pe lângă prevederile legii penale, înfrânge şi obligaţia morală, aproape sacră, de respect şi dragoste faţă de mamă, care l-a născut şi l-a îngrijit aproape în permanenţă pe inculpat, cum au declarat chiar rudele inculpatului, gradul concret de pericol social al acestora, care este deosebit de ridicat, persoana inculpatului, care nu a recunoscut săvârşirea faptei, a încercat să îşi înlăture răspunderea penală, impunându-şi manifestări specifice unor boli psihice, şi a mai fost anterior condamnat de două ori pentru infracţiuni de violenţă, respectiv viol şi tentativă de omor (care a fost comisă împotriva socrului său).
Vinovăţia revizuentului M.H. a fost stabilită de către instanţa de judecată prin analiza probelor administrate, respectiv: declaraţiile martorilor A.C.M., G.M.F., M.G., C.S. (dată înainte de constituirea sa ca parte civilă), A.V., P.A., R.C., B.M., declaraţiile inculpatului M.H., menţiunile procesului-verbal de cercetare la faţa locului cu fotografiile anexate acestuia, concluziile raportului de expertiză traseologică de interpretare din data de 18 mai 2012, dar şi ale raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din data de 16 noiembrie 2011 şi ale raportului de constatare tehnico-ştiinţifică de determinare a comportamentului simulat din 12 iulie 2012, precum şi aspectele reliefate de celelalte înscrisuri depuse în cauză.
Tribunalul a subliniat că pentru a se conferi activităţii de înfăptuire a justiţiei un caracter de stabilitate s-a decis că hotărârile judecătoreşti definitive sunt executorii şi au autoritate de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat este considerată ca fiind acel principiu care nu permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă.
În virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului (res judicata pro veritate habetur).
Cu toate acestea, în practică a reieşit că, în anumite situaţii, chiar hotărârile judecătoreşti rămase definitive sunt nelegale şi netemeinice, motiv pentru care în Codul de procedură penală s-au reglementat căile extraordinare de atac, ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase definitive.
În această categorie de remedii procesuale se încadrează şi revizuirea, cale de atac extraordinară, prin care pot fi atacate hotărârile judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt. Prin revizuire se urmăreşte o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Faţă de reglementarea motivelor de revizuire în Codul de procedură penală şi raportând cererea revizuentului M.H. la textele de lege indicate, Tribunalul a analizat solicitarea acestuia prin raportare la dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior, reţinând că ceea ce particularizează revizuirea faţă de alte căi extraordinare de atac, raportat la prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior, este faptul că are menirea de a desfiinţa o hotărâre definitivă care conţine erori de fapt, erori ce pot fi puse în lumină ca urmare a descoperirii unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute instanţei, adică neexistente în materialul probator de la dosar.
Din analiza dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior, rezultă că revizuirea întemeiată pe acest text de lege este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii, adică invocarea elementelor noi să ducă la o soluţie diametral opusă (de achitare în cazul de faţă).
Din analiza dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen. anterior, rezultă că cererea de revizuire este admisibilă dacă este făcută în condiţiile legii şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu, instanţa putând verifica oricare din probele pe care se sprijină cererea de revizuire sau administra probe noi, dacă este necesar. În consecinţă, cele două condiţii trebuie întrunite cumulativ.
Astfel, în primul rând, în cadrul revizuirii, cale extraordinară de atac, nu sunt considerate "probe noi" în sensul cerut de lege mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor administrate, aşa cum este şi solicitarea revizuentului de a fi administrate alte probe, dar cu privire la aceleaşi aspecte de fapt discutate în faţa instanţei de fond.
Textul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior este foarte clar din acest punct de vedere, în sensul că este inadmisibil ca pe calea revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru fapte deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza (fie prin administrarea unor probe noi sau prin readministrarea probelor).
Tribunalul a arătat că inculpatul M.H. a fost prezent la toate termenele de judecată care s-au acordat în cauză şi a beneficiat de asistenţă juridică, fiindu-i respectate toate drepturile procesuale. Inculpatul a avut aşadar posibilitatea de a-şi propune probe în apărare pe întreaga desfăşurare a procesului penal, procedând, de altfel, în acest sens. Instanţa de fond a procedat la ascultarea martorilor din lucrări, respectiv P.A., M.G., A.V., S.M., precum şi a martorelor propuse de către inculpat, B.M. şi M.G., constatând imposibilitatea audierii martorilor A.C. şi G.F.
Inculpatul M.H. a dat declaraţie în faţa instanţei de fond (Dosar 3106/89/2012) prilej cu care a negat comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, susţinând că fapta a fost săvârşită de tatăl său.
Revizuentul-condamnat a solicitat, prin cererea de revizuire formulată reaprecierea probatoriului administrat, dar şi readministrarea unor probe administrate în cursul judecăţii la fond şi avute în vedere şi analizate de către instanţe, respectiv efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice şi efectuarea unei reconstituiri la faţa locului.
Prima instanţă a reţinut că, în realitate, în cererea sa revizuentul nu invocă elemente de fapt noi cu caracter informativ, ci solicită reanalizarea aceleiaşi situaţii de fapt şi a aceloraşi probatorii care au fost avute în vedere de instanţele care s-au pronunţat anterior.
În acest sens, s-a reţinut că M.H. a solicitat efectuarea unei noi cercetări la faţa locului şi cu prilejul judecăţii la fond, instanţa pronunţându-se prin încheierea de şedinţă de la termenul din 21 noiembrie 2012 (Dosar nr. 3106/89/2012) în sensul respingerii acestei cereri, apreciindu-se că nu este necesară efectuarea unei noi cercetări la faţa locului în condiţiile în care fusese efectuată o astfel de cercetare imediat după comiterea faptei, iar locul fusese între timp modificat. De asemenea, la acelaşi termen, instanţa a respins cererea inculpatului de efectuare de confruntări între el şi tatăl său, având în vedere în acest sens declaraţiile amănunţite pe care atât inculpatul, cât şi tatăl său (martorul M.G.) le-au dat în cursul urmăririi penale.
În ceea ce priveşte solicitarea revizuentului de efectuare a unei noi expertize medico-legale psihiatrice, Tribunalul a apreciat relevant faptul că revizuentul nu a contestat această expertiza medico-legală psihiatrică pe parcursul judecării la fond.
Împotriva sentinţei penale indicate mai sus a declarat apel revizuentul M.H., reiterând apărările din cererea de revizuire.
Curtea de Apel a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 230 din 28 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Vaslui, revizuentul M.H. a fost condamnat la pedeapsa de 19 (nouăsprezece) ani şi 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior.
Pentru a se hotărî astfel, s-a reţinut că în noaptea de 7 - 8 noiembrie 2011 inculpatul M.H., folosind un obiect tăietor-înţepător, precum şi o cazma i-a aplicat mamei sale, M.F. multiple lovituri pe tot corpul, provocându-i leziuni traumatice severe care au condus la deces.
M.H. a formulat cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 230 din 28 decembrie 2012 a Tribunalului Vaslui, solicitând, în esenţă, reaprecierea probelor administrate în cauză.
Cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior priveşte situaţia când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
În sensul acestor prevederi, trebuie să fie noi faptele sau împrejurările invocate, de natură a stabili existenţa unei erori judiciare şi a conduce la o altă soluţionare a cauzei, iar nu mijloacele care probează fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Prin calea extraordinară de atac a revizuirii nu pot fi reapreciate probele şi nici nu pot fi administrate noi probe în prelungirea celor deja avute în vedere la pronunţarea sentinţei şi a hotărârilor de control judiciar.
Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că sunt nefondate criticile aduse de revizuent hotărârii primei instanţe, astfel că, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelul ca nefondat.
Înalta Curte, analizând recursul de faţă, raportat la actele dosarului şi la criticile formulate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.
Recurentul-revizuent şi-a întemeiat cererea pe cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior, (în prezent, art. 453 lit. a)) C. proc. pen.) susţinând că că în raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză s-a constatat că a produs victimei un număr de 19 leziuni, în condiţiile în care i-ar fi aplicat victimei o singură lovitură şi că nu avea discernământ la data săvârşirii faptei, motivat de faptul că suferea de epilepsie, solicitând efectuarea unui raport de expertiză medico-legală care să conforme susţinerile sale.
Or, cererea de revizuire formulată pe temeiul de drept invocat de recurentul-revizuent este admisibilă, aşa cum corect au reţinut şi instanţele de fond şi de apel, doar în situaţia în care revizuentul dovedeşte existenţa în cauză a unor fapte şi împrejurări noi, necunoscute de instanţă la data judecării cauzei şi care ar putea conduce la o soluţie diametral opusă celei pronunţate în primul ciclu procesual.
Înalta Curte subliniază că în accepţiunea textului de lege invocat ca şi temei al cererii de revizuire, doar faptele şi împrejurările trebuie să fie noi, nu şi mijloacele de probă prin care se administrează probe cu privire la fapte deja cunoscute.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată faptele şi împrejurările expuse de recurentul-revizuent nu sunt noi, ele au fost cunoscute instanţelor din ciclul procesual în care a fost pronunţată hotărârea recurată. Sub acest aspect, în mod corect instanţa de fond a reţinut cu privire la probele şi chiar mijloacele de probă solicitate că ele nu prezintă caracter de noutate în condiţiile în care şi cu prilejul judecăţii în fond revizuentul M.H. a solicitat efectuarea unei noi cercetări la faţa locului şi efectuarea de confruntări între el şi tatăl său, instanţa pronunţându-se prin încheierea de şedinţă de la termenul din 21 noiembrie 2012 (Dosar nr. 3106/89/2012) în sensul respingerii acestor cereri, apreciindu-se că nu este necesară administrarea acestor probe în condiţiile în care fusese efectuată o astfel de cercetare imediat după comiterea faptei, iar locul fusese între timp modificat şi având în vedere declaraţiile amănunţite pe care atât inculpatul, cât şi tatăl său (martorul M.G.) le-au dat în cursul urmăririi penale. De asemenea, o expertiză medico-legală psihiatrică având ca şi obiectiv stabilirea existenţei discernământului recurentului-revizuent la momentul săvârşirii faptei a fost administrată în faţa instanţelor care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.
În plus, criticile privind concluziile raportului de expertiză medico-legală legate de numărul de lovituri aplicate victimei, nu au nici o relevanţă sub aspectul dovedirii nevinovăţiei condamnatului, nefiind o cauză care să determine schimbarea soluţiei de condamnare cu una de achitare sau de încetare a procesului penal, atâta timp cât rezultatul socialmente periculos s-a produs şi el a fost cauzat de fapta condamnatului.
Prin urmare, este inadmisibil ca pe calea revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru fapte deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza (fie prin administrarea unor probe noi sau prin readministrarea probelor).
În consecinţă, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul M.H. împotriva Deciziei penale nr. 2/2014 din 17 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul M.H. împotriva Deciziei penale nr. 2/2014 din 17 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul-revizuent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 17 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2033/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2059/2014. Penal. Alte cereri privind judecata... → |
|---|
