ICCJ. Decizia nr. 2075/2014. SECŢIA PENALĂ. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2075/2014
Dosar nr. 5752/104/2012
Şedinţa publică din 19 iunie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 17 din data de 05 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul cu nr. 5752/104/2012, s-a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. (1969), în infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), iar în baza art. 183 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (1968), a fost condamnat inculpatul C.R.N. la 4 ani închisoare - pedeapsă principală.
În baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969).
În baza art. 861 şi 862 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 7 ani, stabilit de instanţă; în baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt, unde va anunţa în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; va comunica şi justifica schimbarea locului de muncă şi va comunica informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă; în baza art. 863 alin. (3) lit. c) C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul nu va frecventa restaurante, baruri, cluburi şi discoteci.
În baza art. 359 C. proc. pen. (1968), i s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 864 C. pen. (1969) raportat la art. 83 şi 84 C. pen. (1969); în baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) s-a dedus din pedeapsă reţinerea de o zi (respectiv 24 mai 2012 - ora 17,40, la 25 mai 2012 - ora 17,40).
În baza art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968), s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi ţara, luată prin încheierea nr. 34 din 24 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3306/104/2012.
S-a constatat că inculpatul a achitat despăgubirile civile datorate părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, în cuantum de 16.003,04 lei şi despăgubirile civile datorate părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, în cuantum de 180 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare; a fost obligat inculpatul să achite părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova valoarea actualizării despăgubirilor civile, cu indicele de inflaţie pe perioada cuprinsă între data producerii prejudiciului şi data achitării integrale a acestuia; în baza art. 14 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis în parte cererea şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 25.000 lei daune materiale, către partea civilă A.D.; s-a constatat că inculpatul a achitat în contul daunelor materiale, suma de 14.000 lei; în baza art. 14 C. proc. pen. (1968) şi 1357 C. civ., s-au admis în parte cererile şi a fost obligat inculpatul la plata sumelor de câte 20.000 lei daune morale către părţile civile A.D. şi A.D.Z. şi a sumei de 10.000 lei, cu acelaşi titlu, către partea civilă A.D.A..
În baza art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.953 lei cheltuieli judiciare către partea civilă A.D., iar în baza art. 191 C. proc. pen. (1968), la plata sumei de 1750 lei, cu acelaşi titlu, către stat, din care, 50 lei onorariu avocat oficiu, suma urmând a fi avansată de Ministerul Justiţiei către Baroul Olt.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 322/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, a fost trimis în judecată - în stare de libertate - inculpatul C.R.N., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. (1969), constând în aceea că, în noaptea de 06 din 07 mai 2012, în timp ce se afla în incinta terasei SC C.A. SNC din comuna G., sat D., jud. Olt, în urma unei discuţii contradictorii pe care a avut-o cu victima A.I., care s-a deplasat la masa sa, i-a aplicat o singură lovitură cu pumnul în zona feţei, lovitură în urma căreia aceasta a căzut pe suprafaţa betonată, suferind leziuni traumatice, iar, în final, cu toate îngrijirile medicale acordate, a decedat în timp ce era internată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova.
Audiat de instanţa de fond, inculpatul C.R.N. a declarat că recunoaşte şi regretă săvârşirea faptei reţinute în actul de sesizare şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care a precizat că le cunoaşte şi le însuşeşte, menţionând, totodată, că nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le-a depus la dosar şi, în consecinţă, a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (1968).
Astfel, instanţa de fond a constatat că, în drept, fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, probele administrate dovedind că inculpatul a lovit victima cu intenţia de a aplica o corecţie, motivat de faptul că a mers la masa sa şi i-a reproşat faptul că a intrat cu câinii în local, ocazie cu care şi-au adresat injurii şi s-au insultat reciproc.
La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 şi 52 C. pen. (1969), respectiv: limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune, gradul ridicat de pericol social al faptei, prin care s-a suprimat viaţa unei persoane, împrejurările reale ale săvârşirii acesteia, constând în aceea că victima, fără motive temeinice, a mers la masa inculpatului, şi-au adresat reciproc injurii, ocazie cu care a încercat să-l lovească, după care a fost lovit de inculpat o singură dată cu pumnul în zona feţei, şi circumstanţele personale ale acestuia, care este tânăr, pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii a avut o comportare sinceră în sensul că a recunoscut şi regretat fapta comisă, nu are antecedente penale, iar anterior săvârşirii faptei a avut o comportare bună în familie şi societate, aşa cum a rezultat din caracterizările depuse la dosar, este încadrat în muncă şi a ajutat familia victimei, achitând suma de 14.000 lei pentru cheltuielile de înmormântare.
Totodată, s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (1968), privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii.
În raport cu aceste elemente, instanţa de fond a apreciat că, prin condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea - al cărei cuantum să se situeze la minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reducerii acestui minim prevăzut de textul incriminator al art. 183 C. pen. (1969), cu o treime, având în vedere reţinerea circumstanţei legale prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. (1968), a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, potrivit dispoziţiilor art. 861 C. pen. (1969) -, aceasta va fi de natură să-şi atingă scopul preventiv educativ urmărit de lege, în condiţiile art. 52 C. pen. (1969)
În speţă, s-a reţinut că datele ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, enunţate anterior, constituie indicii temeinice că acesta îşi va schimba comportamentul social şi fără executarea pedepsei într-un loc de detenţie, loc care, oricât de educativ ar fi, ar putea avea şi o influenţă negativă asupra evoluţiei ulterioare a personalităţii inculpatului, care este la primul conflict cu legea penală şi care a recunoscut şi regretat sincer săvârşirea faptei, pe care o consideră ca fiind un accident.
În consecinţă, la stabilirea cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, instanţa de fond a avut în vedere, în afară de datele ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, întreg contextul în care s-a săvârşit fapta, respectiv cu praeterintenţie, ca urmare a irascibilităţii victimei care, aşa cum s-a arătat, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, fără motive justificate a mers la masa inculpatului, a proferat injurii, pretenţii exagerate pentru prezenţa animalelor, moment în care a încercat să-l lovească pe acesta, însă nu a reuşit ca urmare a intervenţiei persoanelor aflate în local, toate coroborate cu echilibrul precar al victimei, datorat în parte şi diferenţei de nivel de la locul faptei, care a contribuit şi ea la consecinţele produse.
În speţă s-au reţinut şi aplicat dispoziţiile art. 863 alin. (1) lit. a), b), c), d), e) şi alin. (3) lit. c) C. proc. pen. (1968).
Având în vedere că inculpatul, cu chitanţele nr. 1284 din 11 ianuarie 2013 şi nr. 0030508 din 14 ianuarie 2013, a achitat părţii civile Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova suma de 16.003,04 lei, iar Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina suma de 180 lei - reprezentând cheltuieli de spitalizare cu care aceste unităţi sanitare s-au constituit părţi civile în cauză, aşa cum rezultă din adresele existente la dosarul cauzei - instanţa de fond a luat act de această situaţie şi, faţă de cererea depusă de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, s-a dispus obligarea inculpatului la achitarea valorii sumei actualizate cu indicele de inflaţie pe perioada cuprinsă între data producerii prejudiciului şi data achitării integrale a acestuia.
S-a mai reţinut şi faptul că numitul A.D., tatăl victimei A.I., s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 80.000 lei daune materiale şi cu suma de 1.300.000 lei daune morale, iar în dovedirea cererii, a depus la dosar, bonurile, chitanţele şi facturile fiscale emise cu ocazia procurării de medicamente (pe perioada spitalizării), bunuri, alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, băuturi şi alte produse necesare înmormântării şi meselor de pomenire a victimei, iar instanţa a audiat martorii R.I.M. şi M.M.V.
Analizând probele administrate în cauză la solicitarea părţii civile, pentru dovedirea acţiunii civile, instanţa de fond, văzând şi dispoziţiile art. 14 C. proc. pen. (1968) şi art. 1357 C. civ., a apreciat că cererea de despăgubiri civile este întemeiată numai în parte, astfel că a admis-o. întrucât inculpatul i-a achitat părţii civile A.D., după producerea incidentului, suma de 14.000 lei în contul despăgubirilor civile, instanţa de fond a luat act de această situaţie.
În speţă, s-a reţinut că tatăl victimei A.D. s-a constituit parte civilă în cauză şi cu suma de 1.300.000 lei daune morale, iar mama şi sora victimei au arătat că se constituie parte civilă cu suma de câte 450.000 lei, cu acelaşi titlu. Sub aspectul daunelor morale, instanţa de fond a reţinut ca un fapt incontestabil împrejurarea că infracţiunea săvârşită de inculpat a produs un prejudiciu moral părţilor civile A.D. şi A.D.Z. - părinţii victimei A.I. -, precum şi părţii civile A.D.A. - sora victimei -, prejudiciu care, deşi nu poate fi realmente cuantificat, se impune a fi acoperit, aşa încât a apreciat ca justă despăgubire acordarea a câte 20.000 lei părinţilor victimei şi a sumei de 10.000 lei surorii victimei, cu titlu de daune morale. S-a mai reţinut că partea civilă a dovedit, cu actele depuse la dosar, că a efectuat cheltuieli judiciare în cuantum de 3953 lei reprezentând procurare carburanţi, certificat deces şi onorariu avocat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel - în termenul prevăzut de lege - atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât şi părţile civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A..
Ministerul Public a solicitat desfiinţarea hotărârii instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, sub aspectul pedepsei aplicate inculpatului, motivând, în esenţă, că această pedeapsă a fost injust individualizată şi se impune modificarea cuantumului şi, în principal, a modalităţii de executare, în sensul ca inculpatul să execute pedeapsa într-un loc de detenţie, având în vedere că acesta nu a manifestat un regret real.
Părţile civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A. au solicitat desfiinţarea hotărârii pentru nelegalitate şi netemeinicie şi, în rejudecare, majorarea cuantumului pedepsei aplicată inculpatului şi executarea acesteia prin privare de libertate, conform practicii judiciare în materie. S-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond nu a admis cererea de schimbare a încadrării juridice, prin care au solicitat judecarea şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), neţinând seama de faptul că acesta a aplicat o lovitură intensă victimei, într-o zonă vitală a corpului (zona ochiului stâng, prin penetrarea craniului), precum şi de celelalte împrejurări ale cauzei, fapta petrecându-se într-un loc public. Totodată, s-a solicitat majorarea pedepsei aplicate şi executarea acesteia într-un loc de detenţie, avându-se în vedere periculozitatea deosebită a faptei şi a inculpatului.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, părţile civile au solicitat admiterea în totalitate a pretenţiilor civile formulate, respectiv să fie obligat inculpatul la plata sumei de 50.000 lei şi nu 25.000 lei, cum greşit a stabilit instanţa de fond, care nu a ţinut seama în acest sens de probele administrate de acestea (înscrisuri şi declaraţii martori) şi la plata cheltuielilor de judecată, ce au fost pe deplin dovedite cu actele depuse la dosar.
În final, s-a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale la suma cerută iniţial, respectiv 300.000 lei, raportat la consecinţele pierderii victimei, a suferinţelor fizice şi morale datorate acestei pierderi, în condiţiile în care victima era o persoană tânără, viaţa acesteia fiind curmată datorită gestului brutal şi incalificabil al inculpatului.
Prin Decizia penală nr. 326 din 29 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi părţilor civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A., împotriva Sentinţei penale nr. 17 din data de 05 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul cu nr. 5752/104/2012, privind pe intimatul-inculpat C.R.N.
A fost desfiinţată sentinţa, pe latură penală şi civilă, au fost înlăturate dispoziţiile art. 861-3 C. pen. (1969), privind suspendarea sub supraveghere, respectiv dispoziţiile art. 71 alin. (5) şi s-au aplicat dispoziţiile art. 57 C. pen. (1969). Totodată, s-a constatat acoperit în întregime prejudiciul material produs părţii civile A.D.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat intimatul-inculpat C.R.N. la 1.200 lei cheltuieli judiciare, către toate părţile civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că apelurile Ministerului Public şi părţilor civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A. sunt fondate, având în vedere că judecătorul fondului nu a ţinut seama la individualizarea pedepsei principale de gradul ridicat de pericol social a infracţiunii, de urmarea gravă produsă, respectiv de moartea unei persoane şi de împrejurările comiterii ei, împrejurări în care inculpatul nu a avut o conduită preventivă în raport cu starea de ebrietate a victimei. În raport de aceste criterii, Curtea a apreciat că scopul preventiv şi educativ al pedepsei, potrivit art. 52 C. pen. (1969), nu se poate realiza prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, neexistând convingerea instanţei în raport de persoana sa - deşi are studii superioare, nu desfăşoară nici o activitate aducătoare de venituri - că acesta nu va mai săvârşi alte infracţiuni. În consecinţă, a apreciat că se impune înlăturarea dispoziţiilor art. 861-3 C. pen. (1969) şi ale art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) şi aplicarea dispoziţiile art. 57 C. pen. (1969).
Totodată, criticile părţilor civile pe latură penală vizând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), au fost apreciate ca fiind nefondate, deoarece s-a considerat dovedit cu certitudine faptul că inculpatul nu a urmărit şi nu a acceptat moartea victimei, ci doar vătămarea ei corporală prin lovire cu pumnul, rezultatul mai grav - decesul, ca urmare a dezechilibrării şi căderii ei cu capul pe un plan dur, producându-se din culpa inculpatului.
În acest context, s-a apreciat că trebuie să se dea însă prioritate, în cadrul funcţionalităţii elementelor constitutive ale unei infracţiuni, acelor elemente ce exprimă realitatea şi nu celor potenţiale şi care ar rezulta ulterior, după încetarea activităţii infracţionale a inculpatului şi independent de voinţa sa avută la începerii acestei activităţi. Astfel, culpa inculpatului privind moartea s-a suprapus, în acest caz, cu intenţia iniţială de a vătăma integritatea corporală a victimei, deoarece, ţinând seama de starea de ebrietate a acesteia şi de suprafaţa dură pe care s-a produs conflictul, inculpatul putea şi trebuia să prevadă consecinţele căderii.
De asemenea, s-a apreciat că nu se justifică majorarea pedepsi principale aplicate inculpatului, deoarece acesta a avut o poziţie procesuală sinceră şi de regret, iar pe parcursul judecăţii a acoperit în totalitate pretenţiile materiale ale părţilor civile, aşa cum au fost stabilite de instanţa de fond, context în care s-a arătat că proporţionalizarea pedepsei închisorii a fost făcută temeinic şi legal, potrivit art. 72 C. pen. (1969), ţinându-se seama de limitele de pedeapsă şi de celelalte aspecte anterior menţionate.
Pe latură civilă instanţa de apel a constatat, potrivit înscrisurilor depuse la dosar în calea de atac şi necontestate de părţile civile, că întregul prejudiciu material stabilit la fond pentru partea civilă A.D. a fost acoperit în cursul judecăţii, prin plata lui voluntară de către inculpat. S-a apreciat că prejudiciul este în suma arătată, deoarece cheltuielile medicale au fost suportate de sistemul public de sănătate, fiind achitate de inculpat, la dosar neexistând dovezi că medicamentele şi consumabilele pentru care s-au depus chitanţe au fost folosite în tratamentul victimei. Pe de altă parte, s-a arătat că această parte are dreptul, în cazul în care cheltuielile medicale au fost făcute în procedura de tratare la victimei, să ceară consemnarea lor în fişa medicală şi foaia de observaţie clinică şi să ceară decontarea lor de la C.A.S. Dolj şi Olt.
Neîntemeiată a fost considerată şi cererea de acordare a despăgubirilor pentru mâncare cumpărată de la M.D. Craiova. K.F.C. Craiova, A. SRL Craiova etc., apreciindu-se că un pacient în comă, cum era victima, nu se putea hrăni cu alimentele menţionate în cerere.
Au fost considerate nefondate şi criticile formulate de părţile civile privind majorarea daunelor morale, deoarece acoperirea prejudiciului moral încercat de fiecare dintre aceste părţi s-a făcut atât prin acordarea unei sume de bani cât şi prin stabilirea în întregime a vinovăţiei inculpatului în decesul victimei şi obligarea lui să execute pedeapsa în detenţie, aşa cum de altfel îşi doreau şi părţile civile. Aceasta este o modalitate alternativă şi nepatrimonială, contribuind efectiv la repararea prejudiciului moral.
În ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu apărător C.S. şi I.F., s-a apreciat că este nefondată, întrucât, deşi există delegaţii pentru aceşti apărători, părţile vătămate nu au depus şi actele doveditoare pentru plata onorariului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpatul C.R.N. şi părţile civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A..
Prin motivele de recurs formulate în scris, inculpatul C.R.N., invocând dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 şi 172 C. proc. pen. (1968), a arătat că prin decizia atacată s-a făcut o greşită aplicare a legii, constând în înlăturarea nejustificată a dispoziţiilor art. 863 C. pen. (1969), cu toate că, prin înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada că nu este o persoană violentă, desfăşoară o activitate utilă, realizând venituri, până la momentul comiterii faptei a avut un comportament corespunzător, iar după acel moment a fost alături de familia victimei, a recunoscut şi a regretat în mod sincer incidentul, aceste aspecte fiind de natură a oferi garanţia că reeducarea sa poate avea loc şi prin aplicarea unei pedepse neprivative de libertate. Totodată, a mai arătat că în motivarea curţii există o vădită contradicţie atât cu considerentele instanţei de fond cât şi cu actele dosarului, neexistând elemente noi care să justifice pronunţarea deciziei atacate, susţinerea potrivit căreia nu inculpatul nu desfăşoară o activitate aducătoare de venituri fiind infirmată de înscrisurile de la dosar. Ca atare s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând, menţinerea sentinţei.
În motivele de recurs depuse de apărătorul desemnat din oficiu, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), s-a solicitat, pe de o parte, schimbarea încadrării juridice în art. 195 C. pen., noua reglementarea fiind considerată mai favorabilă, iar, pe de altă parte, menţinerea dispoziţiilor privind suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere, apreciind că în operaţiunea de individualizare a acestei sancţiuni, instanţa trebuia să aibă în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), astfel încât aceasta să îşi atingă scopul de punitate şi prevenţie.
Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatului a invocat şi cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 14 C. proc. pen. (1968), învederând că au fost motivate în fapt în cuprinsul cererii scrise, fără însă a fi indicat temeiul legal, însă primul caz l-a susţinut doar prin trimitere la cererea scrisă, iar în privinţa celui de-al doilea a formulat critici referitoare tot la individualizarea modalităţii de executare a pedepsei aplicate.
Invocând, pe latură penală, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), recurentele părţi civile au arătat că, în mod greşit, instanţele inferioare au respins cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. (1969), în infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), cu toate că din probatoriul administrat în cauză a rezultat intenţia indirectă a inculpatului de a ucide, respectiv că acesta a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Ca atare, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând, admiterea apelului şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969).
Pe latură civilă, fără a invoca un caz de casare, recurentele părţi civile au criticat decizia atacată sub aspectul neacoperirii întregului prejudiciu moral încercat ca urmare a decesului fiului şi, respectiv, fratelui, apreciind că valoarea daunelor morale acordate de instanţă nu este suficientă pentru a repara trauma psihică suferită, mai ales în contextul în care vinovăţia inculpatului nu a fost în întregime stabilită, iar acestuia i s-a aplicat o pedeapsă mult prea blândă.
Examinând recursurile formulate de inculpatul C.R.N. şi părţile civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A. prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
1. Prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, întrucât decizia atacată a fost pronunţată la data de 29 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Verificând, din această perspectivă, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se constată că motivele de recurs au fost depuse la dosar de către inculpat şi părţile civile în termenul legal, respectiv cu 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Totodată, cu titlu preliminar se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de recurenţi pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. (1968), având în vedere modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. (1968) stabileşte în alineatul 2 că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. (1968).
Prin Legea nr. 2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea acestora, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului doar la chestiuni de drept. Având în vedere că unul din cazurile de recurs abrogate prin actul normativ menţionat este cel prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. (1968), invocat de apărătorul recurentului inculpat C.R.N. cu ocazia dezbaterilor şi susţinut prin motivele expuse în scris în cuprinsul memoriului depus la dosar anterior primului termen de judecată, criticile circumscrise acestuia nu vor putea fi analizate de Înalta Curte în lipsa unui caz de casare care să permită pronunţarea unei soluţii în sensul solicitat.
În realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, recurentul inculpat C.R.N. a criticat decizia penală pronunţată în apel sub aspectul modalităţii de individualizare a executării pedepsei aplicate, situaţie exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, având în vedere că nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuţie conformitatea cu legea a hotărârii atacate, ci doar chestiuni ce ţin de aprecierea judecătorului şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de ultim control judiciar.
Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza iii trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Din această perspectivă, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte constată că acest caz de casare este incident numai în ipoteza în care, fără a fi invocate elemente ce ţin de aprecierea judecătorului, se contestă de către recurent greşita aplicare a normei legale, din punct de vedere al corespondenţei dintre aceasta şi situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare. Or, recurentul a criticat soluţiile celor două instanţe tocmai pe motivul că nu s-a clarificat întreaga situaţie de fapt, cu referire la legătura de cauzalitate şi motivul ce l-a determinat să aplice lovitura, aspecte considerate relevante pentru corecta individualizare a pedepsei, context în care Înalta Curte nu va putea proceda la examinarea temeiniciei respectivelor susţineri, fiind vorba de chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de recurs, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, deşi recurentul inculpat a invocat ca şi temei de casare dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), susţinerile sale în sensul greşitei înlăturări a dispoziţiilor art. 861 - 863 C .pen. (1969), ignorându-se comportamentul său anterior, concomitent şi ulterior comiterii faptei, se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. (1968), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, care, aşa cum s-a arătat mai sus, a restrâns controlul judiciar exercitat prin intermediul recursului doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare, şi, ca urmare a acestor modificări, respectivele susţineri nu mai pot forma obiectul examinării în această cale de atac.
Totodată, se constată că recurentul inculpat, cu aceeaşi motivare, a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. (1968), însă conţinutul acestuia, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 783/2009, publicată în M.Of. 404/15.06.2010, a fost preluat de legiuitor în cuprinsul cazului prevăzut de pct. 172 al aceluiaşi articol, analizat anterior.
Analizând criticile invocate pe latura penală de recurentele părţi civile, cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost detaliate în scris şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor (solicitându-se schimbarea încadrării juridice dată faptelor şi condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de omor calificat şi nu pentru cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), Înalta Curte observă că acestea nu vizează, de fapt, greşita aplicare a legii, în realitate fiind contestate probele administrate în cauză (respectiv declaraţiile martorilor audiaţi, raportul de constatare medico-legală şi raportul de necropsie) şi situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare (considerându-se că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă şi nu cu praeterintenţie, aşa cum s-a reţinut), aspecte care nu se încadrează în motivul de recurs menţionat, putând fi circumscrise cazului de casare de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013. Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, situaţie m care criticile formulate de recurentele părţi civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A. nu mai pot face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lipsa unui caz de casare prevăzut de lege care să permită pronunţarea unei soluţii în sensul cerut de acestea.
Mai mult, din examinarea hotărârilor atacate se constată că, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, recunoscută de inculpat în procedura reglementată de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. (1968), respectiv că, în noaptea de 06 din 07 mai 2012, în timp ce se afla în incinta terasei SC C.A. SNC din comuna G., sat D., jud. Olt, acesta, în urma unei discuţii contradictorii pe care a avut-o cu victima A.I., care s-a deplasat la masa sa, i-a aplicat o singură lovitură cu pumnul în zona feţei, lovitură în urma căreia aceasta a căzut pe suprafaţa betonată, suferind leziuni traumatice, iar, în final, cu toate îngrijirile medicale acordate, a decedat în timp ce era internată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, încadrarea juridică este corectă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentele părţi civile cu referire la cuantumul daunelor morale, fără însă a invoca un caz de casare, Înalta Curte constată că, întrucât vizează chestiuni de apreciere a instanţei şi nu aspecte de legalitate, ele nu pot fi examinate prin prisma niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. (1968), având în vedere modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 2/2013, motiv pentru care nu le va supune analizei sale.
2. Verificând incidenţa în cauză a prevederilor art. 5 C. pen. şi având în vedere şi cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, prin care s-a constatat că aceste dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, vechiul C. pen., acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul C.R.N.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare pentru comiterea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. (1969) şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 5 ani la 15 ani, care în noua reglementare este incriminată de dispoziţiile art. 195 C. pen. şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 ani la 12 ani. Or, având în vedere că inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia în faţa instanţei de fond, solicitând judecarea în baza dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. (1968), şi că i-a fost aplicată, ca efect al reducerii cu o treime a limitelor prevăzute de lege, o pedeapsă principală orientată spre minimul acesteia (3 ani şi 8 luni), respectiv 4 ani închisoare, dacă fapta s-ar încadra în noile texte, adaptându-se corespunzător pedeapsa în raport de prevederile privind recunoaşterea vinovăţiei (noile limite fiind între 4 ani şi 8 ani închisoare) şi s-ar menţine criteriile de individualizare operate de instanţele inferioare şi care nu mai pot fi cenzurate în recurs, prin aplicarea noului C. pen. se va ajunge la o pedeapsă mai mare decât cea stabilită în temeiul C. pen. anterior, legea veche fiind, astfel, cea care conduce la crearea unei situaţii mai blânde pentru inculpat.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A. şi de inculpatul C.R.N. împotriva Deciziei penale nr. 326 din 29 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi, având în vedere că aceştia sunt cei care se află în culpă procesuală, îi va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile A.D., A.D.Z. şi A.D.A. şi de inculpatul C.R.N. împotriva Deciziei penale nr. 326 din 29 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentele părţi civile la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 275 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1787/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de... | ICCJ. Decizia nr. 2076/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea... → |
|---|
