ICCJ. Decizia nr. 2076/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2076/2014

Dosar nr. 5714/118/2012

Şedinţa publică din 19 iunie 2014

Asupra recursului faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 492 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în Dosarul penal nr. 5714/118/2012, în temeiul art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost schimbată încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969), art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969), art. 291 C. pen. (1969) şi art. 291 C. pen. (1969).

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. (1968), s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei D.N. pentru comiterea infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) (fapta din 13 septembrie 2005) ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) şi alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. c) C. pen. (1969), a fost condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune.

În baza art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) şi alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. c) C. pen. (1969), a fost condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune.

În baza art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) şi alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. d) C. pen. (1969), a fost condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracţiunea de uz de fals.

În baza art. 33 lit. a) şi b) C. pen. (1969) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpata D.N., cu antecedente penale, să execute în final pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatei D.N. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), pe durata executării pedepsei.

S-a dispus ca pedeapsa principală să fie executată în regim de detenţie potrivit art. 57 C. pen. (1969).

S-a constatat încetată de drept măsura obligării de a nu părăsi localitatea. în baza art. 88 C. pen. (1969), s-a dedus din pedeapsa de ani închisoare durata reţinerii de 24 ore de la 23 februarie 2012 la 24 februarie 2012.

În baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. şi art. 445 C. proc. pen., (1968), au fost declarate fiind false şi s-a dispus desfiinţarea totală a înscrisurilor: - contractul individual de muncă nr. 8 din 01 decembrie 2005 (101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între SC S.F. SRL şi T.N.; - adeverinţă de salariu şi vechime în muncă nr. 72 din 01 septembrie 2008 emisă de SC S.F. SRL; - contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL şi T.N.; - act adiţional la contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL şi T.N.; - adeverinţă de salariat nr. 482 din 12 septembrie 2005 emisă de SC A.R. SRL Constanţa.

S-a constatat validitatea contractelor de credit nr. 166 din 13 septembrie 2005 încheiat între D. (fostă T.) N. şi C.E.B. (fostă F.B.) şi RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 încheiat între D.N. şi C.B.

În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. (1968) cu aplicarea art. 998 şi urm. C. civ., a fost obligată inculpata D.N. la plata următoarelor sume cu titlu de daune materiale: - 1.506,72 euro în echivalent în lei la cursul valutar al B.N.R. de la data efectuării plăţii către partea civilă C.E.B.; - 58.617,23 euro în echivalent în lei la cursul valutar al B.N.R.de la data efectuării plăţii către partea civilă C.B.

A fost obligată inculpata D.N. la 2000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 2288/P/2011 din 05 mai 2012 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a dispus: 1. Punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei D.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune calificată în convenţii cu consecinţe deosebit de grave - art. 215 alin 1, 2,3 şi 5 C. pen. (1969), în dauna C.E.B. şi C.B., şi uz de fals - art. 291 C. pen. (1969), fiecare cu aplicarea art. 41 alin 2 C. pen. (1969) şi reţinerea art. 33 lit. a) şi b) C. pen. (1969); 2. Repunerea în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunilor, în sensul desfiinţării contractelor 166 din 13 septembrie 2005, între inculpată şi F.B., actual C.E.B. şi RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008, între inculpată şi C.B., încheiate ambele prin fraudă la lege; 3. Disjungerea cauzei şi reinvestirea acestei unităţi în referire la Ş.I. şi funcţionarul bancar care a participat la obţinerea creditelor ilegale menţionate, prin prisma săvârşirii infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în forma complicităţii, precum şi a infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Prin actul de sesizare s-a reţinut în sarcina inculpatei, în esenţă, că aceasta, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, utilizând adeverinţe de salariu/angajare/venit false, a obţinut două credite bancare prin inducerea în eroare a unităţilor bancare, cauzând un prejudiciu calculat la suma de 58.548 euro, în detrimentul C.B. Sucursala Constanţa şi C.E.B. România S.A., recuperat în parte.

Cele două părţi vătămate s-au constituit părţi civile în cauză în cursul urmăririi penale.

În cursul cercetării judecătoreşti, inculpata a menţionat că nu doreşte aplicarea procedurii speciale prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. (1968) şi s-a prevalat de dreptul la tăcere, la solicitarea acesteia fiind audiaţi martorii T.I. şi P.C.. Totodată, a fost respinsă cererea de efectuare a expertizei grafoscopice a semnăturilor ce se regăsesc pe contractele individuale de muncă, întrucât inculpata D.N. nu a fost trimisă în judecată pentru infracţiunea de fals, ci pentru uz de fals, neafirmându-se de către acuzare în niciun moment că inculpata ar fi semnat aceste înscrisuri, context în care s-a constatat că proba nu este utilă, concludentă şi pertinentă cauzei.

Având în vedere adresa emisă de C.E.B. potrivit căreia facilitatea de credit acordată inculpatei a fost cesionată, la data de 29 iunie 2012, către C.P.D., la termenul de judecată din 24 octombrie 2012, D.N. a solicitat citarea în calitate de parte civilă a societăţii cesionare, cererea fiind respinsă ca nefondată întrucât, pe de o parte, C.E.B. nu a renunţat expres la pretenţiile civile formulate în cursul urmăririi penale, constituirea de parte civilă fiind în continuare valabil exprimată, iar, pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 15 C. proc. pen. (1968), referitoare la momentul până la care se poate realiza constituirea de parte civilă, moment depăşit la data de 04 iulie 2012, şi art. 21 alin. (2) C. proc. pen. (1968), privind cazurile în care se pot introduce în cauză succesorii persoanei juridice, care nu pot fi extinse la situaţia cesionării unui drept litigios.

Coroborând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, instanţa de fond a reţinut că, la data de 13 septembrie 2005, inculpata D. (fostă T.) N. a încheiat contractul de acordare a unui credit de nevoi personale nr. 166/2005 cu C.E.B. (fostă F.B.) pentru suma de 4996,61 euro, sumă care i-a fost remisă în aceeaşi zi, pentru obţinerea împrumutului, aceasta depunând următoarele înscrisuri: contract individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL şi T.N.; act adiţional la contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL şi T.N.; adeverinţă de salariat nr. 482 din 12 septembrie 2005 emisă de SC A.R. SRL Constanţa.

Totodată, a mai reţinut că, la data de 04 septembrie 2008, inculpata D.N. a încheiat contractul de credit nr. RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 cu C.B. pentru suma de 50.000 euro, sumă care i-a fost remisă în aceeaşi zi, pentru obţinerea împrumutului, aceasta depunând următoarele înscrisuri: contractul individual de muncă nr. 8 din 01 decembrie 2005 (101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între SC S.F. SRL şi T.N.; adeverinţă de salariu şi vechime în muncă nr. 72 din 01 septembrie 2008 emisă de SC S.F. SRL, creditul fiind garantat de martorul T.I. (tatăl inculpatei) cu garanţie reală asupra unui imobil aparţinând acestuia situat în Constanţa, str. I.R., nr. 95, evaluat la acea dată suma de 1.373.139 lei.

În cursul cercetării judecătoreşti, inculpata a depus în copie un bilet la ordin cu nr. CECE3 AA 0039801 pentru suma de 57.398,08 euro avalizat de numitul Ş.I., înscris care nu a fost avut în vedere de instanţă ca şi mijloc de probă, întrucât era o copie necertificată conform cu originalul, însă s-a constatat că acesta oferă indicii în legătură cu cele afirmate în cursul urmăririi penale potrivit cărora facilitatea obţinută de la C.B. a fost destinată acestei persoane. Astfel, inculpata a menţionat că suma de bani obţinută de la C.B. i-a fost remisă numitului Ion Şerban, declaraţia fiind susţinută şi de martorii T.I. şi P.C. în depoziţiile lor.

S-a mai constatat că în cursul urmăririi penale inculpata a menţionat că niciodată nu a lucrat cu contract de muncă, iar, prin adresa nr. 2129 din 02 februarie 2012 emisă de Inspectoratul Teritorial pentru Muncă Constanţa, s-a precizat că din verificările efectuate rezultă că inculpata D.N. nu figurează cu contract de muncă la SC A.R. SRL şi nici la SC S.F. SRL, context în care s-a apreciat ca fiind evident că înscrisurile depuse de aceasta în vederea obţinerii creditelor erau întocmite în fals.

Instanţa de fond a reţinut că, deşi şi-a susţinut nevinovăţia, iar declaraţiile sale ar fi putut ajuta la justa soluţionare a cauzei, inculpata D.N. nu a dorit să fie audiată în cursul judecăţii, prevalându-se de dreptul la tăcere, motiv pentru care judecătorul s-a raportat la depoziţiile date în cursul urmăririi penale, în care a recunoscut faptul semnării contractelor de credit cu cele două unităţi bancare prejudiciate. În acest context, susţinerile inculpatei că nu a citit contractele de credit au fost apreciate ca neavând nicio relevanţă din perspectiva existenţei infracţiunii de înşelăciune, considerându-se că orice persoană are obligaţia de a verifica orice angajament scris pe care şi-l asumă faţă de terţe persoane, pentru că, în caz contrar, pe baza simplei susţineri că nu a cunoscut conţinutul actului, oricine s-ar putea exonera de obligaţiile asumate şi s-ar ajunge la prejudicierea cocontractanţilor. Pe.de altă parte, s-a arătat că inculpata are patru clase, deci şi-a însuşit cunoştinţele de scriere şi citire, şi, drept urmare, a putut să înţeleagă faptul că se angaja la obţinerea unor credite bancare. Mai mult, s-a apreciat că, întrucât inculpata a recunoscut împrejurarea că s-a prezentat la unităţile. bancare în vederea obţinerii celor două credite şi a primit banii în materialitatea lor, a cunoscut faptul că prin semnarea contractelor de credit se angajează faţă de bancă, iar la dosar nu există nicio dovadă în sensul că nu ar fi capabilă să înţeleagă, din derularea evenimentelor, ce presupune încheierea unui asemenea contract, în condiţiile în care avea capacitatea totală de exerciţiu.

Încercarea inculpatei de a-şi minimaliza propria vinovăţie, acuzând alte persoane că ar fi determinat-o să încheie aceste contracte nu a putut fi reţinută de instanţă, întrucât nu s-a afirmat şi nici nu s-a dovedit în niciun moment că ar fi fost supusă unor presiuni, fizice sau psihice, care să-i înfrângă voinţa şi să o fi determinat-o să efectueze demersurile necesare obţinerii celor două credite.

S-a mai apreciat că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune nu interesează destinaţia ulterioară a sumelor de bani, importantă fiind atitudinea psihică a inculpatei în momentul obţinerii creditelor, şi nici dacă aceasta a obţinut un folos personal de pe urma acţiunii de înşelăciune, latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii neputând fi influenţate, în niciun mod, de o eventuală participaţiune a altor persoane în calitate de instigator şi/sau complice, având în vedere fapta este incriminată indiferent dacă s-a urmărit obţinerea folosului material injust "pentru sine sau pentru altul".

Împrejurarea că inculpata D.N. (fostă T.N.) a urmărit inducerea în eroare a băncilor, s-a apreciat că rezultă în mod nemijlocit din faptul că în cererile iniţiale de obţinere a creditelor, necontestate şi însuşite de aceasta prin semnătură, sunt inserate date nereale privind ocupaţia şi locul de muncă, la aceste cereri ataşându-se contractele de muncă întocmite în fals (fără a se cunoaşte autorul acestor falsuri). În acelaşi sens, a fost apreciată şi declaraţia inserată în procesul-verbal din 23 februarie 2012 în care inculpata recunoaşte că a greşit şi îşi asumă răspunderea faptelor sale.

În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, instanţa de fond a constatat că inculpata a acţionat cu intenţie directă, întrucât a avut reprezentarea reală a faptului că nu a fost angajată niciodată la societăţile SC S.F. SRL şi SC A.R. SRL şi că înscrisurile false nu corespund realităţii, fiind destinate inducerii în eroare a unităţilor bancare, şi, ca atare, a avut posibilitatea să conştientizeze consecinţele faptelor sale.

Instanţa de fond a considerat că aspectele ce ţin de achitarea parţială a creditului de la C.E.B. şi de garantare a creditului de la C.B. pot fi analizate numai din perspectiva individualizării pedepsei, nu şi din perspectiva formei de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta. Astfel, s-a apreciat că intenţiile de acoperire/garantare a creditelor nu pot înlătura intenţia inculpatei de a încheia contractele de credit prin folosirea unor mijloace frauduloase - acte false - în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, fiind produse şi prejudicii celor două unităţi bancare, demersurile oculte ale acesteia determinând băncile să încheie acele contracte şi să remită sumele de bani.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatei, s-a constatat că prin actul de sesizare s-a reţinut, în mod greşit, comiterea unei infracţiuni de înşelăciune calificată în convenţii în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi a unei infracţiuni de uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), întrucât infracţiunea continuată presupune o unitate infracţională din punct de vedere al subiectului activ, al conţinutului infracţiunii, al rezoluţiei infracţionale şi al intervalului de timp la care se comit actele infracţionale.

Or, obţinerea celor două credite prin folosirea înscrisurilor falsificate s-au comis de către acelaşi subiect activ, respectiv inculpata D.N., faptele având acelaşi conţinut infracţional, însă au fost realizate la momente îndepărtate de timp, respectiv la 13 septembrie 2005 de la C.E.B. - România S.A. şi la 04 septembrie 2008 de la C.B. - sucursala Constanţa. Având în vedere că, pentru existenţa unei infracţiuni continuate este necesar sub aspect subiectiv, ca făptuitorul să fi avut reprezentarea în momentul luării hotărârii, a activităţii infracţionale în ansamblul ei, în prezenta cauză, datorită intervalului mare de timp dintre cele două fapte - 3 ani - nu se poate susţine că la data accesării primului credit de la C.E.B. - România S.A., respectiv 13 septembrie 2005, inculpata D.N. a avut reprezentarea, chiar în linii mari, a faptei comise ulterior, la 04 septembrie 2008, faţă de C.B. - sucursala Constanţa. Din această perspectivă, s-a apreciat că se impune înlăturarea normei prevăzută la art. 41 alin. (2). C. pen. (1969), privind infracţiunea continuată, şi reţinerea a două infracţiuni de înşelăciune, precum şi a două infracţiuni de uz de fals.

Referitor la prejudiciul creat în mod distinct celor două unităţi bancare, instanţa de fond a avut în vedere drept ."pagubă" în înţelesul legii, suma de bani ce reprezintă creditul luat de la fiecare unitate bancară, fără a ţine seama de accesorii (dobânzi ş.a. care, deşi intră în noţiunea de prejudiciu drept despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă, au relevanţă sub aspectul laturii civile, iar nu sub cel al încadrării juridice) respectiv 4996,61 euro de la C.E.B. (fostă F.B.) şi 50.000 euro de la C.B..

Având în vedere că, la 13 septembrie 2005, cursul valutar BNR pentru euro era de 3,497 lei (deci echivalentul în lei al creditului de 4996,61 euro de la C.E.B. era de 17.473,14 Ron), iar la 04 septembrie 2008, cursul valutar BNR pentru euro era de 3,555 lei (deci echivalentul în lei al creditului de 50.000 euro de la C.B. era de 177.750 Ron), precum şi prevederile art. 146 C. pen. (1969) referitoare la noţiunea de consecinţe deosebit de grave, instanţa de fond a apreciat că alin. (5) al art. 215 C. pen. (1969) nu îşi are aplicabilitate în cauză.

Pentru aceste argumente, s-a constatat că se impune, în conformitate cu art. 334 C. proc. pen. (1968), schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969), art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969), art. 291 C. pen. (1969) şi art. 291 C. pen. (1969).

S-a apreciat că, în drept, faptele inculpatei D.N., care la data de 13 septembrie 2005, prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverinţă de salariat încheiate între inculpată şi SC A.R. SRL) a indus în eroare C.E.B. (fostă F.B.) în vederea obţinerii în mod injust a unui credit în valoare de 4996 euro şi care au produs o pagubă în patrimoniul instituţiei bancare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) şi de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969).

Totodată, s-a apreciat că faptele inculpatei D.N., care la data de 04 septembrie 2008 prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverinţă de salariat încheiate între inculpată şi SC S.F. SRL) a indus în eroare C.B. în vederea obţinerii în mod injust a unui credit în valoare de 50.000 euro şi care au produs o pagubă în patrimoniul instituţiei bancare, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) şi de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969).

Tribunalul a constatat, astfel, că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei există, au fost comise de către aceasta cu intenţie în vederea obţinerii unui folos material injust şi au produs o pagubă în patrimoniul instituţiilor bancare induse în eroare, fiind evident că înscrisurile întocmite în fals (contracte de muncă, adeverinţe de salariat) au fost prezentate celor două bănci pentru a crea aparenţa că inculpata are un loc de muncă ce îi asigură venituri necesare în vederea acoperirii ratelor lunare la facilităţile de creditare obţinute, iar instituţiile bancare, dacă ar fi cunoscut realitatea, nu ar mai fi încheiat contractele de credit în niciun mod.

Referitor la infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), comisă la data de 13 septembrie 2005, în raport de dispoziţiile art. 121 raportat la art. 122 lit. d) C. pen. (1969) şi de împrejurarea că dosarul a fost întocmit în anul 2011, instanţa de fond a constatat că, pentru această faptă, a intervenit prescripţia răspunderii penale încă de la data de 14 septembrie 2010, motiv pentru care a dispus încetarea procesului penal pentru această infracţiune, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. (1968).

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatei pentru celelalte infracţiuni, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv dispoziţiile părţii generale a C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile comise, pericolul social concret raportat la modalitatea de comitere, circumstanţele cauzei, prejudiciul foarte ridicat produs în patrimoniul părţilor civile. Totodată, a dat eficienţă şi aspectelor rezultând din caracterizarea inculpatei, din împrejurarea că se află la primul conflict cu legea penală, faptul că a avut o atitudine sinceră, s-a prezentat la toate termenele de judecată acordate, este căsătorită, are un copil minor, a încercat să acopere o parte din prejudiciul produs prin achitarea unor rate bancare, fiind aplicabile circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), c) şi alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 C. pen. (1969).

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat apel inculpata D.N.

Prin Decizia penală nr. 67/P din 8 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968), a fost admis apelul formulat de apelanta inculpată D.N. împotriva Sentinţei penale nr. 492 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 5714/118/2012, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând, în baza art. 86¹ C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatei D.N. prin sentinţa primei instanţe.

În baza art. 86² C. pen. (1969), s-a stabilit termen de încercare de 4 ani şi 6 luni compus din durata pedepsei la care se adaugă un interval de 2 ani.

În baza art. 86³ alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpata D.N. să se supună, următoarelor măsuri de supraveghere: a) sa se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă, datele prevăzute la lit. b), c şi d urmând a fi comunicate Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, organ desemnat cu supravegherea inculpatei D.N.

În baza art. 359 C. proc. pen. (1968), s-a atras atenţia inculpatei D.N. asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. (1969) a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A fost respinsă cererea de anulare a contractelor de credit.

Au fost respinse ca nefondate acţiunile civile formulate de părţile civile C.E.B. şi C.B. şi s-a înlăturat obligarea inculpatei D.N. la plata sumelor de 1.506,72 euro şi 58.617,23 euro.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe care nu sunt contrare deciziei.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, iar, în baza art. 189 C. proc. pen. (1968), s-a dispus ca onorariul parţial avocat oficiu, în sumă de 50 lei să fie avansat din fondurile Ministerului Justiţiei, în favoarea avocat M.P.

Examinând cauza atât prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu, curtea de apel a constatat că instanţa fondului a stabilit în mod corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatei, dând faptelor comise de aceasta încadrarea juridica corespunzătoare, pe baza dovezilor existente la dosar.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, curtea a observat că atât organul de urmărire penală cât şi Tribunalul Constanţa au reţinut în mod corect şi complet împrejurările în care s-a săvârşit fapta şi au realizat o justă interpretare şi apreciere a probelor administrate în cauză, în cele doua faze ale procesului penal.

Astfel, din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii, respectiv: contract de credit nr. 166 din 13 septembrie 2005 încheiat între D. (T.) N. şi C.E.B. (F.B.); contract de credit nr RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 încheiat între D.N. şi C.B.; contract individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL şi T.N.; act adiţional la contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL şi T.N.; adeverinţă de salariat nr. 482 din 12 septembrie 2005 emisă de SC A.R. SRL Constanţa; contractul individual de muncă nr. 8 din 01 decembrie 2005 (101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între SC S.F. SRL şi T.N.; adeverinţă de salariu şi vechime în muncă nr. 72 din 01 septembrie 2008 emisă de SC S.F. SRL; adresa nr. 2129 din 02 februarie 2012 emisă de Inspectoratul Teritorial pentru Muncă Constanţa în care s-a precizat că din verificările efectuate rezultă că inculpata D.N. nu figurează cu contract de muncă la SC A.R. SRL şi nici la SC S.F. SRL; declaraţia martorului T.I., tatăl inculpatei, avută în vedere numai în legătură cu afirmaţia privind relaţia acestuia cu numitul Ş.I. şi cu solicitarea acestuia privind obţinerea unor bani, în mod corect prima instanţă înlăturând susţinerile acestuia în sensul că D.N. nu ar fi ştiut de credit şi nu s-ar fi deplasat şi aceasta la bancă, fiind contrazise de chiar declaraţiile acesteia date în cursul urmăririi penale; declaraţia martorului P.C., administrator la SC S.F. SRL care a confirmat de asemenea, existenţa unei înţelegeri între T.I. şi numitul Ion Şerban, pentru obţinerea unui credit bancar necesar acestuia din urmă, întocmirea unui contract simulat de închiriere asupra imobilului cu care s-a garantat creditul acordat de C.B., precum şi faptul că suma de bani era destinată numitului Ion Şerban, instanţa de apel a reţinut că faptele inculpatei D.N., care la data de 13 septembrie 2005, prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverinţă de salariat încheiate între inculpată şi SC A.R. SRL) a indus în eroare C.E.B. (fostă F.B.) în vederea obţinerii în mod injust a unui credit în valoare de 4996 euro şi care au produs o pagubă în patrimoniul instituţiei bancare, şi care, la data de 04 septembrie 2008 prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverinţă de salariat încheiate între inculpată şi SC S.F. SRL) a indus în eroare C.B. în vederea obţinerii în mod injust a unui credit în valoare de 50.000 euro şi care au produs o pagubă în patrimoniul instituţiei bancare, există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de aceasta. Ca atare, a constatat că în mod întemeiat prima instanţă a pronunţat o hotărâre de condamnare a inculpatei pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969), art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969) şi a constatat încetat procesul penal pornit pentru comiterea infracţiunii de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. (1969) (fapta din 13 septembrie 2005) ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

S-a apreciat că, faţă de atitudinea bună avută de inculpată înainte de comiterea faptelor deduse judecăţii şi conduita sinceră din cursul procesului penal, a încercat să acopere prejudiciul produs prin achitarea unor rate bancare, este căsătorită şi are un copil minor, în mod corect Tribunalul Constanţa a reţinut aceste împrejurări ca circumstanţe atenuante prevăzute de dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi alin. (2) C. pen. (1969), cărora le-a dat eficienţă în condiţiile art. 76 lit. c) C. pen. (1969).

S-a constatat, de altfel, că inculpata nu a criticat starea de fapt şi nici încadrarea juridică, critica acesteia vizând doar individualizarea pedepsei atât sub aspectul cuantumului cât şi al modalităţii de executare, printr-o eficientizare sporită acordată circumstanţelor atenuate deja reţinute.

Examinând hotărârea prin prisma acestor critici, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată de Tribunalul Constanţa de 2 ani şi 6 luni închisoare se înscrie în coordonatele individualizării legale şi răspunde sub aspectul cuantumului tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv dispoziţiilor părţii generale ale C. pen., limitelor de pedeapsă fixate în partea speciala a C. pen. pentru infracţiunea consumată, gradul de pericol social al faptei raportat la modalitatea de comitere, dar şi circumstanţelor cauzei datelor ce caracterizează persoana şi conduita inculpatei, apelul fiind admis doar sub aspectul modalităţii de executare Întrucât în cauză există temeiuri pentru a considera ca scopul pedepsei poate fi atins chiar în condiţiile neexecutării efective.

Astfel, conduita sinceră şi cooperantă avută de inculpată în cursul întregului proces penal, atitudinea bună avută înainte de comiterea faptei, concluziile referatului de evaluare psiho-socială efectuat de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa, din care rezultă că aceasta are resurse personale familiale şi comunitare pentru a se menţine în. sfera legalităţii, prezentând perspective de reintegrare în societate, condiţionate de eforturi de reanalizare a sistemului de valori, au fost considerate elemente care justifică suspendarea sub supraveghere a pedepsei la care a fost condamnată inculpata, cerinţele impuse de art. 86¹ C. pen. (1969), fiind îndeplinite.

Ca atare, curtea a constatat că pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere, este de natură să realizeze scopul şi funcţiile prevăzute de art. 52 C. pen. (1969), privind reeducarea inculpatei şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către aceasta.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă, curtea a constatat că, la momentul constituirii ca parte civilă C.B. deţinea titlu executoriu, respectiv contractul nr. RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 în baza căruia putea declanşa procedura de executare silită împotriva inculpatei şi, ţinând seama că partea civilă C.E.B. a cesionat creanţa către D.B., iar în patrimoniul său nu mai există niciun prejudiciu, aceasta nu este îndreptăţită la despăgubiri.

În atare situaţie, cu referire la cele două părţi civile, s-a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a admis acţiunea civilă, obligând-o pe inculpată la plata valorii creditelor contractate de la cele două bănci.

Drept urmare, instanţa de apel a respins cererea de anulare a contractelor de credit, precum şi acţiunile civile formulate de părţile civile C.E.B. şi C.B. şi a înlăturat obligarea inculpatei D.N. la plata sumelor de 1.506,72 euro şi 58.617,23 euro.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpata D.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. (1968), arătând că, în ce priveşte pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen. (1969), deşi inculpatei i s-au reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi alin. (2) C. pen. (1969), instanţa a stabilit o pedeapsă de 3 luni închisoare, egală cu minimul special, fără a da eficienţă dispoziţiilor art. 76 lit. e) C. pen. (1969), în sensul coborârii pedepsei sub acest minim.

Hotărârea a mai fost criticată, în scris, şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. (1968), în privinţa laturii civile, apreciindu-se că, în mod nelegal, instanţele de fond şi apel nu au făcut aplicarea din oficiu a dispoziţiilor art. 170 şi art. 348 C. proc. pen. (1968) cu referire la art. 357 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. (1968), art. 14 alin. (3) C. proc. pen. (1968) şi art. 346 C. proc. pen. (1968). Astfel, s-a arătat că, întrucât cele două contracte de credit au fost încheiate ca urmare a acţiunilor ilicite ale inculpatei, fiind afectate de nulitate absolută pentru cauză ilicită, instanţele trebuiau să dispună restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptelor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin anularea respectivelor contracte. Pe de altă parte, s-a arătat că, întrucât inculpata se făcea vinovată de săvârşirea celor două infracţiuni de înşelăciune, care sunt infracţiuni de prejudiciu, instanţa de apel trebuia să menţină dispoziţiile instanţei de fond de obligare a inculpatei la plata daunelor materiale.

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurenta inculpată D.N. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. (1968), arătând că, deşi instanţa de apel a constatat incidenţa circumstanţelor atenuante personale şi reale, reţinând dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 76 C. pen. (1969), aceasta a schimbat doar modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate, fără a analiza şi limitele acesteia. în acest context, a apreciat că instanţa, în procesul de individualizare a pedepsei, nu a dat eficienţă circumstanţelor personale reţinute, în raport de acestea, de circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi de valoarea socială lezată prin fapta comisa, sancţiunea aplicată fiind mare. Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatei a susţinut aceste critici în special cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), prin prisma cazului de casare prevăzut de 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. (1968).

În ce priveşte cel de-al doilea caz de casare invocat în scris, referitor la aplicarea, în baza art. 5 C. pen., a dispoziţiilor art. 244 alin. (2) C. pen., acestea fiind considerate mai favorabile, cu ocazia dezbaterilor, în raport de Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, ataşată cauzei, apărătorul ales nu l-a mai susţinut.

Invocând, pe latură civilă, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. (1968), inculpata a criticat hotărârea atacată sub aspectul nelegalităţii, învederând că, în mod greşit, instanţa nu a procedat la anularea contractelor de împrumut încheiate cu cele două unităţi bancare, deşi acestea erau afectate de nulitate absolută din perspectiva unei erori asupra persoanei contractante. A apreciat că soluţia corectă pe latură civilă era anularea celor două contracte de credit şi obligarea sa la plata sumei efectiv obţinute în urma acestor contracte şi a dobânzii legale, nu a dobânzii comerciale, după ce, în prealabil, erau scăzute sumele deja achitate.

Examinând recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpata D.N., prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1. Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385¹ - art. 385¹⁹ din legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată la data de 8 mai 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus menţionat.

2. Totodată, cu titlu preliminar se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de recurenta inculpată D.N. pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen., având în vedere modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte în alineatul 2 că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede în alin. (2¹), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi de atac restrângându-se şi limitându-se doar la chestiuni de drept.

În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968), invocat de recurenta inculpată, se constată că acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că inculpata D.N. şi-a încălcat obligaţia ce îi revenea potrivit art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen., motivând recursul la data de 22 martie 2014, cu depăşirea termenului legal, în condiţiile în care primul termen de judecată a fost stabilit în cauză la data de 16 ianuarie 2014. Ca atare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 385¹⁰ alin. (2¹) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementate de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurenta inculpată D.N. acestui motiv de recurs.

În privinţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), invocat de inculpată cu ocazia dezbaterilor, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. (1968), acesta poate fi luat în considerare şi din oficiu, însă, prin Legea nr. 2/2013, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanţei de recurs numai chestiuni de drept, a fost modificat substanţial, în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare. Ca atare, criticile de netemeinicie formulate de inculpată, încadrate în scris în cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968), vizând individualizarea judiciară a pedepsei stabilite de instanţele inferioare, considerată prea mare în raport de circumstanţele personale şi reale, nu mai pot forma obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, caz susţinut cu ocazia dezbaterilor, atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuţie conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce ţin de aprecierea judecătorului asupra individualizării sancţiunilor penale stabilite şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de ultim control judiciar.

Examinând, în acelaşi context, şi criticile formulate de inculpată cu privire la nelegalitatea sancţiunii aplicate de instanţa de fond pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), Înalta Curte le apreciază ca nefiind fondate întrucât, în concret, s-a stabilit o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege, iar reducerea acesteia, în raport de dispoziţiile art. 76 lit. e) C. proc. pen. (1969), ar fi o chestiune pur formală având în vedere că, faţă de prevederile art. 33 şi art. 34 C. pen. (1969) şi de celelalte sancţiuni aplicate, nu este aptă să influenţeze asupra pedepsei rezultante ori a termenului de încercare fixat ca urmare a dispunerii suspendării executării sub supraveghere a acesteia. Pe de altă parte, aşa cum rezultă din încheierea din data de 7 mai 2013, în contextul în care la dosar nu au fost depuse motive scrise, cu ocazia dezbaterii apelului, inculpata a criticat sentinţa doar sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, solicitând reducerea sub minimul special prevăzut de lege şi suspendarea executării pedepsei, în raport de circumstanţele personale şi înscrisurile în circumstanţiere ataşate cauzei, neformulând critici cu privire la nelegalitatea sancţiunii stabilite pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969).

3. În ceea ce priveşte recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, motivat în termenul legal, Înalta Curte constată că acesta nu va putea fi cenzurat în cadrul acestei căi de atac de instanţa de ultim control judiciar, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen. (1968), decizia pronunţată în apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs de persoana care nu a folosit apelul, atunci când acesta este prevăzut de lege, doar dacă prin această cale de atac a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.

Verificând criticile formulate de Ministerul Public, din perspectiva dispoziţiilor art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen. (1968), Înalta Curte constată că acestea vizează, pe de o parte, nelegalitatea pedepsei stabilite pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), iar, pe de altă parte, neaplicarea dispoziţiilor art. 170 şi art. 348 C. proc. pen. (1968) cu privire la cele două contracte. Examinând, însă, decizia atacată, se constată că instanţa de apel nu a modificat sentinţa în privinţa cuantumului pedepsei aplicate, ci doar cu referire la modalitatea de individualizare a executării acesteia, dispunând suspendarea sub supraveghere în condiţiile art. 86¹ - 86³ C. pen. (1969), aceeaşi fiind situaţia şi pe latura civilă, modificarea privind doar respingerea acţiunilor civile formulate de cele două unităţi bancare şi înlăturarea obligării inculpatei la plata daunelor materiale, cu privire la contractele de credit neintervenind nicio schimbare. Totodată, se observă că nici instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 170 şi art. 348 C. proc. pen. (1968) în privinţa celor două contracte de credit încheiate de inculpata D.N. cu cele două unităţi bancare, iar sentinţa nu a fost atacată cu apel nici de parchet şi nici de inculpată pe acest aspect, singurele critici formulate de aceasta în apel pe latură civilă vizând, potrivit încheierii de şedinţă din data de 12 martie 2013, lipsa calităţii procesuale pasive a părţii civile C.E.B. şi obligarea la plata despăgubirilor către această parte.

Mai mult, critica privind latura civilă nici nu a mai fost susţinută de reprezentantul parchetului cu ocazia dezbaterilor, acesta solicitând doar admiterea recursului formulat de inculpată în legătură cu această chestiune.

În această situaţie, constatând că în decizia atacată, ca urmare a promovării apelului de către inculpată, nu a intervenit nicio modificare a dispoziţiilor din sentinţă, considerate nelegale de procuror, Înalta Curte apreciază că sunt incidente prevederile art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen. (1968), în raport de care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa nu putea formula recurs.

4. Având în vedere că, în cauză, prin încheierea din 27 martie 2014, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 C. pen. în raport de prevederile art. 61 . din Constituţia României şi, după dezbaterea în contradictoriu, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acesteia, la data de 20 mai 2014 s-a înaintat la dosar Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 prin care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra acestei excepţii.

Examinând recursul declarat din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen., având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, prin care s-a constatat că aceste dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, Înalta Curte constată că legea penală mai- favorabilă este, în cauză, C. pen. anterior, acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpata D.N.

Astfel, se constată că inculpata a fost condamnată pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (1969), sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 15 ani, fapte care în noua codificare sunt incriminate de dispoziţiile art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969), cu o pedeapsă cuprinsă între 1 an şi 5 ani închisoare, situaţie în care se observă că sancţiunile aplicate, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante, de 1 an şi respectiv 2 ani şi jumătate închisoare se încadrează în noile limite.

De asemenea, inculpata a fost condamnată şi pentru comiterea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) şi pedepsită cu închisoare de la 3 luni la doi ani sau cu amendă, faptă care în noua codificare nu a suferit modificări sub aspectul conţinutului constitutiv şi al celui sancţionatoriu, fiind incriminată de dispoziţiile art. 323 C. pen.

În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în această materie, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, faptele inculpatei ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilite prin hotărârea primei instanţe, în temeiul legii penale anterioare.

Pe de altă parte, se observă că vechea reglementare este mai favorabilă şi în ceea ce priveşte consecinţele juridice ale reţinerii circumstanţelor atenuante. Astfel, se constată că inculpatei D.N. i-au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), care nu se mai regăsesc în cuprinsul art. 75 C. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 şi, deşi în noua reglementare s-a menţinut obligativitatea reducerii pedepsei când există circumstanţe atenuante [având în vedere că în privinţa inculpatei s-au reţinut şi dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) C. pen. 1969], sistemul acestei reduceri a fost reconsiderat, în sensul că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită să reduc cu o treime, spre deosebire de C. pen. anterior în care, pedeapsa principală se reducea sub minimul special, dar nu mai jos de o anumită limită care varia în raport de gravitatea în abstract a infracţiunii.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile părţii generale a C. pen. din 1969 creează o situaţie mai avantajoasă pentru inculpată şi din perspectiva modalităţii de executare a pedepsei ce a fost stabilită prin hotărârile pronunţate de instanţele inferioare. Sub acest aspect, este de menţionat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din C. pen., instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Astfel, faţă de împrejurarea că inculpata D.N. a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării sub supraveghere, Înalta Curte constată că, deşi art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 86² C. pen. (1969), noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (aşa cum prevedea art. 86⁶ C. pen. 1969), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligaţii, ce anterior aveau caracter facultativ, situaţie în care, din această perspectivă, legea penală mai favorabilă este tot C. pen. anterior.

Aşadar, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentei inculpate, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru aceasta este reglementarea anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării recursului.

Ca urmare, având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de inculpata D.N. împotriva Deciziei penale nr. 67/P din 8 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), având în vedere că se află în culpă procesuală, recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 275 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de inculpata D.N. împotriva Deciziei penale nr. 67/P din 8 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 275 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2075/2014. SECŢIA PENALĂ. Lovirile sau...		ICCJ. Decizia nr. 2077/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1787/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2075/2014. SECŢIA PENALĂ. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2077/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.), mărturia mincinoasă (art. 260 C.p.), reţinerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 272 C.p.), falsul intelectual (art. 289 C.p.). Recur ICCJ. Decizia nr. 2080/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2113/2014. SECŢIA PENALĂ. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2115/2014. SECŢIA PENALĂ