ICCJ. Decizia nr. 2083/2014. Penal. Alte cereri privind judecata în fond. Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2083/2014
Dosar nr. 166/42/2014
Şedinţa publică din 19 iunie 2014
Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 60 din 3 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013, modificată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost respinsă ca nefondată contestaţia la executare formulată de condamnata C.M.N., cu privire la Sentinţa penală nr. 393 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1459 din 8 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la această instanţă, intitulată contestaţie la executare, condamnata C.M.N. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., constatarea intervenirii legii penale mai favorabile faţă de condamnarea definitivă suferită de ea anterior prin Sentinţa penală nr. 393/2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
În motivarea contestaţiei la executare, condamnata C.M.N. a arătat că, prin sentinţa penală menţionată a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals în declaraţii, prevăzută de art. 290 şi art. 291 C. pen. (1969), pedeapsa rezultantă aplicată fiind compusă din pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru infracţiunile menţionate, la care instanţa de fond i-a adăugat un spor de 2 ani închisoare.
Condamnata a susţinut că infracţiunea continuată de fals prevăzută de art. 290 C. pen. este mai favorabilă în Codul penal din 1969 deoarece, în comparaţie cu Noul C. pen. (art. 35), legea anterioară nu prevedea condiţia aceluiaşi subiect pasiv al infracţiunii, iar în speţă a fost vorba de 7 contracte de vânzare-cumpărare. Totuşi, conform art. 78 C. pen. pentru concursul de infracţiuni se prevede aplicarea, la pedeapsa cea mai grea, a unui spor obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse contopite. În cazul său este vorba de două pedepse de câte 2 ani închisoare, astfel că ar rezulta o pedeapsă de 2 ani la care se adaugă un spor de 8 luni închisoare. În consecinţă, condamnata a solicitat menţinerea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar pentru concursul de infracţiuni aplicarea dispoziţiilor art. 78 C. pen. Totodată, condamnata a mai invocat aspecte ce ţin de situaţia familială, starea de sănătate, precum şi comportamentul său în timpul executării pedepsei până în prezent.
S-a constatat că, în susţinerea cererii, s-a depus la dosar copia Sentinţei penale nr. 393/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, mandatul de executare, certificat de naştere copil şi acte medicale ale acestuia.
Examinând actele depuse, instanţa de fond a constatat că numita C.M.N. a fost condamnată prin Sentinţa penală nr. 393/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1459/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, privind identitatea, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969). În temeiul disp. art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. (1969) au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, rezultanta fiind de 4 ani închisoare.
S-a reţinut că executarea pedepsei a început la data de 9 mai 2013 (mandat de executare nr. 431 din 9 mai 2012 şi adresa I.G.P.R. - Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti).
Instanţa de fond a arătat că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Noul C. pen. (Legea nr. 286/2009) care în art. 6 prevede aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Astfel, alin. (1) prevede că în cazul în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, se reduce la acest maxim, dispoziţii legale aplicabile la acest moment condamnatei întrucât ea se află deja în executarea unei pedepse definitive.
Verificând limitele de pedeapsă pentru infracţiunile pentru care a fost condamnată, instanţa de fond a constatat că în Noul C. pen. (art. 322 şi 326) maximul pedepsei închisorii pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals privind identitatea este mai mare decât în reglementarea anterioară, respectiv 3 ani închisoare, faţă de 2 ani închisoare.
Întrucât pedeapsa aplicată separat pentru cele două infracţiuni nu depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, s-a apreciat că, în cauza de faţă, nu sunt incidente dispoziţiile legii penale mai favorabile prevăzute de art. 6 C. pen.
S-a arătat că susţinerea condamnatei se întemeiază pe o altă interpretare a dispoziţiilor legale din cele două coduri, în sensul că, deşi a fost vorba în cauză de şapte acte materiale ale infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. (1969), în mod corect s-au aplicat dispoziţiile art. 41 alin. (2) din acelaşi cod privind infracţiunea continuată, astfel că aceste dispoziţii ale stării de agravare trebuie menţinute fiind mai favorabile în raport cu dispoziţiile art. 35 C. pen., care prevede condiţia aceluiaşi subiect pasiv, ceea ce ar însemna un concurs de şapte infracţiuni. Totuşi, condamnata a susţinut că îi pot fi aplicate dispoziţiile legii noi privind contopirea pedepselor în cazul concursului de infracţiuni (concurs între cele două infracţiuni de fals, prevăzute de art. 290 şi art. 292 C. pen. 1969) deoarece sunt mai favorabile decât vechea reglementare, întrucât ar rezulta o pedeapsă de 2 ani închisoare la care s-ar adăuga un spor de 8 luni, în final având de executat 2 ani şi 8 luni închisoare în loc de 4 ani închisoare.
Prima instanţă a constatat că singura dispoziţie privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, este cea prevăzută de art. 6 C. pen., însă nu este incidentă în situaţia condamnatei C.M.N., întrucât vizează exclusiv situaţia în care maximul special prevăzut de legea nouă ar fi fost depăşit prin pedeapsa aplicată pentru infracţiunea respectivă, ceea ce nu este cazul în această speţă.
S-a arătat că, în speţa de faţă, este vorba de aplicarea regulilor concursului de infracţiuni în vigoare la momentul judecăţii şi aplicarea unui spor de pedeapsă de 2 ani închisoare, situaţie în care nu se poate susţine că a intervenit o lege penală mai favorabilă prin modificarea limitelor speciale ale respectivelor infracţiuni, ci numai cu privire la sancţionarea concursului de infracţiuni, situaţie neprevăzută de art. 6 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat contestaţie condamnata C.M.N., arătând că, în mod nelegal, prima instanţă nu a reţinut incidenţa art. 6 C. pen., întrucât prin aplicarea dispoziţiilor din vechea reglementare cu privire la cuantumul pedepsei şi infracţiunea continuată, concomitent cu cele din noua reglementare în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, aceasta ar avea de executat o pedeapsă de doar 2 ani şi 8 luni închisoare faţă de 4 ani închisoare cât are de executat în prezent.
Examinând contestaţia formulată, prin raportare la criticile condamnatei şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte, în complet constituit potrivit art. 23 alin. (10) din Legea nr. 255/2013, apreciază că aceasta este nefondată.
Astfel, analizând prevederile art. 6 C. pen., se observă că aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei operează atunci când sunt îndeplinite mai multe condiţii, respectiv: există o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât cea prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă; pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă depăşeşte maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau este mai grea.
Se observă, aşadar, că în ceea ce priveşte pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Această soluţie a fost adoptată de legiuitor pentru a se limita atingerile aduse principiului autorităţii de lucru judecat prin aplicarea legii penale mai favorabile.
În aceste condiţii, în concordanţă cu dispoziţiile Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., în ipoteza unui concurs de infracţiuni, instanţa trebuie să parcurgă două etape. Într-o prima etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele individuale, prin compararea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite care compun pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar, în cazul în care se constată că acest maxim special este depăşit, fiecare pedeapsă trebuie redusă până la maxim. în cea de a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente, se procedează la analizarea pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de condamnare, iar în situaţia în care are un cuantum ce depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., ea se va reduce la acest maxim. În această etapă se porneşte de la premisa că pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare, intrată în autoritate de lucru judecat şi care reprezintă sancţiunea efectivă pusă în executare, urmează a fi modificată doar prin raportare la tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului.
În acest context, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 393/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1459/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatoarea C.M.N. a fost condamnată la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), iar, în temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. (1969), pedepsele aplicate au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, rezultanta fiind de 4 ani închisoare.
Pentru a dispune astfel instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatei C.M.N., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care în perioada 2006 - 2008, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a plăsmuit 7 contracte de vânzare-cumpărare imobile prin atestarea unor menţiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data reală a întocmirii înscrisurilor şi a voinţei părţilor, înscrisuri care au fost încredinţate spre folosire şi ulterior, folosite la birouri notariale, la oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară, precum şi la direcţiile de taxe şi impozite locale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar fapta aceleiaşi inculpate care în data de 1 octombrie 2008 a dat o declaraţie pe proprie răspundere în faţa notarului public în care s-a menţionat că "în cursul anului 2003 s-a deplasat la domiciliul vânzătorului C.V., situat în Bucureşti unde acesta, în deplinătatea facultăţilor mintale a fost de acord să vândă către numita V.A. apartamentul, proprietatea sa, păstrându-şi doar uzufructul viager, iar cumpărătoarea a plătit şi numărat în faţa sa suma de bani reprezentând preţul vânzării", împrejurări necorespunzătoare adevărului, declaraţie ce urma să fie folosită de numita V.A. în dosarul civil înregistrat sub nr. 14194/299/2007 având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager atestat de inculpată prin încheierea din data de 29 noiembrie 2003, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. (1969).
Totodată, se constată că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, lege care, în opinia apărării, cuprinde dispoziţii mai favorabile raportat la pedeapsa aplicată contestatoarei prin hotărârea de condamnare.
Verificând susţinerile apărării şi procedând conform dispoziţiilor Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii, aceasta nu pune probleme sub aspectul intervenim unei legi penale mai favorabile, întrucât în noul C. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 (art. 326 C. pen.) nu au intervenit modificări sub aspectul sancţiunii aplicabile, în ambele reglementări fapta fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reţinută a fi comisă în formă continuată, se constată că, în noua reglementare, aceasta a fost modificată în sensul majorării limitelor de pedeapsă. Astfel, Înalta Curte arată că pentru această faptă sancţiunea potrivit vechii reglementări, art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), era închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, în timp ce în legea penală în vigoare (art. 322 C. pen.) este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Ca atare, se constată că dispoziţiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, întrucât, analizând individual cele două pedepse aplicate condamnatei, se observă că niciuna dintre ele nu depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, ba mai mult, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pedeapsa cu care a fost sancţionată este mai mică decât acest maxim.
Prealabil celei de a doua etape de analizare a legii penale mai favorabile prin prisma art. 6 C. pen., Înalta Curte apreciază că se impune a se stabili, în contextul cauzei, incidenţa dispoziţiilor privind infracţiunea continuată, având în vedere că activitatea infracţională reţinută cu referire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a desfăşurat în dauna mai multor persoane.
Astfel, având în vedere că, potrivit art. 35 C. pen., infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect activ, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, se constată că, în speţă, nu ne aflăm într-o asemenea ipoteză, condamnatei reţinându-i-se şapte acte materiale îndreptate împotriva unor părţi vătămate diferite. Ca atare, potrivit noului C. pen., în ceea ce priveşte această activitate infracţională (plăsmuirea a 7 contracte de vânzare-cumpărare imobile prin atestarea unor menţiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data reală a întocmirii înscrisurilor şi a voinţei părţilor, înscrisuri care au fost încredinţate spre folosire şi ulterior, folosite la birouri notariale, la oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară, precum şi la direcţiile de taxe şi impozite locale), instanţa ar trebui să reţină existenţa a şapte infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, aflate în concurs.
În acest context, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancţionării concursului de infracţiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, s-ar aplica dispoziţiile legii penale noi, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilite prin hotărârea de condamnare în temeiul legii penale anterioare.
Astfel, analizând ipotetic incidenţa art. 6 C. pen. cu privire la pedeapsa rezultantă, rezultă că dacă s-ar aplica dispoziţiile art. 39 C. pen., având în vedere că în speţă ar fi vorba de şapte infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi o infracţiune de fals în declaraţii, la pedepse de câte 2 ani închisoare ar corespunde un spor de o treime (ce ar trebui obligatoriu aplicat) în cuantum de 4 ani şi 8 luni închisoare şi nicidecum de 8 luni închisoare, aşa cum arată în mod eronat apărarea, adică o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 8 luni închisoare, deci mai mare decât cea aplicată prin hotărârea de condamnare.
Rezultă, aşadar, că, şi în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă în cazul concursului de infracţiuni, dispoziţiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, cuantumul pedepsei rezultante aplicabile potrivit noii reglementări fiind, aşa cum am arătat, mai mare decât cel al sancţiunii stabilite prin hotărârea de condamnare.
Raportat la cele expuse anterior, Înalta Curte nu poate primi susţinerile apărării în sensul reducerii sporului aplicat pentru concursul de infracţiuni, prin calcularea acestuia potrivit noii reglementări, întrucât raţiunea art. 6 C. pen. nu este aceea de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituţiile autonome, ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv judecate să suporte un tratament sancţionator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea nouă. În plus, dat fiind că ne aflăm în cazul unor pedepse definitive, efectele art. 6 C. pen. nu se pot extinde şi la sporul ce se aplică în cazul concursului, deoarece s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele aplicate condamnatei C.M.N., respingând contestaţia la executare formulată de aceasta. Mai mult, aceste dispoziţii nu sunt incidente nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă.
Faţă de cele de mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată, contestaţia formulată de condamnata C.M.N. împotriva Sentinţei penale nr. 60 din 3 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. o va obliga la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnata C.M.N. împotriva Sentinţei penale nr. 60 din 3 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 210/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 2084/2014. Penal. Alte cereri privind judecata... → |
|---|
