ICCJ. Decizia nr. 2141/2014. Penal. Verificare măsuri preventive (art.206 NCPP). Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2141/2014
Dosar nr. 297/2/2014
Şedinţa publică din data de 24 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 98 din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul contestator F.F.
A fost obligat contestatorul la 400 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care 100 RON, onorariu avocat oficiu, s-a dispus a se suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
Condamnatul F.F. a formulat o contestaţie la executare împotriva pedepsei rezultante de 10 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 364 din 22 august 2011 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 4992/2/2011 prin care s-a recunoscut Sentinţa penală nr. 426/2006 din 10 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Penală nr. 21 Audencia Provincial din Barcelona (definitivă la data de 1 iulie 2009).
Contestatorul a invocat faptul că prin sentinţa penală pronunţată de autorităţile judiciare spaniole a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi la o pedeapsă de 6 ani închisoare şi interzicerea dreptului de a alege pe durata condamnării, rezultând o pedeapsă principală de 10 ani închisoare pentru săvârşirea de infracţiunilor care au corespondent în legislaţia română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1), (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi e) C. pen. din 1969, pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 de ani, precum şi pe cel al infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969. Condamnarea s-a făcut pe numele de P.Ş.
În drept, contestatorul s-a prevalat de dispoziţiile art. 598 lit. c) şi d) C. proc. pen., în sensul că solicită aplicarea art. 33 lit. c) C. proc. pen. din 1968, respectiv contopirea pedepselor, astfel încât pedeapsa rezultantă să fie de 6 ani închisoare.
S-a ataşat Dosarul nr. 4992/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Curtea a constatat, sub un prim aspect, cel al incidenţei art. 598 lit. d) C. proc. pen., că însuşi condamnatul, în cererea de transfer formulată în nume propriu, a afirmat că în Spania este cunoscut ca P.Ş., aspect ce a fost lămurit definitiv, astfel că nu se poate prevala de Decizia nr. 9 din 6 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte aspectul care vizează concursul de infracţiuni prevăzut de legea română şi aplicat unei pedepse rezultante, ca urmare a cumulului juridic şi nu aritmetic, conform legislaţiei spaniole, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 23/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că instanţa română nu poate interveni asupra pedepsei dispuse, ca urmare a cumulului aritmetic stabilit de statul de condamnare.
De altfel, condamnatul nu a formulat recurs la această hotărâre.
În raport de cele ce preced, Curtea a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul F.F., în temeiul art. 597 C. proc. pen.
Împotriva Sentinţei penale nr. 98 din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat contestaţie condamnatul F.F.
În susţinerea cererii, apărătorul desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat a precizat că motivele contestaţiei sunt aceleaşi cu cele formulate în susţinerea contestaţiei la executare.
Analizând contestaţia declarată, atât potrivit susţinerilor orale ale apărătorului contestatorului condamnat, cât şi în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte constată următoarele:
Contestatorul condamnat F.F. a invocat faptul că prin sentinţa penală pronunţată de autorităţile judiciare spaniole a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi la o pedeapsă de 6 ani închisoare şi interzicerea dreptului de a alege pe durata condamnării, rezultând o pedeapsă principală de 10 ani închisoare pentru săvârşirea de infracţiunilor care au corespondent în legislaţia română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1), (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi e) C. pen. din 1969, pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 de ani, precum şi pe cel al infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969.
Acesta a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. c) C. pen. din 1969, respectiv contopirea pedepselor, astfel încât pedeapsa rezultantă să fie de 6 ani închisoare.
Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat Curtea de Apel Bucureşti că instanţa română nu poate interveni asupra pedepsei dispuse, ca urmare a cumulului aritmetic stabilit de statul de condamnare.
Astfel, hotărârea de condamnare îşi păstrează caracterul de extraneitate şi după recunoaşterea sa de către autorităţile judiciare române, neputând fi convertită în hotărâre a unei instanţe judecătoreşti din România, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, căreia prin recunoaştere i se conferă doar puterea de a-şi produce efectele juridice recunoscute de legea română.
În plus, cu privire la concursul de infracţiuni, dispoziţiile legii române privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se referă la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia naţională, iar nu la incompatibilitatea sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă.
În acest sens este avută în vedere şi Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, conform căreia instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român.
Conform dispoziţiilor art. 4741 C. proc. pen., efectele deciziei pronunţate într-un recurs în interesul legii încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.
Având în vedere că dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală subzistă în actuala reglementare, în cuprinsul prevederilor art. 135 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se constată că efectele Deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nu au încetat.
Se observă că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nu este în contradicţie cu Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În cuprinsul acestei decizii au fost avute în vedere dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 302/2004.
Conform art. 135 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 136, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, se atribuie hotărârii judecătoreşti străine efecte juridice pe teritoriul României şi se dispune transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate.
În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte, aşa cum se prevede în cuprinsul art. 135 alin. (4) din acelaşi act normativ.
La art. 135 alin. (6) lit. a) şi b) din Legea nr. 302/2004 se menţionează că instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, poate dispune, prin sentinţă, recunoaşterea şi executarea pedepsei aplicate de instanţa străină, iar în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare poate adapta, prin sentinţă, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa străină, potrivit alin. (7) şi (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă, stabileşte şi aplică, prin sentinţă, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită.
În cuprinsul art. 135 alin. (7) din legea menţionată, se arată că instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română, precum şi atunci când durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.
După cum se poate observa, în procedura de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, instanţa română procedează la adaptarea pedepsei rezultante aplicate de instanţa străină în cazul unui concurs de infracţiuni în situaţia în care aceasta depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.
În plus, s-a reţinut că aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale, şi anume principiul legalităţii incriminării, respectiv principiul autorităţii de lucru judecat.
Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârşirii infracţiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă.
Principiul autorităţii de lucru judecat (care are două efecte de natură diferită: un efect pozitiv, şi anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare şi un efect negativ care constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândeşte valoare de adevăr în ceea ce priveşte fapta şi persoana judecată, creează un obstacol în reanalizarea, de către instanţă, a conflictului soluţionat definitiv) sau principiul intangibilităţii lucrului judecat poate fi influenţat doar prin apariţia unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi.
Astfel, Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, statuează cu privire la aspecte diferite, între care există legătură.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul F.F. împotriva Sentinţei penale nr. 98 din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul F.F. împotriva Sentinţei penale nr. 98 din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 24 iunie 2014.
Procesat de GGC - AP
| ← ICCJ. Decizia nr. 2117/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2156/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... → |
|---|
