ICCJ. Decizia nr. 2168/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2168/2014
Dosar nr. 12229/99/2013
Şedinţa publică din data de 25 iunie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 5787 din data de 4 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 49/99/2006 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva Deciziei penale nr. 155 din data de 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 13 ianuarie 2003 la 3 octombrie 2005 şi de la 9 iunie 2007 la 4 decembrie 2007.
A fost obligat recurentul inculpat la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, condamnatul P.I. a înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi, în data de 18 noiembrie 2013 contestaţie în anulare, care pin Sentinţa penală nr. 65 din data de 30 ianuarie 2014 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În drept, nu a fost invocat niciun caz de contestaţie prevăzut de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen. iar hotărârea a cărei anulare se solicită a fost pronunţată şi pusă în executare la data de 4 decembrie 2007, contestaţia în anulare fiind formulată la data de 18 noiembrie 2013.
Examinând contestaţia în anulare formulată de conte statorul condamnat P.I., sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penată, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestaţia în anulare putând fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - art. 11, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri diferite pentru aceeaşi faptă;
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (I1) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 388 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere.
În prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestaţia în anulare fără invocarea vreunui caz de contestaţie în anulare prev. de art. 386 C. proc. pen.
Din datele existente la dosar rezultă că data începerii executării este 4 decembrie 2007, în vreme ce calea de atac a contestaţiei în anulare a fost exercitată la data de 18 noiembrie 2013, rezultând în aceste condiţii depăşirea termenului legal de 10 zile.
Instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare şi anume operativitatea şi are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale şi, pe de altă parte, împiedică tergiversarea desfăşurării procesului penal, asigurând operativitatea acţiunilor cerute de justa soluţionare a cauzelor penale.
Dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. pen. reglementează consecinţele nerespectării termenului înăuntrul căruia inculpatul putea şi trebuia să-şi exercite dreptul procesual, sancţiune ce constă în pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege.
Astfel fiind, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat P.I. apare ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele care condiţionează admiterea în principiu a acesteia.
În plus, din analiza actelor dosarului se reţine că acelaşi contestator a mai formulat o contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi decizii penale, care a fost respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă, tot pentru încălcarea termenului prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel fiind, contestaţia în anulare formulată de condamnatul P.I. împotriva Deciziei penale nr. 5787 din data de 4 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 49/99/2006 apare ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele care condiţionează admiterea în principiu a acesteia.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză se impune adoptarea unei soluţii sprijinite pe dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul P.I. împotriva Deciziei penale nr. 5787 din 4 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 49/99/2006.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2159/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 217/2014. Penal. Abuz în serviciu contra... → |
|---|
