ICCJ. Decizia nr. 2186/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2186/2014
Dosar nr. 24879/109/2012
Şedinţa publică din 26 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 370 din 22 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii R.R.A. şi D.T.F., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
Au mai fost condamnaţi ambii inculpaţii la câte 3 ani închisoare şi câte 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 modificată prin Legea nr. 522/2004.
În baza art. 861 C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepselor, iar în baza art. 862 C. pen. s-au fixat termene de încercare de câte 7 ani.
S-au instituit în sarcina inculpaţilor măsurile prev. de art. 863 alin. (1) C. pen., iar cu privire la cea prev. de lit. a), au fost obligaţi aceştia să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş, după programul stabilit de către această instituţie.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpaţilor asupra disp. art. 864 C. pen., iar în baza disp. art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pedeapsă care, în baza art. 72 alin. (5) C. pen., a fost suspendată.
În baza art. 88 C. pen., s-au dedus din pedepse perioadele executate începând cu data de 19 iulie 2012 şi până la pronunţarea prezentei sentinţe.
În baza disp. art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaţilor de sub puterea mandatelor de arestare preventivă, dacă nu sunt arestaţi sau reţinuţi în altă cauză.
În baza art. 118 lit. e) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, s-a confiscat de la inculpatul D.T.F. suma de 30 de lei, consemnată la Trezoreria Municipiului Piteşti, conform chitanţei Nr. x, iar de la inculpatul R.R.A. suma de 229 lei, consemnată la Trezoreria Municipiului Piteşti, conform chitanţei Nr. y.
În baza art. 118 alin. (4) C. pen., s-a confiscat de la inculpaţi câte 25 lei.
Au fost obligaţi inculpaţi la câte 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 300 lei în faza de urmărire penală.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că prin rechizitoriul nr. 130/P din 10 decembrie 2012, D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Piteşti a trimis în judecată pe inculpaţii R.R.A. şi D.T.F., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplic. disp. art. 33 lit. a) C. pen., constând în următoarele: în perioada ianuarie - aprilie 2012, inculpatul R.R.A., direct sau împreună cu inculpatul D.T.F., a furnizat canabis mai multor consumatori de droguri din Municipiul Piteşti, iar la data de 13 martie 2012, împreună cu celălalt inculpat, a stabilit o întâlnire cu colaboratorul şi investigatorul sub acoperire în vederea achiziţionării a 10 gr canabis, ocazie cu care inculpaţii, întrebuinţând ameninţări şi violenţe, l-au deposedat pe colaborator de suma de 500 lei, provenind din fondurile speciale ale B.C.C.O. Piteşti, tranzacţia nemaiavând loc.
Din probatoriul administrat în cauză în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În perioada ianuarie - aprilie 2012, inculpatul R.R.A., uneori singur, alteori însoţit şi de inculpatul D.T.F., a distribuit în mai multe rânduri diferite cantităţi de canabis mai multor consumatori din municipiul Piteşti, aspect pe care cei doi l-au recunoscut.
Astfel, la data de 7 martie 2012, investigatorul şi colaboratorul desemnaţi în cauză au cumpărat de la inculpatul Drăguşin cantitatea de aproximativ 1 gr de canabis la preţul de 50 de lei.
La data de 13 martie 2012, inculpaţii au stabilit o întâlnire cu colaboratorul şi investigatorul sub acoperire în vederea achiziţionării a 10 gr de canabis. Aceştia i-au cerut colaboratorului Z.D. suma de 500 lei, contravaloarea drogurilor, urmând să meargă la o altă persoană pentru achiziţionarea lor şi să le remită colaboratorului în câteva ore. Colaboratorul le-a dat suma cerută, însă nu a fost de acord cu remiterea ulterioară a drogurilor, deşi aceasta era o practică frecventă printre traficanţii de droguri, cerându-i inculpatului R. telefonul personal drept garanţie, lucru care nu se mai întâmplase până atunci.
Atunci a avut loc un incident între cei doi, în sensul că s-au îmbrâncit reciproc, în cele din urmă colaboratorul acceptând să-i aştepte pe cei doi pentru a-i fi remise drogurile. între timp însă, cei doi inculpaţi au fost ridicaţi de către organele de poliţie.
Situaţia de fapt a fost dovedită cu actele întocmite de către organele de urmărire penală, probe ce se coroborează cu depoziţiile martorilor O.R., C.I.A., C.A.D. şi I.S.L., audiaţi în cauză.
Inculpaţii au recunoscut săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, nu însă şi pe cea de tâlhărie, în legătură cu această din urmă infracţiune, tribunalul apreciind că în speţă nu sunt întrunite elementele ei constitutive.
În primul rând, a constatat tribunalul, există o gravă incoerenţă în probele administrate la urmărirea penală sub acest aspect.
Astfel, în declaraţiile sale, partea vătămată Z.D., care era şi colaboratorul desemnat în cauză, a relatat despre un incident avut la 13 martie 2012, în jurul orelor 14,00, cu cei doi inculpaţi, însă în legătură cu achiziţionarea unui telefon mobil şi nicidecum a unei cantităţi de droguri.
De asemenea, a reţinut tribunalul, în procesul verbal al investigatorului sub acoperire s-a relatat că, de fapt, colaboratorul B.L. şi nu Z.D. s-a întâlnit la aceeaşi dată, la aceeaşi oră şi în acelaşi loc cu cei doi inculpaţi, în vederea achiziţionării de droguri, ocazie cu care inculpatul R. l-a lovit pe colaborator.
Tribunalul a apreciat că aceste neconcordanţe flagrante sunt de natură să menţină o însemnată doză de dubiu cu privire la acea întâlnire, la persoanele care au luat parte la ea, dar şi la modalitatea cum s-au desfăşurat lucrurile.
Inculpaţii au dat în faţa instanţei declaraţii mai coerente, relatând desfăşurarea evenimentelor întocmai cu situaţia de fapt reţinută.
În raport cu această situaţie de fapt, precum şi cu depoziţiile art. 211 C. pen. care definesc infracţiunea de tâlhărie drept "furt săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări", tribunalul a apreciat că fapta inculpaţilor nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, sub aspectul laturii obiective.
Astfel, inculpaţii nu au luat banii din posesia părţii vătămate (furtul cerut în cazul infracţiunii complexe), suma de bani fiind remisă de bună voie de către partea vătămată.
Pe de altă parte, a reţinut prima instanţă, violenţele care procurorul pretinde că s-au exercitat asupra părţii vătămate, au fost de fapt nişte îmbrânceli între inculpatul R. şi partea vătămată, determinate de lipsa de încredere a acestuia din urmă în cei doi.
De altfel, în rechizitoriu nu se descrie în nici un fel în ce constă în concret infracţiunea de tâlhărie comisă de cei doi, procurorul mulţumindu-se să afirme doar că aceştia au deposedat-o prin violenţă pe partea vătămată de suma de 500 lei.
Aşa fiind, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., tribunalul a dispus achitarea celor doi inculpaţi pentru infracţiunea de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută, tribunalul a considerat că fapta inculpaţilor de a fi vândut în mai multe rânduri canabis, drog de risc, mai multor consumatori, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri, prev.de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, text în baza căruia s-a pronunţat condamnarea.
La stabilirea pedepselor, au fost avute în vedere criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen., reţinându-se, pe de o parte, gradul concret de pericol social al faptei, iar, pe de altă parte, faptul că inculpaţii sunt infractori primari şi au avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal.
În raport cu aceste circumstanţe, dar şi având în vedere că este vorba despre droguri de risc, distribuite în cantităţi mici, tribunalul a apreciat că scopul preventiv şi educativ prev. de art. 52 C. pen. va fi realizat prin condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea situate către minim.
Având în vedere disp. art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpaţilor şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
În ce priveşte modalitatea de executare, tribunalul a considerat că, dată fiind vârsta inculpaţilor, scopul pedepsei va fi realizat prin suspendarea sub supraveghere a executării, potrivit art. 861 C. pen., iar în baza art. 862 C. pen., s-au fixat termene de încercare, instituindu-se, totodată, în sarcina inculpaţilor măsurile prev. de art. 863 alin. (1) C. pen., iar în baza art. 359 C. proc. pen. li s-a atras atenţia asupra disp. art. 864 C. pen. în baza art. 71 alin. (2) C. pen. li s-a aplicat celor doi inculpaţi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen., pedeapsă care, în baza art. 72 alin. (5) C. pen. a fost suspendată.
Întrucât inculpaţii sunt arestaţi în cauză, în baza art. 88 C. pen., s-au dedus perioadele executate, iar în baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea lor de îndată în libertate.
În baza art. 118 C. pen., s-au confiscat de la inculpaţi sumele de bani proveniţi din vânzarea de droguri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Piteşti, care a criticat sentinţa doar sub aspectul soluţiei de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., arătând în esenţă următoarele:
În mod greşit prima instanţă a apreciat probele administrate în cursul urmăririi penale, partea vătămată Z.D. este una şi aceeaşi persoană cu colaboratorul desemnat în cauză, cu nume de cod B.L., iar faptul că partea vătămată a remis de bună voie banii inculpaţilor pentru cumpărarea de droguri nu are relevanţă, deoarece este aplicabilă în speţă teza a II-a a art. 211 C. pen., referitoare la săvârşirea infracţiunii prin furt urmat de întrebuinţarea violenţei sau ameninţării.
Totodată, parchetul a arătat că, în cel mai rău caz, instanţa ar fi putut dispune o schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prev. de art. 211 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 215 C. pen., pentru ambii inculpaţi, iar pentru inculpatul R. Robert şi în infracţiunea prev. de art. 180 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 125/A din 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor şi Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Piteşti.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, onorariul avocatului din oficiu pentru inculpatul D.T.F. fiind avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:
Cu privire la situaţia de fapt, Curtea a constatat că aceasta a fost corect reţinută de către prima instanţă, deoarece probele administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu cele administrate în cursul judecăţii dovedesc faptul că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modif. prin Legea nr. 522/2004.
Astfel, din declaraţiile inculpaţilor înşişi, care au recunoscut săvârşirea acestor fapte, coroborate cu declaraţiile martorilor O.R., C.I.A., I.S.L., cu aspectele rezultate din rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice şi cu procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire desemnaţi în cauză, rezultă în esenţă că inculpatul R.R.A., direct sau cu ajutorul inculpatului D.T.F., a furnizat canabis, în perioada ianuarie - aprilie 2012, mai multor consumatori dependenţi de droguri din municipiul Piteşti.
La data de 7 martie 2012 inculpatul D.T.F. a vândut numitului Z.D.C. cantitatea de 1 gr. canabis pentru suma de 50 lei.
La data de 13 martie 2012 ambii inculpaţi au stabilit o întâlnire şi cu investigatorul sub acoperire şi colaboratorul desemnaţi în prezenta cauză, în acelaşi scop, al achiziţionării cantităţii de 10 gr. canabis, tranzacţie care însă nu a mai avut loc.
A reţinut că prima instanţă a efectuat o corectă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor pentru această faptă, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., cuantumul pedepselor şi modalitatea de executare fiind potrivite pentru atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Curtea a constatat, cu privire la infracţiunea de tâlhărie sesizată a fi comisă de cei doi inculpaţi în cadrul întâlnirii acestora la data de 13 martie 2012 cu partea vătămată Z.D.C. (în fapt, colaboratorul desemnat în cauză a cumpăra drogurile de la inculpaţi, cu nume de cod B.L.), că, într-adevăr, probele administrate în cauză nu se coroborează şi nu pot susţine acuzaţia adusă inculpaţilor, soluţia adoptată de prima instanţă fiind legală şi temeinică, chiar dacă, într-adevăr, nu se poate reţine nicio neconcordanţă cu privire la identitatea victimei presupusei fapte de tâlhărie.
Astfel, cei doi inculpaţi neagă săvârşirea faptei de tâlhărie, inculpatul R.R.A. declarând în esenţă că el şi partea vătămată s-au îmbrâncit reciproc, uşor, fără a fi vorba de vreo acţiune de lovire, că partea vătămată îi dăduse banii pentru procurarea drogurilor de bună voie, restituindu-i în acelaşi fel şi telefonul, iar inculpatul Z.D.C. nu a avut nicio contribuţie la cele întâmplate, aspect confirmat de declaraţiile acestuia din urmă.
Se constată că în plângerea penală formulată de partea vătămată Z.D.C. şi în declaraţia sa olografă din data de 13 martie 2012, aceasta arată că la data de 13 martie 2012 s-a întâlnit cu cei doi inculpaţi pentru a cumpăra de la ei un telefon mobil contra sumei de 500 lei, sumă pe care a şi înmânat-o, urmând ca ulterior să îi fie remis telefonul cumpărat, între timp inculpatul R.R.A. dându-i părţii vătămate ca garanţie propriul lui telefon.
Partea vătămată a mai precizat că inculpatul R.R.A., după ce a luat banii, şi-a cerut însă înapoi telefonul, ameninţând-o pe partea vătămată cu bătaia, i-a dat o palmă peste faţă şi i-a smuls telefonul din mână, plecând împreună cu celălalt inculpat şi spunând părţii vătămate să îi aştepte până când se întorc cu telefonul cumpărat de aceasta. Conform părţii vătămate, aceasta nu a mai fost lovită în alte zone ale corpului.
Aceste susţineri nu se coroborează, pe aspecte esenţiale, cu menţiunile din procesele-verbale întocmite de investigatorul sub acoperire şi de organele de urmărire penală care efectuau supravegherea, conform cărora, în cadrul discuţiei dintre părţi, inculpaţii au devenit foarte agresivi cu partea vătămată, inculpatul R.R.A. i-a luat acesteia telefonul şi o sumă de bani din mână, după care l-a lovit cu palma peste faţă şi cu piciorul în spate.
Potrivit martorului C.I.A., cei doi inculpaţi i-au povestit că au luat banii de la partea vătămată, dar nu i-au dat drogurile, fără a face alte precizări despre desfăşurarea efectivă a întâlnirii, iar partea vătămată, la rândul său, i-a povestit ulterior aceluiaşi martor că, atunci când i-au luat banii, ambii inculpaţi l-au împins.
Curtea a constatat că există grave neconcordanţe între aspectele rezultate din probele analizate, cu privire la modul, dar şi la momentul în care banii, respectiv telefonul au intrat din posesia sau detenţia părţii vătămate în cea a inculpaţilor, la momentul concret în care partea vătămată ar fi suferit acţiuni de violenţă, respectiv anterior sau după deposedarea de bani şi telefon, la exercitarea unor astfel de acţiuni de către ambii inculpaţi (violenţă fizică, respectiv doar ameninţare) sau doar de către inculpatul R.R.A., la acţiunea concretă de violenţă fizică sau psihică a cărei victimă ar fi fost partea vătămată, respectiv lovire cu palma peste faţă, lovire cu piciorul în spate sau îmbrâncire reciprocă, împingere, etc.
Or, toate aceste aspecte asupra cărora nicio probă nu se coroborează cu celelalte sunt esenţiale în cauză sub aspectul faptei de tâlhărie, în cauza practic neputându-se stabili în mod cert modul de desfăşurare a evenimentelor în cadrul întâlnirii dintre colaboratorul parte vătămată şi cei doi inculpaţi la data de 13 martie 2012.
De altfel, instanţa a observat că nici parchetul nu are o poziţie clară asupra modalităţii concrete de săvârşiri a acestei infracţiuni.
Astfel, în rechizitoriu se menţionează că infracţiunea de tâlhărie pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată constă în fapta acestora care, prin întrebuinţări de ameninţări şi violenţe, l-au deposedat pe colaborator de suma de 500 lei (ceea ce corespunde art. 211 alin. (1) teza I C. pen. - furt săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări), aceasta fiind fapta dedusă judecăţii, pentru care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
În motivele de apel şi în faţa instanţei de apel, însă, achiesându-se la concluzia că inculpaţii nu au intrat în posesia banilor părţii vătămate prin întrebuinţarea de violenţe/ameninţări, s-a susţinut de către parchet că infracţiunea de tâlhărie ar fi fost săvârşită de inculpaţi în altă modalitate, şi anume prin întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări după deposedarea de suma de bani, pentru păstrarea acesteia (în condiţiile tezei a II-a a art. 211 C. pen. - furt urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, pentru păstrarea bunului furat, etc.).
Curtea nu a putut reţine nici critica subsidiară a parchetului referitoare la posibilitatea încadrării aceleiaşi fapte în infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 C. pen., pentru ambii inculpaţi, şi în cea de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. pentru inculpatul R.R.A., deoarece nici elementele constitutive ale acestor infracţiuni nu sunt întrunite în cauză, în raport de probele dosarului.
Astfel, nu au existat probe din care să rezulte că la momentul întâlnirii din data de 13 martie 2012 cei doi inculpaţi, prin pretinderea şi primirea sumei de bani de la partea vătămată cu titlu de preţ al drogurilor, neurmată de procurarea acestora, au intenţionat să inducă în eroare pe partea vătămată, în sensul art. 215 C. pen.
De altfel., potrivit declaraţiilor martorilor O.R. şi C.I.A., care cumpăraseră de mai multe ori droguri de la cei doi inculpaţi, modul obişnuit de derulare a tranzacţiilor cu inculpaţii presupunea mai întâi plata preţului, urmată, la câteva ore, de remiterea drogurilor achiziţionate.
Or, în cauză, cei doi inculpaţi au fost ridicaţi de organele de urmărire penală la foarte scurt timp după întâlnirea cu partea vătămată.
Faptul că martorul O.R., care a declarat că cumpărat droguri de la inculpaţi de 10 - 20 ori, a menţionat că o singură dată, în aprilie 2012, s-a întâmplat să remită bani inculpatului D., iar acesta nu i-a mai adus ulterior drogurile plătite, dar nici nu i-a restituit banii, nu poate dovedi că la data de 13 martie 2012 cei doi inculpaţi ar fi avut intenţia de a-l înşela pe partea vătămată în legătură cu posibilitatea de a procura droguri pe care să vândă acestuia.
Curtea a constatat că nici infracţiunea de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. nu poate fi reţinută în sarcina inculpatului R.R.A., deoarece nu s-a făcut dovada certă a exercitării de către acesta asupra părţii vătămate, cu intenţie, a unei acţiuni de lovire sau alte violenţe cauzatoare de suferinţe fizice.
Dubiul rezultat din analiza probelor, cu privire la fapta de tâlhărie sesizată a fi comisă faţă de partea vătămată, se răsfrânge şi asupra unei asemenea fapte, din punct de vedere al laturii obiective.
În plus, chiar dacă s-ar avea în vedere declaraţiile inculpaţilor şi pe cele ale martorului C.I.A. şi s-ar putea reţine în baza acestor probe că inculpatul R.R.A. şi partea vătămată s-ar fi îmbrâncit/împins reciproc, instanţa a constatat că nu există nicio probă din care să rezulte că asemenea acte ar fi fost cauzatoare de suferinţe fizice pentru partea vătămată Z.D.C., astfel încât să fie întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. sub aspect obiectiv.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Piteşti, precum şi inculpatul R.R.A..
Înalta Curte, analizând recursurile de faţă, raportat la actele dosarului şi la criticile formulate, constată că:
Recursul declarat de inculpatul R.R.A. este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
Codul de procedură penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
În speţă, inculpatul a declarat recurs împotriva Deciziei penale nr. 125/A din 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, şi pentru cauze cu minori şi de Familie, însă, anterior, nu a declarat apel împotriva Sentinţei penale nr. 370 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului Argeş.
Art. 3851 alin. (4) C. proc. pen. prevede că nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.
Astfel, inculpatul R.R.A. nu a declarat apel împotriva Sentinţei penale nr. 370 din 22 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş şi, de asemenea, prin decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Piteşti, nefiind astfel modificată soluţia din sentinţă.
În aceste condiţii, recursul declarat de inculpatul R.R.A. apare ca inadmisibil şi, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpatul R.R.A. împotriva Deciziei penale nr. 125/A din data de 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca inadmisibil.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva Deciziei penale nr. 125/A din data de 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 3854 alin. (2) C. proc. pen., părţile îşi pot retrage recursul în condiţiile art. 369 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător, articol care prevede că: până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat, declaraţia de retragere putând fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie la instanţa de apel.
În speţă, parchetul a solicitat retragerea recursului privind pe cei doi inculpaţi, R.R.A. şi D.T.F., întrucât motivele invocate nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Constatând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3854 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va lua act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva Deciziei penale nr. 125/A din data de 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat R.R.A. la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Piteşti vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul R.R.A. împotriva Deciziei penale nr. 125/A din data de 30 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Ia act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Piteşti rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2183/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2187/2014. Penal → |
|---|
