ICCJ. Decizia nr. 2278/2014. Penal. Omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2278/2014
Dosar nr. 7888/1/2012
Şedinţa publică din 11 iulie 2014
Deliberând asupra recursului de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I). Prin Decizia penală nr. 230 din 6 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, pronunţată în Dosarul nr. 6015/1/2012, s-a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010, ca rămasă fără obiect.
S-a admis cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 4081 C. proc. pen.anterior, de revizuientul M.M. împotriva Deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010.
S-a desfiinţat, în parte, decizia sus menţionată, numai în ceea ce îl priveşte pe revizuentul M.M. şi a fost trimisă cauza spre rejudecare secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Au fost anulate mandatele de executare a pedepsei închisorii din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 şi nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinţei penale nr. 134/1998 pronunţată de Tribunalul Bihor.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului M.M. de sub puterea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 şi nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinţei penale nr. 134/1998 pronunţată de Tribunalul Bihor, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 145/1 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.anterior s-a dispus luarea faţă de inculpatul M.M. a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Potrivit art. 1451 rap. la art. 145 alin. (1)1 şi alin. (1)2 C. proc. pen.anterior, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
- să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme,
- să nu ia legătura, direct sau indirect, cu niciunul dintre ceilalţi inculpaţi şi martorii din cauză.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2)2 şi alin. (3) din C. proc. pen.anterior.
S-a dispus efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 145/1 raportat la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen. anterior.
II). Prin sentinţa penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2319/1996, s-a dispus, în baza art. 176 lit. d) cu art. 13 C. pen. condamnarea inculpatului M. M., domiciliat în Sfântu Gheorghe, cu antecedente penale, la o pedeapsă de 22 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior pe timp de 10 ani după executarea pedepsei, precum şi măsura interzicerii de a se afla în municipiul Oradea timp de 5 ani după executarea pedepsei (art. 112 lit. d) raportat la art. 116 C. pen. anterior).
În baza art. 334 C. proc. pen. anterior s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, după cum urmează:
- din art. 211 alin. (3) C. pen. anterior în art. 211 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare;
- din art. 26 raportat la art. 20 cu referire la art. 176 lit. d) C. pen. anterior şi art. 26 raportat la art. 20 cu referire la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, în art. 25, 20 C. pen. anterior raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior, pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În baza art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an si 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. a) şi art. 13 C. pen. anterior s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 22 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 25 ani închisoare, cu privare de libertate şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior pe durata de 10 ani după executarea pedepsei, precum şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea, timp de 5 ani, după executarea pedepsei.
Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat inculpatul H.G. la pedeapsa de 25 ani închisoare, cu privare de libertate şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei, precum şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea timp de 5 ani după executarea pedepsei, pentru infracţiunile prev. de art. 176 lit. d) raportat la art. 13 C. pen. anterior; art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen. anterior; art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen. anterior; art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 cu aplic, art. 13 C. pen. anterior.
Totodată, a fost condamnată inculpata R.E.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare cu privare de libertate, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei, precum şi interzicerea drepturilor de a se afla în municipiul Oradea timp de 3 ani după executarea pedepsei, pentru infracţiunile prev. de art. 26 raportat la art. 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen. anterior, art. 74 lit. a), c şi art. 76 alin. (2) C. pen. anterior; art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen. anterior, art. 74 lit. a), c şi art. 76 lit. d) C. pen. anterior; art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 cu art. 13 C. pen. anterior.
În baza art. 350 C. proc. pen. anterior, printre altele, a fost menţinut inculpatul M.M. în stare de arest şi, în baza art. 88 C. pen. anterior, s-a dedus durata arestului preventiv de la 12 ianuarie 1996 lăzi.
În baza art. 14 C. proc. pen. anterior şi art. 998 C. civ. anterior au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri civile: 4.000.000 lei vechi în favoarea părţii civile V.I.; câte 200.000 lei vechi, lunar, în favoarea minorilor N.I.A. şi N.A.l., începând cu data de 31 octombrie 1995 până la majorat şi 10.000.000 lei vechi, cu titlu de daune morale în favoarea părţii civile G.E.
S-a constatat că partea vătămată V.T. nu a formulat pretenţii civile în cauză.
În baza art. 118 lit. b), e) C. pen. anterior au fost confiscate două spray - uri paralizante.
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen. anterior s-au confiscat corpurile delicte enumerate în rechizitoriu şi ataşate prezentului dosar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, au fost trimişi în judecată inculpaţii M.M. şi H. G. pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni: omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 176 lit. d) C. pen. anterior; tâlhărie urmată de moartea victimei, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (3) C. pen. anterior; deţinere de substanţe toxice, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 combinat cu art. 312 C. pen. anterior.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.M., acesta a mai fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 20 cu referire la art. 176 lit. d) C. pen. anterior, precum şi complicitate la tentativă la tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 20 cu referire la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior.
Referitor la inculpatul H. G., s-a reţinut că a mai fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 176 lit. d) C. pen. anterior, precum şi tentativă la tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior.
Prin acelaşi recnizitoriu a fost trimisă în judecată inculpata R.E.G., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni: nedenunţarea infracţiunii de omor deosebit de grav săvârşită de inculpaţii M.M. şi H. G., faptă prevăzută şi pedepsită de art. 262 C. pen. anterior, tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 176 lit. d) C. pen. anterior, tentativă la tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, deţinere de substanţe toxice, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 C. pen. anterior.
S-a reţinut, prin sentinţă, că, audiaţi de către instanţă, inculpaţii Moldo veanu M. şi H.G. au negat săvârşirea infracţiunii de omor, inculpatul H.G. recunoscând doar săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în sensul agresării părţii vătămate V.T., iar inculpatul M.M. a negat săvârşirea oricărei fapte penale.
În ceea ce o priveşte pe inculpata R.E.G., s-a arătat că, pe parcursul cercetării judecătoreşti, iniţial, aceasta a reiterat declaraţiile date în faza de urmărire penală, prin care recunoştea că inculpaţii M.M. şi H.G. l-au ucis pe taximetristul N.A., precum şi participarea sa alături de inculpatul H.G. la tâlhărirea taximetristului V.T.
Din actele şi lucrările dosarului, declaraţiile inculpaţilor date în cursul urmăririi penale, cu precizările făcute în faţa instanţei, procesul verbal de cercetare la faţa locului întocmit de organele de poliţie, în ceea ce priveşte infracţiunea de omor, căreia i-a căzut victimă N.A., planşele foto, procesul verbal de reconstituire a modului de comitere a infracţiunii de omor, prin participarea inculpaţilor R.E. şi M.M., expertizele efectuate privind cauza morţii victimei, actele medico legale, procesul verbal de recunoaştere din grup de către partea vătămată V.T. a inculpatei R.E.G., ca fiind persoana de sex feminin care l-a tâlhărit, corpurile delicte existente la dosarul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:
Toţi inculpaţii au recunoscut că, în noaptea în care a avut loc uciderea taximetristului N.A. precum şi tâlhărirea unui alt taximetrist, respectiv partea vătămată V.T., se aflau în municipiul Oradea, sosiţi cu maşina de la Râmnicu Vâlcea.
Astfel, potrivit declaraţiilor date de către inculpaţi, în momentul în care s-au aflat în Oradea, erau într-o criză mare de bani, căutând să împrumute diferite sume de bani sau să gajeze bunuri pentru obţinerea unor sume de bani, dar nereuşind acest lucru, au plănuit să atace persoane despre care ştiau că posedă sume mai mari de bani, respectiv valutişti sau locatarii din hotel, în sensul că inculpata R.E.G. să-i ademenească iar ceilalţi să folosească forţa pentru a-i deposeda prin acte de violenţă de sumele de bani pe care le aveau asupra lor.
Cu planurile stabilite era la curent şi inculpata R.E.G., care a acceptat chiar varianta uciderii unei persoane pentru procurarea unor sume de bani, iar inculpaţii M.M. şi H.G. s-au înarmat corespunzător, în sensul că primul a luat un corp despicător-tăietor, probabil satâr sau levier, iar celălalt inculpat o măciucă, ambele obiecte idonee să producă moartea unei persoane în cazul în care s-ar fi aplicat lovituri în zone vitale.
În cele din urmă, a reţinut instanţa, s-a ajuns la rezoluţia infracţională de a se ataca un taximetrist şi, în consecinţă, toţi trei inculpaţii au luat un taximetru condus de victima N.A., maşina urmând traseul indicat de către inculpatul M.M., care era singurul care cunoştea municipiul Oradea, deoarece fusese anterior în oraş, şi i s-a indicat taximetristului să meargă până pe str.Făcliei din oraş, unde este un loc mai izolat şi nu puteau fi văzuţi în momentul în care îl atacau pe şofer.
Instanţa de fond a mai reţinut că inculpata R.E.G. s-a urcat în faţă, lângă taximetrist, iar ceilalţi doi inculpaţi în spate şi, în momentul în care au trecut de restaurantul "M.", şoferul a dorit să oprească, dar inculpatul M.M. i-a cerat să meargă mai departe deoarece nu cunoştea exact imobilul pe care-l căuta şi, la un moment dat, ambii inculpaţi aflaţi în spate, l-au lovit pe şoferul N.A. în cap, respectiv inculpatul M.M. cu satârul, iar inculpatul H. G. cu o măciucă, inculpata R.E.G. sărind imediat din maşină în momentul în care a observat ceea ce se întâmplă.
În urma loviturilor aplicate de către inculpaţi s-a produs decesul victimei, iar pentru a-şi ascunde fapta au scos victima de la volan şi au pus-o în portbagaj, după care au căutat o străduţă laterală unde să o abandoneze. în cele din urmă s-a găsit o străduţă, s-a oprit maşina, rămânând stopurile şi cupola aprinsă, l-au scos din portbagaj şi l-au aruncat pentru un gard de beton, după care s-au reîntors la maşină, au căutat bani, iar pentru a nu fi depistaţi deoarece taximetristul avea staţie radio, s-a rupt microfonul staţiei si s-a încercat să se fure maşina, dar acest lucru nu s-a realizat deoarece au fost pierdute cheile, acestea fiind găsite ulterior.
Prima instanţă a mai reţinut că, în tot acest timp, când inculpaţii au manevrat maşina şi au aruncat-o peste gard pe victimă, inculpata R.E.G., stătea în imediata apropiere, de pază.
Microfonul de la maşina condusă de victimă, a fost găsit de către martorul R.F., iar apoi a fost vândut martorului T.C., după care a fost recuperat de către organele de poliţie cu ocazia cercetărilor întreprinse în cauză, tocmai pe baza celor indicate de inculpata R.E.G. şi, iniţial, de inculpatul M.M.
În ceea ce priveşte corpurile contondente folosite la uciderea victimei, instanţa de fond a reţinut că acestea nu au putut fi găsite, iar din raportul de constatare medico-legală a reieşit că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat dilacerării meningo-cerebrale, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral deschis cu fractura boitei şi baza craniului, depistându-se că leziunile au fost produse prin lovire cu un corp dur, pe o suprafaţă mică, respectiv cele de la nivelul regiunii occipitale, iar cele de la nivelul regiunii frontale parietale şi temporară dreaptă, prin lovire cu un corp despicător-tăietor.
Prin sentinţă, s-a arătat că acţiunea de ucidere a victimei N.A. a avut drept motiv procurarea de bani, lucru care însă nu s-a realizat deoarece nu s-a găsit suma la care se sconta, iar pe de altă parte s-a luat din maşină doar microfonul, care ulterior a fost abandonat.
Toţi inculpaţii s-au întors înspre zona hotelului D. şi, cu această ocazie, inculpatul M.M. le-a reproşat că nu au făcut rost de bani ca să se întoarcă la Râmnicu Vâlcea şi, în aceste condiţii, i-a instigat pe ceilalţi inculpaţi să atace din nou un taximetrist, deoarece el şi-a făcut datoria.
Instanţa de fond a mai reţinut că inculpaţii H.G. şi R.E.G. au luat un taximetru condus de către partea vătămată V.T., căruia i s-a indicat să meargă în zona Clubului D. deoarece cunoşteau zona din moment ce-l atacaseră pe N.A., iar taximetristul a dat curs cererii, îndreptându-se înspre restaurantul M. şi Mănăstirea Sfintei Cruci. Negăsind un loc prielnic să-l atace, la un moment dat, pe o stradă laterală, inculpatul H.G. i-a cerut şoferului să oprească pentru a verifica dacă acolo este imobilul pe care-l căuta şi, profitând de această situaţie, în timp ce partea vătămată căuta chei în portbagaj pentru a efectua o reparaţie la autoturism, cu intenţia de a-l deposeda de bani, l-au atacat, în sensul că inculpata R.E.G., i-a pulverizat un spray paralizant în faţă, iar inculpatul H.G. i-a aplicat o lovitură cu măciuca în cap, dar şoferul a strigat după ajutor şi a luat-o la rugă înspre restaurantul M., unde a anunţat persoanele prezente, în bar, despre ceea ce s-a întâmplat.
Potrivit actului medico-legal aflat la dosarul cauzei, partea vătămată V.T. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 9 zile îagrijiri medicale.
Deoarece, în zonă, au apărut mai multe maşini ale taximetriştilor care îi căutau pe autorii agresiunii, pentru a-şi asigura scăparea, inculpaţii au intrat în albia Crișului Repede, unde au stat în apă aproximativ 40 minute, iar după retragerea maşinilor, au ajuns în incinta ştrandului municipal, unde i-au cerut martorului P.G. să deschidă poarta, deoarece s-au rătăcit şi căutau Hotelul D.
Despre cele întâmplate în seara respectivă cu partea vătămată V.T., l-au înştiinţat pe inculpatul M.M., după care s-au culcat toţi în maşină, iar a doua zi au procurat suma de 30.000 lei vechi de la martorul P.F. care a reţinut drept gaj o verighetă a inculpatului M.M. şi s-au deplasat la Râmnicu Vâlcea, unde au ajuns la data de 1 noiembrie 1995.
Prima instanţă de fond a reţinut că, atât atacarea taximetristului N.A. cât şi a taximetristului V.T., au avut loc în seara zilei de 31 octombrie 1995.
A mai arătat instanţa că, după cele întâmplate, în cursul lunii decembrie 1995, inculpaţii M.M. şi H. G. au revenit la Oradea şi s-au întâlnit cu O.V., Ciucă Ilie şi alţii, iar cu acest prilej, între M.M. şi H. G. s-a discutat în contradictoriu despre faptul că au mai fost în municipiul Oradea şi au avut probleme cu un taximetrist, date care au fost furnizate de către martori, ulterior, organelor de poliţie, care au demarat cercetările în ceea ce-i priveşte pe inculpaţi atât privind uciderea lui N.A., cât şi tâlhărirea lui V.T.
Tribunalul Bihor a constatat că, iniţial, în faza de urmărire penală, toţi inculpaţii au negat că ar fi săvârşit vreo faptă penală în municipiul Oradea, dar apoi inculpata R.E.G. şi, parţial, inculpatul M.M. au arătat că ei sunt cei care l-au ucis pe N.A., iar la tâlhărirea lui V.T. au participat R.E.G. şi H. G.
Totodată, s-a precizat că, urmare percheziţiilor efectuate la domiciliul inculpaţilor după o lungă perioadă de timp de la săvârşirea faptelor, s-a trimis la organele competente analiza privind petele de sânge găsite în buzunarul interior al gecii de piele aparţinând inculpatului M.M., dar nu s-a putut stabili de la ce grapă de sânge provine, iar în pantofii inculpatului H. G. s-au depistat urme de sânge care coincideau cu grupa sanguină aparţinând victimei N.A.
Instanţa de fond a considerat că, ambele explicaţii, oferite de către inculpaţi, cu privire la provenienţa petelor de sânge, găsite pe îmbrăcăminte şi încălţăminte, nu sunt plauzibile deoarece nu au indicat în mod exact persoana cu care au afirmat că s-ar fi bătut, iar prezenţa unor pete de sânge în pantofi şi pe haina interioară nu se justifică decât în condiţiile existenţei unei mari cantităţi de sânge, care provenea din imediata apropiere şi nicidecum în urma unei simple altercaţii constând în lovirea între mai multe persoane.
S-a reţinut, prin sentinţă, că toţi inculpaţii au revenit, pe parcursul cercetării judecătoreşti, asupra declaraţiilor date la organele de urmărire penală, chiar în prezenţa apărătorilor aleşi, învederând să s-au exercitat presiuni fizice şi psihice asupra lor, care nu au putut fi dovedite, iar pe de altă parte, inculpaţii M.M. şi R.E.G. au arătat că au fost drogaţi în arestul poliţiei şi siliţi, în acest context, să dea declaraţii care nu corespund realităţii.
Cu privire la acest aspect ridicat de către inculpaţi, instanţa a arătat că a vizionat casetele audio-video în care aceştia nu apar că ar fi fost supuşi unor atare presiuni, iar inculpatul M.M. a fost cel care a indicat în mod clar traseul urmat pentru uciderea lui N.A., fără a şovăi vreun moment, în timp ce reconstituirea cu inculpata R.E.G. a fost considerată ca apărând evident forţată, deoarece inculpata, pe timp de noapte, necunoscând oraşul, nu putea să-şi dea seama unde au fost atacaţi cei doi taximetrişti, organele de poliţie făcând exces zel, în sensul ca inculpata să indice exact locurile pe care nu le cunoştea.
S-a menţionat că este de observat că ambele atacuri asupra taximetriştilor au avut loc în aceeaşi zonă, în imediata apropiere unul faţă de celălalt, ambele au avut acelaşi mobil, respectiv procurarea unor sume de bani, au fost atacate persoane care exercită aceeaşi profesie, respectiv taximetrişti, şi potrivit expertizelor medico-legale aflate la dosarul cauzei, există similitudine între leziunile produse victimei N.A. şi cele produse părţii vătămate V.T., în sensul că la ambele s-au folosit un corp contondent, respectiv măciucă, în plus, în ceea ce priveşte pe victima N.A., folosindu-se şi un corp despicător-tăietor.
Cu privire la persoanele care l-au atacat, partea vătămată V.T. a făcut o recunoaştere din grup, indicând-o pe inculpata R.E.G. ca fiind persoana de sex feminin care l-a sprayat şi l-a atacat, alături de un bărbat, astfel încât, a apreciat instanţa de fond, cu privire la această faptă, în condiţiile în care inculpaţii H. G. şi R.E.G. au recunoscut-o, nu există nici un dubiu.
În ceea ce priveşte infracţiunea de omor, căreia i-a căzut victimă N.A., s-a reţinut că s-a produs tot în noaptea respectivă, în aceeaşi zonă, s-a folosit un corp identic, s-au produs leziuni similare, mobilul a fost identic, respectiv procurarea de bani, astfel încât găsindu-se în pantofii inculpatului H. G., urme de sânge provenind de la victimă şi pe geaca, în interior, a inculpatului M.M., tot urme de sânge, dar imposibil de a fi evaluate datorită spălării şi, ţinând cont de faptul că, la urmărirea penală, în condiţiile legii, cu asistarea de către apărători, inculpaţii M.M. şi R.E.G. au recunoscut fapta, instanţa a considerat că aceştia sunt cei care au omorât-o pe victimă.
Instanţa de fond a constatat că, fapta inculpatului M.M. de a aplica lovituri, în zone vitale ale corpului, victimei N.A. care, în cele din urmă, au contribuit la decesul acesteia, faptă săvârşită pentru procurarea de bani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 176 lit. d) cu art. 13 C. pen. anterior.
Fapta inculpatului de a deposeda pe victima N.A. de banii proveniţi din încasări ca urmare a exercitării meseriei de taximetrist, s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, motiv pentru care s-a schimbat încadrarea juridică în condiţiile art. 334 C. proc. pen. anterior, faţă de sesizarea instanţei prin rechizitoriu.
Totodată, s-a considerat că fapta inculpatului M.M. de a cere celorlalţi inculpaţi să atace un taximetrist în vederea procurării de bani, lucru care s-a şi realizat în ceea ce priveşte pe partea vătămată V.T., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) cu art. 13 C. pen. anterior, motiv pentru care s-a schimbat încadrarea juridică dată prin rechizitoriu în infracţiunile prevăzute de art. 26 rap. la art. 20 coroborat cu art. 176 lit. d) C. pen. anterior şi art. 26 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior.
La individualizarea pedepselor aplicate instanţa a avut în vedere persoana inculpatului M.M., fără antecedente penale, modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, pericolul social al acestora, gradul lui de participare, criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, precum şi atitudinea inculpatului atât pe parcursul urmăririi penale cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.
În ceea ce priveşte latura civilă a procesului penal, în temeiul art. 14 C. proc. pen. anterior şi art. 998 C. civ. anterior, instanţa a obligat, în solidar, pe inculpaţi la plata sumei de 4.000.000 lei vechi daune în favoarea părţii civile V.I. constând în cheltuieli de înmormântare a victimei N.A., sumă apreciată pe deplin rezonabilă şi corespunzătoare cheltuielilor ocazionate la asemenea manifestări, făcându-se trimitere, în probaţiune, la actele depuse la dosar de către această parte civilă.
De asemenea, în temeiurile aceluiaşi text de lege, inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata a câte 200.000 lei vechi rentă lunară în favoarea minorilor N.I.A. şi N.A.J., începând cu data de 31 octombrie 1995 până la majorat, stabilindu-se o sumă minimă, deoarece mama minorilor nu a prezentat date din care să rezulte venitul victimei şi cât contribuia la întreţinerea minorilor, în condiţiile în care erau separaţi.
Conform art. 14 C. proc. pen. anterior şi art. 998 C. civ. anterior, instanţa a obligat pe inculpaţi, în solidar, la plata a 10.000.000 lei vechi daune morale în favoarea părţii civile G.E., mama victimei N.A., persoană cu handicap, rămasă singură la bătrâneţe, apreciindu-se că i se cuvin aceste sume de bani, ca urmare a pierderii singurului său sprijin.
În ceea ce priveşte pe partea vătămată V.T., instanţa a constatat că nu a formulat pretenţii civile în cauză.
În baza art. 118 lit. b), e C. pen. anterior au fost confiscate de instanţă două sprayuri paralizante, corp delict la dosar, iar în temeiul art. 118 lit. b) C. pen. anterior corpurile delicte enumerate în rechizitoriu.
III). Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii M.M., H.G. şi R.E.G.
IV). Prin Decizia penală nr. 92/A/1999 din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2211/1999, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. anterior s-au admis apelurilor penale declarate de inculpaţii M.M., H. G. şi R.E.G. împotriva sentinţei penale nr. 134 din 08 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost desfiinţată, în sensul că:
S-a dispus, printre altele, descontopirea pedepsei rezultante aplicate inculpatului apelant M.M., de 25 ani închisoare în pedepsele componente şi s-a înlăturat sporul aplicat acestuia.
În baza art. 2 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior s-a dispus achitarea inculpatului M.M. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 176 lit. d) cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior, art. 211 alin. (1) cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior şi art. 25, 20 raportat la art. 211 alin. (1) cu referire la art. 13 C. pen. anterior.
Au fost înlăturate pentru inculpatul apelant M.M. prevederile art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen. anterior şi pedepsele complementare prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior.
În baza art. 350 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. anterior s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului apelant M.M., constatând că pedepsele aplicate au fost executate, în situaţia în care nu este arestat preventiv sau condamnat definitiv în altă cauză.
A fost respinsă cererea de despăgubiri civile formulată de părţile civile V.I., N.I.A. şi N.A.J.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, care nu contraveneau deciziei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, la pct. l din actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut că inculpatul M.M. a lucrat în municipiul Râmnicu Vâlcea, la o unitate militară, apoi s-a mutat la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, fiind trecut în rezervă, la cerere, iar aici l-a cunoscut pe inculpatul H.G., fost poliţist. Ulterior, au cunoscut-o, la Râmnicu Vâlcea, pe inculpata R.E.G., iar pe data de 30 octombrie 1995 s-au hotărât să se deplaseze la Oradea, unde inculpatul M.M. avea mai mulţi cunoscuţi, "pentru a face rost de bani".
Întrucât inculpatul M.M. nu poseda permis de conducere, maşina lui a fost condusă de către inculpatul H.G. şi au plecat din municipiul Râmnicu Vâlcea în jurul orelor 21.00, ajungând la Oradea, în data de 31 octombrie 1995, dimineaţa devreme, şi s-au deplasat pe str. F., pentru a găsi un loc unde să se odihnească. Nu le-a convenit zona, astfel că s-au deplasat spre Borş şi au parcat maşina în apropiere de o întreprindere, fără să poată preciza denumirea, unde au dormit câteva ore, iar după ce s-au trezit s-au deplasat din nou pe str. F., parcând maşina într-un loc viran, iar ei au coborât pe malul râului Crişul Repede, unde s-au spălat.
Curtea de apel a mai precizat că, s-a mai reţinut în actul de sesizare, la pctl, că inculpaţii au discutat apoi în ce direcţie să meargă pentru a face rost de bani şi s-au deplasat la Băile Felix, în piaţa din Rogerius, la Vama Borş, în gara Oradea, căutând persoane care se ocupă cu schimbul valutar, pe care urma să le atragă în locuri dosnice, unde să le atace şi să le deposedeze de bani.
Au intrat în vorbă cu unele femei şi s-au înţeles să se întâlnească mai târziu, pentru a le vinde valută, cu toate că inculpaţii nu aveau aşa ceva, iar în final nu au reuşit să atace nicio persoană de la care să ia bani.
S-a mai arătat că, potrivit rechizitoriului, inculpatul M.M., mtâlnindu-se cu un bărbat mai solid, care dispunea de valută, a fost de părere că nu este bine să-1 atace, iar în legătură cu femeile cu care intraseră în discuţie inculpaţii H.G. şi R.E.G. au fost de părere că acestea lucrează sub acoperirea unor bărbaţi, astfel că nici acestea nu era bine să fie atacate.
Intorcându-se la maşină, inculpatul M.M. şi-a exprimat de mai multe ori regretul că nu dispune de un pistol cu amortizor, cu care ar fi reuşit, după atragerea unor "valutişti" în locuri dosnice sau la scara unui bloc, să-i lichideze şi să le ia banii, inculpatul având în maşină un pistol, cumpărat la Râmnicu Vâlcea, pe care îl poseda ilegal, iar în Oradea s-a întâlnit cu un cetăţean pakistanez, cu numele de Z.H. cu care era înţeles să-i procure un pistol cu amortizor, însă acesta nu a reuşit, inculpatul M.M. mtâlnindu-se şi cu un cunoscut pe nume O.V., de la care a cerut bani, cu titlu de împrumut, dar că nu a primit. S-a pus problema ca inculpata R.E.G. să-şi vândă haina de blană, pe care o avea la ea, iar din banii obţinuţi să-şi cumpere un pistol cu amortizor şi să le rămână şi de cheltuială, însă aceasta nu a fost de acord.
Instanţa de apel a menţionat că, tot prin actul de sesizare al instanţei, la pct. l, s-a mai reţine că, întrucât, în cursul zilei, inculpaţii nu au putut face rost de bani, s-a pus problema atacării unor taximetrişti, astfel că, în jurul orelor 21,30 - 22,00, s-au deplasat cu maşina în apropiere de hotelul "D." şi au parcat-o pe o stradă opusă, între timp apărând ceva discuţii contradictorii între inculpaţii R.E.G. şi M.M., căruia i se reproşa că este şovăitor şi că nu mai vrea să acţioneze pentru a face rost de bani, astfel că s-au hotărât să meargă toţi trei pentru atacarea unui taximetrist.
Inculpata R.E.G. s-a îmbrăcat cu geaca din piele a inculpatului M.M., şi-a luat cu ea un spray din maşină, inculpatul H.G. s-a echipat cu o pelerină tip "milit. a)r, luând cu el o măciucă şi un spray, iar inculpatul M.M. a luat "ceva" din portbagaj şi s-au deplasat toţi trei pe bulevardul M. Au circulat pe trotuarul din partea dreaptă îndreptându-se spre magazinul "C.", au traversat bulevardul şi ajungând în faţa Spitalului de boli contagioase au aşteptat sosirea unui taxi.
Inculpatul M.M. a oprit o maşină şi s-au urcat toţi trei, şi anume: în faţă, lângă şofer a stat inculpata R.E.G., în spatele ei a stat inculpatul H.G., iar în spatele şoferului s-a aşezat inculpatul M.M..
Fiind întrebaţi de către şofer unde doresc să ajungă, inculpatul M.M., care era singurul care cunoştea oraşul i-a indicat traseul următor: hotelul D., Complexul D. şi str. F., precizând că ei nu sunt de aici şi au ceva cunoştinţe în zona respectivă, dar nu cunosc adresa exactă, insă ştiu casa care este cu mansardă sau cu etaj şi puţin retrasă de la sosea.
După ce au trecut de restaurantul „M.", şoferul a dorit să oprească, însă inculpatul M.M. i-a cerut să mai meargă puţin, apoi poate opri.
Totodată, a arătat Curtea de apel, s-a reţinut în actul de sesizare al instanţei, la pctl, că în acel momentul inculpatul M.M. l-a lovit pe şofer în cap, cu un"satâr, după care l-a lovit şi inculpatul H.G., tot în cap, cu măciuca pe care a avut-o la el, iar inculpata R.E.G. a coborât din maşină, văzând această scenă şi, după părerea ei, şoferul a decedat imediat. L-au scos pe urmă din maşină, prin uşa din dreapta şi l-au pus în portbagaj, după care au căutat o străduţă laterală, unde să-l abandoneze. Cei doi inculpaţi s-au urcat în maşină şi au găsit o străduţă laterală pe care au intrat circa 40 m, după care au oprit maşina, rămânând stopurile şi cupola aprinse, apoi l-au scos din portbagaj şi au coborât cu el cea 20 m, după care l-au aruncat peste bordura unui gard din beton. S-au reîntors la maşină, au închis portbagajul, apoi au intrat în maşină căutând ceva, iar inculpatul H.G. a smuls microfonul staţiei pentru a împiedica transmiterea vreunui mesaj şi probabil au vrut să fure maşina, dar nu au găsit cheile, acestea fiind căzute pe traseul dintre maşină şi locul unde l-au abandonat pe şoferul mort, cheile fiind găsite a doua zi. Au revenit pe str. F., unde s-au reîntâlnit cu inculpata R.E.G. şi după ce au parcurs o porţiune mică de drum, au coborât pe malul apei să se spele, iar inculpatul H.G. a aruncat microfonul pe care îl avea la el de la staţia maşinii. Acest microfon a fost găsit ulterior de către pescarul R.F., pe care l-a dat vânzătorului T.C., de la unitatea "F.", pentru o sticlă de bere, fiind recuperat apoi de către organele de poliţie.
S-a mai reţinut, prin rechizitoriu, că inculpatul M.M. a declarat că a aruncat satârul cu care L-a lovit pe şofer undeva, în apropiere de Mănăstirea "Sfintei Cruci", fără a putea preciza locul respectiv.
S-au îndreptat apoi, toţi trei inculpaţii, spre maşina lor, iar inculpatul M.M. le-a spus celorlalţi doi inculpaţi că el a făcut o demonstraţie de forţă şi acum este rândul lor să demonstreze ce pot.
În continuare, a arătat instanţa de apel, în actul de sesizare al instanţei, la pctl, se descriu leziunile suferite de către victimă, conform actului de constatare medico - legală întocmit de către Laboratorul medico - legal al judeţului Bihor.
Curtea de apel a arătat că, prin sentinţa apelată, instanţa de fond, în legătură cu fapta descrisă la pct. l din actul de sesizare al instanţei, cu toate că inculpaţii apelanţi, prin interogatoriile luate au revenit asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi penale şi, în special, inculpaţii M.M. şi R.E.G., care iniţial au recunoscut faptele, arătând pe larg ceea ce au făcut de la sosirea în municipiul Oradea, a preluat întrutotul starea de fapt de la acest punct din rechizitoriu.
Datorită poziţiei pe care inculpaţii apelanţi au avut-o în cursul urmăririi penale şi, în special în faza cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond, a memoriilor pe care aceştia le-au făcut, a publicării de către inculpatul apelant M.M. a unor memorii prin presa locală, instanţa de apel, în şedinţa publică din 29 octombrie 1998, potrivit dispoziţiilor art. 381 C. proc. pen. anterior a considerat necesară continuarea cercetării judecătoreşti, a dispus amânarea cauzei pentru termenul stabilit, a încuviinţat cererile de probaţiune formulate de către cei trei inculpaţi apelanţi cu privire la audierea unor martori şi a părţii vătămate V.T., parte vătămată în legătură cu fapta descrisă la pct. 2 din rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.
Curtea de apel a arătat că, din declaraţia martorului Ş.L., de la filele 50-51 din dosarul instanţei, au rezultat condiţiile în care acesta a luat la cunoştinţă pentru ce este arestat preventiv şi condamnat inculpatul M.M. şi inculpatul H.G. şi împrejurările care le-a adus la cunoştinţă acestora în legătură cu victima N.A., zis "A.", despre care se susţine în actul de sesizare că a fost omorât în scop de jaf de către inculpaţii apelanţi. A reţinut instanţa de apel că, mai rezultă din declaraţia acestui martor că a aflat că victima avea datorii la unele persoane din lumea interlopă din Oradea, că fratele acestuia i-a comunicat că a fost nevoit să-şi părăsească locuinţa şi să-şi vândă unele instrumente de pescuit pentru a face faţă restituirii datoriilor respective.
S-a precizat că, tot la cererea inculpaţilor apelanţi, cu ocazia continuării cercetării judecătoreşti, s-a dispus audierea părţii vătămate V., T., parte vătămată la infracţiunea descrisă la pct. 2 din actul de sesizare al instanţei. Din declaraţia acestuia, aflată la filele 86-88, instanţa de apel a reţinut că, pe lângă profesia pe care o exercita, după orele de serviciu, partea vătămată desfăşura activitate ca şi taximetrist la firma "T.F." cu maşina proprietate personală, de culoare verde. A mai arătat acesta că în data de 31 octombrie 1995, în jurul orelor 23,00, în timp ce îşi exercita profesia de taximetrist şi era în mişcare, dinspre magazinul "G." înspre podul D. din Oradea a fost oprit de două persoane, respectiv de o femeie şi un bărbat, în persoana cărora i-a recunoscut pe inculpaţii H.G. şi R.E.G. Că, în faţă, în partea dreaptă s-a urcat inculpata, iar pe scaunul din stânga, deci în spatele său, a urcat inculpatul apelant H.G. Tot din declaraţia dată de această parte vătămată reiese că din discuţiile purtate cu aceştia si-a dat seama că nu cunoşteau bine oraşul, că i-au explicat zona unde trebuia să plece şi că, în aceste condiţii, s-a deplasat pe str. F. din Oradea, unde i s-a comunicat că ei caută o casă şi nişte prieteni, care stau în partea respectivă. Mai rezultă că a trecut pe lângă localul "M." şi cei doi i-au cerut să intre pe o stradă laterală, situată pe partea stângă a străzii principale pe care s-a deplasat iniţial. Că a comunicat acestora că refuză să intre pe strada respectivă, după care a mers cu maşina în spate, condiţii în care motorul s-a oprit şi, în timp ce încerca să repare defecţiunea, a fost atacat de către cei doi inculpaţi, în sensul că inculpatul H. G. l-a lovit cu un corp contondent în cap şi inculpata R.E.G., la locul în care s-a oprit maşina, l-a sprayat cu un spray pe care aceasta îl avea asupra ei. Cu toate acestea a reuşit să fugă de la locul în care s-a oprit maşina, iar lucrurile s-au derulat, în continuare, aşa după cum a arătat şi prin declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală.
Prima instanţă de control judiciar a reţinut că, potrivit declaraţiei date, partea vătămată V.T., în seara respectivă, nu s-a întâlnit cu apelantul inculpat M.M., că în timp ce se deplasa, la cererea inculpaţilor, pe str. F., nu a văzut un alt autoturism cu însemne de taxi, s-a întâlnit cu un autobuz care circula dinspre "Podgoria" înspre oraş, că, în momentul în care circula cu cei doi inculpaţi, pe str. F., cel care vorbea era inculpatul H.G., inculpata R.E.G. nu a discutat nimic şi i se părea că aceasta era crispată în raport cu discuţiile purtate de inculpat.
Din declaraţia acestuia, instanţa de apel a considerat că nu se poate desprinde împrejurarea că îmbrăcămintea inculpaţilor prezenta diferite urme care ar fi putut atrage atenţia în mod deosebit. în altă ordine de idei, s-a arătat, prin decizie, că declaraţia părţii vătămate V.T. este aproape identică cu declaraţia dată de către aceasta, atât cu mână proprie cât şi consemnată de către organele de urmărire penală, în legătură cu împrejurările în care a luat în maşina cu care lucra, pe cei doi inculpaţi şi în legătură cu condiţiile şi împrejurările în care s-au desfăşurat, în timp, cele descrise de către el.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în şedinţa publică din 26 martie 1999, la întrebările instanţei, partea civilă intimată V.I., împuternicitul mamei victimei N.A., a arătat că lucrează în industria lemnului, că victima era vărul său, că avea cunoştinţă că victima a divorţat de soţie şi că locuia în Oradea. Nu poate să precizeze dacă între victimă şi soţia acestuia au avut loc discuţii, certuri sau alt gen de probleme. A mai arătat acesta că victima a cerut un împrumut la C.A.R., dar nu ştie dacă legat de acest împrumut a avut ceva discuţii sau conflicte. Că, după ce a fost omorât, s-a prezentat la mama acestuia, care este diabetică şi nu intra în contact cu nimeni fără ştirea lui, o persoană care a spus că-i datora bani lui N.A., respectiv victimei, dar că mama victimei, fiind singură acasă, nu a deschis uşa. De asemenea, a mai arătat că victima locuia, cu chirie, într-un apartament cu trei camere din care s-a mutat, că victima era cel care întreţinea întreaga familie, atât pe soţie cât şi pe tatăl ei şi pe mama acesteia. Arată că, deşi se poate susţine despre victimă că era dezordonat, acesta îşi purta toate actele, respectiv buletinul de identitate, contracte etc, într-o mapă din P.V.C. Cunoaşte, de asemenea, că victima purta întotdeauna cu el acea mapă, chiar şi când cobora din maşină. Că, buletinul de identitate al victimei i-a fost restituit de către organele de poliţie, la 2 -3 zile după decesul acesteia, filele fiind desfăcute, şi că i s-a comunicat că le-au găsit în starea în care i le-au predat la locul şi în ziua săvârşirii faptei. Mai arată acesta că el consideră că s-a făcut de către organele de poliţie o verificare superficială a actului de identitate, întrucât, după cum cunoaşte dosarul, nicăieri nu se face referire la această probă. Că, deşi pe buletin nu erau urme de sânge ar fi putut fi folosit pentru prelevarea de amprente, că el cunoaşte în mod concret, fiind prezent la întâlnirea taximetriştilor de la Clubul "C.", că victima a fost văzută ultima dată la orele 22,00, la semaforul dintre podul "D." şi B-dul M., în direcţia de mers înspre Gara Centrală, iar taximetristul care l-a văzut ultima dată nu a putut preciza dacă era singur sau avea clienţi, neobservând acest lucru, întrucât el a prins culoarea roşie la semafor şi a fost obligat să oprească, pe când victima a trecut prin intersecţie. S-a precizat că partea civilă intimată a mai făcut unele referiri în legătură cu situaţia maşinii victimei după ce a fost preluată de către un alt conducător auto.
Curtea de apel a menţionat că, tot la cererea inculpaţilor apelanţi s-a procedat la audierea martorilor T.G., V.C., audiaţi şi în faţa organelor de urmărire penală, organe în faţa cărora aceştia au arătat că, în timp ce se aflau în arestul poliţiei, au aflat despre fapta săvârşită de către inculpaţi, că inculpatul M.M. ar fi recunoscut în faţa martorului T.G. împrejurările în care a comis fapta, şi că între inculpatul M.M. şi H. G., în timp ce se deplasau cu maşina dinspre Sfântu Gheorghe la Oradea, maşină condusă de către martorul G.C., la intrarea în municipiul Oradea, aceştia au purtat unele discuţii, în contradictoriu, în legătură cu problema unor taximetristi.
Aceşti martori, a reţinut curtea de apel, prin declaraţiile date în faţa instanţei de apel au revenit asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală, arătând condiţiile în care au dat acele declaraţii, dând totodată explicaţii în legătură cu acel microfon al staţiei de la autoturismul victimei, despre care se arată că inculpatul apelant H.G. l-a smuls de la staţie şi l-a aruncat în apa Crişului Repede şi despre care au fost obligaţi să arate în declaraţiile lor, la cererea şi insistenţele organelor de urmărire penală.
S-a arătat că, audierea martorului M.G., în faţa instanţei de apel, s-a făcut la cererea reprezentantului parchetului, martorul asistând la reconstituirea şi înregistrarea pe casetă video a acestei reconstituiri, făcută la intervale de timp, iniţial, cu inculpata R.E.G. şi, ulterior, cu inculpatul M.M.. Din conţinutul declaraţiei acestui martor, dată în faţa instanţei de apel, curtea de apel a considerat că se poate trage lesne concluzia împrejurărilor în care acesta a ajuns să fie martor asistent, a nesiguranţei răspunsurilor date la întrebările puse de - către instanţă, în legătură cu susţinerile inculpaţilor apelanţi.
Instanţa de apel a arătat că a vizionat, în prezenţa reprezentantului parchetului, a inculpaţilor apelanţi şi a apărătorilor acestora, cele două casete video în legătură cu reconstituirea făcută de către organele de urmărire penală, cu privire la inculpata R.E.G. şi inculpatul M.M.
Sub acest aspect, s-a precizat că apare discutabilă poziţia organelor de urmărire penală şi a parchetului, în sensul că nu l-au dus la reconstituire şi pe inculpatul H.G. care, pe tot cursul urmăririi penale şi a procesului, în faţa instanţei, nu a recunoscut săvârşirea faptei de la pctl din rechizitoriu, deşi se impunea aceasta, cu atât mai mult cu cât acesta a fost trimis în judecată şi pentru această faptă.
Prima instanţă de control judiciar a reţinut că, este adevărat că inculpata R.E.G., prin declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei de fond, cu ocazia cercetării judecătoreşti, a prezentat mai multe variante cu privire la săvârşirea faptei descrise la pctl din rechizitoriu, a făcut descrierea obiectelor folosite de către ceilalţi doi inculpaţi la agresarea victimei N.A., arătând că erau corpuri tăietoare-despicătoare, că era o măciucă, şi făcând alte descrieri a acestor obiecte, că a rămas la locul unde iniţial victima a fost omorâtă în maşină de către ceilalţi doi inculpaţi, că a coborât din maşină, că victima a fost scoasă din maşină şi lovită în continuare de către ceilalţi doi inculpaţi, dar s-a considerat că acestea nu corespund realităţii, cu atât mai mult cu cât, prin apărarea formulată şi xerocopiile depuse după pontajul de la locul său de muncă, din localitatea Râmnicu Vâlcea, aceasta a încercat să demonstreze că, în data respectivă, ea nu se găsea în Oradea, deşi a recunoscut săvârşirea celei de a doua infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată.
S-a reţinut că din raportul de constatare medico-legală privind pe victima N.A., a rezultat că moartea acestuia a fost violentă, ea s-a datorat dilacerării meningo-cerebrale, consecinţă a unui traumatism cranio-cerebral deschis cu fractura boitei şi bazei craniului. Că, leziunile au putut fi produse după cum urmează: cele de la nivelul regiunii occipitale prin lovire cu un corp dur cu suprafaţă mică, iar cele de la nivelul regiunii frontale, parietale şi temporală dreaptă prin lovire cu un corp tăietor-despicător; că cele două suprafeţe cu care s-au produs leziunile pot fi componente ale aceluiaşi corp dur; că direcţia de aplicare a loviturilor a fost dinapoi-înainte pentru leziunile situate pe regiunea occipitală, victima fiind situată înaintea agresorului şi cu spatele la acesta. Pentru leziunile situate fronto-parieto-temporal dreapta direcţia de aplicare a loviturilor a fost în plan frontal, de la dreapta spre stânga. Leziunile situate pe regiunile frontală şi parietală stânga au fost produse pe o direcţie oblică, dinapoi-înainte şi de la stânga la dreapta. Că, între leziunile produse şi moartea victimei există un raport de cauzalitate direct şi necondiţionat şi că moartea victimei poate data din seara zilei de 31 octombrie 1995.
Curtea de apel a apreciat că starea de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei cu privire la pct. l, precum şi de către instanţa de fond, în considerentele sentinţei, sunt în totală contradicţie cu concluziile raportului de constatare medico-legală privind moartea victimei N.A., cu modul de producere a leziunilor letale, cu atât mai mult cu cât, în actul de sesizare a instanţei şi în considerentele sentinţei s-a reţinut că, după aplicarea loviturilor care au produs moartea victimei, inculpaţii M.M. şi H. G. l-au scos pe acesta din maşină pe portiera din partea dreaptă faţă, l-au pus în portbagaj, după care s-au deplasat cu maşina la o distanţă de circa 40 m de locul unde maşina a fost oprită, l-au scos din portbagaj, s-au deplasat din acest din urmă loc pe o distanţă de circa 20 m, unde l-au aruncat peste bordura unui gard din beton.
Din concluziile raportului medico-legal privind moartea victimei N.A., avizat favorabil de către Comisia Medico-Legală din cadrul Laboratorului Exterior Cluj Napoca, a rezultat că prin aplicarea loviturilor respective victimei, cu acele corpuri contondente, în zona vitală a capului, s-a produs o hemoragie puternică şi este de neînchipuit că, prin aşezarea unuia dintre cei doi inculpaţi apelanţi pe scaunul faţă-stânga a autoturismului, a conducerii autoturismului până la locul unde au oprit, au scos victima din portbagaj şi s-au deplasat cu ea la o distanţă de încă 20 m, să nu se fi imprimat îmbrăcămintea inculpaţilor cu sânge, care să nu fi avut posibilitatea a fi înlăturat în seara respectivă, de aşa natură încât partea vătămată V.T., atunci când L-a luat în autoturismul cu care exercita profesia de taximetrist pe inculpatul H. G. să nu fi putut observa acestea, cu atât mai mult cu cât, din actul de sesizare a instanţei, cu privire la această faptă, şi din considerentele sentinţei apelate, a rezultat că acest inculpat şi inculpata R.E.G., după săvârşirea faptei şi condiţiile în care a încercat să înlăture urmele acestei fapte de pe îmbrăcămintea lor, când au ajuns la maşina cu care s-au deplasat în municipiul Oradea, parcată în apropierea Hotelului D., nu au procedat la schimbarea ţinutei.
Instanţa de apel a mai reţinut că, din actele şi lucrările de la dosar, în special cele aflate în dosarul de urmărire penală, a rezultat că, după descoperirea autoturismului victimei N.A., de pe părţile componente ale acestuia, s-au ridicat amprente care nu au fost valorificate de către organele de urmărire penală şi, chiar dacă au fost valorificate, nu rezultă că acestea provin de la inculpaţi, ci dimpotrivă, de la victima N.A.
În altă ordine de idei, a reţinut instanţa de apel, după cum rezultă din actele şi lucrările din dosarul de urmărire penală, la faţa locului s-au descoperit urme de încălţăminte, conform planşelor fotografice de la dosar, dar cu toate acestea, organele de urmărire penală nu au valorificat aceste urme şi nici nu au stabilit dacă acestea provin de la încălţămintea unuia dintre cei trei inculpaţi, cu atât mai mult cu cât inculpatul H.G., la data respectivă, era încălţat cu adidaşi.
Faţă de cele analizate mai sus, curtea de apel a considerat că se pune întrebarea dacă în intervalul de timp scurs de la ora la care partea vătămată V.T. i-a luat în maşină pe inculpaţii apelanţi H.G. şi R.E.G., respectiv ora 23.00, conform declaraţiei dată în faţa instanţei de apel, sau ora 23.15, conform declaraţiilor date în faza de urmărire penală, şi ora la care se susţine categoric, în actul de sesizare a instanţei, cu privire la pctl din rechizitoriu, şi în considerentele sentinţei, respectiv orele 22.00, era posibil ca cei trei inculpaţi apelanţi să fi comis această faptă, după care, neputând să se reîntoarcă în oraş cu maşina victimei, au revenit pe jos, în locul în care şi-au parcat autoturismul propriu şi din nou, cei doi inculpaţi, H.G. şi R.E.G., să se deplaseze cu un alt taxi, în acelaşi loc şi să încerce să comită o faptă identică cu cea descrisă la pct. l din actul de sesizare a instanţei şi reţinută în considerentele sentinţei apelate.
Este adevărat că, în faza de urmărire penală, s-au prelevat unele urme de sânge de pe adidaşii inculpatului H.G. şi de pe buzunarul interior al gecii cu care era îmbrăcat inculpatul M.M., dar, a constatat instanţa de apel, din expertizele efectuate în cauză nu s-a stabilit că acestea ar proveni de la victima N.A.
De asemenea, a considerat curtea de apel, nici rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice asupra comportamentului simulat al inculpaţilor nu pot să stabilească participarea acestora la comiterea infracţiunii reţinută în sarcina lor la pct. 1 din rechizitoriu.
Potrivit ar.66 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia. Potrivit prezumţiei de nevinovăţie, până la dovedirea situaţiei contrare de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, inculpatul este presupus ca nevinovat şi nu are obligaţia să-şi dovedească nevinovăţia. Această prezumţie are caracter procesual, aşa încât şi atunci când sunt indicii sau chiar probe de vinovăţie, inculpatul continuă să beneficieze de ea.
Din probele administrate în cauză şi analizate mai sus, cu privire la fapta de la pctl din rechizitoriu, instanţa de apel a considerat că este a se reţine că nu se poate susţine vinovăţia inculpaţilor apelanţi în legătură cu această faptă. în faza cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei de fond, martorii audiaţi în cauză, şi ale căror declaraţii se găsesc la dosar, s-au referit mai mult la fapta de la pct. 2 din rechizitoriu sau la modul şi împrejurările în care organele de urmărire penală au ajuns în posesia microfonului de la staţia autoturismului pe care victima N.A. lucra ca şi taximetrist. Din declaraţiile altor martori, audiaţi în aceeaşi fază a cercetării judecătoreşti, a instanţei de fond, rezultă împrejurările în care inculpaţii H.G. şi R.E.G. au solicitat relaţii cu privire la modul în are pot să ajungă la Hotelul D.
Potrivit ar.69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.
În speţă, a arătat instanţa de apel, se poate pune problema declaraţiilor date de către inculpata apelantă R.E.G. cu privire la împrejurările şi condiţiile în care inculpaţii apelanţi au comis fapta de la pctl din rechizitoriu şi de lapctl din considerentele sentinţei apelate. S-a apreciat de curtea de apel că aceste declaraţii ale inculpatei apelante nu se coroborează cu niciuna din probele administrate în cauză, nici cu cele din faţa organelor de urmărire penală, cu atât mai mult cu cât martorii audiaţi în această fază au revenit asupra declaraţiilor date, nici cu probele din cursul cercetării judecătoreşti şi nici cu probele administrate în faţa instanţei de apel, cu ocazia cercetării judecătoreşti. Mai mult, s-a arătat că însăşi această inculpată apelantă a revenit asupra declaraţiilor respective.
Astfel fiind, şi faţă de cele de mai sus, cu privire la fapta descrisă la pctl din rechizitoriu şi reţinută la pct. 1 din sentinţa apelată, în urma descontopirii pedepselor rezultante, s-a considerat, printre altele, că se impune achitarea apelantului inculpat M.M. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută şi pedepsită de art. 176 lit. d) cu referire la art. 13 C. pen. anterior şi art. 211 alin. (1) cu referire la art. 13 C. pen. anterior.
Prin actul de sesizare a instanţei, a precizat instanţa de apel, inculpatul apelant M.M. a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii descrise la pct. 2 din rechizitoriu, faţă de care instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică în instigare la tentativă la infracţiunea de tâlhărie prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 211 alin. (1) cu referire la art. 13 C. pen. anterior.
Din actele şi lucrările de la dosar, şi anume declaraţiile inculpaţilor H.G. şi R.E.G., curtea de apel a reţinut că aceştia sunt cei care au săvârşit fapta de la pct. 2 din rechizitoriu, că nu au comunicat nimic inculpatului apelant M.M., că acesta nu i-a determinat şi nici instigat în vreun mod pentru comiterea acestei infracţiuni.
S-a considerat că, din niciuna din probele administrate în cauză nu rezultă participarea inculpatului apelant M.M. la săvârşirea faptei de la pct. 2 din actul de sesizare a instanţei şi de la pct. 2 din sentinţa apelată, cu atât mai mult cu cât partea vătămată V.T. a arătat că în seara respectivă el i-a transportat cu maşina doar pe inculpaţii apelanţi H. G. si R.E.G. și că el nu s-a întâlnit și nici nu a aflat despre inculpatul apelant M.M.
Prin decizia din apel s-a apreciat că apare justificată reţinerea vinovăţiei inculpaţilor apelanţi cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 alin. (1) C. pen., vinovăţie desprinsă din probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti.
S-a reţinut şi că pedeapsa aplicată celor trei inculpaţi apelanţi pentru săvârşirea acestei infracţiuni a fost just individualizată şi cu respectarea tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.
De asemenea, s-a reţinut că, faţă de declaraţiile inculpaţilor apelanţi H. G. şi R.E.G., în mod justificat instanţa de fond a reţinut vinovăţia acestora pentru săvârşirea faptelor descrise la pct. 2 din actul de sesizare a instanţei şi la pct. 2 din sentinţa apelată, a căror încadrare juridică, s-a considerat ca fiind legală, în urma schimbării încadrării juridice dispusă de către instanţa de fond, în condiţiile art. 334 C. proc. pen.
Instanţa de apel a apreciat pedepsele aplicate celor doi inculpaţi apelanţi pentru fapta descrisă la pct. 2 din rechizitoriu şi din considerentele sentinţei apelate, ca fiind just individualizate şi cu respectarea tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.
V). Împotriva Deciziei penale nr. 92/A/1999 din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curte de Apel Oradea.
Prin motivele de recurs scrise a fost invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.anterior, criticându-se, printre altele, soluţia de achitare a inculpatului M.M., dispusă de curtea de apel, pentru infracţiunile prev. de art. 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior; art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior şi art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior.
În conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 12 lit. d) C. proc. pen.anterior s-a solicitat, în privinţa acestui inculpat, admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi menţinerea sentinţei penale.
VI). Prin Decizia penală nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1056/2000, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 92/A/1999 din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, privind pe inculpaţii M.M., H. G. şi R.E.G.
S-a casat decizia atacată numai cu privire la dispoziţia de achitare a inculpaţilor M.M., H. G. şi R.E.G..
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor cu privire la condamnarea inculpaţilor şi la pedepsele aplicate.
S-a dedus, printre altele, din pedeapsă, perioada arestării preventive, pentru inculpatul M.M., de la 12 ianuarie 1996 până la data punerii în libertate a acestuia.
VII). Prin Decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 5251/3/2011, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.anterior, s-a admis recursul declarat de contestatorul M.M. împotriva sentinţei nr. 39 din 21 ianuarie a Tribunaluluii Bucureşti, s-a casat în totalit. a)te sentinţa recuretă şi, în fond, rejudecând, în temeiul art. 461 C. proc. pen.anterior şi art. 7 din C.E.D.O. a fost admisă contestaţia la executare formulată de petentul condamnat M.M., s-a redus pedeapsa principală rezutantă de 22 ani închisoare la pedeapsa de 20 de ani închisoare, ca urmare a reducerii de la 22 ani închisoare la pedeapsa de 20 ani închisoare a pedepsei principale aplicate pentru infracţiunea prev. de art. 174 - 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior, şi s-a menţinut sporul de 3 ani închisoare, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de executat de 23 de ani închisoare.
VIII). În rejudecarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind pe inculpatul M.M., s-a dat eficienţă jurisprudenţei C.E.D.O. care a statuat că atunci când o instanţă de recurs este sesizată cu soluţionarea unei cauze în fapt şi în drept şi este învestită să analizeze în ansamblul ei problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a comis fapta considerată infracţiune (hotărârile Ekbatani împoMva Suediei şi Constantinescu împotriva României).
De asemenea, având în vedere că aspectele pe care Înalta Curte trebuie să le analizeze, pentru a se pronunţa asupra recursului, se referă la vinovăţia intimatului inculpat M.M., având, aşadar, un caracter esenţialmente faptic, şi ţinând seama de împrejurarea că inculpatul a fost condamnat şi achitat succesiv de către instanţele de fond, în baza aceloraşi probe, instanţa a luat măsuri pozitive, prin administrare nemijlocită de probe, pentru a verifica eroarea de fapt invocată şi pentru a da posibilitatea inculpatului să îşi apere cauza.
S-a ţinut totodată seama că prin hotărârea dată în cauza M.M. contra României, din 19 iunie 2012, C.E.D.O. a apreciat că, nu corespunde exigenţelor unui proces echitabil omisiunea, audierii în mod direct a inculpatului şi a martorului acuzării - în contextul în care hotărârile pronunţate în cazul său de cele două instanţe inferioare fuseseră contradictorii.
În acest sens, la termenele din 9 octombrie 2013 şi 11 noiembrie 2013 instanţa de recurs 1-a audiat pe intimatul inculpat M.M..
La termenul de judecată din 4 noiembrie 2013, s-a administrat proba cu înscrisuri încuviinţată intimatului inculpat M.M., iar la termenul din 14 ianuarie 2014 s-a procedat la vizionarea casetei audio-video conţinând audierea intimatului inculpat M.M. din data de 23 februarie 1996 şi reconstituirea faptei cu participarea acestuia, din data de 26 februarie 1996, precum şi la vizionarea casetei audio-video cuprinzând audierea martorei S. (fostă) E.G. din data de 5 februarie 1996 şi reconstituirea cu participarea acesteia din 20 februarie 1996. Totodată, a fost vizionat D.V.D.-ul conţinând înregistrarea efectuată cu ocazia cercetării la faţa locului.
La termenul de judecată din 17 ianuarie 2014 au fost audiate partea civilă N.I., partea vătămată V.T. şi martorii M.G. şi H.G.
S-a încuviinţat o nouă vizionare de către intimatul inculpat M.M. a celor două casete audio-video şi a D.V.D.-ului conţinând înregistrarea audierii intimatului inculpat şi a martorei S. (R.) E.G., reconstituirile cu participarea acestora şi cercetarea la faţa locului, dispoziţie care a fost adusă la îndeplinire la 27 ianuarie 2014.
La termenul de judecată din 24 ianuarie 2014 a fost audiat martorul T.G., iar la cel din 12 februarie 2014 au fost ascultaţi martorii V.C., S.L. şi s-a constatat depunerea la dosar a Raportului de expertiză criminalistică (dactiloscopică).
La termenul de judecată din 12 martie 2014 s-a constatat ataşarea la dosarul cauzei a urmei Dosarului nr. 513/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi au fost audiaţi martorii D.I., P.M., A.C., T.C.I. şi R.F.Z.
La termenul de judecată din 25 aprilie 2014, au fost ascultaţi martorii P.N. şi A.L.A., iar la cel din 19 iunie 2014, dându-se eficienţă cererii de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, de către autorităţile judiciare din Italia, a fost audiată, prin video conferinţă, martora S. (fostă R.) E.G.
IX). Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior, înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, în privinţa inculpatului M.M., pentru următoarele considerente:
Legea aplicabilă în cauză este stabilită de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, în conformitate cu care recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Totodată, este incident artll din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea I nr. 89 din 12 februarie 2013, care prevede că dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen. cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.
Prin urmare, prezenta cale de atac este guvernată de dispoziţiile privitoare la recurs (cale ordinară de atac) prevăzute de C. proc. pen. anterior, iar motivele de recurs trebuie analizate prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen.anterior în forma de reglementare dinainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.
Cadrul procesual şi limitele judecării recursului sunt date de dispoziţiile art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.anterior şi Decizia penală nr. 230 din 6 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Competul de 5 Judecători.
Cazurile de casare vizează erorile de procedură sau de judecată care pot duce la admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate şi sunt prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.anterior, sub forma a 21 de încălcări ale legii de procedură penală şi ale legii materiale.
Potrivit cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.anterior invocat de Parchet, hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor competente, în faţa cărora cauza devoluează în fapt şi în drept, respectiv instanţa de fond şi de apel, în cazul ambelor situaţii fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.
În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit contrară probelor existente la dosar.
Grava eroare de fapt vizează, exclusiv, neconcordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă, sau ignorarea unor aspecte evidente ce rezultă din probele administrate, cu consecinţa pronunţării altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.
În acest sens, prin considerentele Deciziei nr. 8 din 9 februarie 2009 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a arătat că, acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată, precum şi că eroarea gravă de fapt presupune reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau nereţinerea unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
Sfera de acţiune a instanţei de recurs este, astfel, limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza pe fond, ci verifică hotărârea, modul in care probele se reflectă în soluţia pronunţată, mai precis, dacă există sau nu concordanţă între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor.
Aceasta a fost jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sens în care se exemplifică cu: Decizia nr. 517 din 24 ianuarie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 5915/2004; Decizia nr. 628 din 27 ianuarie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 6024/2004; Decizia nr. 778 din 2 februarie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 7160/2004; Decizia nr. 5434 din 14 noiembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 1021.1/30/2007; Decizia nr. 5467 din 15 noiembrie 2007 pronunţată în 19 noiembrie 2007, Decizia nr. 67 din 15 ianuarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 409/90/2008; Decizia nr. 244 din 27 ianuarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 12158/15/30/2005; Decizia nr. 741 din 25 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 2513/108/2010; Decizia nr. 759 din 28 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 76/85/2005; Decizia nr. 764 din 28 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 32195/3/2008; Decizia nr. 765 din 28 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 2128/108/2010; Decizia nr. 766 din 28 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 298/112/2007; 4476/105/2009; nr. 02135/99/2010; 27928/3/2008; Decizia 878 din 7 martie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 881 din 7 martie 2011 Decizia nr. 887 din 7 martie 2011, Decizia nr. 895 din 8 martie 2011, nr. 1650/2/102/2010; Decizia nr. 1227 din 19 aprilie 2012, nr. 30824/3/2010; Decizia 1258 din 23 aprilie 2012, nr. 2472/107/2007; Decizia nr. 2212 din 22 iunie 2012, nr. 188/42/2011; Decizia 2248 din 26 iunie 2012, nr. 4695/114/2011; Decizia 2264 din 27 iunie 2012, nr. 985/88/2010; Decizia 222 din 23 ianuarie 2013, nr. 2230/54/2009, Decizia nr. 225 din 23 ianuarie 2013, nr. 15480/107/2022; Decizia 406 din 5 februarie 2013, nr. 8631/95/2010; Decizia nr. 469 din 8 februarie 2013, nr. 2527/111/2006.
În cauză, recursul parchetului vizează greşita achitare a inculpatului M.M., dispusă de curtea de apel în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior - fapta nu a fost săvârşită de inculpat.
S-a solicitat, în privinţa inculpatului M.M., admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi menţinerea sentinţei penale prin care acesta a fost condamnat, respectiv pentru infracţiunile de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior, tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior şi tentativă la infracţiunea de tâlhărie prev. de art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (2) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior.
În susţinerea recursului, în esenţă, prin motivarea scrisă, Parchetul a expus că potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen.anterior probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar instanţa de apel, în mod greşit, a dispus achitarea inculpatului M.M., în condiţiile în care, referitor la martorii pe care i-a reaudiat a luat în considerare numai declaraţiile acestora date în apel şi, în acelaşi mod, au fost abordate şi declaraţiile inculpaţilor, care, în faţa instanţelor, au revenit asupra depoziţiilor făcute la urmărirea penală, cu excepţia inculpatei R.E.G. care, la data de 16 septembrie 1996, a relatat, în amănunt, comiterea faptelor.
S-a mai arătat că nu s-au avut în vedere concluziile expertizei medico-legale prin care s-a stabilit că leziunile suferite de victima N.A. şi partea vătămată V.T. au fost produse prin acelaşi corp contondent, după cum nu s-a luat în considerare nici cererea adresată de S. (fostă R.) E.G., în mod expres, primei instanţe, prin care a solicitat să rămână în arestul poliţiei întrucât „cei doi autori care sunt cu mine în faptă m-au ameninţat cu moartea dacă mă voi întâlni cu ei în penitenciar" şi aceştia „sunt indivizi periculoşi".
Totodată, parchetul a evidenţiat că dacă se analizau toate declaraţiile inculpaţilor şi erau coroborate cu celelalte probe s-ar fi stabilit împrejurări de natură a determina convingerea că inculpatul M.M. a comis şi infracţiunea de omor, şi la care instanţa de apel nu s-a referit, respectiv indicaţiile pe care inculpatul H.G. le-a dat părţii vătămate V.T., despre locul unde a mai fost, „în spatele clubului D.", cu un alt taximetrist care a luat-o de la semafoare pe lângă hotelul D. în direcţia ştrandului municipal, căutând o casă cu etaj, dincolo de restaurantul „M." unde au trecut „peste o apă ce traversează şoseaua"; că după sosirea în Oradea au parcat maşina între ştrandul D. şi restaurantul M. neprecizându-se niciodată că ar fi mers mai departe înspre locul în care şoseaua era traversată de apa de la o defecţiune a conductei; circumstanţele în care inculpata S. (fostă R.) E.G. a dat suplimentul de declaraţie, în primă instanţă, prin care a retractat declaraţiile anterioare din timpul cercetării judecătoreşti şi din faza urmăririi penale, şi anume sub ameninţarea inculpatului M.M., împrejurare dovedită cu martora B.C.
Examinând criticile formulate, instanţa de recurs constată că se circumscriu cazului de casare prev. de pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen.anterior, întrucât procurorul a invocat o neconcordanţă flagrantă între probele administrate şi situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în baza căreia inculpatul M.M. a fost achitat în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.anterior.
Înalta Curte mai reţine că motivarea recursului de către procuror, prin care se solicită menţinerea soluţiei de condamnare a inculpatului, dispusă prin sentinţă pentru toate infracţiunile de care a fost acuzat, s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 38510 alin. (1) C. proc. pen. anterior privind depunerea motivelor de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de .judecată
În sensul celor evocate în scris, cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul parchetului a mai precizat, în esenţă, că este greşit raţionamentul juridic al instanţei de apel privind lipsa de vinovăţie a inculpatului M.M. întrucât decizia instanţei de apel nu examinează declaraţiile date de inculpatul M.M. în faza de urmărire penală, în faţa judecătorului la data de 8 martie 1996 şi în faţa instanţei de fond la data de 19 septembrie 1996, nu examinează declaraţiile date în cauză de inculpatul H. G., şi nici procesul verbal de confruntare a inculpaţilor M.M. şi R.G., procesele verbale de reconstituire a faptelor de către inculpaţii M.M. şi R.E.G., procesul verbal de cercetare la faţa locului, după cum înlătură nemotivat declaraţiile date de R.E.G. la urmărirea penală şi în instanţă, şi reţine fragmentar conţinutul unor mijloace de probă administrate în cauză. S-a mai învederat că examinarea selectivă şi fragmentară a probelor administrate, în cauză, de către instanţa de apel demonstrează tendinţa clară a acesteia de a simplifica situaţia de fapt, astfel încât să corespundă soluţiei adoptate.
S-a susţinut că examinarea integrală a probelor administrate în cauză confirmă vinovăţia inculpatului M.M.
În apărare, prin concluziile orale şi scrise, în argumentarea cererii de excludere a anumitor mijloace de probă, dar şi ca excepţii de sine stătătoare, intimatul inculpat M.M. a invocat ca nulităţi absolute, ce ar caracteriza faza de urmărire penală, următoarele: încălcarea dreptului la apărare prin numirea de către organul de urmărire penală a aceluiaşi apărător din oficiu pentru toţi inculpaţii arestaţi, deşi interesele erau contrarii;
Încălcarea dreptului la apărare prin nerespectarea dreptului la discuţii confidenţiale cu avocatul său; efectuarea cercetării penale de către Poliţia Oradea, organ necompetent material să investigheze infracţiunea de omor; inexistenţa urmăririi penale împotriva sa cu privire la infracţiunea de omor deosebit de grav; exercitarea de către organele de urmărire penală care au instrumentat cauza, de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, tortură, tratamente degradante, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe în dosar.
De asemenea, prin avocat ales, intimatul inculpat M.M. a enunţat ca nulităţi absolute - în faza judecăţii în fond: soluţionarea pe fond a cauzei de către un judecător incompatibil; încălcarea principiilor oralităţii, contradictorialităţii, nemijlociţii şi egalităţii armelor dat fiind că prima instanţă nu a procedat la audierea nemijlocită a martorilor şi a respins toate probele în apărare; judecarea cauzei în primă instanţă, în lipsa sa, fără a fi chemat înapoi în sala de judecată pentru ultimul cuvânt şi împiedicarea avocatului său ales de a formula concluzii orale, care a depus doar concluzii scrise.
Analizând cu prioritate aceste apărări, dat fiind că se răsfrâng asupra legalităţii administrării mijloacelor de probă al căror conţinut trebuie examinat, în raport de cazul de casare susţinut de procuror, care pune în discuţie vinovăţia intimatului inculpat M.M., Înalta Curte constată că nulităţile invocate sunt neîntemeiate.
Astfel, cât priveşte nulitatea absolută invocată de intimatul inculpat, constând în încălcarea dreptului la apărare prin numirea de către organul de urmărire penală a aceluiaşi apărător din oficiu pentru toţi inculpaţii arestaţi, deşi interesele ar fi fost contrarii, se constată că se pune în discuţie nulitatea unor acte efectuate în faza de urmărire penală, dinainte de 1 februarie 2014 când a intrat în vigoare noul C. proc. pen.
Prin urmare, se iau în considerare dispoziţiile tranzitorii ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc, ca regulă, că nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate, înainte de 1 februarie 2014, poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen., precum şi dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, care prevăd, ca excepţie, că, în cauzele aflate în curs de judecată la data de 1 februarie 2014, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor legale privind asistarea obligatorie a inculpatului de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.
Prin sintagma „începerea dezbaterilor" legiuitorul are în vedere dezbaterile din faţa primei instanţe, concluzia reieşind din interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 4, art. 7 din Legea nr. 255/2013 şi art. 281 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.
Astfel, din aceste texte legale rezultă voinţa legiuitorului ca, inclusiv în situaţia cauzelor aflate în curs de judecată, în primă instanţă, în care s-a început cercetarea judecătorească anterior datei de 1 februarie 2014, verificarea eventualei încălcări, în cursul urmăririi penale,- a dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a inculpatului atunci când asistenţa este obligatorie, să poată fi realizată, prealabil începerii dezbaterilor, de către respectiva instanţă de judecată. Justificarea unei astfel de reglementări rezidă în faptul că pricinile (aflate în curs de judecată, în primă instanţă, în care s-a început cercetarea judecătorească anterior datei de 1 februarie 2014) au rămas în competenţa instanţei, nefiind trimise judecătorului de cameră preliminară, care în conformitate cu art. 281 alin. (4) lit. a) din Noul C. proc. pen., are competenţa exclusivă de a verifica o nulitate de tipul celei în discuţie.
De altfel, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că, în faza de urmărire penală, intimatul inculpat M.M. nu a fost lipsit de apărare.
În argumentarea criticii constând în încălcarea dreptului la apărare prin numirea de către organul de urmărire penală a aceluiaşi apărător din oficiu pentru toţi inculpaţii arestaţi, deşi interesele ar fi fost contrarii, s-a arătat că un singur avocat din oficiu a asigurat asistenţa juridică inculpatului M.M. - în perioada 12 ianuarie -16 februarie 1996, precum şi martorilor (inculpaţi) S. (fostă R.) E.G. - în perioada 12 ianuarie - 5 februarie 1996 şi H.G. - în perioada 12 ianuarie -14 ianuarie 1996 ca apărător din oficiu şi, în perioada 15-22 ianuarie 1996, în calit. a)te de avocat ales.
Au fost enumerate ca activităţi procedurale efectuate cu asistenţă juridică asigurată de acelaşi avocat din oficiu, în faza de urmărire penală: declaraţiile inculpatului M.M. din 12 ianuarie 1996 şi 19 ianuarie 1996, confruntările acestuia cu martorii R.S.R. şi V.C. din 21 ianuarie 1996, declaraţiile martorului (inculpat) H.G. din 13 ianuarie 1996 şi 18 ianuarie 1996 şi confruntările acestuia cu aceiaşi martori din data de 22 ianuarie 1996, precum şi declaraţiile martorei (inculpata) S. (fostă R.) E.G., din datele de 12 ianuarie 1996 şi 17 ianuarie 1996.
În privinţa acestei chestiuni de drept, instanţa de recurs constată că, în faza de urmărire penală, inculpatului M.M. i-a fost asigurată, din data de 12 ianuarie 1996, asistenţa juridică cu apărător desemnat din oficiu, avocat M.D.D., iar din 16 februarie 1996 acesta a fost asistat de avocat ales S.N. (file 255, 197), inculpatul fiind trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 27 mai 1996.
Înalta Curte constată că, la momentul de început al urmăririi penale, interesele contrarii ale celor trei inculpaţi, nu erau evidenţiate. Faţă de inculpatul M.M., la 12 ianuarie 1996, s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru complicitate la tentativă de omor deosebit de grav, complicitate la tâlhărie şi nedenunţarea unor infracţiuni în raport exclusiv de fapta comisă împotriva părţii vătămate V.T. (al doilea taximetrist), cu privire la aceiaşi faptă fiind pusă în mişcare acţiunea penală şi împotriva martorilor (inculpaţi) H.G. şi S. (fostă R.) E.G., care au fost acuzaţi, iniţial, doar pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor deosebit de grav şi tentativă de tâlhărie.
Până la data de 22 ianuarie 1996, informaţii referitoare la participanţii la comiterea faptei de omor asupra victimei N.A. sunt oferite doar prin declaraţia din 17 ianuarie 1996, ce aparţine martorei (inculpata) S. (fostă R.) E.G. care îl indică numai pe G.H. ca fiind autor, alături de ea, la suprimarea vieţii victimei N.A.
Participaţia penală a inculpatului M.M. la omorul comis asupra victimei este arătată, pentru prima dată, prin declaraţia martorei (inculpată) S. (fostă R.) E.G., din data de 5 februarie 1996, când aceasta este asistată de avocat ales S.E., cu împuternicire avocaţială din data de 31 ianuarie 1996 (fila 268), implicarea în comiterea acestei fapte fiind recunoscută de inculpatul M.M., la data de 23 februarie 1996, când la rândul său este asistat de avocat ales S.N. (fila 197).
Martorul (inculpat) H.G., asistat de avocaţi aleşi D.D.M., din data de 15 ianuarie 1996, şi C.l.H., din data de 8 februarie 1996 (file 221, 222), nu l-a acuzat pe inculpatul M.M. că ar fi comis omorul împotriva victimei N.A.
Dintr-o altă perspectivă, analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că intimatului inculpat M.M. i-a fost asigurată, în faza de urmărire penală,,o apărare efectivă şi concretă, de către apărătorul din oficiu, până la prezentarea avocatului ales, dovadă fiind conţinutul amplu al declaraţiilor din datele de 12 ianuarie 1996 (opt pagini) şi 19 ianuarie 1996 (patru pagini), caracterizate prin consistenţă şi multitudine de detalii, apte a clarifica fapte şi împrejurări.
În aceeaşi modalitate se prezintă declaraţiile martorilor H.G. şi S. (fostă R.) E.G., precum şi procesele verbale de confruntare a inculpatului şi, respectiv, martorului H.G., cu fiecare dintre martorii R.S.R. şi V.C.
Aşadar, în faza de urmărire penală, inculpatul M.M. nu a fost lipsit de apărare, avocatul din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, exercitându-şi pe deplin drepturile, asistându-l, în mod direct, pe inculpat cu ocazia luării declaraţiilor şi realizării confruntărilor, neputându-se considera că dreptul la apărare al inculpatului a fost ignorat.
Apoi, în perioada în care a fost asistat de avocat ales, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, au fost efectuate numeroase acte de urmărire penală, prezenţa acestui apărător, fiind consfinţită, ca şi în cazul avocatului din oficiu, prin semnătura aplicată pe actele întocmite, iar avocatul ales al inculpatului nu a ridicat nicio obiecţie cu privire la procedură.
Cât priveşte invocarea încălcării dreptului la apărare a inculpatului M.M., prin pretinsa nerespectare a dreptului la discuţii confidenţiale cu avocatul său ales, în faza de urmărire penală, intimatul inculpat a adus ca argument al nerespectării privilegiului de a primi consultanţă de la avocatul său în condiţii de confidenţialitate, dialogul avut cu apărătorul ales la audierea sa din 23 februarie 1996 - înregistrată audio-video, în sensul că îi spune avocatului „deocamdată nu vă cunosc", răspunde la întrebarea acestuia legat de conţinutul declaraţiei prin care a recunoscut comiterea omorului şi continuă dialogul cu acesta.
Este neverosimilă susţinerea intimatului inculpat M.M. că, la acel moment, din 23 februarie 1996, nu ştia că avocatul prezent la audierea înregistrată este apărătorul său ales, angajat de soţie.
Potrivit împuternicirii avocaţiale aflate la dosar, apărătorul ales S.N. a fost angajat la data de 16 februarie 1996 (fila 197 d.u.p.), iar pe declaraţia olografa a inculpatului din 22.2.1996 apare semnătura avocatului alături de cea a inculpatului, pe toate cele 8 pagini ale depoziţiei (file 105-108 urmă dosar Parchet de pe lângă Tribunalul Bihor). De asemenea, inculpatul a semnat declaraţia dată la procuror, în data de 23 februarie 1996, în care este consemnat că depoziţia i-a fost luată în prezenţa avocatului ales S.N.
Afirmaţia.inculpatului „deocamdată nu vă cunosc" nu are menirea de a statua că inculpatului i s-a refuzat, în vreun fel, de a discuta în condiţii de confidenţialitate cu avocatul său ales, în lipsa oricăror dovezi, iar această sintagmă poate fi privită şi prin prisma constatării reliefate prin „Raportul asupra stării de sănătate mintală a deţinutului" întocmit la 5 august 2002 de medicul psihiatru de la Penitenciarul Rahova, în sensul că „în timpul consultului (primele şedinţe) am avut senzaţia că sunt examinată, evaluată ca un potenţial duşman pe care trebuie să-l cunoşti pentru a putea lupta cu el" (fila 90 vol. II d. inst. recurs).
Se remarcă, de altfel, că în recurs, intimatul inculpat a afirmat că, pe apărătorul ales angajat de soţia sa, l-a văzut pentru prima dată, la momentul reconstiturii (fila 179 vol. V), în pofida împrejurării că reconstituirea s-a efectuat la 26 februarie 1996, adică ulterior momentului la care audierea sa a fost înregistrată audio-video.
Aşadar, împrejurarea invocată nu este de natură să demonstreze vreo interdicţie, pusă de organele de urmărire penală, ca inculpatul să discute cu avocatul său în condiţii de confidenţialit. a)te, nefiind dovedit în vreun mod, că o astfel de cerere a fost formulată şi a fost respinsă.
De asemenea, nu este în măsură să demonstreze încălcarea dreptului la discuţii confidenţiale, aşa cum a susţinut inculpatul, o solicitare verbală pe care apărătorul ales o adresează procurorului, de a i se spune când poate să vorbească cu inculpatul, în lipsa oricărei dovezi că nu s-a dat curs cererii.
Potrivit încheierii de şedinţă de la termenul din 8 martie 1996, când s-a discutat prelungirea duratei arestului preventiv, avocatul ales al inculpatului a susţinut că „deşi a dorit să vorbească cu personal cu inculpatul, nu i s-a asigurat acest drept, mai mult la arest, când a purtat discuţii cu inculpatul au fost de faţă 3 persoane. Cere ca tribunalul să-i dea posibilitatea să poată vorbi personal cu inculpatul".
Faţă de aspectul învederat, la acel moment, Tribunalul Bihor a luat măsuri pozitive şi a dispus emiterea unei adrese la Arestul Poliţiei Judeţului Bihor pentru a se materializa dreptul la apărare al inculpatului în sensul de a se da posibilit. a)tea acestuia să discute personal cu avocatul ales (fila 332 dos.prima inst), iar la data de 5 aprilie 1996, când s-a luat în discuţie următoarea prelungirea duratei arestării preventive, cu încă 30 de zile, acelaşi apărător ales al inculpatului, avocat S.N., nu a făcut vreo referie la faptul nerespectării dispoziţiei instanţei, inculpatul susţinând că este de acord cu menţinerea sa în stare de arest, cu dorinţa ca ancheta să fie obiectivă.
Înalta Curte consideră că această situaţie nu reliefează o limitare a eficienţei asistenţei pe care avocatul ar fi putut-o acorda inculpatului, pe parcursul procesului, avocatul ales al inculpatului M.M. relevând că a luat legătura cu acesta, dovadă fiind, spre exemplu, încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 1997 (fila 101 d.prima inst).
Pe de altă parte, instanţa de recurs precizează că dreptul la asistenţă juridică şi, implicit, privilegiul confidenţialităţii, garanţii fundamentale ale procesului echitabil, comportă anumite limitări, acest privilegiu bucurându-se de o protecţie relativă în cadrul Convenţiei europene pentru apărarea depturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Doctrina este unanim de acord că accesul la avocat, element subiacent al dreptului la un proces echitabil, nu se înscrie în categoria de drepturi care constituie nucleul dur al drepturilor omului, acesta fiind un drept ce nu are potenţial de a fi calificat drept intangibil.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O. din care rezultă că dreptul la confidenţialit. a)tea consultărilor cu un avocat poate face obiectul unor restricţii pentru motive bine justificate. Astfel, în cauza Krocher şi Moller contra Elveţiei nu a fost constatată încălcarea dreptului la întrevederi confidenţiale, Curtea notând că în acea cauză reclamanţii erau acuzaţi de acţiuni extrem de violente şi erau consideraţi ca fiind foarte periculoşi.
Un astfel de aspect caracterizează şi prezenta cauză, inculpatul M.M. fiind urmărit pentru fapte de violenţă, inculpatul prezentând circumstanţe personale caracterizate prin periculozitate, aşa după cum se va arăta în continuare.
În susţinerea încălcării privilegiului confidenţialităţii, referitor la faza procesuală a judecăţii, intimatul inculpat M.M. a invocat cuprinsul încheierii de şedinţă din 2 septembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Bihor, în conformitate cu care avocatul ales al martorei (inculpate) S. (fostă R.) E.G. a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a lua legătura cu aceasta în condiţii de confidenţialit. a)te.
Potrivit aceleiaşi încheieri, avocatul inculpatului M.M. „se raliază cererii formulate de apărătorul inculpatei, fiind necesar a lua legătura cu inculpatul M.M."
Instanţa de recurs constată, din acest conţinut al încheierii, că apărătorul inculpatului M.M. a achiesat la solicitarea de acordare a unui nou termen de judecată formulată de avocatul ales al martorei, iar nu la motivele care au fundamentat cererea apărătorului acesteia.
Dovadă este că, la termenul de judecată respectiv, avocatul inculpatului M.M. nu a susţinut niciun moment că nu a putut lua legătura cu acesta în condiţii de confidenţialitate, apreciind doar asupra necesităţii acordării unui nou termen de judecată pentru a lua contact cu clientul său, situaţie care era justificată, aşa cum rezultă din actele dosarului, de împrejurarea că apărătorul, care a asigurat asistenţa juridică a inculpatului la termenul din 2 septembrie 1996, era avocat din oficiu, desemnat de Barou la solicitarea primei instanţe după sesizarea cu rechizitoriu (file 5,15), şi în condiţiile în care, la primul termen de judecată din 24 iunie 1996, inculpatul lipsise.
Prin urmare, nu poate fi vorba de încălcarea dreptului la întrevederi confidenţiale, în timpul judecăţii, între inculpatul M.M. şi avocatul său din oficiu desemnat de prima instanţă (a cărui delegaţie a încetat de la termenul din 14 octombrie 1996, când s-a prezentat apărătorul ales al inculpatului, avocat S.N.).
Pentru toate aceste considerente nici nu s-a luat în considerare din oficiu cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen.anterior.
Nulitatea invocată de apărarea inculpatului constând în efectuarea cercetării penale de către Poliţia Oradea, organ necompetent material să investigheze infracţiunea de omor este examinată în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 255/2013 şi cele ale art. 281 şi art. 282 C. proc. pen.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate. înainte de intrarea în vigoare a legii noi (1 februarie 2014), poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.
Or, potrivit Noului C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor ce reglementează competenţa după materie a organelor de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea relativă potrivit art. 281 coroborat cu art. 282 C. proc. pen., care poate fi invocată în conformitate cu prevederile de art. 282 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. Voinţa legiuitorului, ca eventualele încălcări ale dispoziţiilor legale care îmbracă forma nulităţilor, în faza de urmărire penală, să poată fi invocate, după data de 01 februarie 2014, numai în situaţia cauzelor care ajung în camera preliminară, este reliefată şi prin dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 care prevăd că, în cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească, anterior datei de 1 februarie 2014, judecata se desfăşoară potrivit legii nou
Prin urmare, critica invocată nu poate fi luată în considerare prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 1 C. proc. pen. anterior potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când nu au fost respectate dispoziţiile după materie sau după calitatea persoanei.
De altfel, Înalta Curte constată că, în cauză, urmărirea penală a fost efectuată de procuror, în conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. (3) C. proc. pen.anterior, nefiind în situaţia în care se poate considera că procurorul a exercitat supravegherea actelor de urmărire penală.
Avocatul ales a invocat, ca argumente în susţinerea acestei apărări, existenţa procesului-verbal din 5 martie 1996 prin care organele de poliţie propun declinarea şi înaintarea spre competentă soluţionare, către Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţului Bihor, a dosarului privind omorul comis asupra taximetristului N.A., apărarea enumerând, totodată, acte întocmite de organele de cercetare penală şi susţinând că situaţia se repercutează asupra legalităţii obţinerii probelor şi asupra fazei procesuale în sine.
Însă, din actele şi lucrările dosarului, se constată că, la data de 1 noiembrie 1995, când a avut loc cercetarea la faţa locului, procurorul a participat (după cum rezultă din procesul verbal întocmit), urmărirea penală fiind începută, in rem, de procuror, la data de 2 noiembrie 1995, Dosarul fiind înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, sub nr. 513/P/1995, din data de 2 noiembrie 1995, cu privire la atacarea şi uciderea taximetristului N.A. şi atacarea lui V.T., ambele fapte în scop de jaf.
Se mai constată că, anterior datei de 5 martie 1996 - până la care apărarea lasă să se înţeleagă că s-au efectuat cercetări penale de organele de poliţie, precum şi ulterior acestei date, procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a efectuat personal acte de urmărire penală, inclusiv audierea martorilor enumeraţi de apărare ca fiind ascultaţi de organele de poliţie (cu excepţia lui A.I.S., M.R., P.D.), după cum urmează: P.N. audiat la 14 martie 1996, A.L.A. audiat la 2 aprilie 1996, O., C.Z., Z.E., S.C. şi M.G. audiaţi la 27 februarie 1996, K.M. audiată la 22 februarie 1996, S.P. audiat la 1 februarie 1996 şi B.C. audiată la 9 mai 1996.
De asemenea, procurorul a ascultat şi alţi martori, iar în mod repetat, i-a audiat pe inculpatul M.M. şi martorii (inculpaţi) H.G. şi S. (fostă R.) E.G., începând cu data de 12 ianuarie 1996, a realizat confruntări între aceştia, precum şi confruntări cu martori, cu partea vătămată V.T., a audiat părţile civile, a procedat la recunoaştere din grup de către partea vătămată V.T. a martorei S. (fostă R.) E.G., la reconstituirea faptelor cu participarea inculpatului M.M. şi S. (fostă R.) E.G., precum şi la conducerea în teren a martorului R.F. Totodată, la dispoziţia procurorului au fost efectuate rapoarte de expertiză medico-legală şi rapoarte de expetiză medico-legală psihiatrică.
Împrejurarea că, prin rezoluţia de începere a urmăririi penale in rem, din 2 noiembrie 1995, procurorul a solicitat sprijinului organelor de poliţie în vederea căutării şi descoperirii autorilor, sens în care organele de poliţie au acţionat, audiind martori care, apoi, în marea lor majoritate au fost audiaţi de procuror, nu echivalează cu nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie a organului de urmărire penală, după cum nu se poate ajunge la această concluzie numai pentru faptul că raportul de constatare medico-legală privind victima N.A. şi avizul privind acest raport au fost trimise de L.M.L. al Judeţului Bihor către Poliţia Municipiului Bihor, cum opinează apărarea, care a criticat, inclusiv faptul că planşele foto reprezentând hainele victimei N.A., au fost întocmite de Poliţia Municipiului Oradea, deşi, în mod evident, pentru fotografierea acestora era necesar un specialist criminalist, aşa cum s-a procedat.
Pentru aceste motive nu s-a luat în considerare din oficiu cazul de casare prev. de art. 385/9 pctl C. proc. pen.anterior, iar legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală nu este afectată.
În privinţa nulităţii invocate de intimatul inculpat M.M. decurgând din presupusa inexistenţă a urmăririi penale împotriva sa cu privire la infracţiunea de omor deosebit de grav, ca şi în cazul nulităţii anterior examinate, Noul C. proc. pen. sancţionează încălcarea dispoziţiilor privind sesizarea instanţei cu nulitatea relativă conform art. 281 coroborat cu art. 282 C. proc. pen., care potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.
Prin urmare, critica invocată nu putea fi luată în considerare din oficiu prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen.anterior potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când instanţa nu a fost sesizată legal.
De altfel, se constată că urmărirea penală a fost începută in rem şi cu privire la această faptă prin rezoluţia din 2 noiembrie 1995, iar prin ordonanaţa din 20 mai 1996 s-a extins urmărirea penală in personam şi s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat şi pentru infracţiunile de omor deosebit de grav în scop de jaf şi tâlhărie urmată de moartea victimei N.A. prev. de art. 176 lit. d) şi art. 211 alin. (3) C. pen. anterior, astfel că este nefondată susţinerea apărării că administrarea întregului probator, mai ales în cazul infracţiunii de omor, s-a făcut în faza actelor premergătoare.
În consecinţă, tragerea la răspundere a intimatului inculpat s-a realizat urmare exercitării acţiunii penale împotriva sa cu referire la toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Cu privire la cazul de incompatibilit. a)te invocat, apărarea intimatului inculpat M.M. a învederat că judecătorul care a pronunţat sentinţa de condamnare a dispus în faza de urmărire penală cu privire la cererile de prelungire a măsurii arestării preventive.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen. (1 februarie 2014), cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data mdeplinirii lor, rămân valabile cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 46 C. proc. pen.anterior, în vigoare la data pronunţării sentinţei, situaţia prezentată nu constituie caz de incompatibilitate a judecătorului.
Instanţa de recurs mai constată că judecătorul care a format completul primei instanţe a fost recuzat de inculpatul M.M. pentru motivul că s-a pronunţat asupra prelungirii duratei măsurii preventive, cerere care a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 1997, acest caz de incompatibilitate nefiind invocat apoi ca motiv de apel, de către inculpat, după.cum reiese din încheierile din 2 aprilie 1999 şi 30 aprilie 1999 pronunţate în Dosarul nr. 2211/1998 al Curţii de Apel Oradea, secţia penală.
Privită această critică din perspectiva dreptului la un proces echitabil prev de art. 6 din Convenţei, C.E.D.O. a stabilit că nu există o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţie cu privire la imparţialitatea instanţei, în situaţia în care un complet care judecă în fond sau în apel este format din judecători care, anterior, s-au pronunţat asupra măsurii arestării preventive. Curtea a considerat că, la momentul dezbaterii privării de libertate, judecătorul examinează, în mod sumar, datele existente în dosar, în scopul de a stabili dacă există prima fade temeiuri pentru suspiciunea privind comiterea unei infracţiuni de către acuzat. Pe de altă parte, în cazul în care este pronunţată o hotărâre, instanţa trebuie să aprecieze dacă probele administrate sunt suficiente pentru a stabili vinovăţia acuzatului. Prin urmare, a statuat Curtea, suspiciunea şi stabilirea formală a vinovăţiei nu pot fi tratate ca asemănătoare (Jasinski contra Poloniei).
În consecinţă, din perspectiva garanţiilor furnizate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în materia imparţialităţii obiective funcţionează principiul potrivit căruia simplul fapt de a fi pronunţat, anterior judecării fondului cauzei, hotărâri privind privarea de libertate, nu împiedică un judecător de a participa la soluţionarea fondului aceleiaşi cauze, odată cu punerea sub acuzare.
Referitor la susţinerea intimatului inculpat privind pretinsa încălcare a principiilor oralităţii, contradictorialitaţii, nemijlocirii şi egalităţii armelor motivat de faptul că prima instanţă nu a procedat la audierea nemijlocită a martorilor şi a respins toate probele în apărare, se precizează, mai întâi, că aceasta vizează hotărârea primei instanţe, iar obiectul controlului judiciar al prezentului recurs îl constituie hotărârea pronunţată de instanţa de apel.
Potrivit art. 38513 alin. (3) C. proc. pen. anterior, desfiinţarea sentinţei este posibilă dacă se constată aceeaşi încălcare de lege ca în decizia recurată.
Or, cu privire la acesta din urmă hotărâre, nu s-a invocat o critică asemănătoare, iar, în plus, se constată că, în. virtutea principiului devolutiv integral al apelului, curtea de apel a audiat în mod nemijlocit martori, s-a pronunţat motivat asupra probelor solicitate de inculpatul M.M. şi a încuviinţat administrarea unor mijloace de probă la cererea acestuia cum rezultă din încheierile de şedinţă din 29 octombrie 1998, 12 noiembrie 1998, 14 ianuarie 1999, 12 martie 1999.
Se consideră, astfel, că această apărare a intimatului inculpat nu se încadrează vreunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen. care poate fi luat în considerare din oficiu.
De altfel, potrivit actelor dosarului primei instanţe, se constată că s-au respectat principiile la care inculpatul face referire, şedinţele de judecată fiind publice, cu participarea părţilor şi ă procurorului cărora li s-a permis să formuleze concluzii, instanţa audiind părţile şi martorii în prezenţa avocatului inculpatului, fiind inexactă afirmaţia că toate probele solicitate de inculpatul M.M. au fost respinse. Prima instanţă a încuviinţat inculpatului proba testimonială constând în ascultarea în calitate de martori a numiţilor B.F. şi B.A. (la care inculpatul a renunţat la termenul din 14 octombrie 1996 cu motivarea că nu cunosc nimic în cauză), după cum a încuviinţat audierea martorilor V.C. şi R.S.R. - propuşi şi prin rechizitoiu (probă admisă la termenul din 14 octombrie 1996 şi constatată a fi imposibil de administrat la 26 ianuarie 1998, fiind aplicate dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen.anterior). De asemenea, s-au solicitat lămuriri Laboratorului Medico Legal al Judeţului Bihor privind asemănarea leziunilor prezentate de victima N.A. şi partea vătămată V.T., aspect arătat ca obiectiv al expertizei medico-legale solicitate de inculpat („să stabilească în ce constă identitatea dintre urmele leziunilor provocate pe capul şi corpul celor două victime").
Înalta Curte menţionează că, în procesul penal funcţionează principiul libertăţii probelor care se manifestă, pe de-o parte, sub aspectul libertăţii de a produce probe (în materie penală, de regulă, orice probă fiind admisibilă), pe de altă parte, sub aspectul aprecierii acestora.
În vederea realizării scopului procesului penal, în obiectul probaţiunii pot fi cuprinse numai probele care aduc informaţii ce conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe care le ridică fondul cauzei şi, ca urmare, probele trebuie să fie pertinente, concludente şi utile.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., instanţele interne (cauza Barkera, Massegue şi Jab ar do contra Spaniei) sunt cele care apreciază cu privire la probele obţinute şi la concludenta fiecărei probe administrate. Or, în cauză, în mod argumentat, au fost respinse solicitările inculpatului de administrare a unor mijloace de probe.
Referitor la apărarea că judecarea cauzei, în primă instanţă, s-a făcut în lipsa inculpatului, fără a fi chemat înapoi în sala de judecată pentru ultimul cuvânt şi fără a i se permite avocatului să formuleze concluzii orale, ci doar scrise, din cuprinsul încheierii de dezbateri din 1 iunie 1998, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia penală, reiese că, la apelul nominal, s-a prezentat inculpatul M.M. şi avocatul ales S.N., inculpatul „refuză completul de judecată şi doreşte să iasă din sală, nu este pregătit să se apere, solicită să fie scos din sală", iar pentru a putea judeca pricina, instanţa a dispus scoaterea inculpatului din sală ţinând cont de „incidentele anterioare care au împiedicat judecarea cauzei" şi „având în vedere că inculpatul refuză orice dialog cu instanţa", „nefiind alte probe acordă cuvântul în fond", „apărătorul inculpatului M.M. depune concluzii scrise".
Faţă de acestea, înalta Curte consideră că nu au fost încălcate dispoziţiile privind prezenţa inculpatului când aceasta este obligatorie potrivit legii, întrucât instanţa a luat măsurile necesare pentru a asigura participarea acestuia la proces, inculpatul M.M. fiind citat şi adus să participe la şedinţa de judecată, iar lipsa din sala de judecată la momentul dezbaterilor s-a datorat exclusiv dorinţei acestuia şi atitudinii sale procesuale pe care a înţeles să o adopte faţă de propria cauză, deşi inculpatului i s-a da posibilitatea să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumetarea şi dovedirea drepturilor sale, în desfăşurarea procesului penal.
Pasivitatea manifestată expres de inculpat cu ocazia dezbaterilor nu trebuie suplinită de instanţă pe motivul necesităţii respectării unor principii fundamentale cum ar fi contradictorialit. a)tea şi dreptul la apărare, o asemenea conduită demonstrând interesul inculpatului în tergiversarea soluţionării cauzei.
Apărătorul ales al mtimatului inculpat M.M. a fost prezent la judecarea cauzei în primă instanţă, iar asigurarea apărării numai prin concluzii scrise nu este sancţionată cu nulitatea absolută. Din încheierea de şedinţă nu reiese că această modalit. a)te de exercitare a apărării a fost impusă de instanţă, iar varianta în care avocatul ales a înţeles să-şi exercite profesia incumbă exclusiv acestuia.
C.E.D.O. a statuat că, din independenţa Baroului faţă de stat rezultă că maniera de exercitare efectivă a apărării este, în esenţă, responsabilitatea inculpatului şi a avocatului său, numit din oficiu sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Marii Britanii).
Instanţa de recurs apreciază că s-ar fi pus problema încălcării drepturilor inculpatului doar în situaţia în care parchetul sau un alt participant la proces ar fi depus note scrise şi acestea nu i-ar fi fost prezentate apărătorului inculpatului în vederea exprimării punctului de vedere, faţă de dezvoltările concluziilor orale.
Pentru toate motivele expuse, nici nu s-a luat în considerare din oficiu cazul de casare prev.de pct. 5 al art. 3859 C. proc. pen.anterior.
După cum s-a enunţat, eroarea gravă de fapt, caz de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior, poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţă este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei.
Cenzura instanţei de recurs, ca instanţă de control judiciar, a urmărit atenta şi completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau împrejurările considerate esenţiale lămuririi cauzei să fie neverificabile, aşa cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Existenţa unor contradicţii între probe, în cursul procesului penal, sunt inevitabile, cauzele fiind diverse şi nu obligatorii izvorâte din comportamentul rău-voitor sau neconform legii al persoanelor ascultate ori al celor care au strâns şi administrat probele. Unele se referă la împrejurări neesenţiale, nerelevante pentru aflarea adevărului şi corecta stabilire a situaţiei de fapt, dar altele pot afecta judicioasa desluşire a stării de fapt şi, în mod obligatoriu, trebuie înlăturate de organele judiciare prin examinarea tuturor mijloacelor de probă.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a comis o eroare gravă de fapt în ceea ce priveşte stabilirea neparticipării inculpatului M.M. la comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, deoarece faptele reţinute prin decizia atacată sunt într-o neconcordanţă vădită cu probele, aceasta fiind consecinţa ignorării unor probe şi acordării unei încrederi excesive altora, a neluării în considerare a conţinutului unor mijloace de probă care prin împrejurările esenţiale relevate confirmă comiterea de către inculpat, în calitate de coautor a infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tâlhărie şi, în calitate de instigator, a tentativei la infracţiunea de tâlhărie.
În prezenta cauză, soluţia de achitare a intimatului inculpat M.M. dispusă de curtea de apel nu este conformă cu probele administrate, astfel că subzistă eroarea de fapt invocată prin recursul procurorului, în ceea ce îl priveşte.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, întocmit la data de 1 noiembrie 1995, relevă că:
- din str. F. cu direcţia de mers spre Podgoria-sat, spre Nord există o străduţă care urcă spre imobilele nr. 34-36. Străduţa are lăţimea la intrare de 3 m, îngustându-se la urcare până la 2,20 m, fiind un drum pietruit. Marginea din partea stângă a străduţei este mărginită de un zid din beton cu grosimea de 20 cm şi înălţimea de 35 cm având fixaţi stâlpi din ţeava din 2 în 2 m, pe o lungime de 12 m, iar în continuare gard viu (...) La o distanţă de 11,60 m de la strada F., în partea stângă, după zidul din beton, în terenul viran, între ultimii doi stâlpi se găseşte cadavrul numitului N.A., în poziţie decubit dorsal, cu corpul lipit de zid" (...);
- la 28,40 m de la capul cadavrului, înspre Nord, se găseşte autoturismul, de culoare bleu-ciel, cu poziţiile aprinse, iar pe plafon, în exterior se găseşte o cupolă luminoasă, tip taxi. Pe tot traseul, în partea stângă de mers, de la cadavru şi până la autoturism într-o linie sinuoasă se evidenţiază stropi de substanţă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge (...) în spatele autoturismului, la circa 40 cm, se evidenţiază o baltă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge cu dimensiunea de 15x60 cm, în aceasta evidenţiindu-se fragmente osoase caracteristice celor desprinse din calota craniană.
Procedându-se la examinarea străzii Făcliei atât înspre oraş cât şi înspre Podgoria-sat, în dreptul imobilului, pe carosabil se evidenţiază o urmă de formă semicirculară, de mânjituri şi stropi de substanţă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge, la capăt având consistenţă mai mare".
Examinându-se autoturismul s-au constatat următoarele:
- "capota portbagaj este găsită întredeschisă, prezentând urme sub formă de stropi şi mânjituri de substanţă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge, iar în interiorul portbagajului - partea stângă lângă telescop pe mocheta din interior se evidenţiază o baltă de substanţă de culoare brun-roţiatică cu aspect de sânge, cu consistenţă şi fire de păr, având dimensiunea de 20 x 30 cm.;
- pe pragul portierei dreapta faţă se observă multiple urme de substanţă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge, sub formă de mânjituri create prin frecare, portiera având geamul lăsat până la mijloc".
Fotografiile judiciare relevă urme de tăiere pe tapiţeria interioară a plafonului autoturismului (fila 27 d.u.p.).
Raportul de constatare medico-legală din 1 noiembrie 1995, întocmit de L.M.L. al Judeţului Bihor, avizat din 19 din 17 ianuarie 1996 de I.M.L. - Laboratorul Exterior Cluj Napoca, privind pe victima N.A., a concluzionat că direcţia de aplicare a loviturilor a fost dinapoi-înainte, pentru leziunile situate pe regiunea occipitală victima fiind situată înaintea agresorului şi cu spatele la acesta, pentru leziunile situate fronto-parieto-temporal dreapta direcţia de aplicare a loviturilor a fost în plan frontal, de la dreapta spre stânga, iar leziunile situate pe regiunile frontală şi parietală stângă au fost produse pe o direcţie oblică, dinapoi-înainte şi de la stânga la dreapta; între leziunile produse şi moartea victimei există un raport de cauzalit. a)te direct, necondiţionat; moartea poate data din seara de 31 octombrie 1995 (fila 17 d.u.p.).
Matora S. (fostă R.) E.G. a afirmat, în faza de urmărire penală, printr-o declaraţie nedatată şi prin cele din 5 februarie 1996 şi 21 martie 1996, în prezenţa apărătorului ales S.E. că, întrucât în cursul zilei de 31 octombrie 1995 nu au putut face rost de bani, nici luaţi sub formă de împrumut şi nici de la valutişti prin violenţă, a apărut ideea să fie atacat un taximetrist, astfel că au oprit un taxi în care s-a urcat împreună cu M.M. şi H.G. şi au mers pe str. F. din Oradea, iar după ce şoferul a staţionat, M.M. l-a lovit îh zona capului cu un obiect tăios sub formă de satâr, iar H.G. cu o măciucă.
A relatat martora că, M.M. şi H.G. l-au scos pe şofer (victima N.A.) din maşină, pe uşa din partea dreaptă faţă a autoturismului, iar după ce au pus victima în portbagaj, aceasta a fost transportată cu maşina pe o străduţă laterală unde a fost aruncată peste bordura de beton a unui gard, taxiul fiind lăsat pe străduţa respectivă, cu cupola şi luminile aprinse. Potrivit declaraţiei martorei, după ce s-au întors la maşina lor din Parcul M., "M. ne-a spus că este rândul nostru să acţionăm, că el ne-a demonstrat ce poate".
Prin declaraţia din 21 martie 1996, martora a arătat că, apoi, a ieşit cu H.G. în bulevardul M., "de unde am luat un taxi cu care ne-am deplasat în aceeaşi zonă" şi "mergând spre restaurantul M. şi în continuare, am văzut la un moment dat, pe străduţa laterală taxiul abandonat care avea cupola aprinsă, respectiv l-am văzut atât când am mers spre satul Podgoria, cât şi când am venit spre oraş".
Referindu-se la actele de violenţă exercitatea asupra celui de-al doilea taximetrist, respectiv partea vătămată V.T., martora S. (fostă R.) E.G. a susţinut că împreună cu H.G. au oprit un taxi, în care s-a urcat în dreapta şoferului pe locul din faţă iar H. în spate şi, când erau pe str. F. şi şoferul lucra pentru a repara o defecţiune la maşină, H. l-a lovit în cap cu o măciucă şi martora i-a pulverizat spray lacrimogen, partea vătămată apărându-se punând mâinile pe faţă, după care, imediat, au fugit, ascunzându-se şi ajungând după un timp la maşina lor, unde era M.M.
Potrivit procesului-verbal din 26 martie 1996, la momentul confruntăj-ii martorei S. (fostă R.) E.G. cu inculpatul M.M., ambii asistaţi de apărători aleşi, şi anume avocat S.E., respectiv avocat S.N., aceasta a menţionat că H. G. îi reproşa inculpatului M.M. că "s-au plimbat toată ziua şi nu au reuşit să facă rost de bani" şi că „în final, s-a hotărât să mergem toţi trei să atacăm un taximetrist (...) Am ieşit toţi trei în bulevardul care duce spre magazinul G., apoi M. a oprit un taxi în care ne-am urcat (...) mi s-a spus să stau eu în faţă întrucât ca femeie prezint mai multă garanţie", inculpatul M. spunând taximetristului „să treacă pe lângă hotelul D. şi baza sportivă D. (...) că prietenii pe care îi căutăm locuiesc într-o casă cu etaj sau mansardă", iar după ce au trecut de restaurantul M., la un moment dat M. i-a cerut şoferului să oprească, menţionând martora că, M. l-a lovit în zona dreaptă a feţei spre cap părându-mi-se că are în mână un obiect deforma unui satâr. Eu m-am speriat şi am sărit din maşină, iar G. l-a lovit în cap pe şofer cu măciuca pe care o avea la el şoferul a căzut în partea dreaptă a maşinii, respectiv pe scaunul pe care am stat eu. Au coborât şi ei din maşină şi l-au scos pe şofer care cred că era deja mort, M. îl ţinea pe sub braţe, iar G. l-a prins de picioare. Menţionez că şoferul a fost scos din maşină pe uşa din dreapta, respectiv pe unde am stat eu. M. mi-a spus să deschid portbagajul, l-am deschis iar ei l-au pus în portbagaj (...) apoi au întors maşina şi au introdus-o pe o stradă laterală (...) au rămas aprinse stopurile şi cupola (...) l-au scos pe mort din portbagaj şi l-au adus înspre mine aruncându-l apoi peste o bordură din beton care era un gard (...) au revenit în stradă după care ne-am întors la maşina noastră din parc (...) mi-a zis şi mie şi lui G. să acţionăm că este rândul nostru întrucât el ne-a făcut o demonstraţie de forţă. Precizez că M. a rămas la maşină iar eu cu G. am ieşit din nou în bulevardul unde am fost prima dată, G. a oprit un taxi cerându-i şoferului să ne ducă în zona bazei sportive D. (...) am trecut de restaurantul M. şi am făcut mai multe drumuri astfel că am văzut taxiul abandonat pe străduţa laterală având stopurile şi cupola aprinse (...) După atacarea celui de-al doilea taximetrist au apărut în zonă mai multe maşini de la firme de taxi (...) mai târziu ne-am întors la maşina noastră (...)".
La întrebarea procurorului dacă este adevărat ce a declarat martora, inculpatul M.M. a menţionat că se abţine să facă orice comentariu (fila 287 d.u.p.).
În sensul celor afirmate la confruntarea cu inculpatul M.M., a declarat martora S. (fostă R.) E.G. şi cu ocazia confruntării cu martorul H.G., în prezenţa avocaţilor aleşi ai acestora (fila 245 d.u.p.).
La confruntarea cu partea vătămată V.T., cât şi la confruntarea cu inculpatul M.M. din 23 aprilie 1996, în prezenţa avocaţilor aleşi, martora S. (fostă R.) E.G. a arătat că, tot timpul, l-a avut în minte pe şoferul omorât, răspunzând la întrebarea inculpatului M.M. că, până la data de 23 aprilie 1996, nu a văzut fotografiile şoferului mort şi recunoscând persoana din fotografia prezentată ca fiind şoferul de taxi care a fost omorât în noaptea de 31 octombrie 1995 (file 70, 288 d.u.p.). Prin.declaraţia din recurs, de la 19 iunie 2014, martora S. a menţionat că singurele fotografii pe care le-a văzut au fost cele care i-au fost prezentate la parchet, respectiv ale unei persoane desfigurate (fila 96 vol. VI). În acest context apare neconcordantă afirmaţia martorei că „acele fotografii mi-au fost puse în faţă zi şi noapte", susţinută tot în faţa Înaltei Curţi.
În faţa primei instanţe, fiind apărată tot de avocat ales S.E., martora S. (fostă R.) E.G. (audiată în calit. a)te de inculpată), la data de 16 septembrie 1996, a declarat că: "inculpatul M. nu a reuşit să procure bani şi, pe acest fond, au izbucnit certuri între cei doi inculpaţi M. şi H. cu privire la lipsa banilor deoarece nu aveam bani pentru benzină (...) S-a hotărât, în final, la dispoziţia lui M.M. care avea un fel de a comanda totul ca să mergem toţi trei pentru a procura bani, prin violenţă, de la un taximetrist (...) M.M. a luat din portbagaj un obiect pe care eu nu-l pot preciza deoarece nu l-am văzut, iar celălalt inculpat avea asupra sa măciuca (...) Am oprit un taxi eu m-am urcat în faţă la sugestia inculpatului M.M., iar ceilalţi doi inculpaţi s-au urcat în partea din spate a maşinii. Menţionez că s-a ajuns la respectiva formulă sugerându-se că dacă este o persoană feminină în maşină prezintă mai multă încredere (...) s-a trecut pe lângă complexul sportiv D., după spusele lui M., apoi spre str. F., unde fusesem dimineaţă, după care s-a trecut de restaurantul M., s-a ajuns în apropierea unei case, moment în care i s-a cerut şoferului să oprească. Atunci inculpatul M.M. a aplicat victimei o lovitură cu un satâr în cap, iar inculpatul H. G. l-a lovit cu măciuca, moment în care eu am sărit din maşină. Nu pot să precizez numărul de lovituri aplicate de inculpaţi deoarece eram foarte speriată de ceea ce s-a întâmplat şi ieşisem din maşină. Inculpaţii au scos corpul victimei din maşină pe partea dreaptă, l-au aşezat în portbagaj, după care inculpatul H. s-a urcat la volan, a întors maşina şi s-a îndreptat înspre o stradă din apropiere, timp în care inculpatul M.M. stătea pe bancheta din spate a maşinii (...) maşina victimei a rămas cu stopurile aprinse la locul unde am menţionat că a fost luat din maşină cadavrul victimei şi aruncat (...) inculpatul M.M. avea mănuşi pe mâini atunci când a lovit-o cu levierul pe victimă, sau satâr (...) După ce ne-am reîntors la maşină, inculpatul M.M. mi-a cerut mie şi lui H. să facem la fel ca el, respectiv o demonstraţie de forţă, în sensul de a ataca un nou taximetrist M-am deplasat împreună cu inculpatul H. G. până pe bulevardul M. (...) am urcat în autoturismul părţii vătămate cerându-i-se acestuia să meargă înspre clubul sportiv D. (...) la un moment dat a apărut o defecţiune la motor. În acel moment inculpatul H. mi-a cerut să văd ce are şoferul în maşină pentru ca ulterior să luăm bunurile, după ce îl vom lovi. Inculpatul H. s-a prefăcut că-l ajută pe şofer la repararea motorului, dar profitând de neatenţia acestuia i-a aplicat o lovitură cu măciuca în partea din spate a capului, eu imediat după aceea sprayndu-l pe taximetrist (...) a reuşit să-şi asigure scăparea prin fugă (...) când am revenit la maşină inculpatul M. a dat impresia că ştia ce am făcut, dar era la curent cu planurile noastre, a văzut multe maşini la locul unde noi ne-am deplasat (...) Nu pot să precizez natura obiectului cu care a lovit inculpatul M., dar cred că e satâr deoarece am văzut lama (...) pentru ambele fapte s-a acţionat în vederea procurării de bani (...) între noi se statorniciseră anumite relaţii, pe bază de frică, iar din câte mi-am dat seama inculpatul H. era un executant al ordinelor date de M. (...) ulterior când m-am întâlnit cu H. acesta mi-a spus că taximetristul atacat a murit (...) Mi-era frică de inculpatul M. deoarece atunci când am încercat să mă opun m-a ameninţat cu pistolul. La un moment dat când eram în staţiunea Voineasa am tras cu pistolul inculpatului M.".
Această din urmă declaraţie a fost dată de S. (fostă R.) E.G. după ce a susţinut, oral, cererea scrisă depusă la dosarul primei instanţe, prin care a solicitat "să rămână în arestul Inspectoratului de Poliţie Bihor" şi "să nu fie depusă în penitenciar" deoarece "cei doi autori care sunt cu mine în faptă m-au ameninţat cu moartea dacă mă voi întâlni cu ei în penitenciar" (fila 24 d.u.p.).
La acelaşi termen de judecată, după cum rezultă din consemnările încheierii de şedinţă din 16 septembrie 1996, "apărătorul inculpatei R.E.G. a arătat că este o situaţie dificilă, inculpata i-a comunicat, personal, că nu doreşte să fie transferată", ceea ce înseamnă că martora a luat legătura cu apărătorul său, din pledoaria avocatului ales nereieşind vreo imixtiune a poliţiei în luarea hotărârii martorei de a nu fi transferată în penitenciar.
Sub aspectul motivului învederat pentru a rămâne în arestul poliţiei, se constată că, încă de la urmărirea penală, prin declaraţia din 5 februarie 1996, martora a relatat că "i-a fost frică şi îi este şi în prezent de M. pentru că a ameninţat-o la Râmnicu Vălcea că o omoară, dar înainte de aceasta o să-i arate ce este viaţa", după cum la momentul confruntării, din 1 martie 1996, cu martora R.V., mama sa, S. (fostă R.) E.G. a menţionat: "M. m-a ameninţat cu pistolul" (fila 264, 280 d.u.p.).
După ce a fost transferată în penitenciar, martora a revenit, în timpul cercetării judecătoreşti din primă instanţă, la termenul din 26 ianuarie 1998, asupra afirmaţiei că împreună cu M.M. şi H. G. a comis infracţiunea de omor.
Mai întâi se observă că, şi la acel moment procesual, S. (fostă R.) E.G. a precizat că a atacat, împreună cu H. G., pe partea vătămată V.T., pentru a procura bani să se întoarcă la Râmnicu Vâlcea şi că potrivit înţelegerii, H. i-a aplicat părţii vătămate o lovitură în cap cu o măciucă (aruncată apoi în Crişul Repede), iar ea i-a pulverizat spray lacrimogen, precum şi că a observat prezenţa altei maşini cu cupolă trasă în imediata apropiere. La acea audiere, martora a subliniat că nu a făcut referire la maşina cu cupolă pentru că i s-ar fi impus de către organele de urmărire penală, ci pentru că i s-a spus că, în zona respectivă, a fost găsit un cadavru (fila 265 dos. prima inşi).
Referitor la acest ultim element de fapt, partea vătămată V.T. a relatat că "în situaţia în care pe una din străzile laterale străzii F. se găsea o maşină cu cupola aprinsă sau cu poziţiile aprinse, dacă urmăream acest lucru, puteam să o văd, dar nu am fost atent decât la drum" (fila 86 dos.inst.apel), precum şi că fiind noapte, dacă un astfel de autovehicul era staţionat pe o stradă laterală străzii Făcliei, era posibil să nu fie observat (fila 179 vol. II dos. inst. recurs).
În al doilea rând, se remarcă faptul că, pentru a justifica această ultimă poziţie procesuală, martora a menţionat că "deşi, iniţial, am cerut să rămân în arestul poliţiei pentru a mă proteja de ceilalţi doi inculpaţi, ulterior mi-am schimbat această poziţie în urma unui articol luat de o ziaristă, la poliţie, şi care nu a consemnat exact ceea ce am spus eu exact cu privire la cauza de pe rol".
Totodată, a menţionat că ar fi fost silită să declare lucruri neadevărate de organele de poliţie care au însoţit-o la procuror şi la instanţă, iar în timpul cât s-a aflat în arestul poliţiei i s-au dat diferite medicamente pe care le-a luat şi, astfel, a declarat tot ce i se cerea.
Acestea din urmă sunt, însă, simple afirmaţii, nefiind prezentată vreo probă care să le susţină, împrejurare pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere.
Se mai constată că martora a descris participarea inculpatului M.M. la suprimarea vieţii lui N.A., numai după angajarea unui avocat, situaţie care face neverosimilă susţinerea martorei că a dat declaraţiile împotriva inculpatului urmare unor acţiuni de constrângere, de vreun fel, exercitate de către organele de poliţie, libertatea de a face declaraţii fiind ilustrată şi prin împrejurarea că, anterior, asistată de apărător din oficiu, martora a declarat fie că niciunul dintre ei nu a participat la suprimarea victimei, fie că doar ea cu H.G. au comis omorul.
Nu lipsit de relevanţă este şi Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 1996 privind pe R.E.G. potrivit căruia "toate relatările acesteia sunt făcute printre planşete, lacrimi şi suspine" fiind evidentă "tendinţa de simulare cu scopul unei cât mai bune disculpări".
În acest mod s-a manifestat martora şi cu prilejul audierii sale înregistrate pe casetă audio-video la urmărirea penală, când a recunoscut, asistată de avocat ales, săvârşirea faptelor împotriva victimei N.A. şi a părţii vătămate V.T., constatare pe care instanţa de recurs a realizat-o, în mod direct, cu prilejul vizionării respectivei înregistrări, în şedinţa publică din 14 ianuarie 2014. Nu s-a constatat că martorei i s-au făcut promisiuni sau că a fost influenţată, ameninţată sau violentată, ori că asupra sa s-au făcut presiuni pentru a da o anumită declaraţie.
Sub aspectul analizat, prin decizia din 29 aprilie 2009, în cauza S. (fostă R.) E.G. împotriva României, C.E.D.O., verificând pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie potrivit cu care "nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante", a considerat ca fiind vădit neîntemeiat capătul de cerere prin care reclamanta a susţinut că în timpul arestului preventiv i-a fost administrat un tratament pe bază de barbiturice întrucât nicio probă din dosar nu dovedeşte că reclamanta a fost supusă unui astfel de tratament şi nici nu a susţinut în faţa instanţelor naţionale faptul că aceste medicamente i-au fost administrate cu forţa, având, prin urmare, posibilit. a)tea să refuze administrarea lor.
De asemenea, Curtea Europeană a starutat că, în lipsa celui mai mic început de dovadă, nu pot fi considerate ca fiind fondate acuzaţiile că a suferit rele tratamente din partea poliţiştilor însărcinaţi cu ancheta şi că în timpul arestului său preventiv din anul 1996 a fost victima unei tentative de viol din partea unui gardian, constatându-se, totodată, că aceste din urmă aspecte nu au fost invocate în mod expres sau măcar în esenţă în faţa instanţelor naţionale.
Prin Decizia nr. 3658 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3207/1/2009, cu prilejul rejudecării recursului parchetului privind pe inculpata S. (fostă R.) E.G. (urmare admiterii prin Decizia 234 din 23 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 Judecători, a cererii de revizuire formulată, în baza art. 4081 C. proc. pen.anterior, de această inculpată), a fost casată Decizia penală nr. 92 din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, referitor la dispoziţia de achitare a inculpatei pentru complicitate la infracţiunea de omor prevăzuta de art. 26 rap. la art. 174, 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior şi s-au menţinut dispoziţiile sentinţei penale nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor privind condamnarea acesteia.
Din cuprinsul acestei decizii a instanţei de recurs nu rezultă că s-a reţinut exercitarea, de către poliţişti, de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere asupra martorei S. (fostă R.) E.G.
În recurs, inculpatul M.M. a precizat că după părerea lui asupra martorei s-au exercitat presiuni şi probabil s-au făcut promisiuni pentru a recunoaşte că a comis omorul împreună cu el şi H.G. (fila 179 verso vol. II).
Având în vedere toate cele arătate, se consideră nefondată cererea inculpatului M.M. de a fi excluse, ca fiind obţinute în mod ilegal, declaraţiile martorei S. (fostă R.) E.G., chiar dacă martora a reiterat în faţa instanţei de recurs că a fost supusă presiunilor şi violenţelor de către organele de poliţie (fila 94 verso vol.V dos.instrecurs). Se mai remarcă faptul că, prin această ultimă depoziţie, martora s-a exprimat că a demonstrat, la C.E.D.O., că "i-au fost aplicate tot felul de tratamente", or, hotărârea instanţei de contencios european a constatat, după cum s-a enunţat anterior, că au fost vădit neîntemeiate capetele de cerere întemeiate pe dispoziţiile art. 3 din Convenţie susţinute de martora S. (fostă R.) E.G.
Martora a fost trimisă în judecată pentru nedenunţarea infracţiunii de omor deosebit de grav în scop de jaf şi a tâlhăriei urmată de moartea victimei, încadrare juridică ce a fost schimbată de prima instanţă de judecată, după administrarea probatoriului şi în baza liberei aprecieri a probelor de către judecător martora fiind condamnată pentru complicitate la omor deosebit de grav. hi cauză nu există probe că s-au făcut promisiuni sau îndemnuri faţă de martoră, din partea organelor de urmărire penală, în scopul de a se obţine probe.
Contrar a ceea ce a reţinut curtea de apel, astfel cum se va arăta şi în continuare, depoziţiile martorei S. (fostă R.) E.G. confirmă, într-o manieră evidentă, conţinutul altor mijloace de probă, chiar dacă, la nivelul unor detalii factuale, declaraţiile acesteia nu sunt constante. Nu trebuie omis că inculpata a încercat, în permanenţă, să-şi diminueze răspunderea penală, în acelaşi registru înscriindu-se şi atitudinea martorei, din data de 1 martie 1996 când, fiind cofruntată cu mama sa, martora R.V., nu a contrazis-o pe aceasta că, în data de 31 octombrie 1995, ar fi fost la serviciu la unitatea din Râmnicu Vâlcea, deşi până la acel moment procesual, martora recunoscuse, în mod constant că, în ziua de 31 octombrie 1995, încă de la primele ore ale dimineţii a fost prezentă în Oradea, cu M.M. şi H.G.
Totodată, nu este de neglijat că, despre martora S. (fostă R.) E.G. nu există date că, înainte de 31 octombrie 1995, ar fi intrat în conflict cu legea penală, astfel că, impactul asupra martorei, a faptei de omor comisă în condiţii de o violenţă extremă,. este de natură a explica lipsa de consecvenţă a acesteia în relatarea elementelor de amănunt ale săvârşirii faptelor.
Martora B.C. a declarat, în faza de urmărire penală, că a stat, în Arestul I.P.J. Bihor, cu R.E.G., care i-a povestit că "este arestată pentru că la sfârşitul lunii octombrie 1995 a venit la Oradea din Râmnicu Vâlcea împreună cu M.M. şi H. G., ei fiind din Sf. Gheorghe, şi au omorât un taximetrist, apoi ea împreună cu G. a comis o tentativă de omor împotriva altui taximetrist", precum şi că, dintr-o altă cameră a aceluiaşi arest, inculpatul M.M. i-a transmis lui R.E.G.: "Adu-ţi aminte de vina mea". A mai declarat martora că, ulterior, în timp ce vorbea în limba engleză cu un alt arestat din cameră cu M.M., acesta din urmă, crezând că este R.E.G., i-a zis: "Gândeşte-te la fetiţa mea că nu are decât 2 ani" şi "că se pregăteşte sufleteşte să-i arate G. ce este viaţa" (file 177-179 d.u.p.).
În primă instanţă, la termenul din 12 mai 1997, în şedinţă publică, în prezenţa inculpatului M.M. asistat de apărătorul ales S.N., aceeaşi martoră a relatat,că a fost colegă de cameră cu inculpata R.E. şi că, inculpatul M.M., fiind cazat într-o celulă din acelaşi arest şi, confundându-o cu R.E., a ameninţat-o să ia totul asupra ei deoarece altfel va avea probleme, spunând totodată că nu este vinovat de acea acuzaţie (fila 192 dos. inst. fond).
Chiar dacă martora B.C. nu a putut fi audiată în recurs, declaraţiile acesteia sunt luate în considerare întrucât, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., nu are loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva dispoziţiilor art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce priveşte absenţa martorilor la şedinţele de judecată, dacă imposibilit. a)tea apărării de a interoga sau de a obţine interogarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios, nu constituie în principiu unica probă a acuzării sau proba este decisivă şi, chiar dacă ar fi aşa, există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe (cauza Al-Khawaja împofriva Regatului Unit).
Prin prisma celor statuate de C.E.D.O., în cauză, se constată, mai întâi, că apărarea a avut posibilitatea de a o interoga pe martora B.C., în primă instanţă, la termenul din 12 mai 1997, când aceasta a fost audiată în condiţii de publicitate şi contradictorialit. a)te, în prezenţa inculpatului M.M. asistat de avocat ales, S.N., conform încheierii de şedinţă (fila 194).
Apoi, martora B.C. nu a putut fi reaudiată de instanţa de recurs din cauza unui motiv obiectiv şi serios, această fiind contactată telefonic în Spania (în urma comunicării numărului de telefon de către mama sa - proces verbal întocmit de organele de poliţie la data de 16 ianuarie 2014 - fila 232 vol.III), pentru a se prezenta în instanţă, prilej cu care a arătat că se află în Spania de 10 ani şi nu poate părăsi acea ţară, neavând acte, documente oficiale, şi nici o locuinţă stabilă în acea ţară (fila 237 vol. III), situaţie în care neexistând premisele pentru audierea acesteia în procedura reglementată de legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, la termenul din 12 martie 2014, înalta Curte a constatat imposibilit. a)tea audierii martorei.
De asemenea, în urma examinării materialului probator în integralitatea lui, s-a constatat că declaraţiile date de această martoră, în cursul procesului, nu au constituit unica probă şi nici nu au reprezentat proba decisivă, prin care s-a susţinut acuzarea că M.M. este autorul faptelor de care a fost învinuit prin rechizitoriu, existând alte mijloace de probă, cum ar fi, înscrisul constând în cererea prin care martora S. (fostă R.) E.G. a solicitat să nu fie transferată în penitenciar de teama ameninţărilor exercitate asupra sa de M.M. şi H.G., depoziţiile martorei S. prin care îl indică pe inculpatul M.M. ca unul dintre autorii faptelor comise împotriva victimei N.A. şi care a exercitat asupra sa ameninţări, procesul-verbal de confruntare dintre martora S. şi martora R.V.
Declaraţiile inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt concordante cu fapte şi împrejurări ce rezultă din analiza ansamblului probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din examinarea acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilit. a)te.
Prin declaraţia din 23 februarie 1996, dată în faza de urmărire penală, în prezenţa apărătorului ales S.N., inculpatul M.M. a relatat că era asociat al unei firme şi că: "mereu eram în criză de banV "în data de 30 octombrie 1995 am plecat împreună cu H. G. din Sfântul Gheorghe la Râmnicu Vâlcea, cu maşina mea, însă eu neavând permis de conducere, maşina a fost condusă de către H. G.. La Râmnicu Vâlcea ne-am întâlnit cu R.E.G. şi ne-am hotărât să venim la Oradea pentru a face rost de bani (...) Am ajuns la Oradea în data de 31 octombrie 1995 dimineaţa şi, întrucât, ceilalţi nu cunoşteau oraşul, i-am dirijat eu (...) am cerut ceva bani împrumut însă nu am primit astfel că s-a pus problema să acţionăm printre valutişti (...) s-a pus problema să atacăm un taximetrist să facem rost de bani şi să ne putem întoarce acasă. Eu nu prea am fost de acord cu această idee, dar G. şi G. erau hotărâţi (...) din portbagaj eu am luat un levier sub formă de teslă sau gură de lup fiind ascuţit la partea inferioară şi am plecat şi eu cu ei. Ne-am oprit prima dată aproape de Hotelul D. (...) am ieşit în b-dul M. mergând în direcţia spre Gară (...) Au trecut câteva taxiuri, însă erau ocupate, iar când a apărut următorul i-am făcut semn şi acesta a oprit, iar noi ne-am urcat în maşină ocupând următoarele locuri: G. în faţă, G. în spatele ei, iar eu în spatele şoferului. Şoferul ne-a întrebat unde vrem să ajungem, iar eu i-am spus să ne ducă spre ştranul D. şi restaurantul M. Revin şi precizez că eu ştiam de Clubul D. (...) când am ajuns în dreptul Restaurantului M., şoferul a încetinit maşina însă eu i-am zis să mai meargă puţin (...) şoferul a oprit maşina pe strada respectivă (...) G. l-a lovit cu măciuca în cap, apoi l-am lovit şi eu cu levierul pe care-l ţineam pe mânecă, de mai multe ori, şi practic amândoi l-am lovit, dar cred că loviturile mele au fost de o intensitate mai mare având în vedere forma obiectului pe care îl aveam la mine.
Acesta nu a apucat să strige şi cred că a decedat pe loc (...) l-am scos din maşină pe partea dreaptă, eu prinzându-l de sub braţe, apoi G. de picioare, iar G. având mănuşi pe mână, a deschis portbagajul unde l-am introdus pe şoferul decedat Poziţia şoferului în portbagaj a fost cu picioarele spre roata de rezervă şi cu capul în partea stângă a maşinii (...) am intrat pe străduţa respectivă care era situată pe partea dreaptă a sensului de mers spre oraş. Am oprit maşina la circa 50 de metri, apoi eu cu G. am scos cadavrul din portbagaj prinzându-l la fel ca înainte respectiv eu de braţe şi G. de picioare, apoi am coborât circa 30 m cu el şi văzând o bordură din ciment, care era de fapt o fundaţie la un gard, l-am aruncat peste aceasta (...) levirul l-am aruncat spre Criş (...) am ajuns în parc la maşina noastră (...) eu am rămas în maşină şi m-am culcat pe bancheta din spate acoperindu-mă cu un palton (...) în jurul orelor 3, 00 au apărut la maşină G. şi G. (...) am plecat repede din zonă (...) au început să povestească despre faptul că au atacat un taximetrist după ce i s-a oprit motorul şi a umblat la capotă lovindu-l G. cu măciuca în cap apoi G. l-a sprayat dar şoferul a reuşit să fugă spre restaurantul M. (...) Nu-mi explic ce m-a determinat să-i aplic atâtea lovituri şoferului în cauză, dar probabil că pe moment m-am gândit să fac o demonstraţie de forţă arătându-le celor doi de ce sunt în stare, mai ales că în cursul zilei mi s-a reproşat că sunt laş şi că şovăi când se pune problema să acţionăm prin forţă ca să facem rost de bani" (fila 192 d.u.p.).
Înalta Curte a constatat, vizionând înregistrarea audierii din 23 februarie 1996, că intimatul inculpat M.M., asistat de avocat ales, a prezentat aceleaşi elemente de fapt şi împrejurări ca cele cuprinse în declaraţia scrisă din aceeaşi dată, fără ca asupra sa să se exercite presiuni de orice natură, ameninţări sau violenţe.
După cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă pronunţată de Tribunalul Bihor, la data de 8 martie 1996, când s-a hotărât asupra prelungirii duratei arestării preventive, inculpatul M.M. a recunoscut că, atât el, cât şi H.G. au lovit în cap victima N.A., după care au pus-o în portbagaj, fiind împreună şi cu R.E.G. (fila 332 dos. prima instanță). Avocatul ales al inculpatului a arătat, după cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă, că „a discutat cu inculpatul, acesta a recunoscut faptele şi a ajutat organul de parchet şi poliţie la reconstituirea infracţiunilor".
Procesul-verbal de reconstituire din 26 februarie 1996 privind fapta comisă asupra victimei N.A., semnat de inculpatul M.M. şi avocatul său ales fără obiecţiuni sau observaţii cu privire la modul în care s-a efectuat reconstituirea şi cele consemnate, relevă că inculpatul M.M. a declarat că a lovit victima în cap, de mai multe ori cu un levier pe care îl avea ascuns în mânecă, iar H.G. cu o măciucă, precum şi că inculpatul cu H.G. l-au scos pe şofer, din maşină, pe partea dreaptă faţă, inculpatul ţinându-l de sub braţe iar G. de picioare, R.E.G. deschizând portbagajul unde au aşezat victima cu capul orientat spre partea stângă a maşinii. A
mai arătat inculpatul că, până la abandonarea victimei, pe străduţa laterală ce se intersectează cu str. F., nimeni nu a stat pe scaunul dreapta faţă deoarece era plin de sânge. Solicitându-i-se inculpatului M.M. să arate locul unde au oprit maşina şi unde l-au aruncat pe taximetrist, acesta a condus circa 35-40 va pe o străduţă îngustă ce urcă în pantă din str. F. unde a arătat că au transportat victima circa 30 m în spatele maşinii aruncând-o lângă postamentul de beton al gardului (fila 207 d.u.p.).
Înregistrarea pe suport optic a reconstituirii din 26 februarie 1996 cu participarea inculpatului, vizionată în şedinţa publică din 14 ianuarie 2014, confirmă conţinutul procesului verbal de reconstituire, şi, în plus, arată că asupra inculpatului nu s-au făcut presiuni şi că nimeni nu i-a sugerat sau dat indicaţii să arate anumite locuri.
Instanţa de recurs consideră ca fiind neîntemeiată cererea intimatului inculpat M.M., de excludere a declaraţiilor (nenominalizate), ce i-ar fi fost luate, în faza de urmărire penală, în mod ilegal.
Reiterând apărarea formulată, în cursul procesului, intimatul inculpat M.M. a învederat, în esenţă, prin declaraţiile date în faţa instanţei de recurs, la datele de 9 octombrie 2013 şi 11 noiembrie 2013 că, în faza urmăririi penale a fost supus violenţelor, încătuşării şi toturii, de către organele de anchetă, cu ştiinţa procurorului.
În dovedirea acestor afirmaţii, apărătorul ales al intimatului inculpat a solicitat, la termenul din 23 octombrie 2013, şi instanţa a încuviinţat audierea, ca martor, a numitului L.l.T., persoană care însă s-a dovedit a fi decedată din data de 14 octombrie 2013 (fila 181 vol. II dos.instrecurs), iar apărarea intimatului inculpat, deşi a precizat că, dacă se confirmă decesul acestei persoane, va formula o cerere de mlocuire cu alt martor, ulterior, nu a reluat o astfel de solicitare (numitul R.A. a fost propus ca martor pentru aspecte ale situaţiei de fapt presupus dezvăluite de G.V. - la rândul său decedat, după cum a susţinut apărarea la termenul din 21 mai 2014).
În virtutea admiterii probei testimoniale, constând în audierea martorului L.l.T., la acelaşi termen din 23 octombrie 2013, a fost depusă la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri, o declaraţie extrajudiciară datată 22 august 2013, atestată de un avocat, prin care se susţine că L.l.T. a fost deţinut în aceeaşi cameră cu inculpatul, în Arestul I.J.P. Bihor, fiind relevate prin acest înscris aspecte referitoare la violenţele fizice la care ar fi fost supus inculpatul, în perioada ianuarie-februarie 1995.
Înalta Curte constată că înscrisul-declaraţie pe numele L.l.T., prin care se urmăreşte a se dovedi împrejurarea că inculpatul a fost bătut de anchetatori şi a prezentat lovituri pe piept, pe spate, pe picioare şi că a avut palmele şi tălpile roşii şi umflate, nu a putut fi verificat prin audierea nemijlocită a lui L.l.T. şi nu este susţinut prin niciun document medical.
Martorul H.G. a declarat, în faţa instanţei de recurs că ştie de la M.M. că asupra acestuia s-au exercitat presiuni pentru a recunoaşte acuzaţiile aduse, specificând numai că, la un moment dat, când s-au întâlnit după 3-4 luni de la reţinerea lor, nu l-a văzut pe inculpat cu urme de lovituri, ci se observa „o suferinţă".
Se mai reţine că, deşi martorul H.G. a arătat că, despre violenţele la care a fost supus inculpatul a aflat şi de la alţi deţinuţi care au fost în cameră cu M.M. şi, ulterior, cu el în penitenciar, nu a nominalizat vreuna dintre aceste persoane, martorul fiind audiat în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, în prezenţa inculpatului şi a apărătorului Său ales (fila 182 vol. II dos. inst recurs).
Relevant este că, martorul H.G., în faza de urmărire penală, la 25 mai 1996, când i s-a adus la cunoştinţă că M.M. şi R.E.G. au recunoscut comiterea omorului a cărui victimă a fost N.A. şi a tâlhăriei săvârşite asupra acesteia, nu a făcut trimitere la eventuale violenţe pe care aceştia le-ar fi suportat, ci a învederat că "nu pot să-mi dau seama de ce inculpaţii M.M. şi R.G. au recunoscut comiterea acestor fapte", după ce, în data de 2 aprilie 1996, când a fost confruntat cu R., precizase "nu-mi explic de ce susţine inculpata că noi trei l-am omorât pe primul taximetrist", apreciind totodată că "din moment ce şi M. recunoaşte acest lucru, probabil că există o înţelegere între ei (fila 246, 245 d.u.p.).
Afirmaţiile martorului H.G. că şi asupra sa au fost exercitate violenţe de către anchetatori, sunt neverosimile în contextul în care, pentru a justifica lipsa formulării plângerii penale împotriva anchetatorilor care l-ar fi agresat, a invocat o înţelegere cu avocatul său ales, H.C., pentru ca acesta să-i asigure apărarea, susţinerile sale fiind cu atât mai puţin credibile cu cât martorul era fost poliţist.
Martorul T.G., care a fost deţinut în Arestul I.J.P. Bihor, într-o perioadă în care a fost arestat şi inculpatul M.M., a specificat: "nu am auzit ca cetăţenii străini cu care am fost arestat în aceeaşi cameră să fi fost bătuţi, iar ulterior când am fost mutat în penitenciar nu am întâlnit persoane care să prezinte urme de violenţă fizică urmare anchetării acestora, şi de fapt aceste aspecte pe mine mei nu mă interesau" (fila 345 vol. III dos. inst. recurs).
Relativ la plângerile penale pe care ar fi putut să le formuleze împotriva anchetatorilor, inculpatul M.M. a afirmat că nu ştia, în 1995, "ce înseamnă plângere penală" şi că avea credinţa că, prin violenţă fizică, trebuie să se desfăşoare o anchetă penală, dat fiind că ar fi auzit, din camera sa de arest, şi alte persoane care se văitau sau ţipau (acesta din urmă situaţie nefiind confirmată de martorul T.G., deţinut în acelaşi arest, după cum s-a arătat) - file 20 verso şi 179 verso vol. II dos. recurs.
Această convingere a inculpatului despre modul în care trebuia să se desfăşoare o anchetă este contrazisă chiar de menţiunea sa că, la acel moment procesual, s-a plâns avocatului din oficiu şi, ulterior, apărătorului ales, că este bătut de anchetatori.
Dintr-o altă perspectivă, justificarea adusă pentru lipsa vreunei plângeri penale împotriva anchetatorilor este puerilă în raport de pregătirea inculpatului M.M., acesta fiind absolvent al şcolii de ofiţeri.
Se mai reţine că, potrivit Referatului din 21 octombrie 1998 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea (document care a fost înaintat curţii de apel, în cursul judecării apelului), cu ocazia unei audienţe la Parchet a inculpatului M.M., acesta fiind invitat să producă dovezi sau indicii în sensul că s-au exercitat asupra sa presiuni, de poliţiştii care l-au anchetat, a declarat că nu poate face acest lucru (fila 100 dos. inst.apel).
În aceeaşi ordine de idei, este inexplicabil cum, niciun moment, intimatul inculpat M.M. - care ar fi recunoscut acuzaţiile aduse urmare violenţelor suportate din partea organelor de anchetă, nu a făcut dovada dezlegării avocatului din oficiu ori avocatului ales, cărora le-ar fi adus la cunoştinţă violenţele la care a fost supus, pentru a fi ascultaţi ca martori în conformitate cu dispoziţiile art. 46 din Legea 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Totodată, se observă că, inculpatul a recunoscut, în esenţă, acuzaţia privind omorul comis asupra lui N.A., şi printr-o declaraţie olografa, astfel cum rezultă din urma dosarului de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, iar această declaraţie olografă de 8 pagini, datată 22 februarie 1996, este semnată şi de avocatul ales S.N., are un conţinut amplu, iar scrisul este caligrafic, aspecte care sunt în măsură să înlăture, de asemenea, apărarea intimatului inculpat că ar fi fost agresat fizic pentru a îmbrăţişa o anumită poziţie procesuală, dorită de anchetatori.
Prin urmare, Înalta Curte consideră că nu există motive justificate pentru înlăturarea vreunor declaraţii ale inculpatului.
Privită această apărare a inculpatului M.M. prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., se constată că, pentru aprecierea elementelor care îi permit să spună dacă a existat încălcarea art. 3, instanţa de contencios european a adoptat principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă", care poate rezulta inclusiv dintr-un „grup de indicii, sau de presupuneri incontestabile, suficient de grave, precise şi concordante (Ramirez Sanchez împotriva Franţei), condiţie care, însă, nu este întrunită, în cauză.
Demn de remarcat este şi faptul că, deşi una dintre apărările esenţiale ale inculpatului este că a recunoscut acuzaţiile aduse numai ca efect al violenţelor ce s-ar fi exercitat asupra sa de către poliţişti, prin Hotărârea din 19 iunie 2012 a C.E.D.O. - Cauza M.M. împotriva României s-a constatat că nu se întrevede nicio aparentă încălcare a numeroase drepturi garantate de Convenţie, printre care este enumerat şi cel prevăzut la art. 3, rezultând fie că sunt tardive, fie că sunt în mod vădit nefondate.
Declaraţia intimatului inculpat M.M., luată de instanţa de recurs la data de 9 octombrie 2013, nu se impune a fi exclusă din ansamblul probator al cauzei.
Intimatul inculpat M.M. a fost ascultat în urma consimţământului liber exprimat, în prezenţa a doi apărători aleşi, o perioadă de aproximativ o oră şi jumătate, nefiindu-i îngrădit dreptul de a face referiri la faptele pentru care a fost trimis în judecată, context în care este nejustificată susţinerea apărării că declaraţia s-a redus doar la răspunsuri la un set de întrebări tendenţios prestabilite.
Declaraţiile inculpatului, ca mijloc de probă, trebuie să servească la lămurirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, în vederea aflării adevărului, declaraţiile nefiind mijloace prin care partea face aprecieri asupra actului de sesizare a instanţei sau a conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză.
Dintr-o altă perspectivă, prin nulitatea relativă a declaraţiei, nu s-a arătat vătămarea care ar fi fost adusă intimatului inculpat prin audierea sa din 9 octombrie 2013, aşa cum prevăd dispoziţiile care reglementează această sancţiune, prin cererea scrisă depusă la dosar precizându-se că maniera de audiere „este de natură a produce o vătămare procesuală şi o încălcare a dreptului la apărare".
Curtea de apel, fără a face o analiză a conţinutului declaraţiilor inculpatului şi a procesului verbal de reconstituire cu participarea acestuia, s-a rezumat la a constata doar că organele de urmărire penală nu l-au dus la reconstituire şi pe H. G., deşi chiar şi în considerentele deciziei recurate, se reţine că acesta nu a recunoscut săvârşirea faptelor îndreptate împotriva victimei N.A.
În aceste condiţii, este de neînţeles cum s-ar fi putut realiza reconstituirea cu o persoană care a susţinut constant că nu a participat la comiterea acelor fapte, de esenţa acestui procedeu probatoriu fiind ca făptuitorul să arate personal ceea ce a făcut. In acest context, apare ca inexplicabil cum lipsa efectuării reconstituirii cu participarea martorului H.G. a fost de natură a contribui la înlăturarea situaţiei de fapt stabilită prin sentinţa penală.
S-a produs, astfel, o denaturare gravă a probelor, prin nereţinerea unor fapte şi împrejurări esenţiale, cum sunt şi cele care rezultă din depoziţia de la 13 ianuarie 1996 a martorului H.G., respectiv că atunci când a plecat să sustragă bani de la un taximetrist, fiind. însoţit de martora S., s-au orientat asupra unei maşini tip taxi, fără tetiere şi a unui şofer potrivit, mai slăbuţ, pe care să-l poată ataca, aspecte relatate şi de martora S., prin depoziţia din 12 ianuarie 1996 (fila 217 verso, 252 verso d.u.p.), victima N.A. fiind la rândul său o persoană cu o constituţie slabă, a cărei viaţă a fost suprimată în interiorul maşinii pe care lucra, în calitate de taximetrist.
Fiind audiat, la urmărire penală, în prezenţa avocatului ales C.H., la 7 martie 1996, martorul H.G. a precizat: "cât am fost la Oradea, împreună cu R.G. şi M.M., am fost tot timpul împreună, doar o perioadă de timp, M. a rămas de noi, în maşină, cât eu cu G. am ieşit să-l atacăm pe al doilea taximetrist" (fila 242 d.u.p.).
Instanţa de apel a mai considerat că martorul asistent la reconstituire, M.G. a manifestat nesiguranţă în răspunsurile date la întrebările puse de către instanţă, în legătură cu susţinerile lui M.M. şi S. (fostă R.) E.G.
Dar, din cuprinsul declaraţiei dată în apel, reiese că acest martor a relatat ceea ce şi-a amintit după trei ani de la momentul reconstituirilor, în legătură cu împrejurările în care a ajuns să fie martor asistent, persoanele care au participat şi calit. a)tea acestora, modul în care s-au comportat organele de urmărire penală cu S. (fostă R.) E. şi M.M., şi aspectele indicate de aceştia din urmă pe traseul parcurs cu ocazia reconstituirilor, nearătând că intimatul inculpat a fost ameninţat sau forţat să indice anumite locuri sau să se refere la anumite fapte.
În plus, prima instanţă de control judiciar avea posibilitatea să examineze cuprinsul proceselor-verbale de reconstituire şi prin prisma înregistrărilor aflate pe cele două casete video privind reconstituirea făcută de către organele de urmărire penală cu martora S. (fostă R.) E.G. şi inculpatul M.M., şi nu doar să se limiteze la a menţiona că au fost vizionate în prezenţa reprezentantului parchetului, a inculpaţilor apelanţi şi a apărătorilor acestora.
În faţa instanţei de recurs, martorul M.G. a menţionat că acelaşi poliţist i-a cerut să participle la ambele reconstituiri, i s-a specificat că trebuie să meargă şi să vadă ce se face la faţa locului, martorul specificând că a fost din curiozitate şi că, în oraş, se vorbea despre faptele întâmplate, şi nicidecum despre anumite persoane care le-ar fi comis.
Martorul T.G. a declarat în faza de urmărire penală că: "am avut o discuţie cu inculpatul M.M. care mi-a spus că este arestat pentru că ar fi omorât pe un şofer de taxi, nu a precizat data la care şoferul de taxi a fost atacat, dar mi-a spus că maşina a fost luată din centru şi dusă undeva spre Clubul D. sau restaurant M. şi că acolo l-ar fi atacat lovindu-l în cap cu un levier iar după aceea a aruncat levierul spre Criş (...) Am mai auzit ceva discuţii în legătură cu un microfon, însă nu a precizat cine anume a smuls microfonul de la staţie, dar spunea că, ce importanţă are un microfon, dacă a fost omorât un om, sau suma de 15 000 lei" (fila 158 du.p.).
Fiind reaudiat, la cercetarea judecătorească din apel, la termenul din 12 martie 1999, acest martor a menţionat, în esenţă, că:"(...) am fost arestat de către Parchetul Militar (...) în data de 23 februarie 1996. Am stat în Arestul Poliţiei Judeţului Bihor cea. 4 luni şi jumătate. în această perioadă de timp am fost dus de mai multe ori la procurorul militar, am fost mutat în mai multe celule, o perioadă de timp am fost în refuz de hrană şi internat în spital. Prezentându-mi-se astăzi în instanţă, declaraţia de la fila 158 din dosarul de urmărire penală, datată 27 februarie 1996, îmi recunosc semnătura de pe această declaraţie, dar înainte de a-mifi citită, astăzi, în instanţă, nu am cunoscut conţinutul acesteia. Precizez, în mod categoric, că eu nu-i cunosc pe cei trei inculpaţi apelanţi şi nici nu am purtat niciun fel de discuţii cu inculpatul M.M. legat de săvârşirea unei infracţiuni de omor de către acesta cu privire la un taximetrist (...)".
Faţă de acest conţinut al declaraţiei martorului T.G., luată de curtea de apel, în mod eronat, prin considerentele deciziei recurate s-a reţinut că martorul a revenit asupra primei declaraţii din cauza condiţiilor în care a dat acea declaraţie şi că a dat explicaţii în legătură cu acel microfon, al staţiei de la autoturismul victimei, după ce a fost obligat la cererea şi insistenţele organelor de urmărire penală.
Se observă, în mod evident, urmare examinării declaraţiei dată în apel şi contrar celor reţinute de prima instanţă de control judiciar, că martorul T.G. nu a menţionat vreo condiţie în care a fost audiat în faza de urmărire penală de natură să-l fi determinat să declare, într-un anume mod, sugerat de organele de urmărire penală, după cum, în cuprinsul depoziţiei în discuţie, nu există afirmaţia că ar fi declarat despre microfonul staţiei de la autoturismul victimei la cererea organelor de urmărire penală sau pentru că ar fi fost forţat în vreun fel de acestea.
În consecinţă, curtea de apel a denaturat grav conţinutul acestei probe, instanţa de recurs constatând că declaraţia martorului T.G., din faza de urmărire penală, cuprinde elemente de fapt concordante cu ale altor mijloace de probă.
În faţa Înaltei Curţi, martorul T.G., deşi a declarat că nu îşi aminteşte să fi dat declaraţia aflată la fila 158 din dosarul de urmărire penală şi că nu a dat o declaraţie în sensul că a avut o discuţie cu M.M. care i-ar fi spus că a omorât un taximetrist, a reafirmat că îşi recunoaşte semnătura de pe declaraţia în discuţie, specificând totodată că "totdeauna am citit ceea ce am semnat şi nu s-a prezentat nimeni la mine să dau declaraţia cu conţinutul celei de la fila 158 din dosarul de urmărire penală în schimbul unui avantaj de orice natură", precum.şi că atât cât a fost în arestul de la Oradea "nu s-a pus problema ca eu să primesc acte procedurale. Am observat însă că, atunci când pentru cetăţenii străini, cu care eram în cameră arestat, s-au adus citaţii, venea poliţistul care le spunea ce reprezintă citaţia şi le solicita să semneze" (fila 344-345 vol. III dos. recurs).
Afirmaţiile martorului că, în Arestul IPJ Bihor, în prima seară a stat într-o cameră cu o persoană mai în vârstă şi, începând cu a doua zi, a fost deţinut, în aceeaşi încăpere, timp de patru luni, cu cetăţeni străini, respectiv pakistanezi şi turci, şi nu îl cunoaşte pe inculpatul M.M. sunt combătute de înscrisul intitulat "Memoriu", datat 18 octombrie 1997, pe care inculpatul M.M. l-a înaintat Ministerului Justiţiei şi care a fost trimis primei instanţe, fiind ataşat la dosar, în care inculpatul face referire la faptul că "toată acuzaţia împotriva mea stă în declaraţiile date de R. G. şi un anume T.G.", inculpatul făcând precizarea că "acest T.G. a stat vreo 3 zile cu mine în cameră, pe arestul I.P.J. Bihor" (fila 232 dos. prima inst).
Împrejurarea că T.G. a stat în camera de arest cu inculpatul M.M. este reliefată de acesta şi la termenul din apel de la 14 ianuarie 1999, când a învederat acest aspect Curţii, după cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă (fila 107 d. inst. apel).
La urmărire penală, inculpatul M.M. a recunoscut, asistat de apărător ales, că au abandonat-o pe victima N.A. după o bordura de beton şi că, de la maşina de taxi, H.G. a smuls microfonul stafiei (fila 194).
Înainte de acest moment, prin declaraţia din 19 ianuarie 1996, fiind asistat de avocat din oficiu, inculpatul a prezentat cum, cu ocazia deplasării sale la Oradea, din decembrie 1995, împreună cu H. G., V.C. zis "C." şi R. zis "G.", i-a spus martorului H. "să le povestească ce s-a întâmplat în noaptea de 31 octombrie - 1 noiembrie 1995", iar acesta "a început să povestească sumar cele petrecute, respectiv că ar fi atacat un taximetrist undeva dincolo de restaurantul M., pe care l-a plimbat ca să găsească un loc potrivit, apoi l-a lovit, dar fără să precizeze cu ce anume şi nici nu a spus dacă a murit sau nu taximetristul, şi că a smuls microfonul staţiei care era pe taxiu". Prin aceeaşi declaraţie, inculpatul M.M. a menţionat că martorul H. "a povestit faza cu al doilea taximetrist pe care l-a dus în aceeaşi zonă, spunând că l-a lovit şi l-a sprayat" (fila 190, 199 verso d.u.p.).
Procesul verbal de cercetare la faţa locului, întocmit la 1 noiembrie 1995, relevă că, la examinarea autoturismului condus de victima N.A. s-a constatat lipsa microfonului (mike) de la staţia de emisie-recepţie a autoturismului, firele fiind smulse.
Cu privire la acest element de fapt, martora S. (fostă R.) E.G. a declarat că, la momentul la care s-a pus problema atacării unui taximetrist, martorul H. s-a exprimat că "dacă taximetristul ar fi atacat, se trezeşte şi anunţă prin staţie ceilalţi colegi" (fila 252 d.u.p.).
Martorul R.F. a menţionat, în faza de urmărire penală că, în luna decembrie sau ianuarie 1996, s-a dus cu fratele lui, R.I., la pescuit, coborând pe malul Crişului, pe lângă barul „F." - care este din scândură, prilej cu care, deplasându-se spre oraş, circa 20 de metri, a văzut un obiect de culoare închisă pe care l-a luat şi pe care l-a dat ospătarului C., de la barul respectiv, pentru o bere, aflând că este un microfon. A relatat că a recunoscut la parchet obiectul de culoare neagră de formă dreptunghiulară din plastic, pe care l-a găsit pe malul Crişului (file 151-154).
Potrivit procesului-verbal de conducere în teren, întocmit la data de 27 februarie 1996, martorul R.F. "ne-a condus pe str. F. până la magazinul SC F.C. SRL situat pe partea dreaptă în sensul de mers spre Podgoria, a coborât pe lângă acest magazin (...) la o distanţă de circa 15 m de malul Crişului în partea dreaptă se observă o conductă (ţeava) ce iese din pământ iar apa ce vine pe această conductă curge într-un butoi îngropat în pământ (...) ne-a indicat locul unde a găsit microfonul, loc situat la o distanţă de circa 15 m de conductă şi 2,5 m de malul Crişului. R.F. declară că microfonul pe care l-a găsit în acel loc l-a dat, în aceeaşi zi, lui T.C., vânzător la magazinul F." (fila 155 d.u.p.).
Potrivit înscrisului "Dovadă", s-a ridicat de la T.C. un microfon tip staţie de culoare neagră cu inscripţia "P." (fila 153 d.u.p.).
În faţa instanţei de recurs, martorul R.F. a arătat că a fost la pescuit pe malul Crişului, iar în apropierea barului unde lucra T.C., de pe str. F., a găsit un obiect negru, plin de noroi, care avea dimensiunea mai mare decât a unei cutii de chibrituri, fiind un microfon pe care l-a dat lui T.C., chiar în ziua în care l-a găsit.
Inculpatul M.M., asistat de apărărtor ales, a menţionat că după ce au exercitat violenţe asupra victimei N.A. şi au abandonat-o după bordura de beton, a revenit la şosea şi a coborât spre Criş unde s-a spălat pe mâini, ştergând şi geaca din piele, ştiind că şi H.G. şi S. (fostă R.) E.G. au mers să se spele, în urma lui (fila 194), iar cu prilejul reconstituirii faptei de omor, solicitându-i-se inculpatului M.M. să arate locul unde s-a spălat pe mâini şi pe haine, acesta a condus pe str. F. până la magazinul F., a coborât pe lângă acest magazin până pe malul Crişului unde a declarat că s-a spălat pe mâini şi pe haine, prin declaraţia din 21 martie 1996 precizând că a coborât pe lângă o căsuţă din lemn şi a găsit o conductă de apă la care s-a spălat (fila 207, 205).
În prima instanţă, martora S. (fostă R.) E.G. a menţionat că "inculpaţii, când au scos victima din maşină, s-au mânjit de sânge, spălându-se de petele de sânge,pe malul Crişulur (fila 35 verso).
Martorul T.C.I. a relatat, în faza de urmărire penală, că "la începutul lunii ianuarie 1996, fiind de serviciu la SC F. SRL din str. F., unde lucrez ca vânzător, au intrat în unitate doi tineri care au servit bere. I-am văzut la un moment dat că au în mână un dispozitiv mic care părea a fi un microfon şi întrebându-i ce fac cu acesta, mi-au spus că l-au găsit pe malul Crişului şi nu ştiu ce este. Eu mi-am dat seama că este un microfon şi am cerut să mi-l dea mie, dându-le în schimb o sticlă de bere (...)" (fila 134 d.u.p.). In acelaşi sens este depoziţia martorului dată în primă instanţă (fila 160).
Cu prilejul rejudecării acestui recurs privind pe inculpatul M.M., martorul T.C.I. a declarat că, în perioada de referinţă, lucra ca gestionar şi paznic de noapte la SC Flora, pe str. F., iar R.F., care a fost la pescuit pe malul Crişului, aproape de SC F. SA, a găsit un microfon căruia i se zicea M.T.K.E. A mai precizat martorul că "poliţiştii făceau cercetări şi m-au întrebat dacă am auzit sau am văzut ceva. Le-am povestit că un băiat a găsit microfonul respectiv şi l-am arătat. Microfonul rămăsese la mine pentru că F.R. nu ştia ce este şi parcă i-am dat pentru acesta o bere. Microfonul era plin de noroi şi reţin că era de culoare închisă, iar eu îl curăţasem deja la momentul la care l-am predat poliţiei" (fila 220 vol. IV).
Martorul V.C. a declarat că "pe data de 4 sau 5 decembrie 1995, M.M. m-a rugat să vin cu el la Oradea (...), de la Sfântu Gheorghe la Oradea maşina a fost condusă de G., în maşină cu noi era R.S.R. (...) a apărut o discuţie între H. G. şi M.M. (.) apoi H. mi-a povestit că în zonă, a atacat împreună cu o fată un taximetrist, respectiv că el l-a lovit cu ceva în cap, iar fata l-a spreiat, apoi a spus că anterior a avut probleme cu un alt taximetrist tot în aceeaşi zonă, pe care l-a lovit în cap şi apoi l-a mutat de la maşină undeva în spate. Despre fată nu mi-a spus că ar fi acţionat într-un fel şi nici despre taximetristul respectiv dacă a decedat sau nu (...) H. G. ne-a povestit că, anterior când au fost la Oradea şi au avut probleme cu taximetriştii, după ce au ajuns în Oradea au mers în zona respectivă pentru a cunoaşte locul şi pentru a se orienta unde ar putea atrage un taximetrist pe care să-l atace şi să-i ia banii (...) G. se lăuda că după ce l-a atacat pe primul taximetrist, a rupt microfonul de la staţie pentru a nu putea da alarma" (fila 146 - 148 d.u.p.).
Referindu-se la aceeaşi deplasare, la Oradea, din decembrie 1995, după cum rezultă din procesul verbal întocmit la confruntarea cu inculpatul M.M., martorul V.C. a relatat că "H. G. a început să povestească despre faptul că, în zonă, fiind la Oradea, şi neavând bani ca să se întoarcă acasă, au atacat un taximetrist pe care G. l-a lovit cu ceva în cap, iar fata l-a spreiat, apoi G. a smuls microfonul de la staţie (...) Am mai reţinut că G. spunea că l-au luat pe taximetristul respectiv din maşină, dar nu pomenea dacă acesta era mort sau nu" (fila 199 d.u.p.).
Cu ocazia respectivei confruntări, inculpatul M.M. a precizat că " nu îmi amintesc precis dacă această discuţie, pe care o relatează martorul a avut loc unde au spălat maşina sau în drum spre Râmnicu Vâlcea, dar sigur pe drum s-a purtat o asemenea discuţie şi nu ar fi exclus să se fi discutat şi pe malul Grisului, unde spune martorul, însă eu am stat la distanţă faţă de ei şi nu am auzit ce au discutat, sunt sigur însă că, în maşină, în drum spre Râmnicu Vâlcea, s-au purtat asemenea discuţii (...) mai mult între G. şi R., însă nu în mod amănunţit şi numai că G. l-ar fi lovit cu ceva în cap pe taximetrist, că fata l-a spreiat şi că tot G. ar fi smuls microfonul de la stafie, după care l-au abandonat pe şofer" (fila 199 d.u.p.).
De asemenea, la momentul confruntării cu H.G. martorul V.C. a precizat că acesta a povestit printre altele, că a rupt microfonul de la o staţie de taxi, şi, fiind întrebat în mod expres de către H.G. dacă este sigur că a discutat în legătură cu o staţie de taxi, martorul V.C. a răspuns: "susţin în continuare că l-am auzit pe H.G. pomenind în cadrul discuţiilor şi despre stafia de taxi, în sensul că ar fi smuls-o" (fila 236 d.u.p.).
Curtea de apel a reţinut că martorul V.C. a fost obligat de organele de urmărire penală să dea explicaţii despre microfonul staţiei de la autoturismul victimei, deşi în faţa instanţei de apel martorul a învederat numai că i s-a cerut să declare despre staţia de pe taxi nemenţionând niciun moment ce anume i s-ar fi sugerat sau impus să declare despre microfonul respectiv ("un ofiţer de poliţie m-a întrebat ce ştiu despre staţie", "mi-a cerut să mă gândesc bine în legătură cu ceea ce trebuie să declar legat de acea staţie", "au insistat să declar în legătură cu acea staţie").
Referitor la condiţiile în care martorul a dat declaraţie la urmărire penală, reţinute de curtea de apel în considerentele deciziei la modul general, în concret, Înalta Curte constată că martorul a menţionat că declaraţia i-a fost luată de procuror şi că a fost de acord să o semneze, fiindu-i prezentată declaraţia bătută la maşină, fără însă a susţine că i s-a interzis să citească ceea ce a semnat.
În legătură cu ameninţările, mtimidările sau violenţele fizice la care martorul V.C. ar fi fost supus de către organele de urmărire penală, nu există nici cel mai mic început de dovadă, existând doar susţinerile acestuia, relevant fiind şi că, în recurs, martorul - care intrase în conflict cu legea penală anterior audierii sale în prezenta cauză şi fusese deţinut chiar în arestul I.P.J. Bihor, a menţionat că, în anchetele care au vizat pricinile sale, nu a fost vreodată ameninţat sau intimidat.
Prin declaraţia dată în faţa instanţei de recurs la data de 12 februarie 2014, martorul V.C. a relatat că este adevărat ce s-a consemnat în declaraţia de la urmărire penală că H.G. s-a lăudat că a rupt microfonul de la staţia unui taxi, dar nu poate preciza de la maşina cărui taximetrist, iar la întrebarea expresă a inculpatului M.M. dacă este posibil să confunde ceea ce ar fi aflat de la H.G., în legătură cu microfonul staţiei de taxi, cu ceea ce ar fi aflat de la organele de anchetă, martorul V.C. a răspuns explicit că a aflat despre smulgerea microfonului de la stafia de taxi de la H.G. (fila 101 vol. IV).
Martorul V.C. nu a negat discuţia de la urmărire penală privind "abandonarea taximefristulu, încercând să explice, că, probabil, a vrut să se refere la faptul că taximetristul a sărit şi a fugit după ce a fost lovit.
Despre aducerea în stare de nefuncţionare a staţiei de emisie recepţie aparţinând taxiului, împrejurare ce caracterizează numai fapta comisă împotriva victimei N.A., a declarat şi martorul R.S.R. care a arătat că a aflat, cu acelaşi prilej al deplasării, din decembrie 1995, la Oradea, că G. ar fi defectat staţia de pe taxi, afirmaţie reiterată la confruntarea cu inculpatul M.M., precum şi la cea cu H.G., când a spus despre cel din urmă: "îmi amintesc că a mai vorbit ceva despre o staţie de pe taxiu, staţie pe care ar fi defectat-o sau smuls-o ca să nu se poată transmite" (file 149, 198, 241 d.u.p.).
Prin declaraţia din 1 noiembrie 1995, partea vătămată V.T. a precizat: "din autoturism nu-mi lipseşte nici un act sau bunuri deşi fata a observat unde sunt banii deoarece de acolo am luat o lanternă pentru a mă uita la maşină".
Împrejurarea că staţia de taxi defectată nu a fost cea de pe maşina părţii vătămate V.T. reiese din depoziţia martorului P.N. care a declarat, la urmărirea penală, că după ce partea vătămată a intrat în Restauratul M., lovită la cap, s-a deplasat la maşina taxfmetristului respectiv şi a anunţat prin staţie dispeceratul de la firma F.T. Fiind ascultat, în apel, martorul a declarat că a anunţat evenimentul prin staţia taxiului părţii vătămate, iar când colegii taxfmetristului au ajuns la faţa locului, nu s-a constatat nimic lipsă (fila 161). In acelaşi sens, martorul a relatat, în faţa instanţei de recurs, că partea vătămată a ajuns la Restaurantul M., unde a primit îngrijiri, el plecând spre taxiul abandonat cu A.L.A. şi A.I.S., de unde, personal a anunţat, prin staţia acestuia, dispeceratul Firmei „F." că taximetristul a fost atacat (fila 292 vol. IV).
Analizând declaraţiile martorului A.L.A., date la urmărirea penală şi în recurs, acestea concordă cu cele ale martorului P.N. (fila 104 dup, fila 291 vol. IV dos.instrecurs).
Martorul D.I., şofer de taxi în perioada 1994-1998, la firma C.T. unde lucra şi victima, a menţionat că, după ce a aflat că un coleg a fost atacat, s-a deplasat spre str. F. şi a constatat că staţia de emisie-recepţie, de la maşina pe care lucra N.A., nu avea microfon iar firul acesteia era rapt (fila 214 vol. II dos. inst. recurs).
Martorul A.C., taximetrist în perioada de referinţă, care a lucrat pe aceeaşi maşină cu victima, a menţionat că aceasta era dotată cu staţie şi microfon de culoare neagră, sens în care a declarat şi martorul P.M. (file 128, 129 d.u.p., file 218, 216 vol. III dosar recurs).
Toate aceste mijloace de probă contrazic susţinerea intimatului inculpat M.M. că microfonul a fost pur şi simplu găsit de martorul R.F. şi vândut lui T.C., existând, după cum s-a constatat, date în dosarul de urmărire penală despre acest microfon.
Cu probele anterior examinate, se coroborează declaraţiile părţii vătămate V.T. care a afirmat, la urmărirea penală că, în noaptea de 31 octombrie - 1 noiembrie 1995, în maşina pe care lucra, ca taximetrist, au urcat S. (fostă R.) E.G. - pe scaunul din faţă şi H. G. - în spatele acesteia, despre care a aflat că nu sunt din Oradea şi nu cunosc oraşul "dar ar vrea să meargă la ceva prieteni pe lângă clubul D. care locuiesc într-o casă cu etaj", aceştia spunându-i că au mai fost în zonă cu un taxi şi au trecut pe lângă Hotelul D. Ajungând pe strada F., pe un traseu mai scurt, mergând pe strada A.M., martorul a aflat că, anterior, au trecut peste un deal şi peste o apă care traversează strada şi, mergând până la capătul străzii asfaltate, întrucât cei doi nu au depistat casa pe care o căutau a revenit până aproape de Restaurantul M. şi au continuat căutarea casei respective, iar la un moment dat a intrat pe o străduţă laterală străzii F., motorul autoturismului s-a oprit şi, când era aplecat încercând să remedieze defecţiunea a primit de la H.G. o lovitură puternică în cap în zona cerebelului, cu un obiect tare, martora S. pulverizând asupra feţei sale cu spray lacrimogen.
Fiind confruntat cu partea vătămată V.T., la precizarea acesteia că i s-a cerut să meargă cu taxiul dincolo de clubul D. şi că trebuie să treacă peste o apă care traversează strada F., martorul H.G. nu a negat discuţia subliniind doar că nu era vorba "de o apă mare care traversa strada, ci probabil de vreo defecţiune" (fila 68 verso).
Apare, aşadar, neîntemeiată apărarea intimatului inculpat M.M. că, în mod contrar celor susţinute prin motivele scrise de recus, niciunul dintre inculpaţi nu a făcut referire la vreo apă care traversa strada F. şi care ar fi provenit de la o conductă spartă.
În recurs, martora S. (fostă R.) E.G. a relatat că i-au spus şoferului de taxi V.T. că ei caută o casă cu etaj pentru a merge la nişte cunoştinţe (fila 94 vol.V).
Martorul H.G. a declarat că, după ce s-a urcat, cu martora S., în taxiul condusă de partea vătămată V.T., i-a spus că nu sunt din Oradea şi că vor să meargă la nişte prieteni dincolo de baza sportivă D., şoferul a ales un traseu fără a mai trece prin faţa Hotelului D., a mers pe sub conducta de termoficare şi podul de cale ferată, iar după de a trecut de parcarea unde fuseseră dimineaţă pe strada Făcliei, i-a cerut să mergă mai încet să poată identifica acea casă cu etaj şi puţin mai retrasă pe care ar fi căutat-o. A mai declarat martorul că a văzut pe partea stângă a sensului de mers o străduţă pietruită, i-a cerut taximetristului să oprescă, el a coborât, iar şoferul a încercat să intre pe acea străduţă, dar s-a oprit motorul. Gând partea vătămată se afla aplecată asupra motorului, martorul H. a scos măciuca şi i-a aplicat o lovitură în cap, deşi intenţia sa a fost să-l lovească după gât, cum a declarat (file 217-218 d.u.p.).
În faţa instanţei de apel, la data de 26 noiembrie 1998, partea vătămată V.T. a declarat că, la 31 octombrie 1995, în timp ce exercita profesia de taximetrist, pe scaunul din partea dreaptă s-a urcat R.E., pe scaunul din stânga, în spatele său, a urcat H. G., iar din discuţiile purtate şi-a dat seama că nu cunoşteau bine oraşul. A menţionat partea vătămată că "mi-au explicat zona unde trebuia să plec şi, în aceste condiţii, m-am deplasat pe str. F. din Oradea (...) din discuţiile inculpatului am dedus că au mai fost pe strada respectivă cu un alt taximetru dar nu am putut reţine dacă numai cele două persoane care erau la mine în maşină sau a mai fost şi o altă persoană cu ei (fila 86 dos.inst.apel).
Fiind reaudiată, în recurs, la data de 17 ianuarie 2014, partea vătămată a declarat că H.G. a precizat că, anterior, fusese la aceeaşi adresă cu un alt taxi, că trebuie mers pe o stradă laterală din str. F., motiv pentru care partea vătămată a intrat cu maşina pe o străduţă care se intersecta, pe partea stângă, cu str. F., pe partea dreaptă aflându-se Crișul (fila 179 vol. II).
În sensul lovirii părţii vătămate V.T., din spate, cu un obiect contondent, în zona capului, este şi depoziţia acesteia făcută în recurs, când a mai relatat că, după sosirea colegilor taximetrişti la locul faptei, a fost transportat la spital, unde i s-au acordat îngrijiri medicale. A mai menţionat că a fost supus investigaţiilor medicale şi consultat de medicul legist (fila 179 vol. II).
Potrivit diagnosticului prezumtiv, în urma investigaţiilor efectuate în seara de 31 octombrie 1995, la Spitalul Clinic Judeţean Oradea, partea vătămată V.T. a prezentat traumatism cranio cerebral fără pierderea cunoştinţei, plagă contuză stelară în regiunea occipitală.
Partea vătămată V.T. a precizat, prin declaraţia din data de 1 noiembrie 1995, la nici o zi de la data faptelor, că după sosirea colegilor taximetrişti, unul dintre aceştia 1-a transportat la Spitalul Judeţean, la urgenţe, unde medicul i-a spus că are o plagă cu contuzie în formă de stea (fila 52 d.u.p.).
Prin constatarea medico-legală din 109 din 8 noiembrie 1995, a L.M.L. al Judeţului Bihor, s-a arătat că numitul V.T. prezintă leziunile descrise în cuprinsul constatării care pot data din 31 octombrie 1995, respectiv plagă confuză, pe cale de cicatrizare, de formă unghiulară cu unghiul spre dreapta având o lungime totală de 3,5 cm. şi o zonă de contuzie în jur, cu lăţimea de 1 cm.; leziunile au fost produse prin lovire activă cu un corp contondent, dur, asupra regiunii occipitale a capului; poziţia victimă-agresor a fost în ortostatism, victima fiind aplecată peste capota autoturismului, lovitura fiind aplicată de sus în jos, leziunile necesită îngrijiri medicale timp de 9 zile şi viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie.
Raportul de constatare medico-legală din 1 noiembrie 1995, întocmit de L.M.L. al Judeţului Bihor, avizat din 17 ianuarie 1996 de I.M.L. - Laboratorul Exterior Cluj Napoca, privind pe victima N.A., a concluzionat că moartea acesteia a fost violentă şi s-a datorat dilacerării meningo-cerebrale consecinţă a unui traumatism cranio-cerebral deschis cu fractura boitei şi bazei craniului; leziunile de la nivelul regiunii occipitale au putut fi produse prin lovire cu un corp dur cu suprafaţă mică iar cele de la nivelul regiunii frontale, parietale şi temporală dreapta prin lovire cu un corp tăietor-despicător, cele două suprafeţe cu care s-au produs leziunile pot fi componente ale aceluiaşi corp dur" (fila 17 d.u.p.).
Potrivit aceluiaşi raport de constatare medico-legală, printre cele 21 de leziuni constatate la examenul extern, în zona capului victimei N.A., s-au constatat: pe regiunea occipitală, la 4 cm superior faţă de protuberanta occipitală, plagă stelată cu margini neregulate cu punţi tisulare între marginile plăgii, cu ramurile de 2,5 şi 2 cm., plaga centrează o zonă tegumentară roşie, rotund ovalară, de 3/2,5 cm.; pe regiunea occipitală, la circa 1 cm. sub protuberantă, plagă cu margini neregulate, sub forma unui Y cu ramurile superioare stg.- 1 cm., drt.- 1,5 cm. şi ramura inferioară de 0,5 cm.
Acelaşi laborator de medicină-legală a opinat că V.T. a suferit o zonă de contuzie ovalară a pielii păroase a capului, occipital median, centrată de o plagă de aspect contuz, cu buzele plăgii îndepărtate, deforma unghiulară-stelată, iar comparativ, leziunea suferită de V.T. şi cele constatate cu ocazia autopsiei lui N.A. sunt identice ca formă şi dimensiuni, leziunile fiind produse cu acelaşi instrument contondent, la ambele cazuri ca dispoziţie şi mărime.
În timpul cercetării judecătoreşti, la solicitarea primei instanţe, la data de 16 februarie 1998, L.M.L. al Judeţului Bihor a comunicat:
- V.T. a prezentat la data de 31 octombrie 1995 o plagă confuză occipitală mediană care a fost produsă cu un corp dur contondent,
- Numitul N.A. a prezentat la data de 31 octombrie 1995 două feluri de plăgi a pielii păroase a capului, unele produse cu un instrument tăietor-despicător şi altele produse de un corp dur contondent, care în urma agresiunii a decedat,
- Plăgile contuze ale lui N.A. şi plaga confuză suferită de V.T. au putut fi produse cu acelaşi corp dur contondent. Asemănarea plăgilor contuze a celor două victime poate fi reţinută prin forma şi dimensiunea lor (fila 276 dosar inst.fond).
Deşi curtea de apel a enunţat concluziile raportului de constatare medico-legală din 1 noiembrie 1995, întocmit de L.M.L. al Judeţului Bihor, în realit. a)te, acestea nu au fost luate în considerare şi nu au fost examinate sub niciun aspect în raport de ansamblul probator, fiind ignorat că se coroborează cu conţinutul procesului-verbal de cercetare la faţa locului, fotografiile judiciare, declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului M.M. şi martorei S. (fostă R.) E.G., declaraţiile părţii vătămate V.T. şi înscrisurile medicale.
Raportul de constatare medico-legală din 1 noiembrie 1995 a fost analizat, prin decizia recurată, exclusiv prin prisma faptului că loviturile aplicate victimei au produs o hemoragie puternică ce ar fi trebuit să lase urme pe îmbrăcămintea martorului H.G. sau inculpatului M.M. care s-ar fi aşezat, pe scaunul stănga-faţă al autoturismului, în deplasarea de la locul agresiunii până la locul unde au scos victima din portbagaj.
Însă, contrar celor reţinute de curtea de apel, potrivit procesului-verbal de cercetare la faţa locului, întocmit la data de 1 noiembrie 1995, a fost îmbibată cu substanţă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge îmbrăcămintea banchetei dreapta faţă, iar pe covoarele din spate exista o scurgere de lichid de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge, scurs tot prin bancheta dreapta-faţă.
Martora S. (fostă R.) E.G. a declarat că, la momentul în care victima a început să fie lovită, ea a sărit din maşină, şoferul a căzut în partea dreaptă a maşinii, respectiv pe scaunul pe care a stat ea, taximetristul omorât fiind scos pe uşa din dreapta, corespunzătoare scaunului pe care ea îl ocupase.
Potrivit procesului-verbal de cercetare la faţa locului, la examinarea autoturismului s-a constatat pe pragul portierei dreapta faţă multiple urme de substanţă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge, sub formă de mânjituri create prin frecare.
Martora S. (fostă R.) E.G. a mai declarat, în primă instanţă, că după ce victima a fost introdusă în portbagaj, H.G. s-a urcat la volan, a întors maşina şi s-a îndreptat înspre o străduţă din apropiere, în timp ce inculpatul M.M. stătea pe bancheta din spate a maşinii. In acelaşi sens, prin declaraţia de recunoaştere a comiterii faptelor împotriva victimei, inculpatul M.M. a relatat că, după mutarea victimei în portbagajul maşinii, H.G. s-a urcat la volan, iar el în spate întrucât "pe scaunul din dreapta faţă nu s-a putut sta fiind plin de sânge", aspect pe care 1-a reiterat şi când a participat la reconstituire, astfel cum s-a consemnat în procesul-verbal.
Cum probele nu au valoare dinainte stabilită, examinarea acestora se face prin raportare la toate probele administrate în cauză, iar concluzia enunţată prin raportul de constatare medico-legală privind pe victima N.A., în sensul că leziunile pe care aceasta le-a prezentat la nivelul capului, au fost numeroase şi cauzate cu un corp tăietor-despicător şi un corp dur, este confirmată prin afirmaţiile inculpatului M.M. care a susţinut că, în interiorul taxiului, în mod repetat, s-au exercitat violenţe asupra victimei, la nivelul capului, el folosind un levier sub formă de teslă sau gură de lup ascuţit la partea inferioară, pe care îl ţinuse pe mânecă, iar martorul H.G. l-a lovit cu o măciucă.
Aceeaşi modalit. a)te de suprimare a vieţii victimei a fost descrisă şi de martora S. (fostă R.) E.G. care a precizat în primă instanţă că nu a văzut obiectul cu care a lovit inculpatul M.M. dar crede că este un satâr pentru că i-a observat lama, iar H.G. a lovit cu o măciucă.
Martorul Dogariu Ioan a descris urmele de material biologic, inclusiv de sânge, pe care le-a văzut în interiorul maşinii şi în portbagaj, şi a declarat că, atunci când a spălat maşina, pe care a lucrat ulterior datei faptei, ca taximetrist, a observat pe plafonul acesteia trei tăieturi oblice, de câte 2 cm lungime, precum şi circa 15 urme de zgârieturi în lungime de câte 5-6 cm fiecare, despre care a afirmat că puteau fi produse cu un obiect tăietor-înţepător, plafonul autoturismului fiind acoperit cu un material tip muşama (file 126 d.u.p., 214 vol. III d. inst. recurs).
Martorul A.C., şofer de taxi care a lucrat în perioada de referinţă pe aceeaşi maşină cu victima N.A., a menţionat în faţa instanţei de recurs că maşina respectivă "era destul de bine întreţinută şi pe plafonul acesteia nu exista niciun fel de urmă" (fila 218 vol. II d.instrecurs), iar martorul P.M. a relatat, în faza de urmărire penală, că a lucrat pe maşina de culoare albastră, care avea plafonul curat, fără urme sau tăieturi, observând ulterior datei faptei că acesta prezenta mai multe dâre şi două sau trei tăieturi (fila 121 d.u.p.). De asemenea, partea civilă V.I., vărul victimei, a arătat la termenul din 26 martie 1999 în faţa instanţei de apel, că a văzut pe plafonul maşinii, pe tapiserie, urme ca un fel de zgârieturi, din locul din spate dreapta înspre scaunul şoferului - faţă stânga, aceeaşi fiind precizarea şi în recurs (fila 176 vol. II d. inst. recurs).
Inculpatul M.M., prin declaraţia din 19 ianuarie 1996, a relatat că, măciuca pe care o avea în portbagaj era "dintr-o bucată de lemn în lungime de 25-30 cm. având o formă conică, respectiv la un capăt era mai groasă", arătând că "pe această bucată de lemn am scobit cu cuţitul câteva şanţuri în partea unde era mai groasă şi am turnat plumb pentru a fi mai grea. Ulterior, am acoperit-o cu o bucată de piele de oaie, după care am scos lâna, astfel că se mula mai bine pe lemnul respectiv, şi dădea impresia că este piele de căprioară. Am făcut o singură bucată, mai ales că, din discuţiile avute cu G., acesta mi-a spus că, întrucât a fost poliţist nu ştia lovi cu pumnul, numai cu bastonul, iar această măciucă era aproximativ de forma unui baston. Aşa îmi amintesc că, G., după ce l-a atacat pe al doilea taximetrist, ar fi spus că a aruncat măciuca respectivă în apă".
Despre forma şi compoziţia acestui obiect contondent, a declarat şi martorul H.G., în faţa instanţei de recurs, care a susţinut ca şi în primă instanţă şi la urmărire penală, că măciuca a fost confecţionată de inculpatul M.M., fapt relatat şi de martora S. (fostă R.) E.G. la momentul confruntării cu inculpatul, din 26 martie 1996.
Potrivit declaraţiei din 23 februarie 1996 dată de M.M. şi procesului-verbal de reconstituire a faptelor cu participarea acestuia, după ce a atacat victima şi a coborât din maşină, a aruncat pe partea dreaptă a străzii, spre Criş, levierul cu care acţionase.
La data de 21 martie 1996, inculpatul M.M. a precizat că nu va fi găsit niciodată obiectul cu care a spus că l-a lovit în cap pe şoferul N.A. întrucât acel obiect nu există.
Referitor la această susţinere a intimatului inculpat M.M., instanţa de apel nu a luat în considerare anumite împrejurări esenţiale, caracteristici comportamentale ale inculpatului, pe care martorii le-au enunţat prin depoziţiile lor, confirmate sau completate chiar de inculpat.
Astfel, potrivit afirmaţiilor martorului H.G. de la momentul confruntării cu S. (fostă R.) E.G.: "M. avea un pistol cumpărat de la Râmnicu Vâlcea şi bănuiesc că de la M. Angliei, şi s-a discutat încă de acolo despre problema necesităţii procurării unui pistol cu amortizor, iar la Oradea, M. s-a întâlnit cu un cetăţean pakistanez pe nume Zia, care urma să-i procure acest pistol. M. însă nu avea bani, iar G. avea o haină de blană pe care a adus-o la Oradea ca să o vândă, şi M. i-a cerut să vândă această haină". Cu prilejul declaraţiei dată în recurs, martorul a arătat că M.M. avea în maşină un pistol şi cagulă (fila 245 verso dup, fila 181 vol. III dos. recurs).
La confruntarea cu martorul V.C., din 21 ianuarie 1996, intimatul inculpat a menţionat că sunt adevărate afirmaţiile acestuia, martorul arătând că a fost împreună cu M.M. şi cu H.G. la Râmnucu Vîlcea, la Bucureşti şi la Braşov, unde aceştia spuneau că vor să facă rost de bani şi a văzut la M.M. un pistol cu alice, un spray şi o mască de faţă despre care spunea că o are de când lucra la unitatea militară din Râmnicu Vălcea şi făcea parte din trupele speciale (fila 200 d.u.p.).
Despre deţinerea de către inculpat a unui pistol a declarat martorul R.R.S. la confruntarea cu inculpatul, precum şi martora S. (fostă R.) E.G., inculpatul însuşi declarând, la 18 decembrie 1995, că poliţiştii i-au găsit pistolul ascuns în partea de jos a bordului maşinii, pe care îl cumpărase din Râmnicu Vâlcea, de la A.M., ştiind că este interzis la deţinere fără autorizaţie. Totodată, inculpatul a afirmat, în prezenţa avocatului ales, la data de 23 mai 1996, că geaca sa de piele peticită are un buzunar anume făcut pentru a ţine în el un nunceag, adică două bucăţi din lemn dintr-o coadă de mătură legate între ele cu aţă, pentru care a fi fost amendat de organele de poliţie (file 183 şi 211 d.u.p.), despre un astfel de buzunar inculpatul făcând referire şi în faţa curţii de apel la termenul din 12 noiembrie 1998.
Audiat la urmărire penală, inculpatul M.M. a relatat că a făcut arte marţiale şi cunoaşte punctele vii ale organismului, iar în Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică este consemnată afirmaţia acestuia că "un soldat după un an de armată trebuie să fie apt şi pentru legiunea străină", (fila 191 verso, 204 d.u.p.,).
În faţa instanţei de recurs, la termenul din 9 octombrie 2013, intimatul inculpat a menţionat că dacă ar fi dorit să comită genul de infracţiuni de care este acuzat, ar fi putut să le săvârşescă sigur, nefiind necesar să fie însoţit de alte persoane, afirmând totodată că, până să termine Şcoala Militară, a făcut o pregătire care presupunea antrenamente de arte marţiale (fila 19 vol. II, fila 179 vol.II dos. Inst. recurs).
Astfel, este înlăturată susţinerea intimatului inculpat M.M. că "amprenta psihocomportamentală a persoanei/persoanelor responsabile de moartea lui N.A. caracterizată prin "violenţă extremă şi agresivitate exacerbată", este în profundă antiteză cu personalitatea sa. Referitor la această chestiune, inculpatul a adus ca argument conduita sa, ulterioară datei de referinţă, de pe parcursul anilor de detenţie, făcând trimitere la caracterizările realizate de psihologii diferitelor unităţi de detenţie.
În privinţa atitudinii procesuale a intimatului inculpat semnificativ este şi conţinutul ultimului cuvânt acordat în recurs, când, în pofida celor anterior menţionate, aşa cum reies din mijloacele de probă, şi a condamnării definitive la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru deţinere fără drept a pistolului, inculpatul M.M. a susţinut că pistolul găsit la el în maşină ar fi fost pus de H.G.
Curtea de apel a reţinut, în mod eronat, că amprentele descoperite pe părţile componente ale autoturismului condus de victima N.A. aparţin acesteia, ignorând astfel probe care demonstrează grija manifestată de M.M., H.G. şi S. (fostă R.) E.G., de a nu lăsa urme la faţa locului.
Potrivit procesului-verbal de cercetare la faţa locului întocmit la 1 noiembrie 1995, s-au descoperit şi ridicat patru urme digitale de pe capota portbagaj şi exteriorul geamului portierei dreapta spate ale autoturismului, de culoare bleu-ciel, (fila 6 d.u.p.).
Din actele de urmărire penală rezultă că aceste urme papilare au fost comparate cu impresiunile papilare prelevate de la victima N.A., rezultatul fiind negativ (fila 44 d.u.p.).
Instanţa de recurs a încuviinţat intimatului inculpat M.M. efectuarea unei expertize criminalistice care să stabilească dacă cele patru urme papilare relevate şi ridicate de pe exteriorul geamului portierei dreapta spate şi capota portbagajului autoturismului în discuţie aparţin inculpatului, iar prin Raportul de expertiză criminalistică nr. 36 din 31 ianuarie 2014 s-a concluzionat că urmele papilare în litigiu nu au fost create de inculpatul M.M.
Acest rezultat al expertizei nu certifică însă soluţia instanţei de apel, de achitare a inculpatului în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior, raportat la întreg materialul probator, examinând declaraţiile inculpatului şi ale martorilor H.G. şi S. (fostă R.) E.G.
Se reţine că aceasta din urmă a declarat, în primă instanţă, că inculpatul M.M. avea mănuşi pe mâini atunci când a lovit-o pe victimă (fila 34 dosar prima inst).
Aceeaşi martoră a precizat, la confruntarea cu M.M., în faza de urmărire penală, că inculpatul a afirmat: "dacă facem ceva trebuie să fim implicaţi toţi trei şi să nu rămână urme". Cu acelaşi prilej, martora a relatat că, înainte să plece toţi trei şi să-l atace pe primul taximetrist, "M. a umblat la portbagaj însă nu ştiu ce a luat de acolo şi avea mănuşi pe mână, iar inculpatul M.M., asistat de avocat ales Sălaj an Nicolae, fiind întrebat dacă sunt reale cele relatate de martoră, nu a avut obiecţiuni faţă de aceste afirmaţii ale martorei.
Totodată, potrivit declaraţiei inculpatului M.M., după ce a scos victima din taxi împreună cu H.G., "G., având mănuşi pe mână, a deschis portbagajul unde l-am introdus pe şoferul decedat" (file 284, 194 d.u.p.).
Preocuparea celor trei pentru a nu fi identificaţi după urme papilare a fost una reală, dovadă fiind şi depoziţia martorului G. H. care, referindu-se la momentele premergătoare atacului exercitat asupra părţii vătămate V.T., a declarat: "eu m-am îmbrăcat într-o pelerină tip poliţie, G. s-a îmbrăcat cu o geacă de-a lui M. din piele cu fermoare şi a luat şi mănuşile care erau în maşină şi le-a tras pe mâini (...) am făcut semn unei maşini cred că era de culoare închisă, apoi după oprire, G. având mănuşile pe mâini a deschis uşa din faţă şi, apoi, uşa din spate, iar ea s-a urcat lângă şofer, eu în spatele ei" (fila 217 verso d.u.p.).
De asemenea, martora S. (fostă R.) E.G. a declarat, atât la confruntarea cu H.G., cât şi la confruntarea cu M.M. că, premergător agresării celui de-al doilea taximetrist, inculpatul i-a dat mănuşile lui (file 245, 286 dup).
Nu lipsit de relevanţă, sub aspectul examinat, este că inclusiv prin declaraţia prin care martora S. (fostă R.) E.G. a recunoscut, iniţial, numai fapta comisă împotriva părţii vătămate, precum şi prin depoziţia prin care a susţinut că, la suprimarea vieţii victimei, a participat doar cu H.G., a menţionat că a purtat mănuşi (fila 252 verso, 261 dup).
Curtea de apel a mai reţinut că, în faza de urmărire penală, s-au prelevat unele urme de sânge de pe buzunarul interior al gecii cu care era îmbrăcat inculpatul M.M. şi de pe adidaşii inculpatului H.G., constatând, totodată, că din expertizele efectuate în cauză, nu s-a stabilit că acestea ar proveni de la victima N.A.
Instanţa de apel nu a examinat elementul de fapt al existenţei petei de sânge în partea interioară a gecii purtate de inculpatul M.M., la data de referinţă, în contextul întregului material probator.
Prin rezoluţia procurorului, din 27 martie 1996, s-a precizat că a fost găsită geaca din piele a inculpatului M.M. cu care a fost îmbrăcat în noaptea de 31 octombrie 1995, dispunându-se a se verifica dacă pe aceasta se evidenţiază urme de sânge.
Raportul de expertiză medico-legală din 12 aprilie 1996, întocmit de I.M.L. - Laboratorul Exterior Clu-Napoca, a concluzionat că:"pata identificată în interiorul buzunarului drept a fost de sânge", precum şi că "din cauza materialului insuficient nu ne putem pronunţa asupra apartenenţei sângelui la specie şi grapă" (fila 210 dup).
În prima instanţă, inculpatul M.M. a precizat că nu contestă că haina ridicată de la el prezenta o pată de sânge, arătând că aceasta era veche, "provenind în urma unei bătăi", iar la urmărire penală, prin declaraţia din 23 mai 1996, a menţionat: "în legătură cu pata de sânge găsită pe geaca mea declar că aceasta provine din urmă cu peste un an de zile când m-am bătut cu cineva la barul C.S.A.C.S.A. din Sf. Gheorghe" (fila 31 dos. inst, fila 211 verso d.u.p.).
Martorul V.C. a declarat, în faţa instanţei de apel că "în mod cert, în iarna anului 1995, înainte de a mă deplasa cu inculpaţii apelanţi la Oradea, cunosc că inculpatul M.M. a avut un scandal într-un local din Sf. Gheorghe", precum şi că "inculpatul M. avea o geacă de piele şi la data când a avut loc acel incident, în barul din Sf. Gheorghe, era îmbrăcat cu geaca respectivă şi, probabil, a putut să fie stropită cu sânge" (fila 145).
Analizând conţinutul declaraţiei martorului, Înalta Curte constată că aceasta infirmă apărarea inculpatului M.M. referitoare la perioada de timp indicată de acesta ca fiind cea la care s-ar fi produs pata de sânge, pe geaca sa. Astfel, dacă inculpatul a menţionat, la data de 23 mai 1996, că pata de sânge este mai veche de un an, urmare unei altercaţii pe care a avut-o într-un bar din Sf. Gheorghe, martorul V.C. a arătat că, cu certitudine, incidentul din barul din Sf. Gheorghe s-a petrecut în iarna anului 1995, înainte de a se deplasa cu M. şi H., la Oradea.
Amploarea acţiunii sângeroase desfăşurate în spaţiul restrîns şi închis al autorurismului, este relevată şi prin procesul-verbal de cercetare la faţa locului, întocmit la 1 noiembrie 1995, cu ocazia examinării autoturismului, când s-au constatat, printre altele, următoarele:
- pe bancheta dreapta faţă se observă că îmbrăcămintea banchetei este îmbibată cu substanţă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge, între cele două banchete din faţă, pe frâna de mână şi o hartă a mun. Oradea se observă stropi din aceeaşi substanţă;
- pe bord, parbriz, lunetă, portiere, pavilion şi pe covoarele din cauciuc faţă se observă stropi de dimensiune variabilă de substanţă brun-roşiatică cu aspect de sânge,
- pe covoarele din spate se observă scurgere de lichid de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge, scuisprin bancheta dreapta-faţă;
- pe bancheta stângă-faţă se găseşte o pătură de culoare alb-vernil împăturită şi mototolită care prezintă o urmă de substanţă de culoare brun-roşiatică cu aspect de sânge (...) pe banchetă partea superioară, lângă tetieră s-a găsit un smoc de păr (...)".
Cu conţinutul acestui proces-verbal se coroborează fotografiile judiciare efectuate la cercetarea la faţa locului, precum şi cu susţinerile martorului Dogariu Ioan, taximetrist la firma Confort Taxi, care a descris urmele biologice pe care le-a văzut în interiorul autoturismului pe care lucra victima, şi anume "erau urme de sânge, păr, creier, respectiv între scaunele din faţă ale maşinii", "în interior maşina era stropită de sânge, iar pe scaunul din drepta şoferului se vedea o baltă de sânge, stropi de sânge fiind şi pe plafonul maşinii" (file 126, 127 d.u.p., fila 214 vol. IV dos. recurs).
În cazul pantofilor sport expertizaţi la urmărirea penală, aparţinând lui H.G., petele de sânge uman au fost descoperite tot în partea interioară a acestora şi puteau aparţine unui individ de grup A sau 0, aşa cum s-a consemnat în Raportul de expertiză medico-legală din 24 ianuarie 1996 întocmit de I.M.L.L. Exterior Cluj-Napoca. Potrivit Raportului de constatare medico-legală privind pe victima N.A., aceasta avea grupa sangvină A II.
Apărarea intimatului inculpat M.M., prezentată prin motivele scrise în recurs că, în seara de 31 octombrie 1995, a fost îmbrăcat cu o geacă scurtă, din piele, cu fermoare şi capse, care în prezent se află în posesia sa, fiindu-i restituită la urmărire penală, iar nu cu cea care a fost supusă expertizei medico-legale, este contrazisă, la unison, de mijloacele de probă administrate în cauză (chiar şi de cele la care a făcut trimitere inculpatul că ar susţine afirmaţia sa - declaraţiile sale, ale părţii vătămate V.T., ale martorilor-inculpaţi H.G. şi S. (fostă R.) E.G.
Prin declaraţia dată în primă instanţă, inculpatul M.M. a arătat că, "procurorul care a instrumentat cauza mi-a arătat haina respectivă şi mi-a spus că mă inculpă fiind corp delict", din aceeaşi declaraţie rezultând că inculpatul a contestat numai provenienţa petei de sânge, iar nu faptul că a purtat haina prezentată, în noaptea de 31 octombrie 1995 (fila 31 dos. prima inst).
În timpul judecăţii în apel, la termenul din 29 octombrie 1998, a cerut ca geaca de piele - corp delict să fie adusă în instanţă, geacă pe care a recunoscut-o ca fiind a sa, conform încheierii din 12 noiembrie 1998.
Inculpatul a afirmat, la urmărire penală că, după ce s-au hotărât să atace un taximetrist, s-au îmbrăcat: "G. cu o geacă din piele de culoare închisă cu mai multe fermoare şi capse, care era a mea (...), G. cu un fâş tip poliţienesc de culoare închisă (...) iar în picioare avea adidaşi albi, eu eram îmbrăcat cu o geacă din piele din petice" . Totodată, a precizat că, după comiterea omorului, întorcându-se la maşină, "ei nu s-au schimbat" de hainele cu care au fost îmbrăcaţi, "eu aveam pe mine o geacă de culoare neagră din petice de piele pe care am pus-o în portbagaj (fila 193, 205, 194 d.u.p.). De asemenea, prin declaraţia dată în recurs, la 11 noiembrie 2013, inculpatul a precizat că geaca pe care a purtat-o martora S., la data de 31 octombrie 1995, era o geacă neagră tip motociclist, cu multe fermoare şi capse (fila 180 vol. II).
Martorul H.G. a declarat la urmărire penală şi în recurs că "eu m-am îmbrăcat cu o pelerină tip poliţie, G. s-a îmbrăcat cu o geacă de-a lui M., din piele, cu fermoare ", respectiv că martora S. a fost îmbrăcată cu o geacă a inculpatului, din piele, scurtă, cu fermoare în faţă şi pe braţe, precum şi că "în ziua respectivă, cât noi am fost la Oradea, M.M. a purtat aceleaşi haine, fără a se schimba" (file 217, 265 verso d.u.p., fila 182 verso vol. II d.u.p.).
La rândul său, martora S. (fostă R.) E.G. a arătat, repetat, în faza de urmărire penală că a fost îmbrăcată cu o geacă din piele a inculpatului M.M. cu mai multe fermoare şi capse, martorul H.G. având în picioare adidaşi albi, specificând la confruntarea cu inculpatul: "cred că M. avea pe el geaca din petice întrucât cealaltă geacă era pe mine, iar el obişnuia să aibă tot timpul haine de schimb" (file 281, 287 d.u.p.).
Partea vătămată V.T. a declarat: fata era îmbrăcată într-o geacă de piele de culoare neagră scurtă, cu fermoare şi capse metalice" (fila 56 d.u.p.).
Curtea de apel a mai arătat că, se pune întrebarea dacă, în intervalul de timp scurs de la ora la care partea vătămată V.T. i-a luat în maşină pe inculpaţii apelanţi H.G. şi S. (fostă R.) E.G., respectiv ora 23,00, conform declaraţiei date în faţa instanţei de apel, sau ora 23,15, conform declaraţiilor date în faza de urmărire penală, şi ora la care se susţine categoric, în actul de sesizare a instanţei şi în considerentele sentinţei comiterea faptelor împotriva victimei N.A., respectiv orele 22.00, era posibil ca cei trei inculpaţi apelanţi să fi săvârşit faptele faţă de victimă, după care, neputând să se reîntoarcă în oraş cu maşina victimei, au revenit pe jos, în locul în care şi-au parcat autoturismul propriu şi din nou, cei doi inculpaţi, H. G. şi R.E.G., să se deplaseze cu un alt taxi, în acelaşi loc şi să încerce să comită o faptă identică.
În privinţa acestei chestiuni de fapt, instanţa de apel nu a luat în considerare elemente esenţiale şi, în plus, în mod inexact, a reţinut că, în rechizitoriu şi în sentinţă, este arătată ora comiterii faptelor împotriva victimei N.A., fiind cu atât mai puţin just că s-a indicat, în mod categoric, ora 22,00. în mod real, în rechizitoriu, s-a precizat momentul temporal la care maşina cu care au făcut deplasarea la Oradea a fost parcată, la 31 octombrie 1995, pe strada opusă Hotelului D., respectiv în jurul orelor 21,30-22,00.
Cât priveşte ora la care au parcat maşina, cu care s-au deplasat de la Râmnicu-Vâlcea, pe strada opusă Hotelului D. din Oradea, potrivit declaraţiilor, din zile diferite, date de martorul H.G.: " în data de 31 octombrie 1995, în jurul orelor 21,30-22,00, am parcat maşina în Parcul Muncitorilor, în apropiere de Hotelul D., dar pe strada opusă", " în cursul serii din 31 octombrie 1995, pe la orele 21,30-22,00, am parcat maşina în Parcul Muncitorilor în apropiere de Hotelul D., dar pe strada opusă", "ultimul drum l-am parcurs de la Gara din Oradea în Parcul Muncitorilor din faţa Hotelului D. unde am parcat maşina, dar pe partea opusă, aceasta fiind în data de 31 octombrie 1995, în jurul orelor 21,30" (fila 242, 243 verso, 246 d.u.p.).
Acelaşi martor, în timpul cercetării judecătoreşti în faţa tribunalului, a precizat că aplecat de la autoturismul lor, în jurul orelor 21,00-21,30, când ar fi fost însoţit numai de martora S. (fila 32 verso dosar prima inst), iar în recurs a indicat ca timp a plecării de la maşina lor, orele 21,00-22,00.
Din declaraţia inculpatului M.M., dată în timpul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, când nu a recunoscut acuzaţiile aduse, reiese că H.G. şi S.E.G. au plecat, de la autoturismul parcat în apropiere de Hotelul D., înjur de 21,30-22,00 (fila 31 dosar prima inst.).
Martora L.E. a declarat că, după ce a intrat de serviciu, în schimbul II la dispeceratul firmei C.T., la orele 22,00, a făcut apelul, iar pentru indicativul 03 a răspuns o persoană, împrejurarea efectuării serviciului, de către martora L.E., începând cu orele 22,00, fiind concordantă cu depoziţia martorei K.M. care a precizat că, în ziua de 31 octombrie 1995, a fost de serviciu între orele 14,00-22,00, iar la ieşirea din tură la orele 22,00, nu a mai făcut apelul, acesta urmând să fie făcut de colega sa care o scliimba (fila 115, 112 d.u.p.).
Din declaraţia martorului O.I. rezultă că acesta a plecat de la prietena sa de pe str. F. nr. 36, pe la orele 22,15, în seara de 31 octombrie 1995, ocazie cu care venind spre oraş, pe prima străduţă laterală în drepta, a observat o maşină taxi cu cupola aprinsă, dar nu a dat importanţă acestui aspect. Prezenţa martorului în acea zonă a fost confirmată de fratele prietenei acestuia, martorul C.Z. (fila 106, 109 d.u.p.).
Potrivit procesului verbal de cercetare la faţa locului, autoturismul a fost găsit, pe o străduţă care se formează din str. F. ce urcă spre imobilele nr. 34-36, cu poziţiile aprinse, iar pe plafon, în exterior, cu cupola luminoasă tip Taxi, cu inscripţia C. 03 (fila 4 d.u.p.).
Împrejurarea că victima N.A. ar fi fost văzută cu maşina de un coleg, la ora 22,03, la semaforul dintre Podul D. şi b-dul M. - după cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din 26 martie 1999 a instanţei de apel că a afirmat partea civilă V.I., nu este confirmată prin altă probă, dimpotrivă, potrivit declaraţiei martorei K.M., victima ar fi fost observată, tot în jurul orelor 22,00, staţionând cu maşina, într-un alt loc, respectiv, în staţia de pe str. N. colţ cu str. C., informaţie, de asemenea, singulară (fila 114 d.u.p., fila 153 dos.apel).
Martorul P.A. a precizat că, în jurul orelor 23,00, partea vătămată V.T. se afla la Gara din Oradea cu taxiul pe care lucra şi au vorbit prin staţie, iar partea vătămată V.T. a declarat că H. şi S. au ocupat taxiul pe care îl conducea în jurul orei 23,00 când venea dinspre Gară, pe str. M. (file 100, 56 d.u.p.).
În faţa înaltei Curţi, martorul H. a precizat că, de la maşina lor până la taxiul condus de V.T., în care s-a urcat cu S. (fostă R.) E.G., era o distanţă pe care au parcurs-o, în mers, în aproximativ 10-15 minute, menţionând numai că nu au luat primul taxi pe care l-au oprit pentru că taximetristul i s-a părut o persoană dificilă sau nu mergea în direcţia străzii F. şi atunci au renunţat să urce în maşina acestuia (în faza de urmărire penală, precizarea fiind că taximetristul era solid) -fila 181 verso, 183 vol. II dos. recurs. La rândul său, martora S. (fostă R.) E.G. a declarat, în recurs, că după ce s-au hotărât să facă rost de bani de la un taximetrist, a ieşit din maşină cu H., au oprit un taximetrist şi i-au spus pe ce stradă să se deplaseze.
Martorul A.C. a declarat că distanţa dintre Hotelul D. şi Restaurantul M. de pe strada F. este de aproximativ 3 km, maronii P.M. a apreciat distanţa dintre Magazinul C. şi Restaurantul M. ca fiind de circa 2-3 km, martorul D.I. a relatat că distanţa dintre Magazinul C. şi locul unde a fost descoperită victima N.A. se parcurge cu taxiul în aproximativ 10-15 minute, iar martorul P.N. a precizat că distanţa dintre Restaurantul M. şi Magazinul C. este de aproximativ 3,5 km.
În consecinţă, este neîntemeiată apărarea intimatului inculpat M.M. că situaţia de fapt invocată de Parchet în rechizitoriu şi însuşită de Tribunalul Bihor nu era posibilă din punt de vedere temporal.
Martorul H.G. a relatat, la 2 aprilie 1996, în prezenţa apărtorului ales H.C., că a plecat de la maşina lor numai cu S. (fostă R.) E.G., că au ieşit la staţia de taxi de lângă Hotelul D. unde au stat circa 20 de minute (aproximtiv 10-15 minute, potrivit declaraţiei din 13 ianuarie 1996), dar "nu li s-a părut potrivit" niciun taximetrist şi pentru că păreau suspecţi, au mers pe b-dul M. circulând spre Gară, circa 70 metri, după care au traversat strada şi peste 15 minute, au oprit un taxi la care au renunţat văzând că şoferul este solid, şi peste puţin timp au luat taxiul condus de partea vătămată V.T. (fila 243 d.u.p.).
După un simplu calcul, ar rezulta că, înainte de orele 23,00-23,15 când s-au urcat în taxiul părţii vătămate, H. şi S. au stat prin oraş, un timp de circa 30-35 de minute, de la plecarea de la maşina lor, situată în Parcul Muncitorilor.
Or, în aceste condiţii, ar fi trebuit să părăsească autoturismul cu care se deplasaseră la Oradea, staţionat în Parcul M., la orele 22,25-22,40, dar aşa cum reiese din conţinutul mijloacelor de probă, nu este indicat acest interval orar ca fiind cel la care au plecat de la maşină.
Dimpotivă, chiar şi declaraţia din recurs a martorului H., relevă că aplecat de la autovehicul, în jurul orelor 21,00-22,00.
Cu toate cele anterior examinate nu se coroborează susţinerea din faza de urmărire penală a inculpatului M.M., referitoare la orele 22,00-22,30 sau 22,00-22,20, la care ar fi parcai maşina în Parcul Muncitorilor, din apropierea Hotelului D., cu atât mai mult cu cât, în altă declaraţie, inculpatul indică ora 22,00 ca fiind ora probabilă, când H.G. a plecat de la maşină cu martora S.. De asemenea, nu este susţinută afirmaţia martorei S. (fostă R.) E.G. că au parcat maşina în apropiere de Hotelul D., în jurul orelor 22,00, cât timp acelaşi moment temporal este arătat de martoră ca fiind cel al plecării de la maşină (file 205, 193, 182 verso, 217 verso, 285, 245 d.u.p.)- în recurs, pentru prima dată, inculpatul M.M. a declarat că au parcat maşina, pe strada opusă Hotelului D., în jurul orei 22,00 (fila 18 vol. II dos. inst. recurs).
Din analiza declaraţiilor inculpatului M.M. şi ale martorilor H.G. şi S. (fostă R.) E.G., precum şi a altor probe, rezultă fapte şi împrejurări esenţiale şi concordante, care au fost ignorate de curtea de apel, şi care evidenţiază că aceştia au plecat, în ziua de 30 octombrie 1995, din Râmnicu-Vâlcea la Oradea, "pentru a face rost de bani".
Martora S. (fostă R.) E.G. a relatat că, pentru a pleca din Râmnicu Vâlcea la Oradea, în data de 30 octombrie 1995, a cerut împrumut suma de 30.000 lei vechi, de la numitul F.B., pentru că nu aveau bani de benzină. Momentul la care a făcut rost de împrumut, respectiv înainte de plecarea la Oradea, a fost confirmat de martoră şi în faţa instanţei de recurs, la audierea prin video conferinţă din data de 19 iunie 2014 (fila 245 d.u.p., fila 94 vol. V dos. instrecurs).
Din declaraţia martorului H.G. rezultă că a mers cu inculpatul M., de la Sfântul Gheorghe la Râmnicu Vâlcea, de unde au luat-o pe martora S. şi au plecat la Oradea, inculpatul M.M. spunând că vor putea face rost de bani, ideea fiind de a concepe un plan de acţiune, eventual, să atragă un bişniţar, într-o scară de bloc, unde inculpatul să-l atace şi să-i ia banii (fila 216 d.u.p.).
Inculpatul M.M. a declarat în faţa instanţei de recurs că era plecat de acasă, împreună cu H.G., de aproximativ o săptămână, că au stat vreo două zile la Poiana Braşov, circa 2-3 zile la Râmnicu Vâlcea şi apoi s-au deplasat la Oradea, motiv pentru care nu mai avea asupra lui o sumă de bani necesară pentru a se caza la hotel sau în altă parte, la Oradea, ceea ce le-a spus martorilor H. şi S. (fila 19 verso vol. V).
Procesul-verbal de confruntare a martorilor S. şi H. relevă că, după ce au ajuns în Oradea, au dormit în maşină până dimineaţa întrucât nu aveau bani, martorul H. afirmând că s-a discutat să fie atacaţi nişte cetăţeni care schimbă valută, dar "noi nu aveam valută nici de vândut nici de cumpărat şi se punea problema să comitem o tâlhărie" (fila 243 d.u.p.).
Potrivit depoziţiilor martorilor H.G., S. (fostă R.) E.G. S. şi inculpatului M.M., în ziua de 31 octombrie 1995, pentru a găsi o oportunitate de a face rost de bani, s-au deplasat prin diverse locuri în Oradea (Piaţa Rogerius, Gară), la Vama Borş, la Băile Felix şi au construit diverse planuri, în final, punându-se problema atacării unui taximetrist.
Martora S. (fostă R.) E.G. a declarat că, în cursul zilei de 31 octombrie 1995, fiind la Oradea, la un moment dat, inculpatul a plecat să cumpere pâine şi s-a întors cu două pungi de pufuleţi, precum şi că "H.G. a devenit nervos văzând că nu au putut face rost de niciun ban şi că nu au mâncat nimic toată ziua", fiind preocupaţi cum se vor întoarce la Râmnicu Vâlcea (fila 252 d.u.p.).
La confruntarea cu inculpatul M., din 26 martie 1996, în prezenţa avocaţilor aleşi, martora S. a specificat că "M. spunea că are mari datorii şi că nu se poate întoarce acasă fără cel puţin 10 milioane lei", afirmaţie pe care inculpatul nu a contrazis-o, când a fost întrebat de procuror dacă sunt reale cele afirmate de martoră (fila 284 d.u.p.).
În timpul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, aceiaşi martoră a precizat că „pentru ambele fapte s-a acţionat în vederea procurării de bani".
Cu aceste probe este în concordanţă declaraţia inculpatului M.M. care a relatat că era asociat la o firmă din Sfântul Gheorghe, nu mergeau afacerile şi era mereu în criză de bani, că a plecat, la 30 octombrie 1995, cu maşina lui, condusă de H., din Sfântul Gheorghe la Râmnicu Vâlcea, unde s-au întâlnit cu martora S., şi s-au hotărât să meargă la Oradea pentru a face rost de bani, s-a întâlnit cu cunoscuţi de la care nu a primit bani împrumut, astfel că s-a pus problema "să acţionăm printre valutişti", iar ulterior, să fie atacat un taximetrist să se obţină bani pentru a se întoarce acasă (fila 192 d.u.p.).
Potrivit procesului-verbal de confruntare, referitor la modalităţile de procurare de bani enumerate de martora S., despre care au discutat în ziua de 31 octombrie 1995, inclusiv prin atacarea unui taximetrist, inculpatul M.M. a specificat numai că "nu eu am avut iniţiativa în toate problemele ridicate, ci şi ceilalţi inculpaţi au venit cu idei" (fila 284 d.u.p.), aspect susţinut şi de martorul H. care a menţionat că este posibil ca el să fi fost cu ideea de a ataca un taximetrist sau un consummator în stare de ebrietate pentru a face rost de bani (fila 217 d.u.p.).
Martorul V.C. a relatat la confruntarea cu H.G., că acesta din urmă a motivat agresiunea exercitată împotriva taximetristului prin aceea că nu aveau bani de benzină să se întoarcă acasă (fila 199 d.u.p.),
În recurs, la termenul din 17 ianuarie 2014, martorul H.G. a precizat că, atunci "când am plecat de la Sfânta Gheorghe, eu şi M.M. aveam bani asupra noastră, însă i-am consumat pe traseu, rămânând fără bani (...) în Oradea", "toţi aveam haine, în maşină, de schimb întrucât plecaserăm pentru două-trei zile", confirmând că în cursul zilei de 31 octombrie 1995, au existat discuţii, în sensul"de a face rost de bani, inclusiv de la valutişti. Totodată, a relatat: "în ziua respectivă i-am reproşat lui M.M. că nu face rost de bani, pentru că venea seara, era frig şi ar fi trebuit să dormim în maşină" (fila 183 verso vol. III d. inst. recurs).
Prin declaraţia făcută la momentul audierii în faţa Înaltei Curţi, inculpatul M.M. a susţinut că, în 31 octombrie 1995, era la Oradea, pentru a discuta cu cunoştinţe în legătură cu anumite afaceri, „care ar fi putut presupune şi anumite sume de bani pentru că în aceasta constau afacerile" iar martora S. i-a însoţit pe post de însoţitoare. Tot în recurs, această martoră a afirmat că scopul pentru care s-au deplasat la Oradea era să vândă haina de blană pe care o avea (fila 18 vol. II, fila 94 verso vol. V).
Probele administrate mai relevă că, şi drumul pe care M.M. l-a făcut la Oradea, în decembrie 1995, împreună cu H.G., V.C. şi R.S.R., a fost determinat de împrejurarea că inculpatul avea nevoie de bani, după cum reiese din confruntările intimatului inculpat cu martorul R.S. (M. spunea "că trebuie să facă rost de bani, că are ceva datorii, iar pentru aceasta vroia să găsească pe cineva care, fie să cumpere maşina, fie să o reţină cu titlu de amanet"), şi cu martorul V.C., acesta din urmă confirmând împrejurarea şi prin audierea din recurs ("am fost rugat de M. să vin la Oradea întrucât aveam ceva cunoştinţe aici din 1992 şi îi trebuia să facem rost de ceva bani, iar în această idee urma să lăsăm maşina sub formă de amanet (...) la Braşov mi-a dat mie 400.000 lei cu care îmi era dator, şi lui R. 300.000 lei, tot pentru că îi era dator") - file 198, 199 d.u.p., fila 101 vol. IV dos. Inst. recurs.
Referindu-se la deplasarea din decembrie 1995, la Oradea, inculpatul M.M. a arătat că, fiind din nou fără bani a vrut să lase maşina amanet, fiind astfel izolată susţinerea martorului V.C., relatată în cursul cercetării judecătoreşti din apel, că scopul deplasării lor la Oradea a fost pentru ca el să-şi rezolve unele probleme personale (fila 195 d.u.p., fila 144 dos. apel).
Contrar probelor administrate, Curtea de apel a reţinut, relativ la atacarea taxirnetristului V.T., că martorii H. şi S. nu au comunicat nimic inculpatului apelant M.M., că acesta nu i-a determinat şi nici instigat în vreun mod pentru comiterea acestei infracţiuni.
Ca argument, s-a evocat împrejurarea că partea vătămată V.T. i-a transportat cu maşina doar pe martorii H. şi S. şi că nu s-a întâlnit cu inculpatul M. şi nici nu a aflat de acesta.
Dar, acuzaţia adusă inculpatului M. este că a participat la comiterea tentativei la tâlhărie împotriva părţii vătămate V.T., în calit. a)te de instigator, iar nu de autor sau complice.
Apoi, este eronată precizarea instanţei de apel că din niciuna din probele administrate în cauză nu rezultă participarea inculpatului M. la săvârşirea faptei împotriva părţii vătămate V.T.
Astfel, martora S. a menţionat că, atunci când s-au întors la maşina lor, după ce a fost omorât N.A., "M. ne-a spus că este rândul nostru să acţionăm, că el ne-a demonstrat ce poate" (fila-263 verso d.u.p.).
Intimatul inculpat M.M., referindu-se la loviturile aplicate victimei N.A., a declarat: "nu-mi explic ce m-a determinat să-i aplic atâtea lovituri şoferului în cauză, dar pe moment m-am gândit să fac o demonstraţie de forţă, arătându-le celor doi de ce sunt în stare, mai ales că în cursul zilei mi s-a reproşat că sunt laş şi că şovăi când se pune problema să acţionăm prin forţă ca să facem rost de bani" (fila 196 d.u.p.).
La momentul confruntării cu martorul H.G., în prezenţa avocaţilor aleşi, la întrebarea expresă a apărătorului ales al martorului H.: "Ce va cerut M.M. să demonstraţi împreună cu H.G. după ce v-aţi întors la maşină iar el a afirmat că a făcut o demonstraţie de forţă", martora S. a răspuns: "Eu am înţeles că trebuie să luăm un alt taximetrist cu care să procedăm cum s-a procedat cu primul, iar el nu a mai venit cu noi şi precizez că intenţia mea nu a fost să-l omoram pe primul taximetrist şi nici pe al doilea. Am parcurs acelaşi traseu şi cu al doilea taximetrist pentru că eu cu G. nu cunoşteam oraşul şi nu cunoşteam alt traseu, acceptând riscul de a fi descoperiţi de organele de poliţie". Aceeaşi a fost susţinerea martorei şi la confruntarea cu inculpatul M.M. (fila 245 verso, 286 d.u.p.).
De asemenea, la întrebarea avocatului ales al martorului H., respectiv "De ce ai fost supărată pe M. atât în Oradea şi la Râmnicu Vâlcea şi l-ai făcut laş, fricos, şi în tot felul, după atacarea taximetristului V.T.", martora S. a răspuns: "Eu l-am făcut laş şi fricos pentru că m-a folosit pe mine şi m-a ameninţat cu moartea" (fila 245 d.u.p.).
La confruntarea cu martorul V.C., inculpatul M.M. a precizat că "G. îmi reproşa că sunt laş şi că nu am participat cu. ei, că în caz afirmativ, în mod sigur puteau face rost de bani" (fila 199 verso d.u.p.)
Totodată, martora S. a relatat că: "înainte de a pleca să atacăm un taximetrist, M. i-a spus lui G. să-l lovească în partea de jos a capului respectiv în ceafă, şi nu în partea de sus, întrucât în felul acesta un om ori moare ori ameţeşte", "l-am auzit pe M. explicându-i lui G. unde trebuie să lovească un om pentru a-l ameţi, respectiv în zona cefei, iar după ce G. i-a povestit lui M. că pe al doilea taximetrist l-a lovit într-o zonă unde avea capul tare, M. i-a reproşat - nu ţi-am spus în ce loc trebuie lovit!" (file 261, 264 d.u.p.).
Martorul H.G. a susţinut că M.M. i-a explicat unde trebuie să lovească cu acea măciucă, respectiv „în zona gâtului, că în felul acesta, clientul amorţeşte", în recurs afirmând că "într-o împrejurare, acesta mi-a spus că lovitura trebuie aplicată în zona gâtului pentru că nu ar fi provocat leziuni, ci doar o ameţeală" (fila 229 d.u.p., 183 verso vol.m dos. recurs).
La momentul confruntării cu intimatul inculpat, martora S. a evidenţiat că: "l-am găsit pe M. pe bancheta din spate prefăcându-se că doarme, însă, era imposibil să fi adormit având în vedere maşinile multe care au apărut în zonă şi faptul că ştia unde suntem plecaţi şi atunci şi-a putut da seama că s-a întâmplat ceva", iar cu prilejul luării declaraţiei prin care, în primă instanţă, nu a mai recunoscut comiterea omorului, martora S., deşi a afirmat că inculpatul M. nu i-a îndemnat să săvârşească fapta, a precizat totodată că. „ştia ce urmează să facem".
Inculpatul a declarat că după plecarea martorilor H. şi S. de la autoturismul său staţionat în parc: "peste câtva timp (...) am văzut firme de taximetrişti precum şi o maşină a poliţiei sau a salvării având girofar. Stând în maşină mi s-a făcut frig şi m-am acoperit cu un palton, menţionez că au trecut maşini şi pe lângă mine şi mă gândeam că voi fi ridicat (fila 182 verso d.u.p.).
Potrivit audierii din recurs, de la termenul din 19 iunie 2014, despre modalit. a)tea de a procura bani de la un taximetrist a avut cunoştinţă şi inculpatul, martora S. exprimându-se că „am discutat în maşină să facem rost de bani de la un taximetrist, respectiv să oprim un taxi şi să luăm banii din portofelul acestuia pentru a cumpăra benzină". A mai relatat martora că, după reîntoarcerea la maşina lor, i-au povestit inculpatului cele întâmplate, acesta cerându-le să rămână în maşină pentru că a doua zi va amaneta verigheta pentru bani de benzină (fila 94 vol. V dos.instrecurs).
Potrivit probelor, în dimineaţa de 1 noiembrie 1995, după ce s-au trezit în maşina în care au dormit, intimatul inculpat M.M. a lăsat verigheta unui prieten, cu titlu de amanet, pentru suma de 30.000 lei, întrucât nu aveau bani să cumpere benzină, plecând apoi din Oradea spre Râmnicu Vâlcea (fila 244 d.u.p. proces verbal confruntare martori S. şi H., fila 240 proces verbal confruntare H. cu martorul R.S.R.)
Martora S. a afirmat, la confruntarea cu inculpatul M.M. că, „după ce ne-am trezit am plecat în oraş unde M. a lăsat verigheta unei persoane pentru suma de 30.000 lei (...) După ce am avut bani am cumpărat benzină, plătind M. iar mie mi-a spus că, în timpul cât ne plimbăm prin oraş, eu să stau acoperită. Am plecat spre Râmnicu Vâlcea trecând prin Cluj, M. a cumpărat ceva cornuri, un pachet de țigări şi încă o dată benzină, plătind tot M., iar în Râmnicu Vâlcea am oprit la barul Calipso unde M. a consumat o bere iar eu cu G. câte o cafea".
Martorul H.G. a relatat că, dimineaţa, s-au deplasat la o cunoştinţă de-a inculpatului, "am observat că îi dă verigheta de pe deget iar "copilul" i-a dat suma de 30.000 lei în bancnote de 500 lei (...) ne-am deplasat la staţia de benzină din Calea Borşului, unde am cumpărat 301 cu 21.000 lei, apoi am cumpărat ceva ţigări şi biscuţi şi ne-am întors la Sf. Gheorghe (fila 219 d.u.p.).
Din declaraţiile martorei S. mai rezultă că aceasta nu a realizat pe moment că suma de 30.000 lei, primită pentru verigheta lăsată amanet, era prea mică pentru a alimenta de două ori cu benzină şi pentru lucrurile cumpărate pe drum - cafea, cornuri, ţigări, inclusiv bere şi cafea la barul C. din Râmnicu Vâlcea, localitate în care martora a rămas iar ceilalţi au continuat drumul spre Sf. Gheorghe (fila 264, file 244 verso, 286 d.u.p.).
Martorul T.G. a reţinut din discuţiile avute cu inculpatul M.M. că „primul taximetrist ar fi avut la el 15.000 lei" (fila 158 d.u.p.).
Martorul P.M., taximetrist care a lucrat pe aceeaşi maşină cu victima N.T., a menţionat că tura era de 24 de ore şi începea dimineaţa şi că nu i s-a întâmplat ca, în curs de 12 ore, să nu realizeze niciun venit din activitatea de taximetrie (fila 217 vol. IV dos.recurs).
Potrivit procesului-verbal întocmit la 1 noiembrie 1995, cu prilejul cercetării la faţa locului a fost identificat un portmoneu din muşama de culoare neagră în care se afla numai buletinul de identitate al victimei, un contract de colaborare cu firma C.T. şi o chitanţă eliberată de aceeaşi firmă, din conţinutul mijlocului de probă nereieşind că s-a descoperit vreo sumă de bani, la faţa locului.
Inculpatul M.M. a declarat că a cheltuit bani pentru benzină, pentru cornuri, cafea şi ţigări, precizând că toate cheltuielile le-a suportat el din cei 30.000 lei, subliniind că pentru cheltuielile făcute "cred că am mai avut vreo 2.000-3.000 lei la mine" (fila 195 d.u.p.). Acest ultim aspect relatat de inculpat este însă combătut de probele anterior enunţate, precum şi de declaraţia martorului H. care, în faţa instanţei de recurs, a arătat că atunci când a plecat din Sf. Gheorghe cu inculpatul, au avut bani pe care i-au consumat pe traseu, rămânând fără bani în Oradea.
Înalta Curte mai constată că, prin considerentele deciziei recurate, s-a reţinut declaraţia martorului S.L. în sensul că victima avea datorii la unele persoane din lumea interlopă din Oradea şi că fratele său i-a comunicat că victima a fost nevoită să-si părăsească locuinţa si să-si vândă unele instrumente de pescuit pentru a face faţă restituirii datoriilor respective.
Aceste fapte şi împrejurări, pe care s-a întemeiat soluţia de achitare a inculpatului M.M., au fost luate în considerarea de curtea de apel fără a fi confirmate de alte probe şi fiind ignorate aspecte evidente ce rezultă din celelalte probele administrate, cu consecinţa pronunţării altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.
Prin declaraţia dată în faţa instanţei de apel, martorul S.L. -care a menţionat că se afla în relaţii de prietenie cu victima, a prezentat informaţii despre care a menţionat că le deţine de la fratele lui, care a decedat la 25 iulie 1996, în sensul că N.A. a fost bătut de persoane la care avea datorii, a fost alungat din locuinţă şi s-au exercitat presiuni asupra lui, motiv pentru care soţia (despre care şi-a exprimat credinţa că poate confirma acste lucruri) a părăsit locuinţa şi s-a mutat în localitatea din care provine, Sălard sau Diosig, la părinţii ei (fila 50 verso dosar apel).
Din declaraţia dată la urmărirea penală de partea civilă N.L., soţia victimei, reiese că nu a mai locuit cu N.A. de aproximativ 2-3 ani, din cauza unor probleme ce au apărut între ei şi că partea civilă locuieşte în Oradea (fila 12 d.u.p.).
În apel, potrivit încheierii din 12 noiembrie 1998, soţia victimei, N.I., a declarat că nu au avut probleme financiare sau legate de anumite împrumuturi de bani, că nu a mai convieţuit cu victima din 1992 şi locuieşte în Oradea, precum şi că victima trăia în concubinaj.
Nici prin depoziţia din recurs, partea civilă N.I., soţia victimei, nu a confirmat vreuna dintre susţinerile martorului S.L., arătând că la momentul faptei era căsătorită cu victima, dar nu domiciliau împreună, şi că soţul său locuia într-un apartament împreună cu persoana cu care convieţuia şi cu părinţii acesteia (fila 175 vol. III dosar recurs).
De asemenea, potrivit încheierii de şedinţă din 26 martie 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, partea civilă V.I. a comunicat instanţei că soţia victimei a locuit în Oradea şi după despărţirea de N.A. şi că victima a cerat un împrumut despre care însă nu cunoaşte dacă au avut loc discuţii sau conflicte, deşi se întâlnea cu N.A., precum şi că, după omorul comis asupra victimei, s-a prezentat la mama acesteia o persoană care a spus că-i datora bani lui N.A. În recurs, martorul a declarat că victima i-a spus că nu are probleme cu banii (fila 176 vol. II).
Chiar reaudierea martorului S.L., de către instanţa de recurs, a întărit lipsa de concordanţă a elementelor de fapt expuse prin declaraţia din apel a acestuia, cu alte probe, martorul reiterând că ceea ce cunoaşte, ştie de la fratele lui, decedat, respectiv că victima avea datorii la numitul B.R. şi fraţii acestuia, a fost bătută în apartamentul său şi i s-au luat bunuri din casă (mobilă, ustensile de pescuit), martorul menţionând că nu cunoaşte vreo persoană care, în prezent, să fie în viaţă şi care să ştie cele relatate de el.
Totodată, a precizat că "ştiind ceea ce am relatat de la fratele meu, i-am povestit lui M.M. încercând să-i dau o speranţă" şi "i-am spus să facă recurs dacă nu este vinovat", arătând că "discutând cu M.M. acesta mi-a spus că nu a cunoscut victima, că nu a avut vreo tangenţă cu aceasta, M.M. nefiind din Oradea" (fila 104 vol. IV dosar recurs).
Apărarea intimatului inculpat că declaraţiile martorului S.L. sunt în măsură să concure la stabilirea caracterului legal şi temeinic al soluţiei de achitare dispusă prin decizia curţii de apel, este astfel combătută de materialul probator. Prin depoziţia sa din recurs, intimatul inculpat a menţionat, de altfel, că nu cunoaşte dacă victima avea sau nu datorii la data de referinţă pentru că sunt lucruri pe care nu le poate demonstra (fila 179 verso vol. lI).
În apărare, intimatul inculpat M.M. a depus un înscris constând într-o declaraţie prin care numitul G.V. afirmă că ştie identitatea celor trei persoane care au comis infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul M.M. şi că toate cunoştinţele pe care le are despre acest caz pot să conducă la demonstrarea nevinovăţiei inculpatului.
Înalta Curte constată că înscrisul conţine o afirmaţie cu caracter general iar G.V. nu a putut fi audiat deoarece este decedat din anul 2010.
Pentru acelaşi motiv instanţa a fost în imposibilit. a)te obiectivă de a verifica nemijlocit şi a clarifica conţinutul înscrisului olograf intitulat “D.M.”, în care este consemnat "ştiu exact persoana care a făcut omorul şi motivul", despre care intimatul inculpat a arătat că provine tot de la G.V.
Pentru toate cele expuse, Înalta Curte constată că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior, impunându-se casarea deciziei cu privire la dispoziţia de achitare a intimatului inculpat M.M. pentru infracţiunile prevăzute de art. 176 lit. d) cu aplic, art. 13 C. pen.anterior, art. 211 alin. (1) cu aplic.art. 13 C. pen.anterior şi art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) cu aplic. art. 13 C. pen. anterior.
X). Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiuile prev. de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior şi prev. de art. 25 rap.la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, nu s-a împlinit.
Potrivit art. 121 coroborat cu art. 124 C. pen.anterior, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă jumătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) teza I C. pen.anterior, termenele de prescripţie se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii.
Totodată, potrivit art. 128 alin. (1) C. pen.anterior, cursul termenului prescripţiei prevăzut în art. 122 C. pen.anterior este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.anterior sancţionată cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 20 de ani, este de 10 ani, stabilit conform art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen.anterior, iar termenul de prescripţie specială, calculat potrivit art. 124 C. pen.anterior este de 15 ani.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prev. de art. 211 alin. (1) C. pen.anterior, sancţionată cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, este de 8 ani, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen.anterior, iar termenul de prescripţie specială, calculat potrivit art. 124 C. pen.anterior este de 12 ani.
De asemenea, 8 ani este termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prev. art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen.anterior, şi de 12 ani termenul de prescripţie specială, chiar dacă infracţiunea a rămas în formă de tentativă care se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată potrivit art. 21 C. pen.anterior.
În conformitate cu art. 122 alin. (1) C. pen.anterior, termenele de prescripţie a răspunderii penale se stabilesc în raport de cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, fără distincţie dacă fapta a fost sau nu săvârşită în formă consumată, iar potrivit art. 1411 C. pen.anterior (preluat în art. 187 din Noul C. pen.) prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Faţă de dispoziţiile legale care reglementează prescripţia răspunderii penale, calculul termenului de prescripţie specială a răspunderii penale a început să curgă la data de 31 octombrie 1995, data săvârşirii infracţiunilor.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale au curs până la data rămânerii definitive a hotârării de condamnare dispusă prin Decizia penală nr. 4332 din 07 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Din data de 07 noiembrie 2000, dispoziţiile legale privind rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prescripţia executării pedepsei şi executarea pedepsei au reprezentat cauza de suspendare a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, în conformitate cu art. 128 alin. (1) C. pen.anterior, deoarece aceste dispoziţii legale, prin ele însele, exclud posibilit. a)tea continuării cursului prescripţiei răspunderii penale (în acelaşi sens Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia penală, Decizia nr. 3735 din 25 octombrie 2010).
Odată cu pronunţarea, la data de 06 noiembrie 2012, a Deciziei penale nr. 230 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, prin care s-a admis cererea de revizuire formulată în temeiul art. 4081 C. proc. pen.anterior, de revizuientul M.M., împotriva Deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, s-a reluat cursul prescripţiei, conform art. 128 alin. (3) C. pen.anterior, întrucât a încetat cauza de suspendare.
Calculând perioada de timp scursă de la data comiterii faptelor (31 octombrie 1995) până la data de 7 noiembrie 2000 când a rămas definitivă hotărârea de condamnare - 5 ani şi 7 zile, la care se adaugă durata de timp de la reluarea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale până la data pronunţării prezentei hotărâri - 1 an 8 luni şi 6 zile, se constată că nu s-a împlinit nici termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunile prev. de art. 211 alin. (1) C. pen.anterior şi art. 25 rap.la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen.anterior (cu atât mai puţin pentru infracţiunea prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.anterior).
Dintr-o altă perspectivă, raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat instituţia revizuirii în cazul hotărârilor C.E.D.O. prin art. 4081 C. proc. pen.anterior, nu este acela de a oferi posibilitatea de a se obţine o soluţie de încetare a procesului penal pentru împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci de a se permite rejudecarea cauzei când C.E.D.O. constată o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Deşi reprezentantul Ministerului Public a invocat întreruperea cursului prescripţiei, ca şi piedică a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale - trebuie observat că, potrivit art. 123 alin. (1) şi (2) C. pen.anterior - care reglementează întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, cursul termenului prescripţiei prev. de art. 122 C. pen.anterior se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act, care potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, iar după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Or, în cauză, au intervenit dispoziţiile legale privind rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prescripţia executării pedepsei şi executarea pedepsei care au suspendat cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, după cum s-a arătat.
În ce priveşte jurisprudenţa instanţei supreme, evocată de reprezentantul Ministerului Public, prin considerentele Deciziei nr. 3463 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a arătat că, admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 4081 din C. proc. pen.anterior şi desfiinţarea hotărârii judecătoreşti definitive, anterior pronunţate, a reprezentat o "reînviere" a acţiunii penale iniţiale şi a dus la continuarea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale.
Pe cale de consecinţă, neintervenind prescripţia răspunderii penale, nu sunt întrunite condiţiile legale pentru încetarea procesului penal.
XI). După cum s-a constatat, soluţia de condamnare a intimatului inculpat M.M., dispusă de prima instanţă de fond, este legală şi temeinică, însă, pedeapsa de 22 de ani închisoare aplicată acestuia pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) cu aplic. art. 13 C. pen. anterior, încalcă principiul legalităţii pedepsei, urmare nerespectării dispoziţiilor legii penale mai favorabile.
Potrivit art. 5 C. pen. (art. 13 C. pen. anterior), în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Comparând legile penale succesive în timp, în raport cu normele şi instituţiile care influenţează răspunderea penală (condiţiile de incriminare, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile penale), se constată că legea penală mai favorabilă este legea de la momentul săvârşirii faptelor, şi anume Codul pen. anterior, adoptat în 1968, publicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973.
Astfel, infracţiunea de omor, în varianta omorulului comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tîlhării sau piraterii, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, conform art. 176 lit. d) C. pen. anterior adoptat în 1968, publicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973, în vigoare la data faptei, 31 octombrie 1995.
Ulterior, prin Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996, publicată în M.Of.nr. 289 din 14 noiembrie 2006, s-au majorat limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) C. pen.anterior, aceasta fiind sancţionată cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi (se remarcă faptul că prin art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. actual, omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei infracţiuni, se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă care era prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen. anterior astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996).
Prin urmare, în baza principiului legii penale mai favorabile reglementat la art. 5 C. pen. actual (ce corespunde art. 13 C. pen. anterior, la care s-a făcut trimitere prin sentinţa penală) se impune reducerea pedepsei principale, aplicate intimatului inculpat M.M., pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior, la 20 de ani închisoare, nivelul maximului special prevăzut de legea în vigoare la 31 octombrie 1995.
Principiul legii penale mai favorabile reglementat prin dispoziţiile art. 5 C. pen. (art. 13 în C. pen. anterior) reprezintă, transpunerea în legislaţia internă, a prevederilor art. 7 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care stabileşte că „nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii", Convenţia devenind parte a dreptului intern conform art. 11 alin. (2) din Constituţie.
XII). Respectarea principiului consacrat prin art. 23 din Constituţie, care statuează că „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii", a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie care garantează respectarea vieţii private şi de familie, precum şi a prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară, precum şi că o atare măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, impun, de asemenea, înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen.anterior.
Pedeapsa complementară prev. de art. 64 lit. c) C. pen.anterior interzice exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii. Or, nu există vreo legătură între interdicţia ocupării vreunei funcţii sau exercitării vreunei profesii (pe care instanţa nici nu le-a individualizat) şi prevenirea infracţiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie şi instigare la tentativă la tâlhărie, comise de inculpatul M.M.
Astfel, pentru ultimele două chestiuni de drept analizate se dă eficienţă principiului protecţiei şi efectului direct al Convenţiei, consacrat prin art. 1, care statuează că statele membre recunosc oricărei persoane supuse jurisdicţiei lor drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţiei, pentru a remedia dispoziţiile din sentinţă privind nelegalitatea pedepselor în discuţie.
Nu sunt aplicabile cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 14, respectiv pct. 172 din C. proc. pen.anterior deoarece aspectele de nelegalitate nu sunt cuprinse în decizia recurată, ci în sentinţa pronunţată în cauză, astfel că încălcarea prevederilor privind legalitatea pedepselor, nu caracterizează şi decizia recurată, situaţie care ar fi permis aplicarea art. 38515 alin. (4) C. proc. pen. anterior.
XIII). Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va admite recursul Parchetului de pe langa Curtea de Apel Oradea privind pe inculpatul M.M. declarat împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2211/1998.
Va casa, în parte, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor pronunţată în Dosarul nr. 2319/1996, numai cu referire la inculpatul M.M. si, rejudecând:
Va descontopi pedeapsa resultantă aplicată inculpatului M.M. prin sentinţa penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor, în pedepsele componente pe care le repune în individualit. a)tea lor şi sporul de 3 ani Închisoare.
Se va face aplicarea art. 5 C. pen. şi va reduce la 20 de ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior.
Va înlătura pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. anterior.
Se vor menţine pedepsele de 6 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior şi de 3 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, aplicate aceluiaşi inculpat, precum şi sporul de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. anterior vor fi contopite pedepsele anterior menţionate cu pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 rap. la art. 312 C. pen. anterior, în pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare la care se adaugă sporul de 3 ani închisoare, inculpatul M.M. urmând să execute pedeapsa de 23 de ani închisoare şi 10 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior, cu titlu de pedeapsă complementară.
Se va face aplicarea art. 71 si art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor care nu sunt contrare prezentei decizii.
Se va deduce din durata pedepsei aplicate perioada executată de la 12 ianuarie 1996 la 8 mai 1999 şi de la 27 ianuarie 2001 la 6 noiembrie 2012.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului recurs vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul parţial al avocatului din oficiu până la prezentarea avocatului ales, în suma de 50 lei, se va plaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind pe inculpatul M.M. declarat împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2211/1998.
Casează, în parte, Decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor pronunţată în Dosarul nr. 2319/1996, numai cu referire la inculpatul M.M. şi, rejudecând:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului M.M. prin sentinţa penală nr. 134 din 08 iunie 1998 a Tribunalului Bihor, în pedepsele componente pe care le repune în individualit. a)tea lor şi sporul de 3 ani închisoare.
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi reduce la 20 de ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior.
Înlătură pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prev. de art. 64 lit. c) C. pen. anterior.
Menţine pedepsele de 6 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior şi de 3 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, aplicate aceluiaşi inculpat, precum şi sporul de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. anterior contopeşte pedepsele anterior menţionate cu pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 rap. la art. 312 C. pen. anterior, în pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare la care se adaugă sporul de 3 ani închisoare, inculpatul M.M. urmând să execute pedeapsa de 23 de ani închisoare şi 10 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior, cu titlu de pedeapsă complementară.
Face aplicarea art. 71 si art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor care nu sunt contrare prezentei decizii.
Deduce din durata pedepsei aplicate perioada executată de la 12 ianuarie 1996 la 8 mai 1999 si de la 27 ianuarie 2001 la 6 noiembrie 2012.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului recurs rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial al avocatului din oficiu până la prezentarea avocatului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă puT^ficf^tăzi, 11 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2215/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 2202/2014. Penal. Contestaţia la executare... → |
|---|
