ICCJ. Decizia nr. 268/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 268/A/2014
Dosar nr. 2535/2/2013
Şedinţa publică din 22 septembrie 2014
Asupra apelurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 454/F din 24 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost condamnaţi inculpaţii:
- N.A.M., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 291 C. pen., care se contopesc în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, conform art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen.
- N.M., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., care se contopesc în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, conform art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen.
Conform art. 81 şi 82 C. pen. s-a suspendat condiţionat fiecărui inculpat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.
Li s-au pus în vedere inculpaţilor dispoziţiile art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
I s-a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., care s-a suspendat pe durata executării pedepsei principale.
Conform art. 348 C. proc. pen., au fost anulate actele falsificate, respectiv adeverinţa de venituri din 31 ianuarie 2011 şi copia carnetului de muncă.
A fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 1.600 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 1.500 RON în cursul urmăririi penale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin Rechizitoriul nr. 1474/P/2012 din data de 18 martie 2013, întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii N.A.M., pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune şi pentru infracţiunea de uz de fals, fapte prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi de art. 291 C. pen. şi N.M. pentru complicitate la tentativă la infracţiunea de înşelăciune şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, fapte prevăzute de art. 26 raportat la art. 20 şi art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În esenţă, în actul de sesizare a instanţei, procurorul a reţinut că la data de 2 februarie 2011, inculpata N.A.M. a prezentat funcţionarilor I.N.G.B. - Oficiul Giurgiu, adeverinţa de salariu din 31 ianuarie 2011 emisă de SC A.V. SA, întocmită în fals de către concubinul său, avocatul N.M., care atesta realizarea de către inculpată a unui venit de 4.200 RON, mult mai mare decât cel real (1.200 RON brut), inducându-i astfel în eroare, cu scopul obţinerii a două credite bancare în valoare totală de 69.000 RON, respectiv, un credit de nevoi personale în valoare de 60.000 RON şi o linie de credit reînnoibilă în valoare de 9.000 RON. După semnarea contractelor şi îndeplinirea formalităţilor, cererea de acordare a celor două credite a fost respinsă de către centrala I.N.G.B. Bucureşti.
Inculpatul N.M. a întocmit în fals adeverinţa de salariu din 31 ianuarie 2011 emisă de SC A.V. SA, atestând date neconforme realităţii, respectiv venituri ale concubinei sale, inculpata N.A.M., mai mari decât cele obţinute în realitate şi i-a înmânat-o acesteia pentru a o depune la I.N.G.B. - Oficiul Giurgiu - şi a induce în eroare funcţionarii bancari, în vederea obţinerii a două credite bancare în valoare totală de 69.000 RON.
Analizând probele administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 7 septembrie 2011, organele de cercetare penală din cadrul I.P.J. Giurgiu - Serviciul de Investigare a Fraudelor - s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea de către P.A., director executiv la SC A.V. SA şi N.A.M., contabil şef la aceeaşi societate, a infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv uz de fals şi tentativă la înşelăciune, întrucât cea dintâi ar fi întocmit o adeverinţă de salariu în fals pe numele numitei N.A.M., atestând venituri mai mari decât cele reale (4.200 RON în loc de 1.200 RON), adeverinţă ce a fost utilizată de către cea ultim menţionată la I.N.G.B. - Oficiul Giurgiu, pentru obţinerea a două credite bancare în valoare totală de 69.000 RON.
În fapt, la data de 2 februarie 2011, la sediul I.N.G.B. - Oficiul Giurgiu - din str. U., s-a prezentat inculpata N.A.M. care a solicitat obţinerea a două credite în valoare totală de 69.000 RON, fiind vorba de un credit de nevoi personale, în valoare de 60.000 RON, respectiv de o linie de credit reînnoibilă, în valoare de 9.000 RON, depunând un singur set de înscrisuri.
Pentru a justifica îndeplinirea condiţiilor privind veniturile, inculpata N.A.M. a depus adeverinţa de venit din 31 ianuarie 2011, emisă de persoana juridică SC A.V. SA, precum şi copia extrasului carnetului de muncă.
Din declaraţia funcţionarului băncii I.N.G., B.D.M., a rezultat faptul că inculpata N.A.M. a solicitat, iniţial, obţinerea unui credit pentru suma maximă la care aceasta s-ar fi putut încadra, ulterior, în urma introducerii datelor în softul informatic, putând opta pentru varianta unui credit de nevoi personale, în valoare de 60.000 RON şi a unei linii de credit card reînnoibilă "E.R." în valoare de 9.000 RON. Imediat, inculpata N.A.M. a semnat în faţa funcţionarului bancar B.D.M. cererea de credit de consum pentru nevoi personale în cuantum de 60.000 RON, contractul de credit şi de garanţie din 2 februarie 2011, asigurarea de viaţă aferentă, acordul pentru consultarea Biroului de Credit, cererea şi contractul pentru acordarea liniei de credit "E.R." în cuantum de 9.000 RON, prezentând ca adevărat faptul că are un venit lunar de 4.200 RON, reprezentând salariul obţinut de la SC A.V. SA, aspect consemnat şi asumat şi în cererea de creditare.
Aşa cum rezultă din declaraţia martorului P.M.G., directorul I.N.G.B. - Oficiul Giurgiu -, funcţionarul bancar B.D.M. i-a adus la cunoştinţă la momentul întocmirii dosarului de credit, faptul că înscrisurile depuse de N.A.M. sunt suspecte, în sensul că, la o primă verificare existau inadvertenţe între venit, vârstă, ocupaţie (contabilă), studii şi societatea angajatoare, motiv pentru care dosarul de credit al acesteia a fost înaintat către Centrala I.N.G.B. Bucureşti pentru verificări amănunţite, astfel că după 3 - 4 zile, prin sistemul informatic al I.N.G.B., a parvenit refuzul acordării celor două credite în valoare totală de 69.000 RON, Centrala I.N.G.B. Bucureşti respingând dosarul de creditare, aspect adus la cunoştinţă telefonic şi numitei N.A.M.
Declaraţiile martorilor B.D.M. şi P.M.G. date în cursul urmăririi penale au fost menţinute de aceştia şi în cursul judecăţii, nerezultând nicio implicare ilegală a lor în acordarea creditelor.
Audiaţi în instanţă, inculpaţii N.A.M. şi N.M. au recunoscut întocmirea actelor false de către inculpatul N.M., şi folosirea acestora de către inculpata N.A.M. pentru obţinerea creditelor, dar au susţinut că inculpata N.A.M., prin veniturile realizate de la mai multe societăţi comerciale îndeplinea condiţiile de acordare a creditelor. De precizat că în cursul urmăririi penale, inculpaţii nu au recunoscut falsificarea adeverinţei de salariu şi a copiei de pe cartea de muncă a inculpatei N.A.M.
La data de 23 mai 2012 a fost întocmit de către I.P.J. Giurgiu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, care a concluzionat că "scrisul de mână de pe adeverinţa de salariu din 31 ianuarie 2011, cu antetul I.N.G.B., a fost executat de către N.M.", concluzie care a fost confirmată şi de raportul de expertiză criminalistică din 27 noiembrie 2012 al Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti.
De asemenea, prin declaraţiile date, martora P.A., director la SC A.V. SA a precizat că nu a întocmit nicio adeverinţă de salariu pentru inculpaţi, în care să se menţioneze un venit de 4.200 RON, întrucât cunoştea că inculpata N.A.M. realizează venituri de doar 1.200 RON la societatea sus-menţionată.
În ceea ce priveşte veniturile obţinute de inculpata N.A.M., cu adresa nr. 61690/2012 a Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Giurgiu - au fost înaintate fişele fiscale privind veniturile din salarii obţinute de aceasta pe anul 2010 din care rezultă că avea venituri de la mai multe societăţi comerciale, venituri ce însumează lunar 1.900 RON brut, această sumă reprezentând veniturile totale din salarii. Astfel, la SC A.V. SA are un venit brut de 1.200 RON, la SC M.P.I.E. SRL are un venit brut lunar de 100 RON, la SC E.R.E. & S.M. are un venit brut lunar de 300 RON, la SC E.F. SRL are un venit brut lunar de 300 RON, iar la SC E.M.I. SRL nu a avut decât în primele trei luni ale anului 2010 un venit lunar brut de 300 RON.
Inculpata N.A.M. a depus la dosarul de urmărire penală şi un contract individual de muncă, neînregistrat, încheiat cu SC M.G.N.A.C. SRL la data de 13 decembrie 2011, deci la aproape 11 luni de la comiterea faptei, ce are înscris ca salariu brut suma de 4.277 RON, contract ce nu reprezintă altceva decât un înscris constituit pro causa, pentru a împiedica tragerea sa la răspundere penală. De altfel, dacă chiar ar fi obţinut suma de 4.200 RON, inculpaţii nu ar fi fost nevoiţi să falsifice actele de venituri pentru obţinerea creditelor. De asemenea, este neconcludentă susţinerea inculpaţilor, prin care se arată că deţin bunuri imobiliare de valoare, fiind fără legătură cu cererea de creditare formulată.
Pe parcursul urmăririi penale, inculpaţii au dat dovadă de indiferenţă faţă de conflictul cu normele de drept penal, urmărirea penală desfăşurându-se anevoios ca urmare a tergiversării inutile a cauzei de către ei, aspect ce rezultă şi din interceptarea convorbirii telefonice purtată de aceştia în data de 12 octombrie 2012 ora 10:41:45, în care inculpatul, avocat N.M. încercă să-şi liniştească concubina, adresând ameninţări la adresa procurorului de caz: "las că mă ocup eu de ei (n.n.: procurorul de caz) .. uşurel aşa le vine rândul".
Mai mult decât atât, N.A.M. a formulat plângere penală împotriva organelor de cercetare penală din cadrul I.P.J. Giurgiu - Serviciul de Investigare a Fraudelor - precum şi împotriva procurorului I.R. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, plângeri penale care au fost soluţionate prin Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 9 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin referatul din 27 septembrie 2012, s-a solicitat autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicărilor telefonice ale terminalelor celor doi inculpaţi pentru o perioadă de 20 de zile, cerere ce a fost admisă, fiind eliberată autorizaţia din 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, tocmai pentru a putea clarifica legăturile infracţionale şi pentru soluţionarea corectă şi completă a cauzei.
Astfel, din ansamblul convorbirilor telefonice transcrise în procese-verbale conform art. 913 C. proc. pen. a rezultat că cei doi învinuiţi se află într-o relaţie de concubinaj ce durează de câţiva ani, aspect confirmat şi de martora P.A., directorul executiv al SC A.V. SA în declaraţia dată în faţa procurorului la data de 15 octombrie 2012. Tot din declaraţia martorei P.A. a reieşit faptul că aceasta se află în relaţii de amiciţie cu inculpata N.A.M. şi că una din ştampilele societăţii SC A.V. SA s-a aflat în posesia inculpatei care îndeplinea funcţia de contabil şef. Din lecturarea transcrierilor, Curtea nu a observat date cu valoare probatorie în cauză, astfel încât nu a putut reţine decât cele menţionate mai sus.
În pofida probelor evidente de vinovăţie menţionate mai sus, inculpaţii, prin apărător, au susţinut că nu le-au fost administrate probe în favoare, la data de 17 septembrie 2013, Curtea respingând cererile acestora întrucât vizau doar tergiversarea cauzei şi acuzarea martorilor de complicitate infracţională.
Reţinând vinovăţia inculpaţilor N.A.M. şi N.M. în comiterea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, instanţa de fond a dispus condamnarea lor la pedepse cu închisoarea a căror executare a fost suspendată condiţionat. La individualizarea judiciară a pedepselor au fost avute în vedere atât gravitatea faptelor deduse judecăţii, dar şi datele ce-i caracterizează pe inculpaţi, apreciindu-se, în raport de împrejurările în care au fost comise infracţiunile şi de profesiile inculpaţilor, că aceştia pot fi reeducaţi fără privare de libertate, chiar dacă în cursul procesului penal au încercat să scape de răspundere penală.
Împotriva sentinţei au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii.
Parchetul a criticat sentinţa sub aspectul greşitei încadrări juridice a infracţiunii de uz de fals reţinută în sarcina inculpatei N.A.M. şi a modalităţii de executare a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi.
Astfel, s-a susţinut că art. 291 din C. pen. care incriminează infracţiunea de uz de fals face referire, pe de o parte, la înscrisul oficial, iar pe de altă parte, la înscrisul sub semnătură privată folosit.
În funcţie de natura înscrisului la care se raportează infracţiunea de uz de fals, atât obiectul juridic special ocrotit penal, cât şi limitele de pedeapsă sunt diferite.
Reţinerea art. 291 C. pen., fără a se preciza care dintre cele două teze este incidentă, presupune săvârşirea a două infracţiuni de fals, respectiv cea prevăzută de art. 290 C. pen. şi cea prevăzută de art. 288 C. pen. Or, instanţa a fost sesizată doar cu infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. (constând în falsificarea adeverinţei de venituri de către inculpatul N.M.), în timp ce în privinţa copiei cărţii de muncă nu s-au efectuat cercetări, aceasta fiind considerată de către procuror mijlocul fraudulos folosit de către inculpata N.A.M. la comiterea tentativei la infracţiunea de înşelăciune.
În consecinţă, s-a solicitat reţinerea în sarcina inculpatei N.A.M. a infracţiunii de uz de fals în modalitatea prevăzută de art. 291 teza a II-a C. pen.
În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor s-a susţinut că, prin reţinerea dispoziţiilor art. 81 C. pen. şi prin cuantumul pedepselor la care aceştia au fost condamnaţi, instanţa de fond nu a dat eficienţă tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 din C. pen. Au fost invocate, comportamentul procesual dispreţuitor al inculpatului N.M., nu numai la adresa organelor judiciare, dar şi referitor la actul de justiţie, atitudinea necorespunzătoare adoptată în cursul urmăririi penale, constând în refuzul de a semna procesul-verbal prin care i se aducea la cunoştinţă învinuirea, încercarea ambilor inculpaţi de a induce în eroare organele de urmărire penală în legătură cu veniturile pe care inculpata N.A.M. le-ar fi obţinut, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către ambii inculpaţi prin aceea că nu au dat curs citaţiilor sau mandatelor de aducere emise faţă de ei, aspecte care în opinia parchetului impun ca modalitate de executare a pedepselor, aplicarea art. 861 C. pen. referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor.
Inculpata N.A.M., prin apărătorul ales, a solicitat achitarea în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., nici sub aspectul laturii obiective, nici al celei subiective.
În esenţă, inculpata şi-a motivat cererea de achitare pe faptul că din probele administrate în cauză rezultă că a avut reprezentarea că îndeplineşte condiţiile impuse de bancă pentru acordarea împrumutului solicitat, neavând intenţia de a crea acesteia un prejudiciu, folosirea documentelor întocmite în fals datorându-se, pe de o parte, sugestiilor venite de la funcţionarii I.N.G.B., de a prezenta acestora o singură adeverinţă de venit, iar pe de altă parte, împrejurării că a înţeles (recunoaşte că în mod greşit) că, din moment ce adeverinţa de venit, chiar dacă a fost întocmită în fals, consemnează venitul obţinut de la o singură societate similar cu venitul net obţinut de la mai multe societăţi în cadrul cărora îşi desfăşura activitatea, acest aspect nu poate avea conotaţii şi consecinţe de natură penală. A mai arătat inculpata că în urma discuţiilor pe care le-a avut cu martorul P.M. - directorul I.N.G.B., Sucursala Giurgiu - a înţeles că depunerea documentelor respective la dosarul de creditare nu reprezintă decât o formalitate.
În ce priveşte infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 din C. pen., sus-numita inculpată a solicitat să se constate că această faptă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, faţă de modul concret în care a fost săvârşită şi de poziţia sa subiectivă - aceea de a nu încălca legea deşi, potrivit propriilor susţineri, a uzat de un document întocmit în fals - şi în consecinţă, că sunt aplicabile prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., iar soluţia ce se impune a fi pronunţată este aceea de achitare şi de aplicare a uneia din sancţiunile administrative prevăzute în art. 91 C. pen.
Inculpatul N.M., prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu a beneficiat de asistenţă juridică calificată, apărătorul care i-a asigurat apărarea nefiind avocat înscris în tabloul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
În subsidiar, sus-numitul inculpat a solicitat achitarea în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. - pentru complicitate la tentativă la infracţiunea de înşelăciune - deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei fapte sub aspectul laturii subiective.
În ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a solicitat să se constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., deoarece fapta respectivă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi să se dispună achitarea sa cu consecinţa aplicării uneia din sancţiunile administrative prevăzute de art. 91 C. pen.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 7 noiembrie 2013 şi a avut prim termen de judecată la 17 martie 2014 când, la cererea inculpatei N.A.M., instanţa a amânat cauza la data de 26 mai 2014 pentru a da posibilitatea acesteia să-şi angajeze apărător.
La termenul sus-menţionat, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţia părţilor dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale şi a recalificat recursurile declarate în cauză ca fiind apeluri.
La termenul de judecată din data de 26 mai 2014, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (4) C. proc. pen., a procedat la ascultarea inculpaţilor N.M. şi N.A.M. şi a admis în parte probele propuse în apărare de către aceştia respectiv, proba cu înscrisuri cerută de inculpata N.A.M. şi reaudierea martorului P.M. solicitată de inculpatul N.M.
Totodată, s-a admis cererea inculpatului N.M. de a face demersuri pentru a prezenta un înscris din care să rezulte că s-a împăcat cu reprezentanţii părţii vătămate.
Examinând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialelor din dosarul cauzei, precum şi a probelor administrate în faţa instanţei de apel, aşa cum cer dispoziţiile art. 420 alin. (8) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este fondat numai apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Prealabil însă, se va analiza cererea apelantului inculpat N.M. prin care a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, motivat de faptul că nu a beneficiat de asistenţa juridică calificată, apărătorul care l-a asistat neavând calitatea de avocat.
Potrivit dispoziţiilor art. 90 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. [art. 171 alin. (3) din C. proc. pen. anterior, în vigoare la data judecării cauzei de către instanţa de fond] asistenţa juridică a sus-numitului apelant inculpat în cursul judecăţii era obligatorie, deoarece una dintre infracţiunile pentru care acesta a fost trimis în judecată, şi anume, complicitatea la tentativa la infracţiunea de înşelăciune, era pedepsită cu închisoarea mai mare de 5 ani.
În conformitate cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. [art. 197 alin. (2) din C. proc. pen. anterior, în vigoare la data judecării cauzei de către instanţa de fond], determină întotdeauna aplicarea nulităţii, încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a inculpatului când asistenţa este obligatorie.
Din actele dosarului rezultă că la instanţa de fond, inculpaţii N.M. şi N.A.M. au fost asistaţi de avocatul ales T.M.S. care, potrivit relaţiilor furnizate de Baroul Giurgiu este avocat definitiv în cadrul acestui barou din data de 4 februarie 2008. Acelaşi apărător a acordat asistenţă juridică inculpatei N.A.M., la cererea acesteia, în cursul urmăririi penale.
Susţinerea apelantului inculpat în sensul că apărătorul care l-a asistat la instanţa de fond nu are calitatea de avocat, învederată pentru prima oară în faţa instanţei de apel, nu poate fi primită.
Pe de o parte, potrivit art. 6 din Statutul profesiei de avocat, alegerea avocatului, precum şi orice activitate desfăşurată de acesta, în condiţiile legii, este liberă. Nimeni nu poate impune unei persoane un apărător, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, privitoare la apărarea din oficiu sau la apărarea gratuită.
Pe de altă parte, este greu de presupus că apelantul inculpat, el însuşi avocat, nu s-a interesat de situaţia apărătorului T.S.M., pe care l-a angajat personal pentru a-i asigura apărarea la instanţa de fond.
Prin urmare, cererea apelantului inculpat N.M. de a se constata nulitatea absolută a actelor efectuate la instanţa de fond nu este întemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare.
În ce priveşte cererea apelantei inculpate N.A.M. de a se dispune achitarea pentru tentativă la infracţiunea de înşelăciune, pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei fapte, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.
În cazul variantei tip a infracţiunii de înşelăciune incriminată în art. 215 alin. (1) din C. pen. în vigoare la data faptelor, elementul material constă în orice acţiune frauduloasă de amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Dispoziţiile art. 215 alin. (3) din C. pen. anterior (în vigoare la data faptelor) cer, în plus, faţă de varianta tip a infracţiunii, îndeplinirea a două condiţii specifice şi anume, inducerea în eroare să se producă cu prilejul încheierii sau executării unui contract, respectiv, inducerea în eroare să se fi produs în aşa fel încât, fără acea eroare, cel amăgit nu ar fi încheiat sau nu ar fi executat contractul în condiţiile stipulate, adică amăgirea să fi fost hotărâtoare pentru persoana înşelată.
Prima variantă agravată a înşelăciunii, cea incriminată în art. 215 alin. (2) din C. pen. anterior (în vigoare la data faptelor), se caracterizează prin aceea că inducerea în eroare a unei persoane se realizează prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Urmarea imediată a infracţiunii de înşelăciune constă în crearea unei situaţii de fapt contrare celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârşit acţiunea de inducere în eroare. Pentru ca urmarea imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii de înşelăciune trebuie ca aceasta să fi pricinuit o pagubă.
Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie pe care o cere norma de incriminare pentru ca fapta să constituie infracţiunea de înşelăciune este intenţia.
Tentativa constă, potrivit art. 20 din C. pen. anterior (în vigoare la data faptelor) în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Raportând consideraţiile teoretice sus-menţionate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că apelanta inculpată, prezentând martorei B.D.M., funcţionar în cadrul I.N.G.B. - Sucursala Giurgiu - adeverinţa din 31 ianuarie 2011 întocmită de inculpatul N.M., înscris ce atesta în mod nereal faptul că avea un venit de 4.200 RON, mult mai mare decât cel real (1.200 RON brut), precum şi copia carnetului de muncă în cuprinsul căruia a modificat veniturile reale, în loc de 1.200 RON, figurând 4.200 RON, consemnând în loc de cifra 1 cifra 4, deşi veniturile obţinute de la SC A.V. SA, unitatea emitentă a adresei sus-menţionate, nu depăşeau 1.200 RON şi semnând contractele pentru acordarea creditelor, a pus în executare hotărârea infracţională luată, anume aceea de a induce în eroare reprezentanţii băncii, prin folosirea de mijloace frauduloase - copia carnetului de muncă -, cu ocazia încheierii contractelor de credit, în scopul obţinerii unor sume de bani mai mari decât cele la care avea dreptul, acţiuni ce se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, executare care a fost însă întreruptă datorită intervenţiei reprezentanţilor I.N.G.B. Bucureşti - Sediul Central - care, urmare sesizării făcute de către martorul P.M., a respins cererea inculpatei.
Apărările apelantei inculpate în sensul că realiza venituri şi de la alte societăţi, care cumulate depăşeau cuantumul sumei cerute pentru a obţine creditele solicitate, respectiv că la sugestia directorului I.N.G.B. - Sucursala Giurgiu - a depus o singură adeverinţă în care a înscris veniturile obţinute de la toate societăţile în cadrul cărora desfăşura activitate nu sunt susţinute de probele administrate în cauză.
În declaraţiile date atât în faza de urmărire penală, cât şi la instanţa de fond şi ulterior în faţa instanţei de apel, martorul P.M., directorul I.N.G.B. - Sucursala Giurgiu - a declarat că, deşi nu-şi mai aminteşte dacă a discutat cu apelanta inculpată, cu certitudine aceasta a obţinut informaţiile necesare pentru obţinerea creditului de la colega sa, martora B.D.M., iar în urma verificării dosarului de creditare care i-a fost prezentat de către cea din urmă a avut o suspiciune legată de venitul înscris pe adeverinţa nr. x/2011, în principal, datorită modificării sumei trecute pe copia cărţii de muncă, fapt ce l-a determinat să sesizeze conducerea centrală a băncii care în urma verificărilor, a dispus respingerea cererii de împrumut formulată de apelantă, soluţie comunicată şi acesteia. A mai declarat martorul că în cazul în care solicitantul unui credit ar fi lucrat la mai multe firme, trebuia să aducă adeverinţe de la fiecare loc de muncă, precum şi copiile contractelor de muncă aferente.
Referitor la susţinerea apelantei inculpate în sensul că, în mod greşit, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de fond au avut în vedere veniturile rezultate din fişele fiscale şi nu cele rezultate din contractele depuse la dosar, nu este întemeiată.
În cursul urmăririi penale, apelanta inculpată a depus la dosar, abia la data de 13 decembrie 2011, deci la aproape 11 luni de la comiterea faptei, contractul individual de muncă încheiat cu SC M.G.N.A.C. SRL, neînregistrat, în care este trecut salariul brut de 4.277 RON, înscris care în mod corect a fost apreciat de către procuror ca reprezentând o probă pro causa, folosită de inculpată pentru a împiedica tragerea ei la răspundere penală.
La instanţa de apel, inculpata a depus adeverinţe din care rezultă veniturile obţinute de la SC D.&D.H. SRL (900 RON venit lunar brut din care 600 RON venit net); SC L.C. SRL (250 RON venit lunar brut, din care, 176 RON venit lunar net) şi SC H.E.P. SRL (venit lunar brut 250 RON, din care venit lunar net, 176 RON) însă, din sus-menţionatele înscrisuri rezultă că a fost angajată la societăţile comerciale sus-menţionate din data de 11 decembrie 2013, deci ulterior comiterii faptelor deduse judecăţii - 2 februarie 2011.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a avut în vedere veniturile inculpatei menţionate în fişele fiscale pe anul 2010 şi care însumează suma de 1.900 RON, inferioară celei necesare pentru obţinerea creditelor.
Sub aspectul laturii subiective, este evident că apelanta inculpată a comis fapta cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit şi anume, obţinerea unor credite mai mari decât ar fi avut dreptul şi care - dacă hotărârea infracţională de inducere în eroare a reprezentanţilor băncii ar fi fost dusă la capăt -, ar fi reprezentat un folos material injust obţinut de ea.
Prin urmare, cererea apelantei inculpate de a se constata neîntrunirea elementelor constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune şi a se dispune achitarea sa, este neîntemeiată.
În ce-l priveşte pe apelantul inculpat N.M., Înalta Curte constată că probele administrate în cauză dovedesc dincolo de orice dubiu, existenţa complicităţii la tentativa la infracţiunea de înşelăciune pentru care a fost trimis în judecată şi comiterea acesteia cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Complicitatea ca formă a participaţiei penale constă potrivit art. 26 alin. (1) din C. pen. anterior, în vigoare la data faptelor [art. 48 alin. (1) din noul C. pen.] în fapta persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Din definiţia dată complicităţii rezultă că ceea ce caracterizează această formă a participaţiei penale este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea faptei.
Prin activitatea sa, complicele nu determină şi nici nu săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci el creează condiţiile favorabile pentru ca autorul să comită fapta mai repede, mai uşor şi mai sigur.
Înlesnirea, ca act de complicitate, vizează acele activităţi efectuate de complice anterior săvârşirii faptei de către autor.
Sub aspectul laturii subiective, actele de complicitate trebuie efectuate cu intenţie, adică făptuitorul (complicele) să prevadă, să urmărească sau să accepte producerea rezultatului faptei săvârşite de autor.
Din probele administrate în cauză rezultă că apelantul inculpat N.M. a completat adeverinţa din 31 ianuarie 2011 - care, în realitate, trebuia completată şi semnată de către martora P.A., în calitate de director al SC A.V. SA, - atestând date neconforme realităţii referitoare la veniturile obţinute de inculpata N.A.M., concubina sa, - 4.200 RON - mai mari decât cele obţinute de aceasta şi a ştampilat-o cu una dintre ştampilele societăţii ce se afla în posesia inculpatei, aceasta având funcţia de contabil şef în cadrul societăţii sus-menţionate. După completarea adeverinţei (din raportul de expertiză criminalistică din 27 noiembrie 2012 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti rezultă că adeverinţa de salariu din 31 ianuarie 2011 a fost completată de N.M.), apelantul inculpat a înmânat-o inculpatei N.A.M. pentru ca aceasta să o folosească în încercarea de a induce în eroare funcţionarii din cadrul I.N.G.B., Sucursala Giurgiu, pentru a obţine un folos injust la care nu era îndreptăţită - dat fiind cuantumul real al veniturilor obţinute, 1.200 RON -, constând într-un credit de nevoi personale în valoare de 60.000 RON şi o linie de credit card reîncărcabilă "E.R." în valoare de 9.000 RON.
Sub aspectul laturii subiective, apelantul inculpat a acţionat cu intenţie directă, el având reprezentarea faptului că prin folosirea de către inculpată a adeverinţei false întocmită de el pentru inducerea în eroare a funcţionarilor din cadrul I.N.G.B., Sucursala Giurgiu, aceasta urma să obţină un folos material injust, rezultat ce nu s-a produs datorită intervenţiei conducerii centrale a băncii care, constatând existenţa unor nereguli în cuprinsul înscrisurilor prezentate, a respins cererea de creditare formulată de inculpată.
Referitor la cererile apelanţilor inculpaţi de a se constata că infracţiunile de uz de fals (reţinută în sarcina inculpatei N.A.M.), respectiv de fals în înscrisuri sub semnătură privată (reţinută în sarcina inculpatului N.M.) nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 181 din C. pen. anterior, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.
Modul şi împrejurările în care apelanţii inculpaţi au săvârşit faptele (prin falsificarea de către inculpatul N.M. a datelor referitoare la veniturile obţinute în realitate de către inculpata N.A.M.), scopul urmărit de inculpaţi şi anume, folosirea înscrisului falsificat (adeverinţa nr. x/2011) pentru inducerea în eroare a reprezentanţilor unităţii bancare I.N.G.B. - Sucursala Giurgiu - pentru obţinerea unor credite la care inculpata N.A.M. nu avea acces, mijloacele frauduloase folosite cu ocazia încheierii de către inculpată a contractului de credit, urmarea care s-ar fi putut produce dacă reprezentanţii băncii nu ar fi intervenit şi anume, prejudicierea acesteia cu suma totală de 96.000 RON cerută de inculpată, persoana apelanţilor - inculpatul fiind avocat, calitate ce îl obliga la respectarea legii -, poziţia procesuală adoptată de ambii inculpaţi în faza de urmărire penală, de a nu se prezenta în faţa procurorului decât în urma emiterii de mandate de aducere pe numele lor, sunt aspecte ce imprimă celor două fapte gradul de pericol social al unei infracţiuni şi care exclud incidenţa prevederilor art. 181 şi ale art. 91 din C. pen. anterior şi aplicarea faţă de ei a unei sancţiuni cu caracter administrativ.
În ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că acesta este fondat numai în ceea ce priveşte critica vizând încadrarea juridică a infracţiunii de uz de fals reţinută în sarcina inculpatei N.A.M., prin nereţinerea la art. 291 C. pen. a tezei a II-a.
Dispoziţiile art. 291 C. pen. prevăd că uzul de fals constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
În funcţie de natura înscrisului la care se raportează infracţiunea de uz de fals, obiectul juridic special este diferit, după cum uzul de fals priveşte un înscris oficial sau un înscris sub semnătură privată.
Astfel, dacă înscrisul fals folosit este un înscris oficial, obiectul juridic special al infracţiunii este format din relaţiile sociale referitoare la încrederea publică acordată unor atare înscrisuri.
Dacă înscrisul fals folosit este un înscris sub semnătură privată, obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire înscrisurile sub semnătură privată.
De asemenea, obiectul material al infracţiunii este diferit, fiind reprezentat de un înscris oficial, adică înscrisul ce emană de la o unitate din cele prevăzute în art. 145 din C. pen. anterior sau care aparţine unei asemenea unităţi, când infracţiunea se referă la un atare tip de înscris sau de un înscris sub semnătură privată, adică orice înscris care emană de la o persoană particulară, poartă o semnătură şi este susceptibil de a produce efecte juridice, dacă infracţiunea se referă la acest tip de înscris.
Nu în ultimul rând, regimul sancţionator este diferit, respectiv pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani (în cazul când înscrisul fals este unul oficial) şi de la 3 luni la 2 ani sau amendă (când înscrisul fals este unul sub semnătură privată).
Reţinerea în sarcina inculpatei N.A.M. a dispoziţiilor art. 291 C. pen. fără menţionarea tezei incidente, raportat la natura înscrisului fals folosit, presupune săvârşirea de către aceasta, pe lângă infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.) şi infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale (art. 288 C. pen., pentru această din urmă infracţiune neefectuându-se însă cercetări şi instanţa nefiind sesizată). Având în vedere natura înscrisului falsificat de inculpatul N.M. - adeverinţa din 31 ianuarie 2011, care este un înscris sub semnătură privată - şi care a fost folosit de inculpata N.A.M. pentru a produce consecinţe juridice, în sarcina acesteia trebuiau reţinute dispoziţiile art. 291 alin. (1) teza a II-a C. pen.
În ce priveşte critica vizând individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor de către instanţa de fond, Înalta Curte constată că s-a făcut cu respectarea de către instanţa de fond a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 din C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei trebuie avute în vedere nu numai împrejurările ce agravează răspunderea penală - menţionate de procuror în motivele de recurs, recalificat apel, scrise şi susţinute oral cu ocazia dezbaterii apelurilor -, ci şi datele ce caracterizează persoana inculpaţilor.
Conduita corespunzătoare a inculpaţilor anterior comiterii faptelor deduse judecăţii, lipsa antecedentelor penale, împrejurarea că infracţiunea de înşelăciune nu s-a consumat, deci nu s-a produs o pagubă în patrimoniul părţii vătămate, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de înşelăciune, cea mai aspru pedepsită (1 an şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni potrivit C. pen. anterior, 6 luni la 2 ani şi 6 luni conform noului C. pen.) sunt aspecte care în opinia Înaltei Curţi justifică menţinerea, atât a cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor, cât şi a modalităţii de executare a acestora. În consecinţă, cererea parchetului de a se suspenda sub supraveghere pedepsele aplicate inculpaţilor, nu este întemeiată.
Întrucât de la data săvârşirii infracţiunilor deduse judecăţii şi până la judecarea definitivă a cauzei a intrat în vigoare noul C. pen., Înalta Curte va analiza cauza din perspectiva legii penale mai favorabile inculpaţilor, aşa cum cer dispoziţiile art. 13 din C. pen. anterior (art. 5 din noul C. pen.).
Determinarea caracterului "mai favorabil" al legii penale are în vedere o serie de elemente cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Prin urmare, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.
Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze (în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 853/2 decembrie 2011 şi nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20 mai 2014).
Revenind la speţă, se constată că legea penală mai favorabilă apelanţilor inculpaţi este C. pen. anterior pentru următoarele considerente:
Este adevărat că pentru infracţiunea de înşelăciune rămasă în faza de tentativă, art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) din C. pen. anterior prevedea o pedeapsă de la 1 an şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni închisoare, iar art. 32 raportat la art. 244 alin. (2) din C. pen. în vigoare prevede limite de pedeapsă mai mici de la 6 luni la 2 ani şi 6 luni închisoare şi posibilitatea împăcării părţilor (deşi inculpatul N.M. a cerut un termen pentru a se împăca cu reprezentanţii I.N.G.B. - Sucursala Giurgiu, aceasta nu a fost posibilă, potrivit chiar susţinerilor inculpatului).
În ce priveşte infracţiunea de uz de fals, limitele de pedeapsă prevăzute în art. 291 alin. (1) teza a II-a din C. pen. anterior sunt identice cu cele prevăzute în C. pen. în vigoare (art. 323 teza a II-a C. pen.), respectiv închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată era pedepsită potrivit art. 291 din C. pen. anterior cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar potrivit art. 322 din C. pen. în vigoare, este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Prin urmare, numai pentru tentativa la infracţiunea de înşelăciune (reţinută în sarcina apelantei inculpate N.A.M.) respectiv pentru complicitatea la tentativa la infracţiunea de înşelăciune (reţinută în sarcina apelantului inculpat N.M.), noul C. pen. prevede limite de pedeapsă mai mici.
Analizând însă legea penală mai favorabilă în ansamblul ei se constată pe de o parte, că pedepsele de câte 2 ani închisoare aplicate apelanţilor inculpaţi pentru tentativa la infracţiunea de înşelăciune, respectiv pentru complicitate la tentativă la infracţiunea de înşelăciune se situează între limitele prevăzute de noul C. pen. care sunt între 6 luni şi 2 ani şi 6 luni, iar pe de altă parte, că potrivit art. 34 din C. pen. anterior, în caz de concurs de infracţiuni, când s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea, inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea la care se poate adăuga un spor, în timp ce, conform art. 39 din C. pen. actual, inculpatul care a comis un concurs de infracţiuni şi care a fost condamnat numai la pedepse cu închisoarea, urmează să execute pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Or, obligativitatea aplicării sporului, prevăzută de C. pen. în vigoare, conduce automat la o pedeapsă rezultantă mai mare decât cea de 2 ani închisoare stabilită de instanţa de fond în baza dispoziţiilor din C. pen. anterior.
În consecinţă, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., se va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi se va desfiinţa în parte sentinţa numai în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei N.A.M. pe care o completează în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 291 alin. (1) teza a II-a C. pen.
Neconstatându-se din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei, se vor menţine celelalte dispoziţii ale acesteia.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se vor respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii N.M. şi N.A.M.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. apelanţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariile datorate avocaţilor din oficiu urmând a fi avansate din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 454/F din 24 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Desfiinţează sentinţa penală atacată, numai în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei N.A.M., pe care o completează în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 291 alin. (1) teza a II-a C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii N.A.M. şi N.M. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Obligă apelanta intimată inculpată N.A.M. la plata sumei de 275 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă apelantul intimat inculpat N.M. la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 269/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 263/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
