ICCJ. Decizia nr. 2500/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.), traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2500/2014
Dosar nr. 1479/116/2013
Şedinţa publică din data de 09 septembrie 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 351/A din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.V. împotriva Sentinţei penale nr. 156 din 24 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare statului, din care onorariul parţial pentru avocatul desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 156 din 24 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală, s-a respins cererea de achitare formulată de inculpatul D.V., pentru infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, prin apărător, din infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969.
În baza art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul D.V. la 3 ani închisoare şi la 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. din 1969.
În baza art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat acelaşi inculpat la 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 şi art. 35 C. pen. din 1969, s-a dispus ca inculpatul D.V. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. din 1969.
În baza art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă durata reţinerii şi a arestării preventive de la 25 martie 2013 la 01 aprilie 2013.
În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. din 1969 începând de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei.
În baza art. 861 - 862 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor principale şi accesorii pe o durată de 6 ani, termen de încercare care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În baza art. 863 C. pen. din 1969, s-au stabilit în sarcina inculpatului următoarele obligaţii/măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune din cadrul Tribunalului Călăraşi;
b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile;
c) să comunice şi justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice orice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
S-a dispus ca datele prevăzute la lit. b) - d) să fie comunicate de către inculpat Serviciului de Probaţiune din cadrul Tribunalului Călăraşi.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. din 1969 cu privire la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
S-a luat act că s-a recuperat suma de 1.400 lei pretinsă de inculpat şi nu se impune confiscarea.
În baza art. 191 C. proc. pen. din 1968 a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi din data de 17 iunie 2013 (Dosar nr. 95/P/2013), înregistrat la Tribunalul Călăraşi sub nr. 1479/116/2013, a fost trimis în judecată inculpatul D.V., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969.
S-a constatat, pe baza mijloacelor de probă administrate (declaraţii inculpat, declaraţii martori, procese-verbale de redare a conţinutului convorbirilor înregistrate în mediul ambiental, fişă de cazier, proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală) că în cursul lunii decembrie 2012, profitând de calitatea sa de membru în Comisia de atribuire a unor locuinţe din fondul locativ de stat din cadrul Primăriei Călăraşi, inculpatul D.V. i-a pretins denunţătoarei T.D.Ş. suma de 1.400 lei (bani pe care să-i împartă unor membri din comisie) pentru a-i facilita acesteia obţinerea unei locuinţe cu destinaţie socială.
În timpul urmăririi penale, faţă de D.V. s-a luat măsura reţinerii pe o durată de 24 ore apoi, după punerea în mişcare a acţiunii penale pentru cele două infracţiuni, s-a solicitat Tribunalului Călăraşi arestarea preventivă a acestuia.
Prin Încheierea penală nr. 60 din 26 martie 2013, Tribunalul Călăraşi a admis propunerea de arestare a inculpatului D.V., iar prin Decizia penală nr. 114 din 01 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, admiţând recursul inculpatului, a dispus revocarea măsurii preventive şi punerea acestuia în libertate.
Audiat în instanţă la termenul din 01 august 2013, inculpatul D.V. şi-a păstrat poziţia de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
A susţinut că cunoaşte de mai mult timp familia denunţătoarei şi, după începerea activităţii de consilier şi membru în Comisia de fond locativ, a fost contactat (la sediul partidului) de denunţătoare, care l-a întrebat dacă i-a văzut dosarul şi i-a spus că e dispusă să facă orice, să dea şi o masă pentru a putea să se mute din locuinţa pe care o ocupă (ofertă pe care inculpatul nu pretinde că ar fi respins-o, ci doar că i-ar fi dat altă semnificaţie de cinste "de casă nouă").
După întâlnirea din septembrie, a arătat inculpatul că s-a mai întâlnit cu denunţătoarea în luna noiembrie, aceasta interesându-se dacă inculpatul i-a văzut dosarul şi dacă mai are nevoie de acte, inculpatul răspunzându-i că nu a văzut actele, dosarul denunţătoarei fiind repartizat altui colectiv.
A declarat că, la sfârşitul lunii noiembrie 2012 s-a definitivat lista şi procesul-verbal prin care se propunea spre aprobare Consiliului Local lista de priorităţi pentru primirea de locuinţe, documentul fiind afişat pentru public până la adoptarea actului de către Consiliul Local Călăraşi.
A precizat că Hotărârea Consiliului local s-a dat la sfârşitul lunii decembrie şi că nu a mai vorbit cu denunţătoarea până în februarie. A afirmat că dosarul denunţătoarei se află pe listă la ordinea 28 în condiţiile în care urma să se dea în folosinţă 58 de locuinţe.
Inculpatul a declarat că soţia lui s-a întâlnit în luna februarie cu denunţătoarea şi au discutat despre un loc de muncă, pentru că denunţătoarea T.D.Ş. se angajase şi putea să vorbească şi pentru inculpat. Legat de acest subiect, inculpatul a declarat că a mai sunat-o în luna februarie, iar în luna martie denunţătoarea l-a sunat, cerându-i să se întâlnească, lucru pe care l-au făcut la data de 18 martie, la Consiliul Judeţean.
A arătat inculpatul că, la această întâlnire, denunţătoarea l-a întrebat când se dau apartamentele şi ce trebuie să dea sau să facă. A aflat că locuinţele se dau în iunie, după finalizarea lor şi că, văzând că femeia insistă, a "căzut în capcană" (la momentul acela neavând serviciu).
A afirmat inculpatul D.V. că de la denunţătoare a venit ideea/propunerea să ofere sume de bani membrilor comisiei, fără a afirma el că se va ocupa să "împartă" aceşti bani, însă probabil aşa s-a înţeles.
A declarat că, în dimineaţa zilei de 25 martie, denunţătoarea l-a sunat, dar că nu a auzit telefonul, aşa că atunci când s-a trezit şi a văzut apelul, a sunat-o el pe denunţătoare, care i-a comunicat că o să vină la el acasă în 10 - 15 minute şi când a venit, i-a înmânat banii - 1.400 lei - spunând că-i dă pe toţi, ca să nu-i cheltuiască.
A pretins că, dacă făcea acest serviciu, nu avea niciun avantaj şi că nu discutase această problemă cu ceilalţi membri ai comisiei şi a mai declarat că denunţătoarea a repartizat sumele (500 pentru C.G. şi câte 300 pentru trei membri din comisie).
Poziţia adoptată la urmărirea penală a pus-o inculpatul pe seama tulburării provocate de efectuarea percheziţiei domiciliare. A precizat că nu intenţiona să dea banii celorlalţi membrii ai comisiei şi s-a gândit să-i păstreze pentru el.
A arătat că nu avea de ce să le dea bani celorlalţi, denunţătoarea fiind pe lista de priorităţi şi a declarat că nu a vorbit cu denunţătoarea despre trecerea sau menţinerea pe lista de priorităţi.
Inculpatul a considerat că nu putea să influenţeze repartizarea locuinţelor.
A fost audiată şi martora denunţătoare T.D.Ş., care a precizat că-şi menţine declaraţiile date în cauză. A arătat că, în campania electorală din 2012, a fost rugată de vecinii ei să întrebe la partid - P.D.L. - dacă există posibilitatea cumpărării locuinţelor, locatarii necunoscând regimul lor (locuinţe sociale sau altfel). Inculpatul era consilier local şi putea să se intereseze, acesta cerându-i o copie a contractului ei de închiriere (contract expirat cu doi înainte). A apelat la inculpat prin aceea că-l cunoştea de la partid şi pentru că a lucrat o perioadă în presă, cu fratele denunţătoarei. A declarat că inculpatul i-a promis că se va interesa dacă poate obţine o locuinţă din fondul locativ de stat pentru că nu mai avea titlu pentru ocuparea locuinţei şi avea o cerere depusă la primărie încă din 2008 sau 2009.
Denunţătoarea a afirmat că inculpatul i-a spus că "s-a rezolvat" (cu referire la introducerea pe lista de priorităţi), discuţiile fiind purtate în perioada octombrie - noiembrie 2008, însă ulterior tot inculpatul i-a comunicat că cineva din comisie nu este de acord cu includerea ei pe liste, acea persoană impunând criteriile datoriilor solicitanţilor.
A mai declarat că avea restanţe la gaze şi la apă şi că, după obţinerea listelor de datornici de către comisie, inculpatul a venit la "partid" şi i-a făcut scandal pentru că figura pe acele liste, spunându-i că dacă nu-şi achită datoriile, îi va lua locul pe liste o persoană care a formulat cerere în august 2012. A arătat martora că a achitat datoriile cu ajutorul părinţilor şi că inculpatul i-a spus să "fie drăguţă cu ei" dacă se rezolvă. A mai menţionat că lista s-a afişat pe 12 decembrie şi se afla la poziţia 28 şi că pe 13 decembrie a sunat-o inculpatul care a întrebat-o dacă a văzut lista şi i-a comunicat că consilierii nu mai vor o masă, ci bani în două tranşe, la momentul acela şi la repartiţie.
Martora a mai arătat că inculpatul D.V. ţinea legătura cu ea, interesându-se care a fost rezultatul anchetei sociale, cerându-i să se întâlnească înainte de şedinţa de consiliu pentru a stabili cuantumul sumelor (acest episod fiind în luna ianuarie).
Până la următoarea întâlnire, a formulat autodenunţul, după care l-a sunat pe inculpat să se întâlnească, stabilind tot atunci şi locul - centrul de Cultură din spatele Consiliului Judeţean. La întâlnirea respectivă inculpatul i-a comunicat sumele de bani pe care le avea de dat şi tranşele (500 lei în prima zi de luni înainte de 28 martie).
A mai arătat că în ziua stabilită s-a deplasat la domiciliul inculpatului, că i-a dat banii, spunându-i că sunt toţi şi că, nu-i ţine acasă ca să nu-i cheltuiască. A făcut precizarea că după ce i-a dat banii, inculpatul a asigurat-o că situaţia ei se rezolvă şi că a vorbit şi cu viceprimarul D.M.
La întrebările apărării, a declarat că discuţia despre masa pe care urma să o dea, s-a purtat în prezenţa mamei sale, în faţa primăriei şi că nu a pornit de la ea oferta cu masa sau cu banii, ci de la inculpat.
A avut o neînţelegere cu secretara comisiei, persoană care i-a reproşat că vrea altă locuinţă, dar şi că era susţinută de inculpat.
De la inculpat a aflat că există posibilitatea excluderii sale de pe lista de priorităţi pe motiv că avea altă locuinţă închiriată pe durată determinată.
În apărare, s-a solicitat administrarea probei cu acte şi martori - unul despre situaţia de fapt şi un martor în circumstanţiere.
Inculpatul a depus următoarele acte: listing cu apelurile de pe şi la un telefon al inculpatului; lista de priorităţi cuprinzând persoanele îndreptăţite să primească o locuinţă socială în 2013, întocmită de Comisia de analiză a cererilor de locuinţe din cadrul Primăriei Călăraşi; Hotărârea nr. 115 din 12 decembrie 2012 a Consiliului Local Călăraşi; Hotărârea 36 din 26 iulie 2012; procesul-verbal din 17 septembrie 2012 cuprinzând criteriilor de selecţie a solicitărilor pentru locuinţă; Hotărârea nr. 1 din 10 octombrie 2012; procesul-verbal din 29 noiembrie 2012.
Martorul C.G., menţinând declaraţiile date în cauză, a precizat că este în comisia de analiză a solicitărilor pentru locuinţe, aprobată prin H.C.L. (preşedinte fiind viceprimarul D.M.). A declarat că pe inculpat îl cunoaşte pentru că făceau parte din aceeaşi comisie, dar că nu a discutat cu acesta despre introducerea vreunei persoane pe lista de priorităţi pentru repartizarea unei locuinţe. Pe denunţătoare o cunoştea (care a obţinut o locuinţă socială de la fostul primar) şi a aflat că soţul ei are dosar/cerere pentru repartizarea unei locuinţe sociale (dar că acest lucru l-a aflat după cele întâmplate cu inculpatul D.V.). A mai menţionat faptul că a fost simplu membru în comisie, evitând atribuţiile de conducere deoarece cunoaşte mulţi cetăţeni din localitate şi a vrut să evite discuţii despre locuinţe.
Martorul a declarat că nu a primit niciodată bani şi nu a fost invitat la vreo masă de inculpatul D.V. (indiferent cu ce motiv) şi a arătat că, anterior incidentului, nu a auzit ca inculpatul să fi cerut bani sau alte foloase pentru a interveni în repartizarea locuinţelor. N-a observat că inculpatul ar fi intervenit pe lângă cineva din comisie şi că nimeni nu s-a plâns de o astfel de conduită. Despre funcţionarea comisiei, a arătat că aceasta analizează solicitările de repartizare a locuinţelor sociale, întocmeşte un punctaj în baza actelor şi apoi o listă de priorităţi pentru anul următor. Ulterior acestui moment, Consiliul local aprobă sau nu lista propusă şi după rămânerea definitivă a acesteia, propune repartizarea locuinţelor disponibile către persoanele înscrise pe lista respectivă.
A precizat că este director al S.P.C.T.A.F.L., calitate în care avea o evidenţă a chiriaşilor rău platnici şi procedează la acţionarea acestora în judecată în vederea evacuării, comunicând apoi Consiliului Local situaţia apartamentelor libere. A negat faptul că i-ar fi înmânat inculpatului vreo listă cu persoanele evacuate şi cu locuinţele ocupate temporar.
Martora P.F. a declarat că-l cunoaşte pe inculpatul D.V. din 1999 - 2000, pentru că era prieten cu fiul ei (ulterior decedat). A declarat că inculpatul a fost alături de familia ei după decesul fiului, inclusiv după funeralii, între familia martorei şi acesta fiind o relaţie apropiată (exemplu făcând martora cu câteva situaţii în care inculpatul a fost de ajutor). L-a descris ca fiind o persoană chibzuită, socrii ajutând familia să achiziţioneze obiecte de uz casnic şi să amenajeze casa. A fost uimită să afle despre faptă, impresia martorei fiind că inculpatul nu pretinde niciodată nimic pentru serviciile pe care le face.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Martora-denunţătoare T.D.Ş. a formulat un autodenunţ, înregistrat la D.G.A. - S.J.A. Călăraşi la 20 februarie 2013, prin care reclama faptul că inculpatul D.V., profitând de calitatea sa de membru în Comisia de atribuire a unor locuinţe din fondul locativ de stat, aflată în cadrul Primăriei Călăraşi, i-a pretins o sumă de bani pentru a-i facilita obţinerea unei locuinţe cu destinaţie socială.
Inculpatul şi denunţătoarea erau cunoştinţe mai vechi, activând împreună în cadrul campaniilor electorale pentru organizarea locală a P.D.L. Călăraşi.
Denunţătoarea T.D.Ş., având o familie numeroasă, obţinuse o locuinţă cu destinaţie socială în blocul C9, pe durată determinată - 6 ani, acesta fiind motivul solicitării repartizării unei locuinţe dintre cele situate în blocurile care urmau să fie date în folosinţă în anul 2013.
Dosarul depus alăturat cererii (al cărei titular este soţul denunţătoarei, numitul T.D.) şi ale cărui acte sunt depuse în copie în dosarul de urmărire penală, a fost analizat de Comisa de Analiză a solicitărilor, cererea fiind punctată la 43 puncte, astfel încât a ocupat poziţia 28 pe lista de priorităţi supusă aprobării Consiliului local Călăraşi.
în vara anului 2012, inculpatul D.V., consilier local şi membru în Comisia pentru analiza solicitărilor de repartizare a locuinţelor sociale, s-a întâlnit cu denunţătoarea la sediul P.D.L., oferindu-se să o ajute în demersul de a obţine o locuinţă socială, susţinând-o în faţa membrilor comisiei, inculpatul cerându-i denunţătoarei să "dea cel puţin o masă".
Ulterior, inculpatul i-a transmis denunţătoarei că membrii comisiei nu mai vor o masă ci bani, în două tranşe, inculpatul fiind cel care a stabilit "tarifele", 500 lei pentru martorul C.G. şi câte 300 lei pentru fiecare dintre cei trei consilieri despre care inculpatul a afirmat că are nevoie pentru susţinerea denunţătoarei (discuţia din 19 martie 2013).
La data de 25 martie 2013, denunţătoarea T.D.Ş. l-a apelat pe inculpat, anunţându-l că are toţi banii (1.400 lei) şi a mers la domiciliul inculpatului, înmânându-i întreaga sumă stabilită la sugestia acestuia.
Modificându-şi radical poziţia adoptată la urmărirea penală, inculpatul a declarat că s-a hotărât să nu remită aceşti bani persoanelor pentru care denunţătoarea era dispusă să dea bani, motivând că trecea printr-o criză financiară. Acesta a încercat să acrediteze ideea că denunţătoarea a fost cea care a oferit insistent o "recompensă" pentru serviciul care i-ar fi asigurat includerea pe lista de priorităţi pentru repartizarea unei locuinţe, însă este mai plauzibil ca denunţătoarea să-i fi cerut sprijinul, inculpatul fiind cel care a stabilit de fapt valoarea "atenţiilor" şi modul în care urmau să fie plătiţi aceşti bani.
Cert este că cel puţin în convorbirile interceptate şi a căror redare în formă scrisă se află în dosarul de urmărire penală, inculpatul cere bani "să-i dăm acum la început, când intrăm în discuţie", "până în şedinţa de consiliu local".
Inculpatul a primit aceşti bani în locuinţa sa, în ziua de 25 martie 2013, suma de 1.400 lei fiind găsită de lucrătorii de poliţie care au făcut percheziţia, pe o măsuţă amplasată în livingul locuinţei.
Raportând situaţia de fapt la norma care incriminează infracţiunea de luare de mită, prima instanţă a reţinut că există faptă dacă funcţionarul, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
În cauză s-a reţinut săvârşirea actului material specific laturii obiective, aşa cum este definită în art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969, inculpatul D.V. pretinzând direct bani sau alte foloase pentru a îndeplini acte potrivit îndatoririlor de serviciu.
Este adevărat că inculpatul a pretins o sumă de bani pentru martorul C.G. şi alte trei persoane, acestea nefiind nominalizate niciodată în discuţiile dintre părţi, însă este evident că şi atunci când, iniţial, a pretins "o masă" şi când a cerut bani, a transmis, chiar indirect, că o parte din sumă i se cuvine pentru serviciile făcute denunţătoarei.
În acest context, apărarea făcută în faza de judecată şi pe care se întemeiază cererea de schimbare a încadrării juridice este lipsită de suport, fapta descrisă anterior neprezentând elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 deoarece, incriminând această infracţiune, legiuitorul a avut în vedere inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea, ca adevărată, a unei fapte mincinoase (...), în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o pagubă.
În speţă, nu s-a prezentat ca adevărată o faptă mincinoasă, iar inculpatul nu şi-a atribuit competenţe de serviciu pe care nu le avea, motiv pentru care s-a apreciat că lipseşte chiar elementul material al laturii obiective pentru a exista infracţiunea de înşelăciune, astfel încât, în baza art. 334 C. proc. pen. din 1968, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpat prin apărător.
În cauză s-a formulat şi o cerere de achitare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. din 1969, temeiul acestei cereri fiind reprezentat de dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. din 1968, motivat de faptul că lipsesc probele din care să rezulte existenţa acestei infracţiuni.
Tribunalul a apreciat că cererea de achitare este nefondată, din actele dosarului rezultând că inculpatul D.V. a pretins şi a primit bani direct, pentru sine şi pentru altul, fiind o persoană care, în calitate de consilier local şi membru al Comisiei pentru analiza solicitărilor de atribuire a unor locuinţe din fondul locativ de stat din cadrul Primăriei Călăraşi, avea sau măcar părea a avea influenţă asupra altor persoane din respectiva comisie pentru a-i determina să facă/să nu facă un act, în speţă să includă solicitarea denunţătoarei pe lista de priorităţi care i-ar fi permis să obţină repartizarea rapidă a unui apartament.
Atitudinea subiectivă a inculpatului indică săvârşirea faptelor cu intenţie directă, în forma prevăzută de art. 19 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, inculpatul asumându-şi pe deplin discuţia şi recompensarea persoanelor care ar fi trebuit să-l sprijine în demersul său ("La consilieri, iar zic că nu ... 300 Iei ajunge" [...] "Io de trei am nevoie" [...] "De trei am nevoie". "De trei am nevoie ... Io cu C. nu ... stau ia să-i dau ei ... bani. Comisionul vedem, da, da ... chiar dacă mai schimb comisioanele").
Instanţa de fond a constatat că, în drept, faptele inculpatului D.V. care, în cursul lunii decembrie 2012, în virtutea calităţii sale de membru în Comisia de atribuire a unor locuinţe din fondul locativ de stat din cadrul Primăriei Călăraşi, i-a pretins denunţătoarei T.D.Ş. suma de 1.400 lei, bani pe care să-i împartă membrilor comisiei sau cu membrii comisiei (deoarece inculpatul a spus că, la sfârşit, dacă mai rămâne, 1 îi dă lui M.) pentru a-i facilita obţinerea unei locuinţe cu destinaţie socială, întrunesc elementele infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
La individualizarea pedepsei, în raport de probele administrate în cauză şi în conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen. din 1969, tribunalul a avut în vedere gravitatea concretă a faptelor (din perspectiva calităţii inculpatului şi a sumei de bani pretinse), circumstanţele reale în care faptele s-au săvârşit (pregătirea s-a desfăşurat pe o perioadă de câteva luni) şi circumstanţele personale ale inculpatului (lipsit de antecedente penale, cu o conduită bună în familie şi societate, studii superioare), pedepsele cu închisoarea la care a fost condamnat inculpatul, au fost stabilite în cuantum apropiat de limitele minimului special prevăzut de lege pentru fiecare infracţiune, în parte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.V., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând în principal schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina sa, de luare de mită, din infracţiunea prev. de art. 254 C. pen. din 1969 în infracţiunea prev. de art. 215 C. pen. din 1969, motivând că începând cu data de 12 decembrie 2012 nu mai era membru al comisiei de atribuire a unor locuinţe, atribuţiile sale încetând la această dată, astfel că fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
În subsidiar, invocând circumstanţele sale personale, în sensul că în prezent are un contract de muncă în altă ţară, a solicitat să se dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 81, 82 C. pen. din 1969.
Curtea de Apel Bucureşti, examinând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor din dosar, în raport de motivele de apel invocate, dar şi din oficiu conform art. 371 C. proc. pen. din 1968, a constatat că apelul este nefondat.
Instanţa de fond a manifestat rol activ în cauză pentru aflarea adevărului, a stabilit corect situaţia de fapt, a făcut o legală încadrare juridică a faptelor comise de inculpat şi a reţinut în mod judicios vinovăţia acestuia în concordanţă cu probele administrate.
Fapta inculpatului, care, în calitate de consilier local şi membru în Comisia de atribuire a locuinţelor sociale din fondul locativ de stat din municipiul Călăraşi s-a oferit să o ajute pe martora T.D.Ş., de a obţine o locuinţă în blocurile noi ce urmau să fie date în folosinţă, ajutor ce consta în susţinerea cererii acesteia în faţa celorlalţi membri ai comisiei şi pentru care i-a pretins martorei, iniţial, să achite contravaloarea unei mese pentru toţi membrii comisiei, iar ulterior o sumă de bani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă, încadrare stabilită în mod legal şi de prima instanţă.
În raport de actele dosarului, s-a constatat că infracţiunile săvârşite de inculpat s-au consumat în luna septembrie 2012, dată la care s-a perfectat înţelegerea între acesta şi martoră, dată la care inculpatul era membru şi al comisiei de repartizare a locuinţelor sociale, iar faptul că ulterior inculpatul a solicitat doar o sumă de bani pe care să o împartă cu membrii comisiei, sumă primită la data de 25 martie 2013, nu schimbă natura faptelor comise, întrucât infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă, s-au consumat în momentul perfectării înţelegerii dintre mituitor şi cel mituit şi la momentul când s-a predat folosul necuvenit (suma de 1.400 lei).
Ca urmare, s-a reţinut că prima instanţă a făcut o legală încadrare juridică a faptelor comise de inculpat şi în raport de natura acestor fapte şi circumstanţele reale în care au fost săvârşite. Inculpatul, în mod repetat (a se vedea procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice iniţiate de acesta ca martor) a insistat să primească un folos necuvenit de la o persoană, care are posibilităţi materiale precare, astfel încât s-a constatat că pedeapsa rezultantă aplicată acestuia a fost corect individualizată prin cuantumul stabilit, însă se impunea executarea acesteia în regim de detenţie, pentru a se realiza scopul pedepsei aşa cum este circumscris în art. 52 C. pen. din 1969, însă, în raport de motivele de apel invocate, dar şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 379 alin. (1) C. proc. pen. din 1968, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Împotriva Deciziei penale nr. 351/A din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat recurs inculpatul D.V.
În susţinerea căii de atac, recurentul inculpat a arătat că o primă problemă este reprezentată de atribuţiile sale de serviciu. A susţinut că a depus înscrisuri din cuprinsul cărora rezultă care sunt atribuţiile de serviciu ale unui consilier municipal.
A menţionat că atribuţia sa de serviciu, în calitate de consilier municipal, era aceea de a fi prezent la toate comisiile şi la toate întrunirile Consiliului Local. A susţinut că era ales într-un comitet, într-o comisie, formată din mai mulţi membri, care aveau sarcina de a decela în legătură cu promovarea cererile formulate de anumite persoane referitor la întrunirea condiţiilor atribuirii unei locuinţe din fondul social.
Astfel, problema care trebuie lămurită, în opinia inculpatului este dacă atribuţia sa este specială, conform serviciului, prin raportare la dispoziţiile în art. 254 C. pen. din 1969 sau nu. S-a considerat că în condiţiile actului respectiv, fiind vorba de o comisie care avea atribuţia de a verifica şi apoi de a aproba, a elimina anumite cereri, trebuie făcută această diferenţă.
Astfel, s-a apreciat că este greşită încadrarea juridică în ceea ce priveşte infracţiunea de luarea de mită, deoarece din modul de derulare a faptelor, aşa cum au fost prezentate şi reţinute de instanţă, rezultă că este vorba de infracţiunea de înşelăciune.
Referitor la infracţiunea de trafic de influenţă, de asemenea, a apreciat că încadrarea juridică este greşită.
A arătat că s-a făcut dovada şi s-a reţinut că nu este o persoană influentă nici în calitate de consilier, dar nici în altă calitate asupra vreunei persoane şi din actele prezentate ca probe rezultă că menţinerea pe listă a denunţătoarei nu a avut legătură cu atribuţiile sale stabilite la nivelul comisiei respective.
Faţă de cele menţionate, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită şi din infracţiunea de trafic de influenţă în infracţiunea de înşelăciune.
În situaţia în care se va reţine teza formulată, faţă de circumstanţele personale ale inculpatului, faţă de dovezile de îndreptare ale acestuia, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 81, 82 C. pen. din 1969.
Examinând cauza în temeiul art. 385 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. din 1968, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de inculpatul D.V., pentru următoarele considerente:
În cursul soluţionării recursului, a intrat în vigoare noul C. proc. pen., însă efectul principiului imediatei aplicări a normelor de procedură este înlăturat de dispoziţiile tranzitorii, respectiv art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi referitoare la recurs.
Faţă de data pronunţării deciziei atacate, respectiv 22 noiembrie 2013, în speţă sunt aplicabile prevederile C. proc. pen. din 1968, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Înalta Curte reţine că recursul a fost exercitat în termen legal şi a fost motivat cu respectarea dispoziţiilor art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. din 1968, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Recurentul inculpat a invocat greşita încadrare juridică şi a solicitat reţinerea dispoziţiilor art. 81 - 82 C. pen. din 1969, dar nu a indicat cazurile de casare în cadrul cărora să fie analizate aceste critici.
Instanţa va analiza apărările recurentului inculpat conform cazurilor de casare prevăzute de art. 385 pct. 17 şi 14 C. proc. pen. din 1968.
Deşi Legea nr. 2/2013 a abrogat pct. 17 al art. 3859 C. proc. pen. din 1968, care se referea în mod expres la casarea hotărârilor "când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică", în opinia instanţei de recurs o atare critică poate fi examinată după modificarea C. proc. pen. în temeiul art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. din 1968, fiind vorba despre o greşită aplicare a legii.
Nu se poate considera că voinţa legiuitorului a fost aceea de a exclude posibilitatea instanţei de recurs de a examina corecta încadrare juridică a faptei, aceasta fiind prima chestiune de drept ce trebuie dezlegată de către instanţe ulterior stabilirii situaţiei de fapt.
Potrivit art. 3856 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. din 1968. Prin Legea nr. 2/2013, legiuitorul a restrâns controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca o a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept, fără a se putea reanaliza mijloacele de probă şi a se stabili o altă situaţie de fapt decât cea stabilită prin hotărârile atacate.
În cauză, cererea inculpatului prin care critică schimbarea încadrării juridice nu poate fi cenzurată prin intermediul cazului de casare invocat, întrucât aceasta porneşte de la împrejurarea că inculpatul nu ar fi avut atribuţii în legătură cu atribuirea de locuinţe, ceea ce reprezintă o chestiune de fapt, stabilită de instanţa de fond şi de apel şi care, astfel cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi antamată în calea de atac a recursului, care este devolutiv exclusiv în drept.
Astfel, deşi apărarea invocă o problemă de drept legată de încadrarea juridică dată faptei, se constată că întreaga construcţie se grefează pe o contestare a împrejurărilor de fapt, care practic exclude o analiză din perspectiva dispoziţiilor art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. din 1968.
În speţă, inculpatul D.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Înalta Curte constată că, în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond şi însuşită de instanţa de apel şi care nu poate fi modificată în recurs, faptele inculpatului D.V. care, în cursul lunii decembrie 2012, în virtutea calităţii sale de membru în Comisia de atribuire a unor locuinţe din fondul locativ de stat din cadrul Primăriei Călăraşi, i-a pretins denunţătoarei T.D.Ş. suma de 1.400 lei, bani pe care să-i împartă membrilor comisiei sau cu membrii comisiei pentru a-i facilita obţinerea unei locuinţe cu destinaţie socială, întrunesc elementele infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Conform art. 215 alin. (1) C. pen. din 1969, constituie infracţiunea de înşelăciune inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
În alin. (2) al art. 215 C. pen. din 1969 se prevede o variantă agravată a infracţiunii de înşelăciune, respectiv cea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Astfel, elementul material al infracţiunii de înşelăciune este reprezentat de o acţiune frauduloasă de amăgire ori inducere în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Se constată că recurentul inculpat D.V. nu a prezentat ca adevărată o faptă mincinoasă şi nu şi-a atribuit competenţe de serviciu pe care nu le avea, astfel încât nu există elementul material al laturii obiective pentru a fi în prezenţa infracţiunii de înşelăciune.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului inculpat în sensul aplicării dispoziţiilor art. 81 - 82 C. pen. din 1969, Înalta Curte reţine că modificarea adusă cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, în vigoare la data pronunţării apelului, exclud posibilitatea analizei criticii formulate. Astfel, după data de 15 februarie 2013, cazul de casare de la art. 3859 pct. 14. C. proc. pen. din 1968, permite instanţei să analizeze sancţiunea doar în ceea ce priveşte aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Abrogarea dispoziţiei referitoare la posibilitatea de a examina criteriile de individualizare a sancţiunii decurge din limitarea căii de atac a recursului la probleme de drept. În acelaşi sens, Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea art. 385 pct. 18 C. proc. pen. din 1968, posibilitatea instanţei de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este în consecinţă strict legată de aplicarea legii.
Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reţine următoarele:
În cursul soluţionării recursului, la data de 01 februarie 2014, au intrat în vigoare un nou C. pen. şi un nou C. proc. pen. ce conţine şi dispoziţii de drept substanţial, aşa încât sunt incidente prevederile art. 5 C. pen. în vigoare la data soluţionării recursurilor (adoptat prin Legea nr. 286/2009, modificată şi completată), potrivit cărora în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Această dispoziţie corespunde cu prevederile art. 13 C. pen. din 1969 care menţiona, de asemenea, obligativitatea aplicării legii penale mai favorabile în cauzele aflate în curs de judecată.
Având în vedere Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, care este obligatorie, în speţă, instanţa de recurs urmează să aibă în vedere şi să aplice mecanismul considerat constituţional, respectiv cel al aprecierii globale.
Este adevărat că decizia Curţii Constituţionale nu stabileşte criterii clare de aplicare a acestui mecanism însă, pe baza argumentelor expuse în considerentele Deciziei nr. 265/2014, a jurisprudenţei şi doctrinei anterioare, se ajunge la concluzia că legea mai blândă va fi aleasă după evaluarea comparativă a soluţiei pronunţată potrivit legii vechi cu soluţia ce ar putea fi pronunţată potrivit legii noi, ceea ce implică - în realitate - o simulare a soluţionării cauzei în conformitate cu noile dispoziţii de drept substanţial, în vigoare la data soluţionării recursului. În ambele cazuri, dispoziţiile trebuie avute în vedere ca un tot unitar, în întregime.
În speţă, infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului au fost comise sub imperiul vechii legi penale.
Cât priveşte incidenţa principiului legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că sfera sa de acţiune nu este limitată la aplicarea pedepsei, ci implică multe alte instituţii de drept substanţial, ceea ce exclude analiza mitior lex doar din perspectiva legalităţii sancţiunii aplicate prin hotărârile recurate, în conformitate cu cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. din 1968 sau din perspectiva altui caz de casare.
Aplicarea legii penale mai favorabile are un fundament constituţional [ art. 15 alin. (2)] şi reprezintă o chestiune de ordine publică, iar legea nouă a intrat în vigoare în cursul soluţionării recursului, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea să mai invoce aplicarea legii mai blânde pe o altă cale procedurală, aşa încât, în temeiul principiului legalităţii şi al echităţii procedurii penale, acest examen se impune a fi realizat chiar în absenţa unei solicitări exprese din partea inculpatului.
Este vorba, astfel, despre o situaţie excepţională, care generează pentru instanţa de recurs obligaţia de examinare din oficiu a aplicării legii penale mai favorabile, fără limita impusă de cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen., însă cu respectarea tuturor celorlalte reguli de soluţionare a recursului.
Pe cale de consecinţă, în speţă, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanţa de recurs va avea în vedere situaţia de fapt şi încadrarea juridică stabilite prin hotărârile recurate şi nu va putea proceda la o nouă individualizare a pedepsei, ci va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi, proporţional cu sancţiunea stabilită prin hotărârile recurate, fără a face o nouă apreciere asupra criteriilor de individualizare.
Prioritar, în examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de recurent, instanţa de recurs urmează să analizeze influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care este acuzat. În examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică.
Examinarea încadrării juridice dată faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.
Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi.
Incriminările în vigoare la data comiterii faptelor
Art. 6 din Legea nr. 78/2000
Infracţiunile de luare de mită - prevăzută la art. 254 C. pen., de dare de mită - prevăzută la art. 255 C. pen., de primire de foloase necuvenite - prevăzută la art. 256 C. pen. şi de trafic de influenţă - prevăzută la art. 257 C. pen. se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.
Art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969
(1) Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969
(1) Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Incriminările în vigoare la data judecării căii de atac
Art. 6 din Legea nr. 78/2000 (modificat începând cu data de 01 februarie 2014)
Infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din C. pen., dare de mită, prevăzută la art. 290 din C. pen., trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 din C. pen., şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 din C. pen., se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispoziţiile art. 308 din C. pen. se aplică în mod corespunzător.
Art. 289 alin. (1) C. pen.
(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Art. 291 alin. (1) C. pen.
(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
După cum se observă, din perspectiva normei de incriminare, elementele din conţinutul infracţiunilor se regăsesc şi în legislaţia în vigoare la data judecării căii de atac, astfel încât există o continuitate a semnificaţiei penale a faptelor.
Aşa cum rezultă din compararea textelor de lege citate anterior, se observă că legea nouă prevede o limită maximă mai redusă a pedepsei (10 ani în loc de 12 ani pentru infracţiunea de luare de mită şi 7 ani în loc de 10 ani pentru infracţiunea de trafic de influenţă), însă aprecierea globală impune examinarea unitară a tuturor instituţiilor de drept penal incidente şi a întregului tratament sancţionator ce ar putea fi aplicat conform legii noi, deci şi din perspectiva concursului de infracţiuni, care a suferit modificări.
Astfel, potrivit legii noi, inculpatului D.V. i-ar putea fi aplicată o pedeapsă de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale pentru infracţiunea de luare de mită şi o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă.
În plus, se constată că pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. din 1969 îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 65 cu referire la art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen. în vigoare, aşa încât, şi potrivit legii noi s-ar aplica pe lângă pedeapsa principală, iar la final, pe lângă pedeapsa dată spre executare.
Conform art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-ar aplica pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-ar adaugă un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 1 an închisoare, aşa încât inculpatul ar executa pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Această pedeapsă rezultantă este mai mare decât cea aplicată prin decizia recurată de 3 ani închisoare.
Mai mult, legea nouă nu este mai favorabilă întrucât, aşa cum s-a arătat, la stabilirea legii mai blânde trebuie avute în vedere toate dispoziţiile de drept substanţial, inclusiv cele referitoare la modalitatea de executare a pedepsei, obligaţiile impuse pe perioada termenului de încercare şi, nu în ultimul rând, consecinţele condamnării din perspectiva modului de reglementare al reabilitării de drept.
Astfel, se constată că inculpatul a beneficiat de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei prin aplicarea dispoziţiilor art. 861 şi urm. C. pen. din 1969, stabilindu-se un termen de încercare de 6 ani.
Din perspectiva legii noi, niciuna din modalităţile de individualizare ce exclud regimul de detenţie nu este aplicabilă inculpatului (pentru amânarea aplicării pedepsei legea prevede ca pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, să fie amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani, iar pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se prevede că pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, să fie închisoarea de cel mult 3 ani).
Rezultă, astfel, că urmare a evaluării legii penale mai favorabile prin metoda aprecierii globale a dispoziţiilor de drept substanţial, se constată că legea veche este mai favorabilă.
Drept urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V. împotriva Deciziei penale nr. 351/A din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 Iei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V. împotriva Deciziei penale nr. 351/A din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 09 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2499/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul calificat... | ICCJ. Decizia nr. 2532/2014. SECŢIA PENALĂ. Iniţiere,... → |
|---|
