ICCJ. Decizia nr. 2743/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Traficul de minori (Legea 678/2001 art. 13). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia Nr. 2743/2014
Dosar Nr. 592/122/2012
Şedinţa publică din 2 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 303 din 24 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost respinsă, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul S.M.I., din infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 modificată şi completată în infracţiunea prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen. (1969) şi din infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ în cea prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen. (1969).
În baza art. 329 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d) C. pen. (1969) a fost condamnat inculpatul D.A.M. la o pedeapsă de 1 an închisoare.
S-a făcut aplicarea prevederilor art. 71 C. pen. (1969) raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 861 C. pen. (1969) raportat la art. 862 C. pen. (1969) s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
Conform prevederilor art. 863 alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Giurgiu, conform planului stabilit de această instituţie; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 863 alin. (3) lit. e) C. pen. (1969), s-a stabilit în sarcina inculpatului ca pe durata termenului de încercare să nu intre în legătură cu numitele S.A.I. şi M.M.D.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969).
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 modificată şi completată, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. (1969) a fost condamnat inculpatul S.M.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969).
În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 modificată şi completată, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. (1969) a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969).
În baza art. 329 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen. (1969) a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei închisorii drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969), pedeapsă accesorie.
Inculpaţii au fost obligaţi să plătească statului câte 2.000 RON fiecare cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut, coroborând întregul material probator administrat în cauză, că în perioada decembrie 2010 - ianuarie 2011, inculpatul S.M.I. i-a înlesnit transportul, a cazat-o şi obligat-o pe aceeaşi parte vătămată la practicarea prostituţiei în diferite localităţi din Germania, prin folosirea violenţei, în folosul său; partea vătămată a devenit majoră la data de 15 februarie 2011.
S-a mai stabilit că în perioada februarie 2011 - august 2011, inculpaţii S.M.I. şi D.A.M. au înlesnit şi au tras foloase materiale de pe urma practicării prostituţiei de către numitele S.A.I. şi M.M.D., în diferite localităţi din Germania.
Inculpaţii nu au recunoscut comiterea faptelor, însă Tribunalul a reţinut şi motivat în sensul că materialul probator (procesele-verbale încheiate de organele de poliţie, declaraţiile părţilor vătămate, conţinutul interceptărilor telefonice, realizate în mod legal şi redate în dosarul cauzei, depoziţiile martorilor S.Ş.C., S.A.I., P.G.S., P.A., S.Ş., C.M., A.T. şi M.M.) le confirmă pe deplin activitatea infracţională şi vinovăţia.
Împotriva sentinţei au declarat apel cei doi inculpaţi.
În motivarea apelului, inculpatul S.M.I. a criticat sentinţa sub două aspecte principale. Astfel, în primul rând, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunile de trafic de minori şi trafic de persoane în infracţiunea de proxenetism, în condiţiile în care activitatea infracţională se circumscrie acestei din urmă încadrări juridice, deoarece partea vătămată C.A.D. nu a fost constrânsă prin violenţă să practice prostituţia şi nu s-a făcut dovada că apelantul inculpat ar fi cunoscut vârsta reală a acesteia, iar declaraţiile acesteia nu se coroborează cu vreun alt mijloc de probă.
Cel de-al doilea motiv al apelului a vizat individualizarea pedepsei, despre care s-a arătat că este mult prea severă. S-a solicitat să se dea un mai mare efect circumstanţelor atenuante personale, urmând să fie reduse pedepsele, iar executarea sancţiunii rezultante să fie suspendată sub supraveghere, în temeiul prevederilor art. 861 şi urm. C. pen. (1969).
Cu prilejul dezbaterilor asupra apelurilor, inculpatul D.A.M. a solicitat în principal achitarea sa, precizând că nu reprezintă săvârşirea infracţiunii de proxenetism faptul că a convieţuit o perioadă de timp în Germania cu numita S.A.I., care se prostitua, în subsidiar solicitând reducerea pedepsei aplicate.
La termenul de judecată de la 4 decembrie 2013, instanţa de apel a admis solicitarea inculpatului S.M.I. de reaudiere a părţii vătămate C.A.D., care a fost citată la toate adresele cunoscute, însă nu s-a prezentat, în pofida măsurilor procedurale luate. În acest context, la termenul de judecată de la 15 ianuarie 2014 s-a renunţat la reaudierea părţii vătămate, ţinând seama şi de faptul că ea a dat mai multe declaraţii pe parcursul procesului.
Prin Decizia penală nr. 14/A din 15 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii S.M.I. şi D.A.M., împotriva Sentinţei penale nr. 303 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Giurgiu şi au fost obligaţi apelanţii inculpaţi la câte 400 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a constatat că instanţa de fond a făcut o analiză corectă şi completă a dovezilor cauzei, stabilind dincolo de orice dubiu săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunilor reţinute în sarcina lor. Astfel, s-a arătat că nu numai declaraţiile părţilor vătămate, ci şi depoziţiile tuturor martorilor audiaţi, conţinutul convorbirilor telefonice şi al unor site-uri de profil folosite de inculpaţi, atestă fără putinţă de tăgadă săvârşirea infracţiunilor de către aceştia şi vinovăţia lor sub forma intenţiei directe, iar violenţele şi ameninţările la care inculpatul apelant S.M.I. a supus-o pe partea vătămată C.A.D., minoră, o bună perioadă de timp a activităţii lui infracţionale, sunt temeinic dovedite în ceea ce-l priveşte. Ca atare, s-a apreciat că solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptelor astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu în infracţiunea de proxenetism, a fost în mod corect respinsă ca nefondată de către instanţa de fond.
Referitor la apelantul inculpat D.A.M., s-a apreciat că de asemenea, s-a dovedit activitatea sa constând în determinarea numitelor S.A.I. şi M.M.D. de a se prostitua în folosul său, el înlesnindu-le desfăşurarea acestei activităţi în mai multe localităţi din Germania.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, Curtea a constatat că instanţa de fond a dat dovadă de clemenţă, deşi inculpaţii au manifestat nesinceritate pe întregul parcurs al procesului. Astfel, ambilor li s-au acordat circumstanţe atenuante personale, pedepsele au fost coborâte în mod sensibil sub minimul special prevăzut de lege, iar executarea efectivă a sancţiunii închisorii a fost suspendată sub supraveghere în cazul inculpatului apelant D.A.M.
Ca atare, s-a apreciat că, în raport de gravitatea şi amploarea activităţii infracţionale, de caracterul ei transfrontalier, de împrejurarea că partea vătămată C.A.D. era minoră, aceste sancţiuni nu pot fi în nici un caz considerate ca severe.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.M.I., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 172 C. proc. pen. (1968) şi arătând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de minori şi trafic de persoane, ci doar ale infracţiunii de proxenetism, instanţele inferioare raportându-se exclusiv la declaraţiile părţii vătămate date în faţa organelor de cercetare penală. Ca atare, s-a apreciat că, în mod greşit, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată în faţa instanţei de fond.
În ceea ce priveşte fapta de trafic de minori, s-a arătat că la dosar nu există probe în sensul racolării părţii vătămate prin înşelăciune şi nici cu privire la faptul că inculpatul cunoştea vârsta mai mică de 18 ani a acesteia, condiţii în care, existând un dubiu asupra vinovăţiei acuzatului, soluţia corectă este achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968).
Totodată, s-a arătat că probele administrate nu sunt de natură a dovedi nici pretinsa activitate infracţională desfăşurată în perioada 23 februarie 2011 - 8 martie 2011 cu privire la aceeaşi parte vătămată ori cea referitoare la numitele S.A.I. şi M.M.D.
În subsidiar, s-a solicitat să se dea o eficienţă sporită dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), reţinute deja de instanţele inferioare, în sensul aplicării unei pedepse de maxim doi ani de închisoare a cărei executare să fie suspendată condiţionat ori sub supraveghere.
Pe de altă parte, s-a apreciat că în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de minori, noul C. pen. creează inculpatului o situaţie mai favorabilă.
Examinând decizia penală atacată prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul S.M.I. este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
În cauză, se observă că decizia atacată a fost pronunţată la data de 15 ianuarie 2014, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), astfel încât aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Totodată, se constată că motivele de recurs au fost depuse la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, fiind, astfel, respectate dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. (1968).
Referitor la criticile circumscrise de recurent cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (1968) şi care vizează lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori, Înalta Curte apreciază că, prealabil verificării temeiniciei acestor susţineri, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menţionat, având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. (1968) prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Astfel, se observă că prin acest act normativ s-a realizat o limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Examinând criticile astfel cum au fost detaliate anterior, Înalta Curte constată că, prin formularea acestora, recurentul contestă, în realitate, probele administrate în cauză şi situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, încercând să acrediteze ideea că partea vătămată nu a fost constrânsă, în niciun mod, să practice prostituţia în folosul său, iar vârsta acesteia nu a fost cunoscută inculpatului, situaţie care nu se încadrează, însă, în motivul de recurs menţionat, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt, doar în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt.
Însă în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, context în care critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum este cea invocată.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor, Înalta Curte opinează în sensul că, deşi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, analizarea criticilor referitoare la acest aspect se poate realiza prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 172 al textului de lege menţionat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greşita aplicare a normei de încriminare, din punct de vedere al corespondenţei dintre aceasta şi situaţia de fapt stabilită de instanţele inferioare.
Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs şi poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), cu condiţia, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanţa de ultim control judiciar aşa cum au fost stabilite în mod suveran de instanţele de fond, examinarea situaţiei de fapt deja reţinută în cauză (constatarea existenţei sau inexistenţei faptei, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt) şi eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecăţii în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013.
În consecinţă, având în vedere aceste considerente, precum şi împrejurarea că, în speţă, prin solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori în infracţiunea de proxenetism, se tinde, în realitate, la reinterpretarea probatoriului şi modificarea situaţiei de fapt reţinută de Tribunal şi Curtea de Apel, recurentul încercând, practic, să acrediteze ideea că nu a fost realizată o activitate de constrângere a părţii vătămate, minoră până la data de 15 februarie 2011, să practice prostituţia în folosul său, Înalta Curte nu va proceda la examinarea temeiniciei respectivelor susţineri, fiind vorba de chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de recurs, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare.
Referitor la criticile de netemeinicie formulate de inculpatul S.M.I. cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei stabilite de instanţele inferioare, având în vedere că i-au fost reţinute dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), Înalta Curte arată că, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanţei de recurs numai chestiuni de drept, unul dintre cazurile de casare modificat substanţial prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare. Or, în cauză, hotărârile recurate au fost criticate de către inculpat doar sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată de instanţele inferioare, considerată prea mare în raport cu circumstanţele sale personale, situaţie ce nu mai poate forma, însă, obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuţie conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce ţin de aprecierea judecătorului asupra individualizării sancţiunilor penale stabilite şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de ultim control judiciar.
Examinând cauza şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen., Înalta Curte, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că aceste dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele coduri şi din legile speciale în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, constată că mai favorabilă este, în cauză, legea penală anterioară, aceasta fiind cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul S.M.I.
Astfel, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, sancţionate cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 3 şi 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi şi, respectiv, între 7 şi 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fapte care, în noua reglementare, corespund infracţiunilor prevăzute de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 211 alin. (1) şi (2) teza I C. pen. raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi şi, respectiv, de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. De asemenea, inculpatul a mai fost condamnat şi pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, sancţionată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 ani şi 7 ani şi interzicerea unor drepturi, care în noua reglementare nu a suferit modificări sub aspectul conţinutului constitutiv şi nici al tratamentului sancţionator.
Rezultă, aşadar, că, exceptând infracţiunea de trafic de minori (în cazul căreia C. pen. în vigoare prevede limite ale pedepsei mai reduse decât cele stabilite de legea anterioară), pentru celelalte două infracţiuni ce formează obiectul acuzaţiei penale, noile dispoziţii ale legii penale nu aduc modificări sub aspectul regimului sancţionator.
Pe de altă parte, se constată că în noua reglementare (art. 75 C. pen.) nu se mai regăsesc circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), reţinute de instanţe în favoarea inculpatului S.M.I. şi care le-au permis acestora coborârea pedepselor aplicate sub minimul special prevăzut de lege.
În aceste condiţii, evaluând aceste prevederi legale în coroborare cu cele care reglementează tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului, se observă că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpat este legea penală anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării recursului.
În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancţionării concursului de infracţiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, faptele inculpatului ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilite prin hotărârile instanţelor inferioare în temeiul legii penale anterioare.
Ca urmare, având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M.I. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 15 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, îl va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M.I. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 15 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, şi suma de 150 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 2 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2649/2014. SECŢIA PENALĂ | ICCJ. Decizia nr. 2798/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
