ICCJ. Decizia nr. 2615/2014. SECŢIA PENALĂ. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2615/2014
Dosar nr. 67/42/2014
Şedinţa publică din 18 septembrie 2014
Asupra contestaţie de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 113 din 2 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, formulată de contestatoarea-condamnată P.V.I., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 28 ianuarie 2014, a fost înregistrată contestaţia la executare formulată de condamnata P.V.I., cu privire la Mandatul de executare a pedepsei nr. 89 din 28 mai 2013 emis de către Curtea de Apel Bucureşti în baza Sentinţei penale nr. 81 din 23 februarie 2012 definitivă prin Decizia penală nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 595 C. proc. pen. şi art. 23 din Legea nr. 255/2013, aplicarea legii mai favorabile şi susţinând că a fost condamnată la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de luare de mită (2 fapte) şi de complicitate la infracţiunea de favorizare a infractorului (2 fapte a câte 1 an închisoare), în prezent aflându-se în executarea mandatului sus menţionat.
S-a arătat că, în raport de dispoziţiile noului C. pen., faptele pentru care a fost condamnată sunt incriminate de art. 48 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen. şi pedepsite cu închisoarea de la 2 la 6,8 ani (complicitate la infracţiunea de luare de mită săvârşite de o persoană care nu este funcţionar public), iar aceea de complicitate la favorizarea infractorului prevăzută de art. 48 raportat la art. 269 C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau cu amendă, motiv pentru care pedeapsa de 4 ani închisoare este mult prea mare în contextul noilor încadrări, orientată către maxim.
Totodată, s-a mai arătat că este evident că trebuie să i se aplice legea penală mai favorabilă şi faţă de situaţia sa familială şi de sănătate, arătând că este mama a doi copii mici iar în cursul perioadei de detenţie starea de sănătate i s-a înrăutăţit, suportând şi o intervenţie chirurgicală.
Apărătorul ales la condamnatei, în concluziile formulate oral, a susţinut că două sunt motivele pentru care s-a formulat contestaţia, respectiv: aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere dispoziţiile art. 308 C. pen., care face deosebire între fapta săvârşită de condamnată cu privire la calitatea subiectului activ, acela de funcţionar public sau nu şi în funcţie de aceasta sunt alte limite ale pedepsei, dispoziţie legală care nu exista în vechea reglementare.
Al doilea motiv ar fi că nu s-au reţinut dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. (1968), recunoaşterea faptei, care s-a realizat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitare respinsă, fapt pentru care apreciază că a fost prejudiciată de o diminuare care i-ar fi adus-o la acel moment recunoaşterea faptei.
Referitor la primul motiv, cel privind art. 308 C. pen., calitatea subiectului activ, aceea de funcţionar public în săvârşirea faptei sau nu, solicită admiterea contestaţiei având în vedere că la momentul la care instanţa s-a pronunţat nu exista o reglementare juridică în acest sens şi aplicându-i legea mai favorabilă, să se constate că pentru fapta pentru care a fost condamnată şi judecată, existau alte limite ale pedepsei. Dacă pe reglementarea veche era o maximă de 12 ani, pe reglementarea nouă pedeapsa maximă este de 6 ani şi 8 luni. Aplicându-i dispoziţia legală mai favorabilă, chiar şi în situaţia contopirii pe legea nouă, ca şi aplicare a legii unitare, în raport de circumstanţele condamnatei (la un maxim de pedeapsă pe legea veche de 12 ani, instanţa a aplicat o treime - 4 ani). Pe un maxim de 2 ani şi 8 luni, având în vedere aceleaşi circumstanţe personale şi reale ale acesteia dacă s-ar îndrepta spre acelaşi procent din noua limită de pedeapsă, chiar şi pentru acest concurs de infracţiuni, dacă s-ar contopi, pedeapsa rezultantă ar fi mai mică decât pedeapsa pe care aceasta o are de executat la acest moment, chiar şi în situaţia în care nu s-ar ţine cont de acest art. 3201 C. proc. pen. (1968) şi nu i s-ar reduce din nou cu o treime limitele de pedeapsă.
În vederea soluţionării cauzei a fost ataşată Sentinţa penală nr. 81 din 23 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie la executare.
Curtea, analizând actele dosarului, în raport de susţinerile contestatoarei şi de dispoziţiile art. 6 C. pen., a apreciat contestaţia la executare formulată, ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Astfel, Curtea a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 81 din 23 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 11294/2/2009 (2766/2009), în ceea ce o priveşte pe inculpata P.V.I. s-a dispus, în baza art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 condamnarea acesteia la pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 aceeaşi inculpată a fost condamnată la pedeapsa de 5 ani închisoare şi în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (2) C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale şi complementare aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa principală cea mai grea de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. (1969) şi art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie pe perioada executării pedepsei principale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) s-a dispus achitarea inculpatei P.V.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969), iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) aceasta a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969).
Prin Decizia penală nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A şi de inculpaţii R.D., P.V.I., M.E., S.I. şi S.Z. împotriva Sentinţei penale nr. 81 din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a casat, în parte, sentinţa atacată şi, în ceea ce o priveşte pe inculpata P.V.I., s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. (1969), s-au redus cele două pedepse aplicate inculpatei pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de la câte 5 ani închisoare la câte 4 ani închisoare, s-a dispus condamnarea la două pedepse de câte 1 an închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la infracţiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969), iar, în temeiul art. 33, art. 34 şi art. 35 C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969) şi s-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969) şi, totodată, s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii luată prin Ordonanţa procurorului din 12 noiembrie 2009 asupra imobilului deţinut de inculpată până la concurenţa sumei de 18.000 euro sau echivalentul în lei, constatându-se că aceasta a consemnat la C. suma de 18.000 euro, conform Recipisei din 24 iunie 2010 şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
S-a reţinut că executarea pedepsei a început la data de 28 mai 2013 (Mandat de executare a pedepsei închisorii nr. 89 din 28 mai 2013) urmând să expire la 27 mai 2017.
Având în vedere iminenţa intrării în vigoare a noului C. pen., contestatoarea a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, încă din data de 28 ianuarie 2014. Chiar dacă această contestaţie la executare a fost introdusă sub imperiul vechii legislaţii penale, Curtea a apreciat că dispoziţiile legale la care instanţa trebuie să se raporteze ale art. 14 şi 15 C. pen. (1969), aşa cum ar dori contestatoarea.
Analizând comparativ infracţiunile reţinute în sarcina condamnatei şi pedepsele aplicate în concret acesteia, cu cele prevăzute de noul C. pen., s-a constatat că niciuna dintre pedepsele principale, cu închisoarea, stabilite acesteia nu depăşesc limita maximă prevăzută de infracţiunile din noul C. pen.
Astfel, contestatoarea a fost condamnată la două pedepse de câte 4 ani închisoare pentru două infracţiuni de complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar noul C. pen. prevede pentru infracţiunea de luare de mită la art. 289 C. pen., pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.
Pentru cele două infracţiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prevăzute de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969) contestatoarei i s-au aplicat pedepse de câte 1 an închisoare, iar noul C. pen. sancţionează această infracţiune la art. 269 cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau cu amendă.
Prima instanţă a observat că niciuna dintre pedepsele aplicate condamnatei contestatoare nu depăşeşte limita maximă prevăzută de textele incriminatoare din noul C. pen.
În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a dispoziţiilor art. 308 din noul C. pen., Curtea a constatat însă că, şi în ipoteza că s-ar reduce cu o treime limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 C. pen., pedepsele de 4 ani închisoare stabilite în sarcina sa pentru această infracţiune, nu depăşesc nici chiar limita maximă redusă.
S-a apreciat că solicitarea contestatoarei de aplicarea retroactivă a dispoziţiilor art. 308 din noul C. pen. sau a dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (1968), nu poate fi luată în considerare, în condiţiile în care aceste prevederi, fie, nu erau incidente pentru infracţiunea de luare de mită (art. 258 C. pen. (1969) cu conţinut asemănător art. 308 nefiind aplicabil pentru această infracţiune) fie, nu au fost aplicate în concret contestatoarei prin hotărârile penale definitive, nici la fond şi nici în recurs, cum este cazul art. 3201 C. proc. pen. (1968).
Curtea a arătat că, în aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în cazul persoanelor condamnate definitiv, legiuitorul a adoptat în noul C. pen., o viziune mult mai restrictivă decât cea a vechiului cod, având la bază un alt principiu, respectiv acela al legalităţii, scopul final fiind de a se aduce o atingere cât mai mică autorităţii de lucru judecat.
Prin urmare, s-a apreciat că este exclusă posibilitatea rejudecării cauzei şi a reindividualizării pedepselor, astfel încât nu s-au putut lua în considerare celelalte argumente invocate de contestatoare, privitoare la faptul că ar trebui să i se aplice alte pedepse apropiate de noile limite minime legale, sau cele referitoare la situaţia sa de sănătate sau familială.
Analizând hotărârile penale de condamnare, vizând-o pe contestatoarea P.V.I., s-a observat că nici pedepsele complementare aplicate acesteia nu depăşesc ca durată limita maximă de 5 ani prevăzută de legea penală nouă, astfel încât s-a constatat că nu este cazul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe, condamnata P.V.I. a formulat contestaţie, cu ocazia dezbaterilor, fiind reiterate solicitările din faţa instanţei de fond, arătându-se că, în mod nelegal, prima instanţă nu a reţinut incidenţa art. 6 C. pen. şi solicitându-se admiterea acesteia, aplicarea legii penale mai favorabile şi reducerea pedepsei aplicate cu 1/3.
Examinând contestaţia formulată, prin raportare la criticile condamnatei şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.
Procedura instituită de art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., impune modificarea pedepselor definitive, aflate în curs de executare sau deja executate, dacă legea a intervenit o lege mai favorabilă fie sub aspectul dezincriminării faptelor, fie sub aspectul reducerii maximului special al pedepselor principale ori complementare, fie sub aspectul modificării conţinutului pedepselor complementare.
Analizând prevederile art. 6 C. pen., se observă că aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei operează atunci când sunt îndeplinite mai multe condiţii, respectiv: există o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât cea prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă; pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă depăşeşte maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau este mai grea.
Se observă, aşadar, că, în ceea ce priveşte pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Această soluţie a fost adoptată de legiuitor pentru a se limita atingerile aduse principiului autorităţii de lucru judecat prin aplicarea legii penale mai favorabile.
În aceste condiţii, în concordanţă cu dispoziţiile Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., în ipoteza unui concurs de infracţiuni, instanţa trebuie să parcurgă două etape. Într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele individuale, prin compararea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite care compun pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar, în cazul în care se constată că acest maxim special este depăşit, fiecare pedeapsă trebuie redusă până la maxim. În cea de a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente, se procedează la analizarea pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de condamnare, iar în situaţia în care are un cuantum ce depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., ea se va reduce la acest maxim. În această etapă se porneşte de la premisa că pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare, intrată în autoritate de lucru judecat şi care reprezintă sancţiunea efectivă pusă în executare, urmează a fi modificată doar prin raportare la tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului.
În acest context, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 81 din 23 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, contestatoarea P.V.I. a fost condamnată la două pedepse de câte 5 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/000 şi în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, iar, în temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (2) C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale şi complementare aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa principală cea mai grea de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, făcându-se totodată aplicarea art. 71 C. pen. (1969) şi art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie pe perioada executării pedepsei principale.
Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) s-a dispus achitarea contestatoarei pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prevăzute de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969).
Prin Decizia penală nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au admis, între altele, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A şi de contestatoarea P.V.I., s-a casat, în parte, sentinţa atacată, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. (1969), s-au redus cele două pedepse aplicate inculpatei pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 Cod raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de la câte 5 ani închisoare la câte 4 ani închisoare.
Totodată, inculpata a fost condamnată la două pedepse de câte 1 an închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la infracţiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969), iar, în temeiul art. 33, art. 34 şi art. 35 C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), făcându-se aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969).
Totodată, se constată că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind C. pen., lege care, în opinia apărării, cuprinde dispoziţii mai favorabile raportat la pedeapsa aplicată contestatoarei prin hotărârea de condamnare.
Verificând susţinerile apărării şi procedând conform dispoziţiilor Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014, Înalta Curte constată că, în noua reglementare, sancţiunea aplicabilă pentru infracţiunea de luare de mită, săvârşită sub forma complicităţii (art. 48 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000) este cuprinsă între 3 şi 10 ani închisoare, deci cu limită maximă mai mică decât în vechea reglementare (art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000).
Cu privire la infracţiunea de complicitate la favorizarea infractorului, se constată că, în noua reglementare, aceasta a fost modificată în sensul că sancţiunea potrivit reglementării anterioare (art. 26 raportat 264 C. pen. (1969)), era închisoarea de la 3 luni la 7 ani, în timp ce în legea penală în vigoare (art. 48 raportat la art. 269 C. pen.) este închisoarea de la 1 la 5 ani închisoare sau amendă.
Ca atare, se constată că dispoziţiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, întrucât, analizând individual cele patru pedepse aplicate condamnatei, se observă că niciuna dintre ele nu depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, ba mai mult, pedepsele cu care a fost sancţionată sunt mai mici decât fiecare aceste limite maxime.
În ce priveşte cea de a doua etapă, de analizare a pedepsei rezultante prin prisma dispoziţiilor art. 6 C. pen., instanţa arată că spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancţionării concursului de infracţiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. (1969)), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, s-ar aplica dispoziţiile legii penale noi, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilite prin hotărârea de condamnare în temeiul legii penale anterioare.
Astfel, analizând ipotetic incidenţa art. 6 C. pen. cu privire la pedeapsa rezultantă, rezultă că dacă s-ar aplica dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., având în vedere că în speţă ar fi vorba de două infracţiuni complicitate la luare de mită (două pedepse de câte 4 ani închisoare) şi două infracţiuni complicitate la favorizarea infractorului (două pedepse de câte 1 an închisoare), ar corespunde un spor de o treime (ce ar trebui obligatoriu aplicat) în cuantum de 2 ani închisoare, adică o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare, deci mai mare decât cea aplicată prin hotărârea de condamnare (4 ani închisoare).
În ceea ce priveşte solicitarea condamnatei de aplicare a dispoziţiilor art. 308 din noul C. pen., Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, având în vedere că prevederile art. 308 C. pen. nu erau incidente pentru infracţiunea de luare de mită, întrucât art. 258 C. pen. din 1969 cu conţinut asemănător celui 308 nu era aplicabil pentru această infracţiune.
Mai mult decât atât, chiar şi în ipoteza în care s-ar reduce cu o treime limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de luare de mită, pedepsele de câte 4 ani închisoare stabilite în sarcina sa nu depăşesc nici chiar limita maximă redusă (6 ani şi 8 luni închisoare).
În acelaşi sens, Înalta Curte apreciază ca solicitarea de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (1968) nu poate fi luată în considerare, întrucât nu au fost aplicate în concret contestatoarei prin hotărârile penale definitive, nici la fond şi nici în recurs, având în vedere că în aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în cazul persoanelor condamnate definitiv, legiuitorul a adoptat în noul C. pen., o viziune mult mai restrictivă decât cea a vechiului cod, având la bază un alt principiu, respectiv acela al legalităţii pedepsei, fiind exclusă posibilitatea rejudecării cauzei şi a reindividualizării pedepselor.
Rezultă, aşadar, că, şi în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă în cazul concursului de infracţiuni, dispoziţiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, cuantumul pedepsei rezultante aplicabile potrivit noii reglementări fiind, aşa cum am arătat, mai mare decât cel al sancţiunii stabilite prin hotărârea de condamnare.
Totodată, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate face aplicarea nici a dispoziţiilor art. 6 alin. (6) C. pen. întrucât nici pedepsele complementare aplicate contestatoarei prin hotărârea de condamnare (4 ani) nu depăşesc ca durată limita maximă de 5 ani prevăzută de legea penală nouă (art. 66 C. pen.).
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele aplicate condamnatei P.V.I., respingând contestaţia la executare formulată de aceasta. Mai mult, aceste dispoziţii nu sunt incidente nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă.
Faţă de cele de mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnata P.V.I. împotriva Sentinţei penale nr. 113 din 2 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. o va obliga la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnata P.V.I. împotriva Sentinţei penale nr. 113 din 2 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 255/2014. SECŢIA PENALĂ. Falsul intelectual... | ICCJ. Decizia nr. 2647/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul calificat... → |
|---|
