ICCJ. Decizia nr. 2925/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2925/2014
Dosar nr. 1819/105/2008*/a1
Şedinţa din publică de Ia data de 4 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 418 din data de 21 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova, pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. faptă din 23 august 2007, parte vătămată R.G., domiciliat în oraşul Mizil, judeţul Prahova, s-a dispus condamnarea inculpaţilor:
- N.D., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.;
- N.G., la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. pentru ambii inculpaţi s-a interzis exerciţiul drepturilor prev. de 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., ca pedepse accesorii.
În latură civilă, conform art. 14 şi 346 C. proc. pen. combinat cu art. 1349, 1357, 1358 şi 1359 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea vătămată R.G., dispunându-se obligarea fiecăruia dintre inculpaţi la plata sumelor de câte 5.000 RON daune materiale şi câte 25.000 RON daune morale către aceasta din urmă.
De asemenea, s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi au fost obligat inculpaţii la plata sumei câte 5.628,67 RON despăgubiri civile, reprezentând cheltuielile de spitalizare efectuate cu partea vătămată R.G., luându-se act că Clinica de recuperare, medicină fizică şi balneologie din cadrul aceleiaşi unităţi sanitare şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
În baza art. 112 lit. f) şi art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea furcii metalice, corp delict folosit de inculpaţi la săvârşirea faptelor stabilite în sarcina şi aflată la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Prahova (proces-verbal din 19 martie 2008).
Fiecare dintre inculpaţii N.D. şi N.G., a fost obligat la plata sumei de câte 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, pe baza materialului instrumentat în dosarul cauzei, a reţinut că prin rechizitoriul nr. 79/P/2008 al Parchetului de pe lingă Tribunalul Prahova, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor N.D. şi N.G., pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., constând în aceea că la data de 23 august 2007, aflându-se în loc public şi în prezenţa mai multor persoane, folosind o bâtă din lemn şi o furcă metalică, succesiv i-au aplicat părţii vătămate i-au aplicat părţii vătămate R.G. mai multe lovituri, provocându-i leziuni corporale, ce au necesitat 90-100 zile îngrijiri medicale, precum şi invaliditate permanentă, viaţa acesteia fiind pusă în primejdie.
Cauza s-a înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Prahova, competent material să judece ca primă instanţă, la data de 21 martie 2008, formându-se dosarul penal nr. 1819/105/2008.
Prin sentinţa penală nr. 47 din 29 ianuarie 2009, pronunţată de această instanţă, în Dosarul nr. 1819/105/2008, reţinându-se existenţa faptelor şi vinovăţia, în împrejurările de fapt şi de drept descrise prin actul de sesizare, pe baza probelor administrate, pentru tentativă de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpaţilor:
- N.D., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.;
- N.G. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În latură civilă, s-au admis acţiunile civile exercitate în procesul penal, dispunându-se obligarea fiecăruia dintre inculpaţi la plata sumelor de câte 5.000 RON despăgubiri materiale şi câte 40.000 RON daune morale, către partea civilă R.G., precum şi a sumelor de câte 11.257,35 RON cheltuieli de spitalizare către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.
Totodată, s-a luat act că Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti şi Clinica de recuperare, medicină fizică şi balneologie din cadrul aceleiaşi unităţi sanitare nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
Conform art. 112 lit. f) şi art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat furca metalică, corp delict, folosită la săvârşirea faptelor stabilite în sarcina inculpaţilor (depusă la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Prahova, potrivit procesului verbal din 19 martie 2008).
În fine, fiecare dintre inculpaţii N.D. şi N.G., a fost obligat la plata sumei de câte 450 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri inculpaţii N.G. şi N.D., criticând-o în principal, pentru greşita stabilire a situaţiei de fapt şi condamnare, solicitând audierea altor martori şi înlăturarea contradicţiilor existente în declaraţiile persoanelor audiate în cauză, iar, în subsidiar, reducerea pedepselor.
Prin decizia penală nr. 60 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Ploieşti, ca instanţă de control judiciar a respins apelurile exercitate, ca nefondate, reţinându-se că Tribunalul a administrat toate probele concludente şi utile cauzei, a făcut o apreciere judicioasă a materialului instrumentat în dosar, a stabilit corect vinovăţia inculpaţilor N.D. şi N.G., iar pedepsele aplicate au fost just individualizate.
Ambele hotărâri au fost casate prin decizia penală nr. 4148 din 11 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care admiţând recursurile exercitate de cei doi inculpaţi, a dispus trimiterea dosarului pentru rejudecare la Tribunalul Prahova, reţinându-se că acestea sunt afectate de nelegalitate şi netemeinicie, în sensul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
La exercitarea controlului jurisdicţional s-a apreciat că situaţia de fapt nu a fost temeinic stabilită, instanţele neluând în seamă cererile esenţiale ale inculpaţilor prin care s-ar fi eliminat contradicţiile existente în materialul probator şi care sunt de natură să le garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului, sens în care s-a îndrumat ca în rejudecare Tribunalul să procedeze la:
- reaudierea martorilor din cauză care susţin săvârşirea actelor de lovire de către inculpaţi pentru a lămuri aspecte esenţiale, cum sunt:
a) dacă inculpaţii N.D. şi N.G. au ieşit împreună în drumul părţii vătămate din curtea primului dintre inculpaţi şi ce obiecte de atac aveau asupra lor;
b) la răspuns negativ, vor prezenta în ce mod a ajuns inculpatul N.G. la locul faptei şi în ce timp faţă de sosirea inculpatului N.D.;
c) ce acte de violenţă a comis fiecare dintre inculpaţi şi în ce succesiune, ultimele aspecte considerându-se ca fiind relevante şi în determinarea poziţiei subiective a fiecăruia dintre inculpaţi faţă de faptă şi urmările acesteia, mai ales dacă se confirmă ipoteza lipsei unei rezoluţii infracţionale luată împreună;
d) dacă în deplasarea spre locuinţa martorului L.D., partea vătămată R.G. a fost însoţită de alte persoane, ce obiecte aveau asupra lor şi în ce scop, aspecte ce urmează să fie lămurite şi prin reaudierea martorilor propuşi în apărare de către inculpaţi, respectiv:
- confruntarea inculpaţilor cu partea vătămată şi martorii care susţin săvârşirea faptei de către inculpaţi, inclusiv cu martorii „neutri”;
- confruntarea părţii vătămate cu martorii propuşi de inculpaţi, care susţin săvârşirea faptei de către martorul L.D., precum şi cu acesta din urmă;
- confruntarea martorilor din cele două tabere;
- efectuarea unei expertize medico-legale având ca obiectiv stabilirea, dacă în cadrul mecanismului de producere a leziunilor cu potenţial periculos pentru viaţa părţii vătămate R.G., vătămările au fost produse prin aplicarea uneia sau mai multor lovituri, cu ce tip de corp dur şi, în mod special, dacă au putut fi produse de furca metalică, obiect corp delict, care va fi examinată.
De asemenea, s-a îndrumat ca instanţa de fond să admită orice alte probe a căror necesitate va rezulta din cercetarea judecătorească.
Primind cauza spre rejudecare în al doilea ciclu procesual, dosarul s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Prahova la data de 17 februarie 2010.
Reluându-se cercetarea judecătorească, în limitele art. 392 C. proc. pen., prima instanţă a constatat că săvârşirea infracţiunilor şi vinovăţia inculpaţilor N.D. şi N.G. au fost reţinute în actul de sesizare, pe baza mijloacelor de probă, respectiv: procesul-verbal de constatare din data de 23 august 2007, declaraţiile părţii vătămate R.G., raportul medico-legal din 04 decembrie 2007, copii de pe actele medicale eliberate pe numele părţii vătămate, planşe foto, declaraţiile martorilor L.D., R.F., G.N., R.G., R.I.I., G.C., R.R., R.N., R.F., R.A. şi R.G.
Drept consecinţă în rejudecare, conform art. 326 şi 327 C. proc. pen., au fost ascultaţi partea vătămată R.G., constituită parte civilă şi martorii din acte anterior menţionaţi.
S-a procedat şi la audierea inculpaţilor N.D. şi N.G., cu respectarea dispoziţiilor art. 70 şi art. 322 C. proc. pen., care au arătat că îşi menţin declaraţiile date în cursul urmării penale, în sensul că nu au comis faptele de care sunt acuzaţi.
Ca urmare, la cererea acestora, pe situaţia de fapt, s-a încuviinţat proba testimonială, fiind audiaţi pe lângă martorii din acte şi martorii U.G., L.A. şi R.I., care au relatat împrejurările cunoscute de aceştia în legătură cu faptele deduse judecăţii.
De asemenea, s-a efectuat raportul de nouă expertiză medico-legală din 13 iulie 2010, întocmit de I.N.M.L. Bucureşti privind pe partea vătămată R.G.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instrumentate în ambele cicluri procesuale, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 23 august 2007, între partea vătămată R.G. şi vecinul său martorul L.D., ambii domiciliaţi în oraşul Mizil, a avut loc o altercaţie în legătură cu atribuirea unor terenuri din aceeaşi localitate, de către primăria oraşului, fiecare dorind să obţină un lot, situat cât mai aproape de locuinţa lui.
Discuţiile tensionate purtate au degenerat în adresarea de injurii iar în final, într-un schimb de lovituri, părţile fiind despărţite de celelalte persoane prezente, între care s-a aflat şi inculpatul N.D., rudă cu martorul L.D.
După încetarea conflictului iniţial, partea vătămată s-a retras la domiciliu, de unde în după amiaza aceleiaşi zile, a trimis pe fiul său, martorul R.G., în vârstă de 13 ani (la acea dată), să-i cumpere o sticlă cu bere şi ţigări.
Trecând prin faţa curţii martorului L.D., la întoarcere, acesta a adresat injurii minorului şi a aruncat cu pietre în direcţia acestuia, fapt ce i-a determinat dezechilibrarea şi căderea de pe bicicleta cu care se deplasa.
Văzând ce s-a întâmplat, partea vătămată R.G. a luat hotărârea de a merge să discute cu martorul L.D., însă mai înainte de a ajunge la locuinţa acestuia, a fost întâmpinat de inculpaţii N.D. şi N.G., fiecare având asupra sa corpuri contondente, respectiv primul o bâtă, iar secundul o furcă confecţionată din fier-beton, cu două crăcane folosită la scos de sfeclă.
Drept consecinţă, acesta a fost lovit, mai întâi la cap cu furca, de către secundul, după care primul i-a aplicat mai multe lovituri cu o bâtă, în celelalte zone corporale.
Urmare loviturilor primite, partea vătămată R.G. şi-a pierdut cunoştinţa, fiind transportată imediat, cu ajutorul unui autoturism al cărui proprietar trecea întâmplător prin zonă, la Spitalul Orăşenesc Mizil, pentru acordarea îngrijirilor medicale de specialitate.
Din cauza gravelor leziuni suferite, ulterior succesiv s-a procedat la transferarea acesteia la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, iar de aici la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.
Faţă de raportul de nouă expertiză medico-legală din 04 decembrie 2007, s-a reţinut că partea vătămată R.G. a fost internată în Secţia Neurochirurgie a ultimei unităţi sanitare, în perioada 23 august - 18 septembrie 2007, cu diagnosticul „politraumatism, traumatism cranio-cerebral minor gradul II, GCS 14 CT, plagă contuză vertex suturată în teritoriu. Fractură cu înfundare şi multiple fragmente localizate în vertex, interesând parietalul şi frontalul, cu traiect de fractură iradiantă la nivelul occipitalului, paramedian drept; dilacerare fronto-parietală stânga; hematom parietal drept superior; hemoragie sub şi supra-arachinoidiană, predominant la nivelul emisferului cerebral stâng. Fractură cominutivă cu înfundare biparietală operată iterativ”.
Consecinţă a leziunilor suferite în data de 23 august 2007, aceasta a fost reinternată în unitatea medicală menţionată, cu diagnosticul: status post - TCC minor gradul II GCS 14 PCT.GOS - GR., status post-fractură cominutivă biparietală cu înfundare operată interactiv; abces cerebral parietal drept, subadiacent zonei de fractură craniană operat (evacuarea abcesului şi debridarea micro-abceselor epicraniene parietale drepte).
Prin proba ştiinţifică s-a concluzionat că la examinarea medicală, partea vătămată R.G. a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire activă cu corp dur, posibil rangă, în condiţiile unei hetero-agresiuni, conform datelor de anchetă, că pot data din 23 august 2007, care s-au complicat septic în evoluţia lor şi au necesitat un număr de 90-100 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, de la data producerii lor, în absenţa altor complicaţii, leziuni ce au pus în pericol viaţa victimei şi s-au soldat cu invaliditate.
La stabilirea situaţiei de fapt, prima instanţă a considerat că declaraţia părţii vătămate dată la urmărirea penală şi menţinută în cursul judecăţii, în sensul că a fost lovită de inculpaţii N.D. şi N.G., s-a confirmat în primul rând prin multiplele lovituri aplicate, instrumentele folosite, leziunile şi mecanismul de producere a acestora, constate din actele medicale şi medico-legale.
În al doilea rând, susţinerile acesteia s-au probat prin declaraţiile martorilor oculari R.F. şi G.C., ce pot fi numiţi neutri, întrucât nu sunt rude cu niciuna dintre părţi, iar secundul nu aparţine aceleiaşi comunităţi, astfel că împrejurările de fapt relatate nu pot fi interpretate ca fiind afectate de subiectivism.
S-a argumentat, totodată, că o astfel de delimitare în aprecierea probelor testimoniale administrate în cele două cicluri procesuale s-a impus a fi făcută, deoarece majoritatea persoanelor prezente la faţa locului în momentul comiterii agresiunii şi care au fost audiate în cauză, sunt rude cu părţile (fie cu partea vătămată, fie cu inculpaţii), trăiesc în aceeaşi comunitate cu acestea, au dat declaraţii contradictorii, fiecare confirmând versiunea părţii cu care se află în relaţii apropiate, iar în lipsa altor probe certe, complete şi neîndoielnice, care să confirme sau să infirme împrejurările relatate, este dificil a se atribui un caracter cert, decisiv unor asemenea depoziţii.
Astfel, Tribunalul a reţinut că, prin declaraţia dată, martora R.F., vecină cu părţile, a susţinut în mod constant că la data comiterii faptei s-a aflat la poarta locuinţei sale şi a văzut când partea vătămată R.G. s-a deplasat către locuinţa martorului L.D., care, între timp, îl dezechilibrase pe fiul său de pe bicicletă.
A relatat, de asemenea, că mai înainte de a ajunge la imobilul acestuia din urmă, a fost întâmpinată de cei doi inculpaţi N.G. şi N.D., primul având asupra sa o furcă de scos sfeclă, cu care a lovit partea vătămată, în zona capului, agresiunea exercitată determinându-i căderea jos, timp în care secundul, la rândul său a lovit-o cu o scândură.
Aceeaşi martoră a precizat că, aflându-se la distanţă de cea. 4 metri de locul în care a fost lovită partea vătămată, a văzut că imediat după aplicarea loviturii de furcă, inculpatul N.G. a părăsit locul faptei, iar la momentul respectiv aceasta nu a fost lovită şi de martorul L.D.
Tribunalul a apreciat că împrejurările de fapt relatate se regăsesc şi în declaraţia martorului G.C., care nu este rudă cu niciuna dintre părţi şi locuieşte în altă localitate, în perioada respectivă lucra la o fermă din municipiul Focşani şi s-a aflat în oraşul Mizil pentru câteva zile, necesare să ajute partea vătămată la efectuarea unor lucrări pentru imobilul în care locuia.
Faţă de cele ce preced, constatându-se că mecanismul de producere descris de cei doi martori, privind leziunile suferite de partea vătămată R.G., s-a confirmat de raportul medico-legal, s-au primit drept concludente pentru aflarea adevărului şi declaraţiile martorilor R.A., G.N., R.G., R.R. şi R.G., care chiar, dacă sunt rude cu partea vătămată, conţin afirmaţii veridice regăsite în celelalte probe administrate în cauză.
Apărările celor doi inculpaţi, în sensul că la data de 23 august 2007 partea vătămată R.G. ar fi fost lovită de o altă persoană, respectiv martorul L.D., susţinute prin depoziţiile martorilor R.I.I., L.L., R.F., G.T., Ş.D., N.A., Ş.F., G.P. şi G.F., (rude, afini, concubină sau alte persoane apropiate), s-au înlăturat ca neverosimile, constatându-se că acestea din urmă au fost aproape identice, toate urmărind să sublinieze un singur aspect, respectiv să confirme versiunea prezentată atât în faza de urmărire penală, cât şi la judecată, necoroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză.
Astfel, martorii sus-menţionaţi au declarat că partea vătămată a fost lovită o singură dată cu un par în zona capului de către martorul L.D., cum a înţeles să recunoască acesta din urmă, ceea ce contravine constatărilor medico-legale privind vătămările suferite de aceasta (mai multe leziuni în zona capului), natura instrumentului folosit pentru lovire, care a lăsat urme pe corpul victimei şi mecanismul de producere, respectiv prin lovire activă cu corp dur, posibil rangă, în condiţiile unei hetero-agresiuni.
Faţă de cele ce preced, s-a concluzionat că, deşi s-a susţinut că există unele inadvertenţe între declaraţiile date de martori în primul ciclu procesual şi cele din cursul prezentei judecăţi, eventualele diferenţe între cele declarate în cele două faze procesuale nu au fost de natură să influenţeze convingerea că împrejurările relatate ar fi nesincere ori nu se referă la date reale, deoarece aceştia au fost reaudiaţi cu privire la fapte din anul 2007 şi este de admis că perceperea unor amănunte, s-a estompat prin trecerea timpului.
În drept, faptele stabilite în sarcina inculpaţilor N.D. şi N.G., comise în împrejurările detaliate şi probate, au fost încadrate în tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen. - art. 175 lit. i) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective s-a considerat că este întrunit conţinutul legal, determinat de lovirea repetată a părţii vătămate, cu instrumente contondente şi în zone vitale ale corpului, provocându-i-se leziuni ce au produs mfirmitatea acesteia şi i-au pus în pericol viaţa.
Cât priveşte intenţia de a ucide, este evidentă şi dovedită, pe lângă instrumentele folosite în agresiune şi zona corporală vizată, de numărul loviturilor aplicate, intensitatea acestora şi de urmările produse pentru integritatea corporală a victimei.
Astfel, din actele dosarului a rezultat că inculpaţii N.D. şi N.G. au comis faptele fiind înarmaţi cu corpuri dure (furcă şi bâtă), au ieşit în întâmpinarea acesteia, au lovit-o cu intensitate, au proiectat-o la pământ şi au continuat să-i aplice multiple lovituri, constatate în raportul medico-legal din 04 decembrie 2007, la examinarea medico-legală prezentând: politraumatism, traumatism cranio-cerebral minor gradul II, GCS 14 PCT, plagă contuză vertex suturată în teritoriu. Fractură cominutivă cu înfundare biparietală operată interativ.
În consecinţă, s-a apreciat că leziunile menţionate au dovedit că inculpaţii N.D. şi N.G. au aplicat victimei lovituri repetate, de mare intensitate, cu corpuri dure, asupra unor zone vitale ale corpului, astfel că au acceptat moartea acesteia, ca rezultat posibil al agresiunilor exercitate, poziţie subiectivă ce trebuie apreciată în raport de toate împrejurările concrete în contextul cărora s-au săvârşit faptele.
Cu privire la încadrarea juridică dată activităţii infracţionale s-a observat că împrejurările de fapt menţionate au evidenţiat că aceştia au avut reprezentarea rezultatului acţiunii lor, pe care, chiar dacă nu l-au urmărit, l-au acceptat, ceea ce a caracterizat intenţia de a ucide, specifică şi tentativei la infracţiunea de omor, interpretare regăsită în întreaga jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (ex. decizia nr. 6002 din 18 noiembrie 2004).
În fine, la reţinerea circumstanţei de calificare prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen., Tribunalul a avut în vedere că fapta a fost comisă pe strada V. din oraşul Mizil, loc ca prin natura şi destinaţia sa, este întotdeauna accesibil publicului şi că în momentul desfăşurării actelor materiale se aflau de faţă mai multe persoane, astfel că se circumscrie noţiunii „în public” prevăzută de art. 152 lit. a) C. pen.
La individualizarea pedepsei, potrivit criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., s-a ţinut seama de dispoziţiile generale ale C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru infracţiunea săvârşită, de gradul de pericol social al faptelor, de persoana inculpaţilor şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Astfel, pe lângă gradul de pericol social generic al infracţiunilor stabilite în sarcină, determinat de importanţa valorii sociale ocrotite, s-a considerat că pericolul social concret a reieşit din modul şi mijloacele folosite, respectiv faptul că inculpaţii N.D. şi N.G. au acţionat cu o violenţă deosebită, în condiţiile lipsei unei acţiuni de apărare din partea victimei, de rezultatul produs, punerea în pericol a vieţii victimei, dar şi din datele ce caracterizează persoana acestora, primul fiind recidivist conform art. 37 lit. b) C. pen., iar secundul aflându-se la prima încălcare a legii penale şi adoptând o poziţie nesinceră pe tot parcursul cercetărilor.
Starea de recidivă a inculpatului N.D. s-a constatat în raport de pedepsele de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa nr. 202 din 28 martie 2000 a Judecătoriei Câmpina şi de 3 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 79 din 09 februarie 2006 a Judecătoriei Lieşti (arestat la 26 aprilie 2006 liberat condiţionat la 25 iulie 2006), prima fiind considerată executată la 12 ianuarie 2002.
Faţă de cele ce preced, s-a apreciat că scopul preventiv-educativ cerut de art. 52 C. pen. poate fi realizat prim aplicarea unor pedepse judiciare dozate la limita maximă prevăzută de lege şi care să fie executate în regim privativ de libertate.
Totodată, având în vedere natura şi gravitatea faptelor comise, apreciate ca atrăgând nedemnitatea pentru ocuparea şi exercitarea unor funcţii elective, conform art. 65 alin. (2) C. pen. şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., pentru fiecare dintre inculpaţi, s-a aplicat şi pedeapsa complementară, constând în interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), cu excepţia dreptului de a alege, şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei.
În latura civilă a procesului penal s-a constatat că partea vătămată R.G. s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 200.000 RON despăgubiri civile, din care suma de 10.000 RON daune materiale şi suma de 100.000 RON daune morale, în dovedirea depunându-se înscrisuri respectiv: decont Spital Municipal Ploieşti, chitanţă Spital Clinic de Urgenţă Bucureşti, bonuri fiscale privind achiziţionarea de medicamente, referate medicale, adeverinţe medicale, chitanţă privind plata de taxe pentru servicii medicale, precum şi administrându-se proba cu martorii G.C. şi M.N.
De asemenea, a exercitat acţiunea civilă şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, care prin adresa din 30 iunie 2008 s-a constituit parte civil, cu suma de 11.257,35 RON, reprezentând cheltuieli suportate cu spitalizarea părţii vătămate R.G., sens în care s-au depus 5 deconturi ce au evidenţiat tratamentele şi actele medicale efectuate.
La rezolvarea acestora Tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 14 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. şi art. 1349, 1357, 1358 şi 1359 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar conform art. 14 alin. (5) C. proc. pen., acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile.
Reţinându-se că simpla constatare a prejudiciului nu poate constitui o reparaţie echitabilă, s-a reţinut că, în mod incontestabil, partea vătămată R.G. a efectuat cheltuieli în sumă de 5.000 RON şi a suferit un prejudiciu moral, fiind de netăgăduit suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă ca urmare a leziunilor şi vătămărilor corporale suferite, soldate cu invaliditate şi cu punerea în pericol a vieţii acesteia, ca urmare a faptelor comise de inculpaţii N.D. şi N.G.
Drept consecinţă, s-a admis în parte acţiunea civilă, dispunându-se obligarea acestora la plata sumei de câte 5.000 RON cu titlu de daune materiale şi de câte 25.000 RON daune morale către partea vătămată, apreciindu-se că aceasta din urmă reprezintă o compensare a suferinţelor produse şi o satisfacţie echitabilă suficientă.
Constatându-se că pretenţiile formulate de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, au fost pe deplin dovedite prin deconturile depuse, iar între prejudiciul material suferit şi faptele stabilite în sarcina inculpaţilor există legătură de cauzalitate, fiind îndeplinite în totalitate condiţiile răspunderii civile, delictuale, Tribunalul a admis în tot acţiunea civilă exercitată de persoana juridică furnizoare de servicii medicale.
Aşa fiind, şi în baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 1349, 1357, 1358 şi 1359 C. civ. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, cei doi inculpaţi au fost obligaţi la plata sumei de câte 5.628,67 RON despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare suportate pentru salvarea vieţii părţii vătămate R.G.
Totodată, s-a luat act că Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti şi Clinica de recuperare, medicină fizică şi balneologie din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
Conform dispoziţiilor art. 112 lit. f) şi art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a luat şi măsura de siguranţă a confiscării speciale faţă de furca metalică, corp delict folosit în activitatea infracţională, ridicată de organele de urmărire penală şi predată Tribunalului Prahova prin procesul-verbal din data de 19 martie 2008.
În fine, potrivit art. 191 alin. (1) C. proc. pen., dispunându-se condamnarea inculpaţilor, aceştia au fost obligaţi şi la plata sumei de câte 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel inculpaţii N.D. şi N.G., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin decizia penală nr. 232 din 27 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins cererea inculpaţilor N.G. şi N.D., privind schimbarea încadrării juridice a faptelor din tentativă de omor calificat prevăzute de art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., precum şi sesizarea din oficiu privind schimbarea încadrării juridice, pentru inculpatul N.D., din tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen. în complicitate la tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 26 C. pen. combinat cu art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen.
S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii N.G. şi N.D., împotriva sentinţei penale nr. 418 din 29 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova.
S-a respins, ca tardivă, cererea formulată de agentul special de poliţie C.H. - din cadrul Poliţiei oraşului Mizil privind scutirea de la plata amenzii judiciare în sumă de 300 RON, aplicată prin încheierea de şedinţă din data de 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
S-a admis, în parte, cererea formulată de agentul special de poliţie M.S. - din cadrul Poliţiei oraşului Mizil, în sensul reducerii amenzii judiciare aplicate prin încheierea de şedinţă din data de 17 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, de la suma de 1.000 RON, la suma de 300 RON.
A obligat pe fiecare dintre apelanţii-inculpaţi la plata sumei de câte 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa de apel a constatat că au fost reiterate împrejurările de fapt şi de drept invocate în primul ciclu procesual şi la rejudecarea cauzei în primă instanţă, după casarea cu trimitere, menţionate în concluziile scrise şi în cele susţinute oral, detailate în încheierea de şedinţă din data de 14 octombrie 2013 (când au avut loc primele dezbateri) şi partea introductivă a deciziei.
În principal, inculpaţii au susţinut că starea de fapt s-a reţinut greşit, primindu-se drept concludente declaraţiile contradictorii făcute de partea vătămată şi martorii propuşi în acuzare şi înlăturându-se nejustificat probele apărării prin care s-a dovedit că leziunile traumatice suferite de partea vătămată R.G. au fost produse în cadrul conflict purtat între mai multe persoane, autorul acestora fiind martorul L.D.
Pe de altă parte, chiar în caz afirmativ, nu s-a reuşit să se stabilească poziţia subiectivă a fiecăruia dintre inculpaţii N.D. şi N.G. în raport de urmările produse, or dacă o astfel de rezoluţie infracţională a fost luată împreună, deci ar fi acţionat cu intenţia de a ucide, ce întregeşte latura subiectivă din conţinutul tentativei la infracţiunea de omor calificat.
Drept consecinţă în principal, în şedinţa publică din data de 26 martie 2012, inculpaţii au solicitat completarea probatoriilor conform art. 378 C. proc. pen., respectiv readministrarea acestora, pentru lămurirea împrejurărilor de fapt, astfel cum s-a dispus prin decizia nr. 4148 din 11 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi s-au menţionat prin notele depuse la dosar.
În subsidiar, s-a solicitat desfiinţarea sentinţei primei instanţe, rejudecarea cauzei la al doilea grad de jurisdicţie, iar pe fond pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună achitarea inculpaţilor N.D. şi N.G. pentru tentativă de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., constatându-se că fapta nu a fost săvârşită de aceştia.
Cu ocazia repunerii cauzei pe rol şi rediscutării încadrării juridice date activităţii infracţionale prin rechizitoriu, în şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2013, printr-un al doilea subsidiar, apărătorii aleşi ai apelanţilor au susţinut că în situaţia în care s-ar înlătura prezumţia de nevinovăţie şi nu s-ar da eficienţă principiului in dubio pro reo, faţă de precizările martorilor acuzării (fiul şi soţia părţii vătămate), cel mult în sarcina inculpatului N.D. s-ar putea reţine infracţiunea de loviri sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen., loviturile aplicându-se în zone corporale nevitale.
Prin încheierea de şedinţă din data de 26 martie 2013, luând în examinare nota de probatorii depusă de apelanţii inculpaţi şi văzând considerentele deciziei de casare pronunţată de instanţa de recurs, conform art. 371 raportat la art. 378 C. proc. pen., Curtea a constatat că se impune completarea probelor sau readministrarea acestora, la al doilea grad de jurisdicţie, respectiv audierea martorilor din acte, audierea martorilor G.P., G.F., G.T., R.F., L.L., L.A., propuşi în apărare, confruntarea dintre categoriile de participanţi la procesul penal (partea vătămată şi inculpaţi, aceştia şi martori, între martorii din acte şi martorii apărării), precum şi refacerea raportului de nouă expertiză medico-legal efectuat la instanţa de fond după reluarea judecăţii.
În vederea administrării ultimei probe s-a emis adresă la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Prahova pentru a se înainta furca metalică-corp delict, depusă potrivit procesului-verbal întocmit la data de 19 martie 2008, aflat în dosarul de urmărire penală nr. 79/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
S-a solicitat, totodată, Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti comunicarea filmelor CT craniene, a CD-urilor suport rezultate la examenul computer tomograf ce s-a efectuat părţii vătămate R.G., indicându-se perioadele în care a fost internat.
Astfel, în faţa instanţei de control judiciar au fost audiaţi martorii din acte R.F., R.G., R.R., R.I.I., R.N., R.F., R.G., R.A., G.N., G.C., martorii propuşi în apărare prin nota de probatorii, precum şi martorii L.A., D.T., Ş.D., N.A., Ş.F., R.F., L.D.
De asemenea, s-a procedat la confruntarea părţii vătămate R.G. cu inculpaţii N.D. şi N.G., a părţii vătămate cu fiecare dintre martorii propuşi în apărare, a inculpatului N.G. cu martorii din acte, precum şi a acestora din urmă cu martorii propuşi în apărare.
Deşi s-au acordat mai multe termene de judecată şi s-a dispus prezentarea în faţa instanţei cu mandat de aducere conform art. 184 alin. (31) C. proc. pen., aplicându-se în final şi amenzi judiciare, inclusiv agenţilor de poliţie pentru modalitatea îndeplinirii acestora, instanţa de control judiciar s-a aflat în imposibilitatea de a proceda la confruntarea inculpatului N.D. cu martorii din acte, precum şi a martorilor G.N., G.F., R.A. şi L.A.
Acestea întrucât după termenul din 18 martie 2013, inculpatul N.D. nu s-a mai prezentat la judecata apelului declarat, înţelegând să-şi exercite drepturile procesuale prin avocaţii aleşi, din procesele-verbale de căutare rezultând că atât acesta, cât şi primi doi martori au plecat de la adresa indicată ca fiind ultimul domiciliu, stabilindu-se în afara teritoriul statului român, iar ultimii doi martori se află sub tratamente medicale, fiind internaţi în spitale, starea de sănătate nepermiţând audierea în şedinţă publică.
Analizând sentinţa primei instanţe pe baza probelor administrate în ambele cicluri procesuale, inclusiv conform art. 378 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., raportat la motivele de reformare invocate prin apelurile exercitate de inculpaţii N.D. şi N.G., precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 371 alin. (2) şi art. 372 alin. (1) din acelaşi cod, Curtea a reţinut că aceştia se fac vinovaţi pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, descrisă prin rechizitoriul nr. 79/P/2008 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.
Curtea a apreciat că este de necontestat că în dimineaţa zilei de 23 august 2007, între partea vătămată R.G. şi martorul L.D., ruda apropiată a inculpaţilor N.G. şi N.D., a avut loc un incident vizând disputarea amplasării loturilor atribuite de Primăria oraşului Mizil, altercaţia purtată degenerând în adresarea de injurii şi loviri reciproce, situaţie în care prezent fiind secundul a intervenit pentru despărţirea acestora şi aplanarea stării conflictuale.
Toţi martorii audiaţi în cauză, chiar circumstanţiat, au confirmat susţinerile părţii vătămate R.G., în sensul că în după amiaza aceleiaşi zile, pe str. V. din aceeaşi localitate, în faţa imobilului aparţinând inculpatului N.D. a avut loc un incident de proporţii, purtat între rudele acestora şi în cadrul căruia chiar în faza iniţială primul a suferit leziuni corporale grave, ce au impus transportarea de urgenţă la spital, pentru acordarea îngrijirilor medicale de specialitate.
S-a dovedit, de asemenea, că reluarea stării conflictuale s-a datorat impactului produs de dezechilibrarea minorului R.G. (în vârstă de 13 ani la acea dată), fiul părţii vătămate, în timp ce se deplasa pe bicicletă, prin aruncarea cu pietre în direcţia acestuia, la momentul întoarcerii spre casă, prin faţa locuinţei martorului L.D.
Prin declaraţiile făcute în cursul procesului penal, coinculpaţii N.D. şi N.G. au susţinut că în împrejurările de fapt anterior menţionate nu au exercitat vreo agresiune asupra părţii vătămate R.G., secundul pretinzând că a sosit la locul faptei după ridicarea părţii vătămate şi transportarea acesteia la Spitalul Orăşenesc Mizil, iar leziunea traumatică suferită la cap ar fi consecinţa loviturilor aplicate exclusiv de către martorul L.D.
Această apărare, chiar dacă s-a confirmat de martorul L.D., precum şi ceilalţi martori propuşi în apărare, inclusiv cu ocazia confruntărilor efectuate la judecata apelului, nu poate fi primită ca şi verosimilă şi s-a înlăturat justificat prin sentinţele adoptate în primă instanţă, deoarece împrejurările de fapt invocate nu se regăsesc în ansamblul probator administrat în cauză.
Dimpotrivă, evaluarea declaraţiilor făcute de aceşti martori, determină concluzia că, chiar în contextul aducerii la cunoştinţă a prevederilor art. 260 C. pen., datorită modificărilor de personalitate grefate pe ascendentul deţinut de inculpaţi în comunitatea căreia îi aparţin şi în considerarea gradului de rudenie, aceştia au înţeles să confirme versiunea prezentată în apărare, relatând împrejurări de fapt identice, puţin probabil a fi percepute raportat la vârsta şi momentul sosirii la locul conflictului, dar şi amănunte a căror redare, pentru o persoană de bună credinţă, evident că s-a estompat timp de 6 ani.
Într-adevăr, din conţinutul procesului verbal încheiat la 23 august 2007 de Poliţia oraşului Mizil, cu ocazia sesizării din oficiu rezultă că imediat după comiterea agresiunii partea vătămată R.G. a declarat că a fost lovită atât de martorul L.D., cât şi inculpaţii N.D. şi N.G.
Curtea a considerat că atari menţiuni, invocate în apărare, evident că nu pot conduce la aplicarea principiului in dubio pro reo, astfel cum s-a susţinut de către apărătorii aleşi ai acestora, deoarece, la aceeaşi dată şi în aceleaşi împrejurări, descriind modalitatea comiterii agresiunii, el a precizat că observând incidentul suferit de fiul său, martorul R.G., urmat fiind de celelalte persoane aflate în curtea sa, a ieşit în stradă, deplasându-se în direcţia locuinţei martorului L.D.
A explicat totodată că mai înainte de a ajunge la imobilul acestuia din urmă, trecând prin faţa locuinţei inculpatului N.D., a fost întâmpinat de acesta şi fratele său inculpatul N.G., care, succesiv l-au agresat, primind o lovitură cu furca la cap din partea secundului, iar după ce a căzut la sol, repetat, primul l-a lovit pe tot corpul, cu o bâtă.
Susţinerile părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor neutri R.F. şi G.C., care, percepând direct şi de la o distanţă de circa 4 metri conflictul purtat între părţi, audiaţi fiind în şedinţa publică din data de 27 iunie 2012 au reiterat împrejurările de fapt relatate iniţial, descriind modalitatea de agresare, succesiunea actelor materiale comise şi corpurile contondente folosite de inculpaţi, precizând că imediat după aplicarea loviturii cu o furcă de scos sfeclă şi doborârea la pământ, apelantul N.G. a părăsit locul faptei, iar inculpatul N.D. a continuat, la rândul său, lovindu-l cu o scândură.
Aceste declaraţii se impun a fi reţinute ca şi concludente pentru aflarea adevărului, delimitarea valorii probante de celelalte probe testimoniale administrate în cauză, (în acuzare sau în apărare), având la bază constatarea faptului că indiferent de faza procesuală, inclusiv cu ocazia confruntărilor efectuate la judecata apelului, cele două categorii de martori au înţeles să adopte o poziţie de sprijinire a părţii, funcţie de gradul de rudenie sau relaţiile de prietenie, reiterând aspectele de fapt invocate de fiecare dintre acestea, în multe situaţii amplificând contribuţia persoanelor prezente, interesul de inculpare, după caz, de exonerare de răspundere penală, fiind evident.
Pe de altă parte, cum s-a argumentat şi prin sentinţa atacată, modalitatea de operare, instrumentele folosite în agresiune şi consecinţele produse, rezultate din declaraţiile martorilor neutri se regăsesc perfect în concluziile raportului medico-legal din 04 decembrie 2007 întocmit de I.J.M.L. Prahova şi completarea la raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de I.N.M.L. Bucureşti.
Astfel, în decembrie 2007 instituţia teritorială de specialitate a constatat că internat fiind la data de 23 august 2007 în Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, partea vătămată R.G. a prezentat leziuni traumatice, respectiv politraumatism, traumatism cranio-cerebral minor gradul II, GCS 14 PCT, plagă contuză vertex suturată în teritoriu, fractură cominutivă cu înfundare biparietală operată interativ.
S-a reţinut şi faptul că ulterior, respectiv în perioada 14-18 noiembrie 2007, el a fost internat cu diagnosticul „status post-TCC minor gradul II GCS 14 PCT.GOS - GR. status post-fractură cominutivă biparietală cu înfundare operată interactiv, abces cerebral parietal drept, subadiacent zonei de fractură craniană operat evacuarea abcesului şi debridarea micro-abceselor epicraniene parietale drepte”.
Pe de altă parte, la examenul efectuat cu ocazia întocmirii expertizei, pe lângă cicatrici localizate la nivelul capului, s-au constatat şi multiple cicatrici roşietice dispuse difuz pe spate, hemipareză dreaptă cu deficit motor, ortostatic şi mers imposibil, deplasându-se în cărucior, ceea ce logic susţin datele factuale relatate de martorii neutri, respectiv continuarea agresiunii de către inculpatul N.D., profitând de imposibilitatea fizică a părţii vătămate de a se apăra, căzută fiind la pământ.
Faţă de constatările anterior menţionate, prin acelaşi raport medico-legal s-a concluzionat că la data de 23 august 2007 aceasta din urmă a prezentat leziuni traumatice ce au putut fi produse prin lovire activă cu corp dur, posibil rangă în condiţiile hetero-agresiuni conform datelor de anchetă, ce s-au complicat septic în evoluţie şi au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale, de la data producerii, au pus în pericol viaţa acesteia şi s-a soldat cu invaliditate.
Aceste concluzii s-au confirmat prin raportul de nouă expertiză medico-legală din 25 mai 2012 întocmit de I.N.M.L. Bucureşti, completare, instituţia de specialitate concluzionând că leziunile traumatice prezentate de partea vătămată la internarea în spital în data de 23 august 2007 s-au putut produce, la acea dată, prin lovire cu corp dur, posibil cu obiectul corp-delict pus la dispoziţie, cel mai puţin probabil în condiţiile aplicării unei singure lovituri, cu porţiunea furcii în care ţeava se îmbina prin sudură cu fragmentele de fier-beton, nefiind exclusă şi lovirea cu porţiunea alungită a acesteia, reprezentată însă de ţeava metalică de 2,5 cm. diametru.
Curtea a apreciat că proba ştiinţifică administrată în cel de al doilea ciclu procesual, la judecata în apel, este suficient de concludentă şi pertinentă pentru stabilirea autorului agresiunii exercitate asupra capului victimei R.G., deoarece reaprecierea concluziilor formulate în lucrarea iniţială, efectuată la 13 iulie 2010, sunt consecinţa respectării întocmai a dispoziţiilor luate prin încheierea de şedinţă de la 26 martie 2012.
Astfel, s-au avut în vedere referatul din 17 mai 2012 întocmit de I.N.M.L. - Radiologie Bucureşti prin examinarea documentaţiei transmise de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti (filme CT craniene, CD suport examen computer tomograf, foile de observaţie întocmite în perioada 23 august - 18 septembrie 2007, 14-28 noiembrie 2007, examinarea nemijlocită a furcii, corp delict aflată în custodia Tribunalului Prahova, precum şi fotografiile judiciare cu victima, ataşate în dosarul de urmărire penală).
Sub acest ultim aspect, Curtea a apreciat că inexistenţa unor fotografii judiciare privind corpul delict examinat nu conduce la diminuarea forţei probante a celor două rapoarte medico-legale, atâta timp cât din conţinutul ultimului referat rezultă o descriere amănunţită a caracteristicilor fizice (corp metalic alungit cu lungimea totală de 148 cm., greutatea de cca. 3.400 g., alcătuit dintr-o ţeavă metalică lungă de 123 cm., diametrul de 2,5 cm., grosimea de 0,2-0,3 cm., ţeavă de care este sudată la unul din capete la un unghi de 90°, o bucată de fier beton de 19 cm., delimitându-se în acest fel două braţe, unul de 8 cm. şi celălalt de 11 cm.; în porţiunea mijlocie a fierului beton sunt prinse prin sudură alte două bucăţi de fier beton, fiecare fiind uşor sinuos şi efilat la extremitatea liberă realizându-se în acest fel aspectul de furcă, unul din braţele sinuoase având 24 cm. lungime, iar celălalt 23 cm. lungime.
Asemenea detalii, în lipsa efectuării vreunor obiecţiuni privind identitatea acestuia cu instrumentul aflat la camera de corpuri delicte a Tribunalului Prahova, înaintat instituţiei medico-legală ori faţă de constatările şi concluziile formulate prin raportul de nouă expertiză medico-legală completare, depus încă de la termenul de judecată din 27 iunie 2012, au format convingerea că susţinerile inculpaţilor privind imposibilitatea efectuării unei apărări efective, pe acest considerent, (invocat după încheierea cercetării judecătoreşti în apel, deci la circa un an de zile), în realitate reprezintă o nouă strategie, vizând întârzierea judecăţii pentru fapte comise în urmă cu 6 ani şi a căror stabilire este mult îngreunată datorită estompării percepţiei acestora prin trecerea timpului.
Curtea a considerat că prima instanţă a apreciat corect că nu există motive în a considera că aceste probe ştiinţifice coroborate cu declaraţiile celor doi martori neutri sunt singurele în măsură să contribuie, în circumstanţele cauzei, la stabilirea situaţiei de fapt, deoarece pentru argumentele anterior menţionate nu există temei legal în a considera că se impune înlăturarea lor, constatările şi concluziile medico-legale confirmând întocmai datele factuale relatate de aceştia din urmă şi infirmând declaraţiile martorului L.D., indicat ca şi autor al agresiunilor suferite de partea vătămată R.G. la data de 23 august 2007.
Mecanismul producerii leziunilor traumatice ce au pus în pericol viaţa victimei din urmă pentru orice observator obiectiv justifică concluzia că nu sunt consecinţa unei singure lovituri, aplicate la cap, folosindu-se un par de salcâm, indiferent de lungimea sau grosimea acestuia, astfel cum s-a susţinut în apărare şi au declarat toţi martorii partizani, inclusiv cu ocazia confruntării la judecata în apel.
Prin urmare, în deplin acord cu judecătorul fondului, deşi s-a susţinut că există unele inadvertenţe între declaraţiile date de martorii audiaţi în cauză, funcţie de faza procesuală, ori între datele factuale relatate de aceştia şi celelalte probe administrate în cauză, Curtea de Apel a apreciat că eventualele neconcordanţe nu sunt de natură să influenţeze convingerea că prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază orice persoană trimisă în judecată nu a fost înlăturată, iar în cazul apelanţilor inculpaţi N.D. şi N.G. nu se impune recunoaşterea principiului in dubio pro reo şi exonerarea de răspundere penală în raport cu faptele ce formează obiectul judecăţii.
Dimpotrivă, pentru argumentele de fapt şi de drept anterior menţionate, la exercitarea controlului jurisdicţional, a rezultat că prin probe pertinente şi specifice aflării adevărului în cazul agresiunilor exercitate, în prezenţa mai multor persoane, delimitate în grupuri separate, funcţie de relaţia cu părţile implicate, s-a dovedit cu certitudine că la data de 23 august 2007, împreună, inculpaţii N.G. şi N.D., au atacat pe partea vătămată R.G., în timp ce trecea pe stradă, prin faţa locuinţei secundului şi succesiv primul lovindu-l cu o furcă (partea metalică) la cap.
S-a probat de asemenea că, profitând de căderea la sol, în stare de inconştienţă, continuând rezoluţia infracţională inculpatul N.D., l-a agresat repetat, aplicându-i lovituri pe spate, folosind o bâtă, leziunile traumatice suferite, în aceste împrejurări necesitând pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale, de la data producerii, au pus în pericol viaţa victimei şi s-au soldat cu invaliditate permanentă.
În opinia curţii, aceste acte materiale, sub aspect obiectiv şi subiectiv realizează conţinutul tentativei la infracţiunea de omor calificat, iar condamnarea inculpaţilor N.G. şi N.D. conform art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., este legală.
Potrivit jurisprudenţei interne, aplicarea unei lovituri, la cap, cu o furcă metalică, instrument care prin natura sa este apt de a ucide şi cu atare intensitate încât fracturile produse radiant din vertex au avut ca urmare punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate R.G., rezultatul letal neintervenind datorită îngrijirilor medicale de specialitate, acordate competent şi în timp oportun, justifică convingerea că inculpatul N.G. a acţionat asupra acestuia depăşind limitele aplicării unei corecţii corporale, deci cu intenţia cel puţin indirectă de a ucide ce întregeşte latura subiectivă a tentativei de omor, delimitând-o de orice alte infracţiuni contra vieţii şi integrităţii corporale a persoanei, inclusiv acelea prevăzute de art. 180, art. 181 sau art. 182 C. pen.
Pe de altă parte, referitor la participaţia inculpatului N.D., sub forma coautoratului, Curtea a amintit jurisprudenţa mai veche a fostului Tribunal Suprem (ex. decizia nr. 1876/1976, decizia nr. 467/1978), dar şi decizii de speţă din practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, potrivit cărora aceasta subzistă şi în cazul în care nu toţi participanţii la faptă contribuie în aceeaşi măsură la producerea rezultatului ce a pus în primejdie viaţa victimei.
Esenţial este ca activităţile materiale desfăşurate de fiecare participant să se completeze reciproc, prin acţiuni simultane sau succesive şi toate împreună să alcătuiască activitatea unică, indivizibilă, considerată în ansamblu activitatea de săvârşire a faptei, indiferent de valoarea contributivă separată a fiecărei acţiuni în parte.
S-a acceptat, de asemenea, că există coautorat şi pentru cazul în care participantul săvârşeşte o acţiune care nu aparţine neapărat actelor de executare specifice infracţiunii de omor, dacă respectiva acţiune, aparent exterioară, se dovedeşte a fi avut o contribuţie determinantă în aducerea la îndeplinire a rezoluţiei infracţionale iniţiale, respectiv intenţia de a ucide, deci în mod nemijlocit a contribuit la săvârşirea faptei sau după caz a servit la înlăturarea sau paralizarea rezistenţei pe care ar fi opus-o victima.
În considerarea celor expuse, curtea de apel a constatat că prima instanţă, în mod corect şi fără a da o greşită apreciere a probelor administrate, a reţinut iar la completarea acestora conform art. 378 C. proc. pen., s-a dovedit vinovăţia apelanţilor-inculpaţi în calitate de coautori la tentativa de omor calificat dedusă judecăţii.
Curtea a apreciat că nu are relevanţă care lovitură sau dacă numai lovitura aplicată la cap victimei R.G. de către inculpatul N.G. a fost sau nu aptă producerii unui rezultat mortal, din moment ce s-a probat că, percepând deplasarea acesteia spre locuinţa martorului L.D., în acelaşi timp şi înarmaţi fiind cu corpuri contondente apte de a ucide, ambii i-au ieşit în întâmpinare şi fără vreo explicaţie, l-au lovit succesiv, primul cu furca la cap, urmat de secundul, care, repetat l-a agresat, cu bâta şi picioarele, profitându-se de căderea la pământ şi plăgile sângerânde evidente.
S-a apreciat că nu există nici temei legal pentru schimbarea încadrării juridice dată faptelor, din tentativă de omor calificat în loviri sau alte violenţe infracţiune prevăzută de art. 180 C. pen. sau complicitate la tentativă de omor calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., astfel cum s-a solicitat de apărătorii aleşi ai acestora ori s-a invocat din oficiu cu ocazia dezbaterilor la termenul de judecată din 27 noiembrie 2013.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că traumatismele produse, chiar dacă nu au pus în primejdie viaţa victimei, pe lângă faptul că s-au aplicat într-o zonă unde indirect pot fi afectate organe şi vase de sânge vitale, în concret, sunt consecinţa acţiunilor nemijlocite, comise pentru finalizarea intenţiei de a ucide, luată iniţial şi în condiţiile în care realizând gravitatea loviturii aplicate, pentru a scăpa de la identificare coinculpatul N.G. a părăsit locul faptei.
Separat de aceasta, examinându-se din oficiu legitimitatea agresiunii exercitate asupra părţii vătămate R.G., s-a apreciat că din probele administrate nu rezultă că acesta s-ar fi datorat depăşirii unei apărări în faţa unui atac direct, material şi injust venit din partea secundei şi familiei sale (cele patru persoane ce-l însoţeau), ori puternicei tulburări determinate prin deplasarea acestora la domiciliul martorului L.D., toate grefate pe altercaţia purtată în prima parte a zilei de 23 august 2007.
Din această perspectivă, Curtea a considerat că sunt relevante declaraţiile martorei R.F., care, aflată în apropierea locului faptei, a învederat în mod constant că la momentul agresării părţii vătămate, aceasta nu ajunsese la imobilul martorului L.D., că inculpaţii i-au ieşit în întâmpinare şi fără vreo explicaţie, succesiv i-au aplicat lovituri cu corpurile contondente purtate, toate unite cu atacul exercitat de inculpatul N.G. în primul rând asupra capului şi cu atare intensitate încât i-a determinat căderea la pământ, fractura craniană produsă concretizându-se în plăgi sângerânde evidente.
Concluzionând, Curtea a apreciat că nu sunt fondate criticile formulate în principal prin apelurile declarate de inculpaţii N.D. şi N.G., prezumţia de nevinovăţie fiind înlăturată prin ansamblul probatoriului administrat, instanţa fiind obligată ca, în evaluarea acestuia, să se supună întocmai dispoziţiilor art. 62 şi urm. C. proc. pen., potrivit cărora probele nu au forţă probantă funcţie de faza procesuală în care au fost instrumentate, iar pentru aflarea adevărului, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni şi la identificare autorului, simpla contestare a vinovăţiei nefiind suficientă pentru exonerarea de răspundere penală.
Examinând din oficiu individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor N.G. şi N.D., în raport de motivele invocate prin apelurile exercitate în primul ciclu procesual şi recursurile declarate împotriva sentinţei penale nr. 47 din 29 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, respectiv deciziei penale nr. 60 din 25 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a constatat că acestea sunt juste, criteriile înscrise sub art. 72 C. pen., respectându-se întocmai.
În sensul acestor dispoziţii legale, pentru atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., în cazul infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii corporale a persoanei la determinarea pedepselor judiciare, instanţele judecătoreşti sunt obligate să ţină seama în primul rând de gravitatea concretă a faptelor, determinată de modalitatea de operare, regiunea corporală asupra căreia s-a acţionat, instrumentul apt de a ucide folosit în agresiune, traumatismele produse şi consecinţele acestora, la care se adaugă datele personale ca şi orice alte elemente de natură a agrava sau atenua răspunderea penală.
Faţă de cele ce preced, Curtea a concluzionat în sensul că pedepsele de 8 ani închisoare, respectiv 7 ani şi 6 luni închisoare aplicate inculpaţilor N.D. şi N.G., sunt apte să asigure, atât funcţia retributivă, cât şi aceea de reinserţie socială, având în vedere că au acţionat asupra victimei conjugându-şi acţiunile, manifestând agresivitate şi temeritate de excepţie în prezenţa altor persoane, profitându-se de greutatea stabilirii vinovăţiei în contextul ascendentului deţinut în comunitate şi derulării faptelor în prezenţa rudelor apropiate, dar şi conduita procesuală adoptată, contestând orice participaţie la comiterea acestora, în pofida probelor strânse în acuzare, inclusiv prin captarea consimţământului martorului L.D. pentru luarea faptei asupra sa.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că există corespondenţă între cuantumul pedepselor şi datele personale ale acestor inculpaţi, sancţionarea mai severă a inculpatului N.D. fiind şi consecinţa antecedentelor penale, anterior el fiind condamnat pentru violare de domiciliu, furt şi infracţiuni la legea circulaţiei, din executarea ultimei pedepse liberându-se la data de 25 iulie 2006 şi având statut de recidivist conform art. 37 lit. b) C. pen., raportat la condamnarea de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 202 din 28 martie 2000 a Judecătoriei Câmpina. În plus, după audierea martorilor propuşi în apărare, acesta a părăsit teritoriul României, neînţelegând să dea curs dispoziţiei instanţei de a se prezenta în şedinţă publică în vederea confruntării cu partea vătămată şi martorii propuşi în acuzare.
Aşadar, motivul de reformare vizând reducerea cuantumului pedepselor stabilite, invocat în subsidiar, în primul ciclu procesual, s-a respins ca nefondat, acestea fiind apte să asigure inclusiv exercitarea controlului statului asupra ordinii de drept şi securitatea vieţii persoanei prin mijloace de drept penal.
Curtea a apreciat că şi acţiunile civile exercitate în cauză s-au rezolvat cu respectarea întocmai a principiilor răspunderii civile delictuale înscrise sub art. 14 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. combinat cu art. 998 şi art. 1003 C. civ. (în vigoare la data comiterii faptelor), respectiv art. 313 din Legea nr. 95/2006.
De asemenea, s-a considerat că sumele de câte 5.000 RON daune materiale şi câte 25.000 RON daune morale, acordate părţii civile R.G., respectiv de câte 5.628,68 RON acordate părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, s-au stabilit corect găsindu-şi corespondent în documentaţia medicală, numărul de zile de îngrijiri medicale necesar pentru vindecare, perioadele de internare, datele factuale şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Din evaluarea acestora, s-a apreciat că nu sunt excesive, ci necesare pentru îngrijirea şi recuperarea unei persoane faţă de leziunile corporale suferite, dar reprezintă şi o justă şi echitabilă compensaţie a prejudiciului personal nepatrimonial produs de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă din culpa exclusivă a coinculpaţilor-apelanţi.
Concluzionând, după completarea probatoriilor la doilea grad de jurisdicţie, sentinţa adoptată în primă instanţă s-a apreciat ca fiind justă şi conformă legii, iar apelurile declarate de inculpaţii N.G. Gabriel şi N.D. s-au respins, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondate.
Cererea formulată la data de 08 octombrie 2013 de agentul special de poliţie C.H. referitoare la scutirea de la plata amenzii judiciare în sumă de 300 RON, aplicată prin încheierea de şedinţă din data de 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a respinge ca tardivă. Din referatul întocmit de şeful Poliţiei oraşului Mizil privind ridicarea amenzii judiciare şi analizat la termenul de judecată din 17 septembrie 2013 a rezultat că petentul a luat cunoştinţă în legătură cu sancţiunea judiciară aplicată anterior acestei date, iar potrivit art. 199 alin. (2) C. proc. pen., persoana amendată poate cerere scutirea de amendă sau reducerea numai în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de amendare.
Cererea formulată la data de 02 octombrie 2013 de agentul special de poliţie M.S. - din cadrul Poliţiei oraşului Mizil, în sensul scutirii de amenda judiciară în cuantum de 1.000 RON, aplicată prin încheierea de şedinţă din 17 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a apreciat ca fiind întemeiată, în parte.
Din actele procedurale efectuate în cauză s-a constatat că, deşi instanţa de control judiciar a dispus prezentarea martorilor cu însoţitor în şedinţă publică, petentul s-a rezumat la întocmirea proceselor-verbale de căutare şi aducerea la cunoştinţă a procedurii de citare, situaţie în care dosarul a trenat pe rol patru termene de judecată.
Întrucât în final, mandatele de aducere au fost executate cu respectarea dispoziţiilor art. 184 C. proc. pen., faţă de veniturile lunare realizate de un atare funcţionar public şi faptul că sancţiunile judiciare nu trebuie să producă consecinţe distructive asupra persoanelor avute în întreţinere, s-a dispus reducerea cuantumului amenzii aplicate, la suma de 300 RON, apreciată ca fiind un avertisment suficient asupra consecinţelor neîndeplinirii întocmai a atribuţiilor de serviciu.
Împotriva deciziei penale nr. 232 din 27 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat recurs inculpaţii N.G. şi N.D.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie la data de 08 ianuarie 2014, fiind stabilit primul termen de judecată la data de 13 mai 2014.
În cuprinsul motivelor scrise depuse la dosar, la data de 18 septembrie 2014, inculpaţii au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. în sensul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului in dubio pro reo şi art. 3859 pct. 20 C. proc. pen., întrucât elementul circumstanţial agravant „săvârşirea omorului în public” nu mai este prevăzut de noul C. pen., urmând a se schimba încadrarea juridică din tentativă de omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen. în tentativă de omor calificat prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 C. pen.
În dezbateri, inculpatul N.D., prin apărător ales, a solicitat achitarea, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., în principal şi, în subsidiar, aplicarea legii penale mai favorabile.
Inculpatul N.G. a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, apreciind că dispoziţiile privind recidiva postexecutorie nu mai sunt incidente în cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de casare invocate şi în raport de conţinutul actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs. În consecinţă, instanţa urmează să analizeze cazurile de casare în conformitate cu normele C. proc. pen. anterior, respectiv art. 3859, art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior.
Prin Legea nr. 2/2013, s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, intenţia clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În cauză, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 27 noiembrie 2013, ulterior intrării Legii nr. 2/2013 în vigoare, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior, care trebuie invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum obligă dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen. anterior, când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului, invocat în motivele scrise depuse la dosar de către inculpaţi, a fost abrogat, conform art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
De asemenea, cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., invocat oral de către apărătorul ales al inculpatului N.G., când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică, a fost abrogat, potrivit aceluiaşi text de lege menţionat anterior.
În continuare, se observă că inculpaţii N.G. şi N.D. nu au motivat recursul în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, în care erau îndrituiţi a depune motivele căii de atac exercitate, astfel încât, Înalta Curte nu poate examina cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte aplicarea legii mai favorabile, instanţa de recurs constată că în privinţa inculpatului N.G. este în prezenţa situaţiei descrise de art. 5 C. pen., şi anume aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.
Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 5 C. pen. în vigoare (Legea nr. 286/2009) potrivit căruia: „(1) în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.”
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.
Drept urmare, principiul activităţii legii penale, prevăzut de art. 10 C. pen. anterior, dar şi de art. 3 C. pen. în vigoare, are ca excepţii retroactivitatea legii penale mai favorabile.
Se au în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit cărora în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
În speţă, suntem într-o asemenea situaţie, deoarece după comiterea infracţiunii şi mai înainte de judecarea definitivă a cauzei, la data de 01 februarie 2014, a intrat in vigoare un nou C. pen., ce a dus modificări substanţiale, care pot influenţa soluţia ce poate fi pronunţată în cauză.
Analizând recursul declarat în cauză instanţa reţine următoarele:
În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de recurent instanţa de recurs urmează să analizeze:
a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat. În examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică;
b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării recursului. În examinarea acestui criteriu instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei;
Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat.
Examinarea încadrării juridice data faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.
Potrivit art. 4 C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Aprecierea intervenţiei legii de dezincriminare se face in concreto, în sensul că vorbim de o dezincriminare atunci când, în raport de legea nouă, fapta concretă comisă de inculpat nu mai atrage răspunderea penală. Cu alte cuvinte, suntem în prezenţa legii de dezincriminare în două situaţii:
a) atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă; nu există însă o dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă C. pen. sau din legislaţia specială sau este acoperit de o incriminare generală existentă;
b) în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta.
Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la condiţiile de tragere la răspundere penală şi regimul sancţionator, care se aplică ţinând cont de toate instituţiile de drept penal incidente într-o cauză, care concură la stabilirea tratamentului juridic aplicabil.
În vederea stabilirii şi aplicării legii penale mai favorabile, în doctrina penală şi practica judiciară s-au stabilit criterii de determinare a legii penale mai favorabile în raport de situaţia juridică concretă a inculpatului.
Condiţiile de incriminare, urmărire sau de judecată din legi penale succesive sunt examinate în legătură cu toate consecinţele pe care le atrage încadrarea juridică potrivit uneia sau celeilalte legi cu toate consecinţele pe care le prevede, cu excluderea absolută a celeilalte legi.
Pentru ca, din mai multe legi penale apărute succesiv în raport cu momentul săvârşirii unei infracţiuni să se identifice o lege penală mai favorabilă trebuie să existe anumite criterii, şi anume: legile trebuie să se compare sub aspectul condiţiilor de incriminare a faptei (al conţinutului infracţiunii), al condiţiilor de tragere la răspundere penală, al sancţiunilor şi al altor aspecte asupra cărora au survenit modificări (termenul de prescripţie al răspunderii penale sau al executării pedepsei).
Compararea legilor nu se reduce numai la observarea limitelor de pedeapsă din normele incriminatorii, ci presupune, în plus, examinarea tuturor reglementărilor privitoare la răspunderea penală. Trebuie avute în vedere şi cauzele de modificare a pedepsei (de atenuare sau de agravare), precum şi circumstanţele atenuante sau agravante, termenele de prescripţie.
Analizând succesiunea legilor penale intervenite de la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, când a luat naştere raportul juridic penal de conflict şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
Art. 174 C. pen. anterior Omorul
(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 175 C. pen. anterior Omorul calificat
(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:
(...) i) în public, se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. (...)
Art. 20 C. pen. anterior Conţinutul tentativei
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.
Art. 21 C. pen. anterior Pedepsirea tentativei
(1) Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.
Art. 37 C. pen. anterior Recidiva în cazul persoanei fizice
(1) Există recidivă pentru persoana fizică în următoarele cazuri:
(...) b) când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an;
Art. 39 C. pen. anterior Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică
(4) În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. b), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special.
Art. 53 C. pen. anterior Felul pedepselor aplicabile persoanei fizice
(...) 2. Pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani; (...)
Art. 188 C. pen. Omorul
(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 32 C. pen. Tentativa
Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.
Art. 33 C. pen. Pedepsirea tentativei
(2) Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Art. 41 C. pen. Recidiva
(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
Art. 43 C. pen. Pedeapsa în caz de recidivă
(3) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Art. 66 C. pen. Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi
(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: (...)
Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legile succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă.
Utilizând, aşadar, criteriul aprecierii in concreto vor fi examinate aspectele privind modificarea condiţiilor de incriminare şi a tratamentului sancţionator.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de incriminare, se constată că fapta de tentativă la infracţiunea de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de către inculpaţii N.G. şi N.D., continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, fapta de a ucide o persoană este în continuare incriminată fiind prevăzută ca infracţiune în art. 188 C. pen., fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
La momentul comiterii, infracţiunea, în modalitatea faptică reţinută de instanţa de fond, era incriminată în art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, fiind sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracţiunii de omor. înlăturarea elementului circumstanţial agravant influenţează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reţinută infracţiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prevăzută de art. 188 C. pen. şi nu are efecte cu privire la incriminarea faptei de a ucide o persoană care a rămas în continuare prevăzută de legea penală.
Prin sentinţa penală nr. 47 din 29 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Prahova, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., inculpatul N.G. a primit o sancţiune de 7 ani, 6 luni închisoare, orientată la minimul special prevăzut de lege. Această sentinţă penală şi decizia din apel nr. 60 din 25 mai 2009, au fost casate prin decizia nr. 4148 din 11 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Prahova. Prin sentinţa penală nr. 418 din 21 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova, în rejudecare, inculpatului i s-a aplicat aceeaşi pedeapsă de 7 ani şi 6 luni închisoare, apelul formulat de acesta fiind respins prin decizia nr. 232 din 27 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Referitor la inculpatul N.D., Înalta Curte constată că, potrivit legii vechi, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., inculpatului N.D.l, prin sentinţa penală nr. 47 din 29 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Prahova, i s-a aplicat pedeapsa de 8 ani închisoare. Aceeaşi pedeapsă a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 418 din 21 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova, în rejudecare, apelul formulat de inculpat fiind respins prin decizia nr. 232 din 27 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
În ceea ce priveşte existenţa recidivei, Înalta Curte constată că legea nouă ar fi fost mai favorabilă doar dacă sancţiunea aplicată anterior era închisoarea mai mică sau egală cu un an, caz în care, conform art. 41 C. pen., ar fi dispărut starea de recidivă. Având în vedere că inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă mai mare de un an (respectiv la pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 202 din 28 martie 2000 a Judecătoriei Câmpina), noua infracţiune este în stare de recidivă, atât conform legii noi, cât şi conform legii vechi.
Referitor la aplicarea pedepsei în caz de recidivă postexecutorie, legea nouă prevede ca limitele speciale ale pedepsei pentru noua infracţiune să se majoreze cu jumătate, iar legea anterioară prevedea posibilitatea de a aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă maximul special nu era neîndestulător, în cazul închisorii se putea adăuga un spor de până la 10 ani. Aşadar, dispoziţiile de agravare prevăzute de legea nouă sunt obligatorii, şi nu facultative, aşa cum prevede vechiul C. pen.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, examinarea intrării în vigoare a unui nou cod asupra încadrării juridice a faptei conduce la concluzia că tentativa la infracţiunea de omor calificat din legea veche va fi comparată cu tentativa la omor simplu din legea nouă deoarece elementul circumstanţial care dădea faptei un caracter calificat (în public) nu se mai regăseşte în conţinutul agravant prevăzut de legea nouă.
Compararea consecinţelor acuzaţiilor formulate împotriva fiecărui recurent determină ca, în concret, legea nouă să retroactiveze ca fiind mai favorabilă în cazul inculpatului N.G., care este infractor primar, în timp ce, în cazul inculpatului N.D., efectele stării de recidivă postexecutorie, prevăzute de legea nouă, exclud caracterul acesteia de a fi mai favorabilă.
Astfel, tentativa la infracţiunea de omor simplu este sancţionată, în cazul infractorului primar, conform legii noi, cu o pedeapsă între 5 şi 10 ani, faţă de 7 ani şi 6 luni şi 12 ani şi 6 luni, conform legii vechi, iar în cazul persoanei care a comis fapta în stare de recidivă postexecutorie, cu o pedeapsă între 7 ani şi 6 luni şi 15 ani, faţă de 7 ani şi 6 luni şi 22 de ani şi 6 luni.
Se constată că ambii recurenţi au fost condamnaţi la pedepse orientate spre minimul special, în cazul inculpatului N.G. fiind stabilită o pedeapsă egală cu minimul special, iar în cazul inculpatului N.D. cu 6 luni mai mare decât minimul special.
Fiind infractor primar, pentru inculpatul N.G., legea nouă prevede un minimum de 5 ani, mai mic decât cel prevăzut de legea veche, iar pentru un infractor recidivist postexecutoriu, ca în cazul inculpatului N.D., legea nouă prevede un minimum egal cu cel din legea veche de 7 ani şi 6 luni.
În această situaţie, Înalta Curte constată că, în cazul inculpatului N.D., legea penală mai favorabilă este legea veche, întrucât majorându-se limitele de pedeapsă cu jumătate, potrivit noului C. pen., rezultă că limita minimă către care este orientată pedeapsa de 8 ani închisoare este aceeaşi limită de 7 ani şi 6 luni, ca în legea veche.
Totodată, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă, iar în cazul de faţă legea nouă este mai favorabilă cu privire la inculpatul N.G.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul formulat de inculpatul N.G. împotriva deciziei penale nr. 232 din 27 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Va casa, în parte, decizia recurată şi, în parte, sentinţa penală nr. 418 din 21 noiembrie 2011 a Tribunalului Prahova şi rejudecând:
În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului N.G. din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 32 raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. va condamna inculpatul N.G. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor.
Va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani şi 6 luni.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
În temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.D. împotriva aceleiaşi decizii penale.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat N.D. la plata sumei de 380 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului N.G., de 80 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de inculpatul N.G. împotriva deciziei penale nr. 232 din 27 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează, în parte, decizia recurată şi, în parte, sentinţa penală nr. 418 din 21 noiembrie 2011 a Tribunalului Prahova şi rejudecând:
În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului N.G. din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul N.G. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor.
Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani şi 6 luni.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Respinge, ca nefondat, recursul declarate de inculpatul N.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentul inculpat N.D. la plata sumei de 380 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului N.G., de 80 RON se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 4 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 292/2014. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 291/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
