ICCJ. Decizia nr. 2955/2014. Penal. Intervenirea unei legi penale noi (art.595 NCPP). Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2955/2014
Dosar nr. 19810/325/2014
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2014
Asupra contestaţiei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub numărul 19810/325/2014, condamnatul B.D.I. a solicitat aplicarea legii mai favorabile, arătând că odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen., la data de 1 februarie 2014, au fost abrogate sau modificate articole din Legea nr. 78/2000 pentru care acesta a fost condamnat.
Prin Sentinţa penală nr. 2.849 din 11 iulie 2014, Judecătoria Timişoara a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, raportat la faptul că aceasta din urmă este instanţa de executare şi care a dispus condamnarea contestatorului la o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare, fiind emis şi mandatul de executare a pedepsei închisorii.
Prin Sentinţa penală nr. 181/PI din 18 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 19810/325/2014, în baza art. 595 C. proc. pen. rap. la art. 23 din Legea nr. 255/2013, a fost respinsă cererea formulată de condamnatul B.D.I. de aplicare a legii penale mai favorabile, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 cu modificările şi completările ulterioare şi a fost obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare faţă de stat.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Timişoara a constatat că petentul B.D.I. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare cu executare în regim de detenţie, prin Sentinţa penală nr. 258/PI din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, modificată prin Decizia penală nr. 3.166 din 17 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 1006/1/2013, dispunându-se aplicarea următoarelor pedepse: 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv 3 ani şi 8 luni închisoare pentru infracţiunea de contrabandă calificată, prev. de art. 270 alin. (2) lit. a) rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006 cu aplic. art. 17 lit. f) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, contopirea acestor pedepse efectuându-se fără aplicarea vreunui spor de pedeapsă.
Instanţa a constatat că nici una din infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea petentului B.D.I. nu a fost dezincriminată, infracţiunea prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 a fost preluată de noul C. pen., intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, de art. 367 noul C. pen. sub denumirea de constituire a unui grup infracţional organizat, schimbându-se regimul sancţionator, această infracţiune fiind pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi sau atunci când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi; infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. a fost preluată de noul C. pen. de art. 290 C. pen., cu aceeaşi denumire, regimul sancţionator fiind pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, iar infracţiunea de contrabandă calificată, prev. de art. 270 alin. (2) lit. a) rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006 subzistă în continuare, având acelaşi regim sancţionator.
Făcând analiza regimului sancţionator al infracţiunilor enunţate mai sus, atât în legislaţia anterioară cât şi cea prezentă, instanţa a constatat că modificările legislative invocate de către contestator nu au nici un efect concret asupra situaţiei condamnatului, întrucât pedepsele aplicate nu depăşesc maximul pedepselor aplicabile conform noii legislaţii.
Cu privire la pedepsele complementare, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că petentului B.D.I. i s-a dispus interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. vechi pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale, iar acest cuantum al pedepselor complementare se încadrează în noua legislaţie, întrucât maximul duratei pedepselor complementare este de 5 ani.
S-a reţinut că petentul a făcut referire la modificările Legii nr. 78/2000, respectiv la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 17 şi 18 din aceeaşi lege, acestea din urmă abrogându-se, însă s-a constatat că în concret, aceste articole de lege nu au avut vreo influenţă cu privire la cuantumul pedepsei, astfel că aceste modificări legislative nu au nici o înrâurire asupra naturii pedepselor aplicate contestatorului, iar referirea că acesta nu a fost funcţionar public şi nu putea fi condamnat conform Legii nr. 78/2000 nu poate fi reţinută la infracţiunea de dare de mită, astfel că toate observaţiile contestatorului cu privire la această problemă au fost apreciate ca nefondate.
De altfel, s-a constatat că petentul contestator a mai formulat cereri de acest gen, care au fost soluţionate prin Sentinţa penală nr. 99 din 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a respins cererea acestuia, ca neîntemeiată.
Pentru aceste motive, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea condamnatului B.D.I. de aplicare a legii penale mai favorabile, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 8 octombrie 2014, condamnatul B.D.I. a formulat contestaţie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 octombrie 2014, fiind stabilit termen de judecată la data de 7 noiembrie 2014.
Cu prilejul dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu pentru condamnatul B.D.I. a solicitat admiterea contestaţiei pentru argumentele expuse pe larg în prima parte a deciziei.
Analizând contestaţia formulată de inculpatul B.D.I., prin prisma motivelor invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte apreciază că este nefondată, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Potrivit art. 6 alin. (1) - (3) C. pen., când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei, a intervenit o lege penală mai favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de legea nouă, dacă sancţiunea aplicată este mai mare decât acest maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea este singura pedeapsă prevăzută pentru aceasta, iar închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, când amenda este singura pedeapsă prevăzută de legea nouă pentru aceasta.
Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
Astfel, singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă.
Scopul reglementării art. 6 din noul C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.
Principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture surplusul de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă sau să înlocuiască o pedeapsă mai grea cu alta mai uşoară, legiuitorul prevăzând expres situaţiile nou-create prin apariţia legii penale noi şi modul lor de rezolvare.
Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă.
În cauza de faţă, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, pedepsele aplicate condamnatului nu depăşesc limita maximă prevăzută de legea nouă, pentru a fi incidente în speţă prevederile art. 6 alin. (1) C. pen.
Verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6 C. pen., a unei sancţiuni definitiv aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate (indiferent de limitele în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest cuantum şi de raportul lui cu aceste limite) şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este superior celui de-al doilea, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la limita inferioară a acestui maxim.
Aşadar, Înalta Curte constată că persoana condamnată B.D.I. a fost condamnată definitiv astfel:
- pentru infracţiunea de aderare la un grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. anterior, la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior;
- pentru infracţiunea de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. anterior, la pedeapsa de 6 luni închisoare;
- pentru infracţiunea de contrabandă calificată prev. de art. 270 alin. (2) lit. a) rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 17 lit. f) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. anterior, la pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. anterior au fost contopite aceste pedepse, dispunându-se ca inculpatul să execute în final pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior (Decizia penală nr. 3.166 din 17 octombrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 1006/1/2013).
În prezent, infracţiunea de aderare la un grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 3 9/2003 este incriminată sub denumirea marginală de "constituire a unui grup infracţional organizat" la art. 367 alin. (1) C. pen., limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 1 şi 5 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.
Infracţiunea de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, de asemenea, continuă să fie incriminată la art. 290 alin. (1) C. pen. şi pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Infracţiunile de contrabandă prevăzute de art. 270 şi art. 274 din Legea nr. 86/2006 nu au fost modificate prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., astfel că, aceste infracţiuni continuă să fie incriminate de disp. art. 270 alin. (1), (2), (3) rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006 şi pedepsite cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
În ceea ce priveşte efectele procedurii recunoaşterii vinovăţiei, se constată că nu există diferenţe între art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior şi art. 396 alin. (10) cu referire la art. 374 alin. (4) C. proc. pen. în sensul că ambele texte prevăd reducerea limitelor pedepsei cu o treime în aceleaşi condiţii de reglementare.
Aşadar, analizând pedepsele aplicate condamnatului B.D.I. raportat la textele în vigoare potrivit noii legi penale, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că pedepsele aplicate condamnatului nu depăşesc maximul pedepselor aplicabile conform noii legislaţii, iar cuantumul pedepselor complementare aplicate acestuia se încadrează în noile dispoziţii legale.
Raţiunile care pot sta la baza modificării pedepsei rezultante aplicate printr-o hotărâre definitivă de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzistă, prin urmare în situaţia în care această pedeapsă răspunde exigenţelor principiului legalităţii, cum este cazul de faţă.
De asemenea, Înalta Curte subliniază că în cadrul procedurii prev. de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu pot fi reanalizate şi recalificate anumite acte materiale şi implicit o reindividualizare a pedepsei, nemaifiind astfel posibilă o reanalizare a cauzei sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunilor.
Astfel, schimbarea încadrării juridice a faptelor, înlăturarea unor dispoziţii legale, astfel cum se solicită de apărare, ori reţinerea de circumstanţe atenuante în situaţia cauzelor definitiv judecate, ar echivala cu reluarea procesului de individualizare judiciară a pedepsei, ceea ce nu este posibil în cadrul acestei proceduri.
În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că dispoziţiile la care contestatorul condamnat face referire, respectiv art. 7 alin. (2), art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 78/2000, nu au avut vreo influenţă cu privire la cuantumul pedepsei.
Prin urmare, având în vedere susţinerile condamnatului referitor la modificările, respectiv abrogarea unor articole din Legea nr. 78/2000, cu consecinţa înlăturării acestor prevederi legale, instanţa de control judiciar, constată că în mod corect a apreciat Curtea de Apel Timişoara faptul că aceste dispoziţii nu au influenţat cuantumul pedepsei aplicate petentului şi prin urmare nu pot determina schimbarea pedepsei în sensul dispoziţiilor art. 6 C. pen. În plus, prin sentinţa de condamnare, a fost stabilită, cu titlu definitiv, calitatea inculpatului condamnat B.D.I., avându-se în vedere calitatea sa de fost ofiţer şi faptul că a comis, printre altele, acte de corupţie în mod repetat faţă de două categorii de funcţionari publici cu atribuţii privind frontiera de stat.
Totodată, Înalta Curte are în vedere că în ceea ce îl priveşte pe condamnatul B.D.I., cererea de aplicare a legii penale mai favorabile ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 modificată şi completată, a făcut obiectul Dosarului nr. 289/54/2014 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin Sentinţa penală nr. 99 din 26 februarie 2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1.040 din 24 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Concluzionând, având în vedere că infracţiunile pentru care petentul B.D.I. a fost condamnat continuă să fie incriminate şi în prezent, iar pedepsele aplicate persoanei condamnate aflată în executarea acestora nu depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru a se reduce la acest maxim conform prevederilor art. 6 C. pen., Înalta Curte apreciază ca nefondată contestaţia condamnatului.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 4 din Legea de punere în aplicare a noului C. pen., care prevăd că pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sunt imperiul C. pen. anterior, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de noul C. pen., nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul B.D.I. împotriva Sentinţei penale nr. 181/PI din 18 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, şi va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul B.D.I. împotriva Sentinţei penale nr. 181/PI din 18 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 293/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 2986/2014. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
