ICCJ. Decizia nr. 349/2014. Penal

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 349/2014

Dosar nr. 4078/109/2011

Şedinţa publică din 30 ianuarie 2014

Asupra recursurilor penale de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 973 din 15 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-au respins cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor, formulate de inculpaţi prin apărători, şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaţilor:

- B.D., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- A.S., pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;

- A.A.E., pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- N.R.E., pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- D.A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C. pen. în legătură directă cu infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- C.I.S., pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaţilor;

- B.I.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen.;

- M.L.A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen.

S-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii luată prin ordonanţa din data de 4 aprilie 2011 de instituire a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile/imobile aparţinând inculpatului B.D.

S-a dispus restituirea către inculpatul B.D. a sumei de 20.573 RON (curs 4,1146 RON/euro), consemnate, la data de 11 aprilie 2011 în contul bancar deschis la Bnaca U.T., cu titlu de „consemnaţiune Dosar nr. 134/P/2010 D.N.A. Piteşti”.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti au fost trimişi în judecată, în stare de libertate inculpaţii: B.D., pentru luare de mită, în formă continuată, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; A.S., pentru dare de mită în formă continuată, fapta prevăzută si pedepsită art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi instigare la dare de mită, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen.; A.A.E., pentru complicitate la dare de mită în formă continuată, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; N.R.E. pentru complicitate la dare de mită în formă continuată, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. p. Raportat la art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; D.A., pentru luare de mită fapta prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi fals intelectual, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C. pen. în legătură directă cu infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; C.I.S., pentru dare de mită, fapta prevăzută de art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000; B.I.C., pentru mărturie mincinoasă, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 260 alin. (1) C. pen. şi M.L.A., pentru mărturie mincinoasă, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 260. alin. (1) C. pen.

Instanţa de fond a reţinut, că sesizate din oficiu, organele de urmărire penală, prin rezoluţia nr. 134/P/2010 din 16 februarie 2011, au început urmărirea penală împotriva numiţilor B.D. şi A.S., primul pentru luare de mită, iar al doilea pentru dare de mită, iar pentru A.A.E. şi N.R.E., pentru infracţiunea de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Totodată, la 4 aprilie 2011, s-au extins cercetările penale cu privire la inculpaţii M.L.A. şi B.I.C., referitoare la infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen.

La 2 iunie 2011, s-au extins cercetările penale cu privire la D.A., pentru infracţiunea de luare de mită şi fals intelectual în înscrisuri oficiale, precum şi la C.I.S., pentru luare de mită.

Instanţa de fond a apreciat că, „pentru 6 dintre inculpaţi nu s-a putut face dovada că aceştia au săvârşit vreo faptă penală, iar pentru doi din ei nu s-a dovedit că au acţionat cu intenţie”.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a apreciat că „singurele mijloace de probă pe care ţi-a întemeiat parchetul acuzaţiile sunt înregistrările convorbirilor telefonice, indiferent de legalitatea ori nelegalitatea obţinerii autorizaţiilor”.

În contextul nerecunoaşterii săvârşirii faptelor, „procurorul de caz a acţionat în sfidarea dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.”, apreciind că „Deşi efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice este cel puţin îndoielnică sub aspectul legalităţii” a apreciat că „procurorul s-a limitat la o singură probă pe care în loc să o aprecieze în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului, acesta, s-a întors în timp în ceea ce priveşte procedura penală şi a ridicat-o la rang de regină a probelor”.

Continuând, instanţa de fond a concluzionat că: „În loc să încerce aflarea adevărului, prin coroborarea tuturor probelor administrate, s-a dorit cu orice preţ învinovăţirea unor oameni şi trimiterea lor în judecată, prin transformarea unor bănuieli în certitudine, aplicându-se o interpretare cel puţin subiectivă a unor pasaje din convorbirile telefonice, de multe ori scoase din context”.

Instanţa de fond a mai apreciat că, în cauză nu a fost dovedită situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, „ridicând serioase semne de întrebare asupra obiectivitătii anchetei penale” efectuate în cauză.

În opinia sa, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu există probe de dare şi luare de mită „ci este vorba doar de o deducţie”.

Tribunalul a apreciat „că este greu de spus şi în nici un caz nu este o certitudine că B.D. a săvârşit faptele ce i se impută”.

În continuare, instanţa de fond îşi pune întrebări fără să găsească răspuns în probele administrate, la cuantumul sumei primite drept mită de B.D., concluzionând că acuzaţia este neîntemeiată.

Se apreciază că, suma de 2.000 RON nu ar fi fost dată drept mită inculpatului D.A., iar schimbul valutar efectuat de firma controlată nu ar fi fost făcut în scopul mituirii inculpatului B.D.

Se mai apreciază că în cauză nu s-a făcut dovada unei „înţelegeri prealabile între inculpatul D.A. şi inculpatul B.D.”.

În fine, instanţa de fond a statuat că s-a încercat convingerea sa de existenţa unor ipoteze, decât a unor fapte, că s-a invocat un singur mijloc de probă şi „s-a creat mai degrabă temerea posibilităţii incriminării oricărei persoane pe o simplă convorbire telefonică”. Mai grav, a susţinut instanţa de fond în motivarea soluţiei sale, „s-au adus acuzaţii pe baza unor discuţii purtate de diferite alte persoane, care puteau avea diferite interese în a justifica obţinerea unor sume de bani”.

Cu toate acestea, instanţa „nu neagă ipoteza că s-ar putea ca inculpaţii să fie vinovaţi”, apreciind, totuşi, existenţa dublilor care trebuie să profite inculpaţilor. Se „invocă şi principiul prezumţiei de nevinovăţie, susţinându-se că organele de cercetare penală nu au reuşit să dovedească vinovăţia inculpaţilor, iar simpla bănuială nu poate constitui un temei legal în condamnarea acestora.

În concluzie, instanţa de fond reţine că „nu rezultă cu certitudine vinovăţia inculpaţilor, şi instanţa trebuie să aibă în vedere acest lucru, pentru a nu risca condamnarea unei persoane nevinovate, cu riscul rămânerii nepedepsite a acesteia, chiar dacă este vinovată”.

Tribunalul a considerat că din lipsă de probe nu poate lămuri o prezumţie simplă de fapt „în sensul existenţei unei presupuse înţelegeri prealabile” şi că „să facă o apreciere asupra încadrării juridice a faptei dată printr-un act de trimitere în judecată, care s-a dovedit pe deplin nefondat.”

În baza acestor considerente, instanţa de fond a respins cererea inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice, apreciind că se impune soluţia de achitare a acestora.

Totodată, s-a dispus ridicarea"măsurii asigurătorii de instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului B.D.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, susţinând că în mod greşit prima instanţă i-a achitat pe inculpaţi, considerând nelegale interceptările audio şi video, realizate în faza actelor premergătoare; pentru că în încheierea judecătorului nu se precizează ora la care s-au autorizat interceptările, că autorizaţiile nu cuprind în mod expres numele persoanei urmărite şi numărul de telefon utilizat de aceasta şi că acuzaţiile aduse unor persoane s-a făcut numai pe baza discuţiilor purtate de alte persoane şi motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii judecătoreşti, în sensul că achitarea s-a dispus pe dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în considerentele hotărârii se reţine că „faptele există dar nu au fost săvârşite cu vinovăţie”.

Examinând dosarul cauzei, atât prin prisma motivelor invocate, în temeiul art. 371 şi art. 378 C. proc. pen., Curtea a constatat că apelul este fondat, din actele şi lucrările dosarului, reţinând următoarele:

La data de 8 septembrie 2010, Agenţia Naţională a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale a efectuat o inspecţie inopinată la SC I.M.F. SRL Ştefăneşti, administrată de inculpatul A.S.

Cu această ocazie, s-au constatat abateri de la normele de distribuire en gross a medicamentelor de uz uman.

S-a încheiat un proces-verbal şi a fost sancţionată societatea cu amendă de 10.000 RON, dispunându-se şi suspendarea autorizaţiei de distribuţie en gross până la remedierea deficienţelor constatate. În această situaţie, pentru ridicarea mai rapidă a suspendării activităţii economice de distribuţie en gross a medicamentelor, inculpatul A.S., prin soţia sa, inculpata A.A.E., în două rânduri, a dat inculpatului B.D. suma de 5.000 euro. Aceste inculpat, în calitate de preşedinte al Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale a dispus efectuarea unei noi inspecţii care i-a fost anunţată din timp inculpatului A.S., chiar de către numita I.V., funcţionar în cadrul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale.

Această inculpată, la data de 20 septembrie 2010, potrivit interceptărilor telefonice a dat un telefon la sediul SC I.M.F. SRL Ştefăneşti, anunţând faptul că: „V-am dat un telefon să vă atenţionez că o să fie inspecţie la dumneavoastră şi totul să fie în regulă”. În continuarea mesajului, I.V. i-a atenţionat pe cei de la SC I.M.F. SRL că „oricum acesta este mesajul care vine mai sus decât mine” şi le-a spus „deci vă faceţi că nu ştiţi nimic”.

De precizat că I.V. ocupa, la data respectivă, funcţia de şef al departamentului Inspecţiei Farmaceutice din cadrul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale.

Din convorbirile interceptate între P.R.E. şi P.O., rezultă că acestea ştiau că firma la care lucrau va fi controlată şi „că poate, ne-o ajuta Dumnezeu şi o veni cineva şi chiar dacă se uită o avea comandă de sus doar să se uite şi să plece, ştii?” (...) „bine măcar că ne-a anunţat azi că iar veneau ăştia şi ne prindeau”.

În aceeaşi convorbire, cele două angajate se întrebau: „da, chiar apropos cât i-aţi dat, 2.000” (...) „A chemat-o iară pe Anca” (...) „Cred că nu a fost mulţumit” şi în continuare relatând modul în care acestea presupun mituirea inculpatului B.D.

La data de 21 septembrie 2010, inculpata A.A.E. l-a anunţat telefonic pe soţul său, inculpatul A.S. că s-a întâlnit la Bucureşti cu inculpatul B.D. în biroul acestuia.

Potrivit interceptărilor acestui moment, după întâlnirea sa cu inculpatul B.D., inculpata A.A.E. şi-a apelat soţul telefonic, respectiv inculpatul A.S., căruia i-a comunicat că „da, e bine treaba”. Urmărindu-se firul convorbirilor telefonice între cei doi inculpaţi, Curtea a reţinut că aceştia îşi comunicau modul cum a decurs discuţia dintre inculpata A.A.E. şi inculpatul B.D. Astfel: inculpata îl informa pe soţul său A.S. că inculpatul B.D. „mi-a spus mulţumesc frumos”, iar acesta a întrebat-o, la rându-i: „ce a zis, mulţumesc frumos?” (...) „Aşa mi-a zis, să stăm liniştiţi”.

De reţinut faptul că, cele arătate anterior descriu o întâlnire dintre doi inculpaţi, B.D., preşedintele Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale care, nu avea alte motive „de a mulţumi” inculpatei A.A.E. decât primirea mitei.

Spre această convingere converg probele administrate în cauză, respectiv convorbirile telefonice interceptate în dosar, dar şi desfăşurarea evenimentelor legate de inspecţie şi „rezultatul final al acestei”.

Astfel, la 22 septembrie 2010, la sediul SC I.M.F. SRL Ştefăneşti s-a prezentat inculpatul D.A., inspector în cadrul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale care, în mod nereal, a încheiat actul de control potrivit căruia toate deficienţele constatate în cursul inspecţiei inopinate din 8 septembrie 2010, au fost înlăturate.

Pentru „acest serviciu” inculpatul D.A. a primit de la inculpatul C.I.S., la îndemnul inculpatului A.S. suma de 2.000 RON.

Potrivit convorbirii telefonice dintre inculpata N.R.E. şi martora D.D.F., inculpatul D.A. a fost „foarte de treabă”, deşi deficienţele constatate cu ocazia controlului inopinat din 8 septembrie 2010 nu fuseseră remediate.

Aşa cum s-a reţinut, inculpatul A.S. i-a cerut inculpatului C.I.S.: „Pune-i tu 2.000 într-un plic”, iar acesta, printre altele, i-a comunicat că „Fac cum ai zis tu. Aşa fac” „Ce mi-ai zis tu să-i dau (...) da?”.

Faptul că inculpata A.A.E. avea „misiunea” de la inculpatul A.S. să-l mituiască pe B.D., rezultă cu certitudine din convorbirile telefonice interceptate, astfel: „Eu zic că cel mai bine să-i duci o sticlă de ceva bun, ştii şi abia după aia”.

Totodată, potrivit interceptărilor transpuse la dosarul de urmărire penală, A.S. o îndemna pe A.A.E., spunându-i: „Dă-i 1.000 lui”.

Mai mult decât atât, la 15 septembrie 2010, din convorbirile telefonice interceptate între soţii A. se reţine că inculpatul A.S. era chiar revoltat de faptul că inculpatul B.D. nu-i rezolvă mai rapid şi în modalitatea urmărită de el problema ivită, spunând: „Da. Deci îşi bate joc de noi. Ne-a mai luat şi banii. Dar nu i-au spus, nu ţi-e ruşine?”

În continuare, potrivit derulării interceptării convorbirii telefonice, la 28 septembrie 2010, inculpatul B.D. a apelat-o telefonic pe inculpata A.A.E., comunicându-i că: „Vreau să-ţi zic că e (...) ok”. Imediat, inculpata A.A.E. l-a sunat pe soţul său, inculpatul A.S., spunându-i printre altele că trebuie să meargă la Bucureşti şi că „sper să nu mă cheme să-i dau ceva”. În replica sa, inculpatul A.S. i-a spus: „Păi dă-l dracu (...) ce să mai nu i-ai dat destul”.

În fine, potrivit înregistrărilor redate la dosarul de urmărire penală, inculpatul B.D., preşedintele Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale i-a cerut martorei I.V., şef al departamentului Inspecţiei Farmaceutice, să elibereze documentele pentru SC I.M.F. SRL Ştefaneşti.

Cu privire la inculpaţii B.I.C. şi M.L.A., Curtea a reţinut că aceştia au fost audiaţi în calitate de martori, astfel:

B.I.C. a însoţit-o pe A.A.E. în Bucureşti, unde aceasta s-a întâlnit cu B.D. Deşi avea cunoştinţă că inculpata se întâlnea cu preşedintele Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale Bucureşti şi scopul acestei întâlniri, acest inculpat a declarat că nu avea cunoştinţă despre ce documente şi valori au fost pregătite de inculpată ca să le predea inculpatului B.D.

Potrivit convorbirii telefonice înregistrate la 21 septembrie 2010, inculpata îl întreabă pe inculpatul B.I.C. dacă: „mi-ai luat copie după aia?, că l-am sunat pe acesta şi i-am spus că ajung în jur de 8:00 şi a zis că este totul ok”. „Să ai pregătit şi copie de pe hârtiile alea care i le-a dus R. data trecută şi ce-ţi mai dă M., da?”

La rându-i, audiată ca martoră, inculpata M.L.A., în mod nereal, a declarat că nu avea cunoştinţă de sumele de bani date de A.S. prin intermediul soţiei sale, inculpatului B.D., aşa cum rezultă din convorbirea telefonică din data de 20 septembrie 2010.

Potrivit acestei convorbiri, inculpata M.L.A., prin discuţia avută cu inculpata P.R.E., dovedeşte că ştia cu privire la situaţia despre care a fost întrebată ulterior ca martoră, şi că a fost atenţionată să se pregătească pentru cel de-al doilea control efectuat la firmă.

Referitor la P.R.E., Curtea a reţinut că aceasta, în calitate de consilier juridic al societăţii, a fost înştiinţată de inculpatul A.S. despre efectuarea celei de-a doua inspecţii căreia i s-a sugerat să plătească „amenda aia” şi „să-i mai dai lui Anca ca să se ducă mâine încă odată la (...)”.

Faptul că inculpata P.R.E. s-a ocupat de procurarea banilor, dar şi de „maşină”, rezultă din convorbirea telefonică înregistrată între inculpatul A.S., dar şi din convorbirea înregistrată, potrivit căreia lasă să se înţeleagă sumele care au fost date ca mită inculpatului B.D.

Sub aspect juridic, s-a apreciat că faptele săvârşite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru inculpatul B.D., ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., şi cea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 255 C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., pentru inculpatul A.S.

În ceea ce le priveşte pe inculpatele A.A.E. şi N.R.E., Curtea a reţinut că faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 255 C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 41 alin. (2) C. pen.

Pentru inculpatul C.I.S., fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Fapta inculpatului D.A., care, în calitatea sa de inspector în cadrul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale a acceptat şi primit suma de 2.000 RON, în vederea nemdeplinirii îndatoririlor sale de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen., raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, amândouă în concurs real.

În fine, faptele inculpaţilor B.I.C. şi M.L.A. care, audiaţi în calitate de martori, nu au spus tot ce ştiau privitor la împrejurările cauzei, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte legalitatea interceptărilor audio şi video efectuate în cauză, Curtea a constatat că potrivit Deciziei nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91 C. proc. pen., legalitatea interceptărilor şi a înregistrărilor audio şi video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condiţiilor impuse prin prevederile art. 91¹ C. proc. pen.

S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor procesuale penale în vigoare, dar şi jurisprudenţei, înregistrările pot fi autorizate când există date despre pregătirea săvârşirii unor infracţiuni, ele pot fi efectuate şi ca act premergător, cu condiţia existenţei autorizaţiei legale.

De altfel, dispoziţiile art. 91¹ şi urm. C. proc. pen., sunt în deplin acord cu dispoziţiile art. 4 din Recomandarea 2005/10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, privind tehnici speciale de anchetă potrivit cărora aceste tehnici pot fi utilizate dacă există motive serioase de a se crede că o infracţiune gravă a fost săvârşită ori este pregătită ori în curs de pregătire de persoane anume identificate sau încă neidentificate.

Cu privire la neregularitatea încheierii judecătorului, în baza căreia a fost aprobată autorizarea interceptărilor şi a înregistrării convorbirilor telefonice, Curtea a constatat că aceasta este motivată, în conformitate cu art. 91¹ alin. (9) C. proc. pen., cuprinzând: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura, motivele pentru care a fost aprobată această autorizare, persoanele şi mijloacele de comunicare, locul supus supravegherii precum şi perioada pentru care a fost autorizată interceptarea şi înregistrarea.

În acest context, legal şi jurisprudenţional, în cauză interceptările audio şi video au fost autorizate de Tribunalul Argeş şi de către Instanţa Supremă.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat nejustificată reţinerea instanţei de fond cu privire la nelegalitatea înregistrărilor audio şi video efectuate în cauză.

Curtea a constatat fără dubiu, că potrivit art. 91 alin. (1) C. proc. pen., interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin alte mijloace electronice de comunicare, se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori, pentru identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Or, în cauză, date fiind circumstanţele acesteia, cu greu se puteau proba faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, în absenţa înregistrărilor efectuate, întrucât este cunoscută atitudinea conspirativă a unor asemenea activităţi infracţionale, cărora legiuitorul le-a acordat „atenţia cuvenită” prin „acordarea importanţei necesare acestor mijloace materiale de probă, pe baza cărora este posibilă constatarea existenţei sau inexistenţei unor infracţiuni şi identificarea persoanelor care le-au săvârşit.

Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că desfăşurarea procesului penal a asigurat în cazul de speţă aflarea adevărului, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana inculpaţilor, cu respectarea regulilor de bază, privind procesul penal prevăzut de art. 1 şi urm. C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că mandatul emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 5 august 2010, în baza Legii nr. 535/2004 şi a Legii nr. 51/1991, pentru o durată de 3 luni şi mandatul emis de Tribunalul Argeş, pentru perioada 20 septembrie 2010-16 februarie 2011, sunt emise în condiţiile legii.

În fine, deşi instanţa de fond, în considerentele sentinţei a reţinut că „din probele administrate nu rezultă cu certitudine vinovăţia inculpaţilor”, în drept, îşi întemeiază soluţia de achitare pentru inculpaţii B.D., A.S., A.A.E., N.R.E., D.A. şi C.I.S. pe dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., adică fapta nu există, iar pentru inculpaţii B.I.C. şi M.L.A. pe dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Nereţinând vinovăţie, în mod corect, instanţa de fond putea să reţină ca temei al achitării, un cu totul alt temei de drept decât art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În raport de cele ce preced, Curtea a apreciat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică.

Potrivit art. 1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită în raport de vinovăţia sa şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

De asemenea, procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

Instanţa de judecată, potrivit art. 3 C. proc. pen., avea obligaţia să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului şi să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe.

Neprocedând în acest sens, tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică.

Pe cale de consecinţă şi în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea a admis apelul declarat, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, în sensul că a înlăturat achitarea inculpaţilor şi i-a condamnat pe aceştia pentru săvârşirea faptelor comise.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, Curtea a ţinut seama de criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoana fiecărui inculpat în parte şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi a aplicat pedepse de natură că conducă la atingerea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

Potrivit acestui text de lege, pedeapsa trebuie să fie o măsură de constrângere dar şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Totodată, la individualizarea judiciară a pedepselor, s-a respectat principiul proporţionalităţii, în sensul corectei adecvări a pedepselor penale faţă de situaţia de fapt şi scopul legii penale.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.S., ţinând seama de faptul că acesta este recidivist, potrivit art. 37 lit. a) C. pen. şi arestat în altă cauză, Curtea a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins numai prin executarea în condiţii de penitenciar, urmând ca, totodată, pedepsele aplicate să se contopească, potrivit art. 33, art. 34 C. pen., precum şi cu pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) C. pen., aplicată anterior prin sentinţa penală nr. 264 din 20 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, să se dispună executarea celei mai grele, la care a adăugat un spor.

Totodată, în baza art. 83 C. pen., pentru acest inculpat s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare şi 3.000 RON amendă penală, interdicţia dreptului de a ocupa funcţii de administrator, aplicate prin sentinţa penală nr. 92 din 2 aprilie 2009, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 276/R din 28 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, urmând ca aceasta să fie executată alăturat de pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta, în condiţii de penitenciar.

În ceea ce priveşte pe inculpaţii A.A.E., B.D., N.R.E., C.I.S. şi D.A., avându-se în vedere că nu au mai fost condamnaţi anterior la pedeapsa închisorii, ţinându-se seama de persoana acestora şi că pronunţarea condamnării poate constitui un avertisment pentru aceştia, chiar fără executarea pedepsei şi că nu vor mai săvârşi infracţiuni, în temeiul art. 86¹ şi urm. C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, fixându-se termene de încercare, potrivit art. 86² C. pen., şi instituindu-se măsurile de supraveghere prevăzute la art. 86³ din acelaşi cod.

S-a apreciat că nu există probe directe în ceea ce priveşte suma de 5.000 euro daţi şi primiţi ca mită de inculpatul B.D., dar, însumându-se sumele vehiculate în discuţiile interceptate în cauză, Curtea a reţinut că acest din urmă inculpat a primit în două tranşe această sumă.

În acest sens, s-a efectuat schimbul valutar pentru suma de 4.000 euro, la sediul firmei şi la cererea inculpatei P.R.E.

De asemenea, potrivit înregistrărilor teleionice redate la dosarul de urmărire penală, la îndemnul inculpatului A.S., soţia sa, inculpata A.A.E. i-a dat inculpatului B.D. şi suma de 1.000 euro la data de 10 septembrie 2010, în total din probele administrate, rezultă că inculpatul B.D. a primit drept mită suma de 5.000 euro.

Pentru acest motiv, s-a confiscat de la inculpatul B.D. suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON, sens în care s-a înlăturat dispoziţia de restituire către inculpat a sumei de 20.573 RON, consemnată la 11 aprilie 2011, în contul bancar deschis la Banca U.T.

Cu privire la inculpaţii B.I.C. şi M.L.A., apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, în baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor.

Prin decizia penală nr. 46/A din data de 18 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti, împotriva sentinţei penale nr. 973 din data de 15 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în Dosarul nr. 4078/109/2011.

S-a desfiinţat în parte sentinţa atacată în sensul că s-a înlăturat achitarea inculpaţilor B.D., A.S., A.A.E., N.R.E., D.A., C.I.S., B.I.C. şi M.L.A. şi i-a condamnat pe aceştia după cum urmează:

- B.D. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 86¹ C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 7 ani, prevăzut de art. 86² C. pen.

În temeiul art. 86³ alin. (1) lit. a) C. pen. a obligat inculpatul pe durata termenului de încercare să se prezinte la serviciul de probaţiune de la domiciliul său şi să se supună obligaţiilor de la lit. b)-lit. d), acelaşi articol, respectiv:

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.

A confiscat de la inculpat suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON, sens în care a înlăturat dispoziţia de restituire către inculpat a sumei de 20.573 RON consemnată la 11 aprilie 2011 în contul Băncii U.T.

- A.S., la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. şi la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a contopit aceste pedepse cu pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 264 din 20 ianuarie 2011 a Tribunalului Argeş şi a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 5 ani închisoare, sporită cu 6 luni, în total 5 ani şi 6 luni închisoare cu executare în condiţiile prevăzute de art. 57 C. pen. şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen.

În baza art. 83 C. pen. a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare şi 3.000 RON amendă penală şi interdicţia dreptului de a ocupa funcţia de administrator, aplicate prin sentinţa penală nr. 92 din 2 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 276/R din 28 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, urmând ca acestea să fie executate alăturat de pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta sentinţă, în condiţii de penitenciar.

A constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

A dedus perioada executată la zi.

- A.A.E., la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 255 C. pen., combinat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

- N.R.E., la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 255 C. pen. şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

- C.I.S., la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 255 C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 71 C. pen. a lipsit inculpatul de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Pentru aceşti trei inculpaţi, în temeiul art. 86¹ C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe termen de încercare de câte 5 ani.

În temeiul art. 86³ alin. (1) lit. a) C. pen., a obligat inculpaţii, ca pe durata termenului de încercare să se prezinte la serviciul de probaţiune de la domiciliile lor şi să respecte dispoziţiile de la lit. b)-lit. d) din acelaşi articol, respectiv:

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;

A atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.

- D.A., la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate şi a dispus executarea celei mai grele, de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 alin. (1) C. pen. şi a lipsit inculpatul de drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei rezultante pe un termen de încercare de 6 ani, potrivit art. 86² C. pen.

În baza art. 86³ alin. (1) lit. a) C. pen., pe durata termenului de încercare, a obligat inculpatul să se prezinte la serviciul de probaţiune de la domiciliul său şi să respecte obligaţiile de la lit. b)-lit. d) din acelaşi articol, respectiv:

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen. a confiscat de la inculpatul D.A. suma de 2.000 RON.

- B.I.C. şi M.L.A., la câte 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 260 alin. (1) C. pen.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. a lipsit inculpaţii de drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepselor, pe termen de încercare de câte 3 ani, potrivit art. 82 C. pen.

A atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.

A anulat actul fals, respectiv raportul de inspecţie din 23 septembrie 2010, întocmit de inculpatul D.A.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2013 s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei penale, cu privire la inculpatul A.S., în sensul că în loc de „În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a contopit aceste pedepse cu pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 264 din 20 ianuarie 2011 a Tribunalului Argeş” se va citi „În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a contopit aceste pedepse cu pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 264 din 20 mai 2011 a Tribunalului Argeş”.

Împotriva deciziei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpaţii A.S., B.D., A.A.E., N.R.E., D.A., C.I.S., B.I.C. şi M.L.A.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti a criticat decizia penală pentru motive de nelegalitate, respectiv pentru:

1. Omisiunea instanţei de apel de a dispune aplicarea pedepselor accesorii faţă de fiecare dintre inculpaţii A.S. şi B.D.;

2. Omisiunea instanţei de apel de a dispune, ca pedeapsă accesorie, faţă de fiecare dintre inculpaţii A.A.E., N.R.E., C.I.S., D.A., B.I.C. şi M.L.A. interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.;

3. Omisiunea instanţei de apel de a dispune faţă de fiecare dintre inculpaţii B.D. şi D.A., ca pedeapsă complementară, interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.;

4. Omisiunea instanţei de apel de a dispune menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului penal instituit asupra bunurilor inculpatului B.D., până la concurenţa echivalentului în RON al sumei de 5.000 euro supusă confiscării speciale şi implicit omisiunea înlăturării dispoziţiei primei instanţe de ridicare a sechestrului pe care, în mod greşit, a menţinut-o;

5. Omisiunea instanţei de apel de a dispune instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal asupra bunurilor inculpatului D.A., până la concurenţa echivalentului în RON al sumei de 2.000 RON supusă confiscării speciale;

6. Dispoziţia instanţei de apel de a confisca de la inculpatul B.D. a sumei de 5.000 euro sau a echivalentului în RON a acestei sume;

7. Contradicţia dintre minuta şi dispozitivul hotărârii cu privire la menţiunea „anulează actul fals, respectiv raportul de inspecţie din 23 septembrie 2010 întocmit de inculpatul D.A.”, dispoziţie ce se regăseşte în dispozitiv şi nu şi în minuta deciziei penale;

8. Uzitarea unui procedeu greşit în vederea stabilirii pedepsei rezultante pentru inculpatul A.S.

Motivele de recurs ale parchetului au fost depuse la data de 18 iunie 2013 şi au fost întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17¹ C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data 24 ianuarie 2014, reprezentantul Ministerului Public a precizat că motivele de recurs se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. De asemenea, a mai precizat că renunţă a mai susţine motivele de recurs menţionate la pct. 6 şi pct. 7.

Inculpatul B.D. a solicitat înlăturarea, ca mijloace de probă, a înregistrărilor audio efectuate înainte de începerea urmăririi penale, atât a celor efectuate în baza autorizaţiilor emise de Tribunalul Argeş, cât şi a celor efectuate în baza autorizaţiilor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu privire la acestea din urmă s-a arătat că inculpaţii nu au fost cercetaţi pentru infracţiunile cuprinse în art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională şi pentru cele enumerate în Legea nr. 535/2004, iar instanţa de judecată a fost în imposibilitate de a verifica legalitatea obţinerii probelor, în lipsa încheierii pronunţate de instanţa supremă.

Al doilea motiv de recurs vizează neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită. Cu privire la încadrarea juridică, recurentul a precizat că instanţa de apel a dispus condamnarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., fără a observa că alin. (2) reprezintă doar o agravantă a alin. (1). Or, instanţa de apel era obligată să dispună schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii art. 254 alin. (1), alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Recurentul a mai criticat şi „imprecizia instanţei de apel atunci când a reţinut forma continuată a infracţiunii fără a indica numărul actelor materiale şi fără a le descrie spaţio-temporal”. În concluzie, recurentul a solicitat achitarea pentru infracţiunea de luare de mită, apreciind că la dosar nu există probe care să fundamenteze în mod cert o soluţie de condamnare, indiciile avute în vedere de parchet la trimiterea în judecată fiind insuficiente. Pentru susţinerea acestei solicitări, recurentul a făcut vaste trimiteri la conţinutul probelor aministrate în cauză, criticând, în esenţă, modalitatea de interpretare a probelor de către instanţa de apel. Totodată, recurentul inculpat a arătat că din probele de la dosar nu rezultă că şi-a îndeplinit necorespunzător atribuţiile de serviciu. În consecinţă, recurentul a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru lipsa laturii obiective a infracţiunii continuate de luare de mită.

Motivele de recurs au fost depuse la data de 13 noiembrie 2013 şi au fost întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 12 şi pct. 17 C. proc. pen.

Inculpaţii M.L.A. şi B.I.C. au solicitat casarea hotărârii instanţei de apel şi menţinerea sentinţei penale, arătând că faptei săvârşite îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 C. pen.

Motivele de recurs au fost depuse la data de 17 ianuarie 2014 şi au fost întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen.

Inculpatele N.R.E. şi A.A.E. au solicitat casarea hotărârii instanţei de apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe, pe motivul că apelul a fost greşit admis, instanţa de apel pronunţând a hotărâre de condamnare, fără a readministra probe şi fără să administreze probe noi. Totodată, instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea de condamnare în exclusivitate pe interceptările convorbirilor telefonice, care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, încălcând dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. în final, inculpatele au criticat soluţia de condamnare dispusă în apel, contestând, în esenţă, situaţia de fapt reţinută în decizia recurată şi modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanţa de apel.

Motivele de recurs au fost depuse la data de 17 ianuarie 2014 şi au fost întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 12 C. proc. pen.

Aceleaşi motive de recurs au fost reiterate şi de inculpatul A.S. În subsidiar, recurentul a mai criticat şi modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante de către instanţa de apel, solicitând contopirea pedepselor aplicate în cauză, adăugarea la această pedeapsă rezultantă a pedepsei de 2 ani închisoare şi 3.000 RON amendă aplicate prin sentinţa penală nr. 92 din 2 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeş, urmând ca, în final, pedeapsa rezultantă să fie contopită, în baza art. 33, art. 34 şi art. 36 C. pen. cu pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin decizia din 11 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Motivele de recurs au fost depuse la data de 18 ianuarie 2014 şi au fost întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 12 şi pct. 17 C. proc. pen.

Inculpatul C.I.S. a solicitat menţinerea hotărârii primei instanţe, arătând că legea română incriminează darea de mită şi nu darea de foloase necuvenite, o astfel de faptă nefiind prevăzută de legea penală. Din întreg materialul probator rezultă că nu i-a remis nicio sumă de bani inculpatului D.A. înainte sau în timpul efectuării actului de control, spunându-i inculpatului A.S. că i-a remis suma de 2.000 RON „ca să scap de gura acestuia, întrucât sunt o persoană căreia îi este imposibil să spună nu, dar în realitate nu i-am dat nicio sumă de bani” inculpatului D.A. În plus, recurentul a mai susţinut, în subsidiar, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită din două considerente, respectiv că nu există oferirea sau darea de bani sau alte valori şi că presupusa oferire/dare de bani sau alte foloase a avut loc după îndeplinirea unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu. S-a mai arătat că aspectele invocate anterior, indică, în egală măsură, o aplicare greşită a legii.

Motivele de recurs au fost depuse la data de 18 ianuarie 2014 şi au fost întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹pct. 12, pct. 13 şi pct. 17² C. proc. pen.

Inculpatul D.A. a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită sub aspectul laturii obiective, din două considerente: nu a primit sau pretins nicio sumă de bani, fie şi sub forma unei promisiuni sau a refuzului, iar toate demersurile celorlalţi inculpaţi, pe care nu le-a cunoscut, s-au derulat după efectuarea actului de control, fără vreo discuţie sau înţelegere prealabilă. În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, nu sunt întrunite elementele constitutive, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, întrucât nu au fost atestate fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu excepţia facturii proforma relativ la achiziţionarea maşinii, „cu privire la care a fost dus de nas”.

Motivele de recurs au fost depuse la data de 18 ianuarie 2014 şi au fost întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 12 şi pct. 17² C. proc. pen.

Primul termen a fost acordat în cauză la data de 22 noiembrie 2013, dată în raport de care Înalta Curte va calcula termenul de 5 zile prevăzut de art. 385¹⁰ C. proc. pen.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 385¹⁰ C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3), se iau din oficiu.

Legiuitorul nu a avut în vedere vreo derogare cu privire la termenul de 5 zile, întrucât o astfel de situaţie ar fi fost menţionată expres în textul de lege, aşa încât orice interpretare care excede prevederilor legale menţionate nu poate fi luată în considerare de către instanţa de recurs.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată neîntemeiate aprecierile apărării recurenţilor inculpaţi în sensul considerării primul termen de judecată ca fiind termenul la care inculpaţii şi-au angajat apărător ales.

Totodată, nu poate fi primită nici susţinerea conform căreia dispoziţiile legale invocate anterior sunt aplicabile ori de câte ori „se decelează o neglijenţă gravă a recurentului sau a apărătorului acestuia în respectarea dispoziţiilor care prevăd depunerea motivelor de recurs în termenul fixat de lege”.

Înalta Curte constată că a fost adusă la cunoştinţa recurenţilor inculpaţi obligativitatea depunerii motivelor de recurs, în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţă cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată şi sancţiunea nedepunerii motivelor în termenul prevăzut de lege, respectiv neluarea în considerare a cazurilor de casare care nu se iau în considerare din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. Recurenţii inculpaţi au fost citaţi pentru primul termen de judecată în recurs cu această menţiune precizată anterior, citaţiile fiind primite de recurenţi la 26 iunie 2013 (inculpata N.R.E.), 27 iunie 2013 (inculpaţii A.A.E., D.A., C.I.S., B.I.C. şi M.L.A.) şi 28 iunie 2013 (inculpatul A.S.).

Ori, în condiţiile în care primul termen de judecată a fost fixat la data de 22 noiembrie 2013, la un interval de aproximativ 5 luni de la primirea citaţiilor, recurenţii inculpaţi au fost informaţi cu privire la obligaţiile legale ce le incumbă referitoare la depunerea motivelor de recurs, împrejurarea nerespectării termenului prevăzut de lege în acest sens, le este culpabilă.

În consecinţă, nerespectarea termenului de motivare a recursului prevăzut de art. 385¹⁰ C. proc. pen. atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului pentru nerespectarea termenelor procedurale, reglementat în art. 185 C. proc. pen., cu consecinţa că instanţa de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.

Faţă de cele arătate, în ceea ce priveşte recursurile declarate de inculpaţii A.S. A.A.E., N.R.E., D.A., C.I.S., B.I.C. şi M.L.A. care nu au motivat căile de atac în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte va avea în vedere doar cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte recursurile declarate de parchet şi de inculpatul B.D., Înalta Curte va analiza căile de atac formulate de aceştia prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Preparator, Înalta Curte constată că prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate şi cu încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 385⁹ C. proc. pen.

Judecata în recurs presupune o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen. Limitarea obiectului judecăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.

Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanţa de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel).

În concluzie, Înalta Curte, constată că legislaţia procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea botărârilor penale, ceea ce reprezintă esenţa recursului în al treilea grad de jurisdicţie.

Analizând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate, dar şi a cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen., cu menţiunile făcute anterior, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de parchet şi inculpatul A.S. sunt fondate, iar recursurile declarate de inculpaţii B.D., A.A.E., N.R.E., D.A., C.I.S., B.I.C. şi M.L.A. sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Cu privire Ia recursul declarat de parchet, Înalta Curte urmează a-l admite, în parte, cu privire la omisiunea instanţei de apel de a dispune aplicarea pedepselor accesorii faţă de inculpaţii A.S. şi B.D., respectiv modalitatea nelegală de stabilire a pedepsei rezultante aplicate inculpatului A.S., motive care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 71 alin. (2) C. pen., condamnarea la (...) pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-lit. c) C. pen. din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei (...).

Prin decizia nr. 74 din 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-lit. c) C. pen. nu se face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.

De asemenea, potrivit art. 357 alin. (3) C. proc. pen., când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii (...), în hotărâre se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. 71 C. pen. pe durata prevăzută în acelaşi articol.

Având în vedere că instanţa de apel a dispus condamnarea fiecăruia dintre inculpaţii A.S. şi B.D. la pedeapsa închisorii, dispoziţiile legale menţionate anterior obligau instanţa de apel să dispună şi aplicarea pedepselor accesorii.

Faţă de cele arătate, având în vedere şi recursul pronunţat în interesul legii, Înalta Curte va aplica fiecăruia dintre inculpaţii A.S. şi B.D. pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A.S., al cărui cuantum nici nu este menţionat în dispozitivul deciziei penale recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat într-o ordine greşită dispoziţiile legale privind concursul de infracţiuni prevăzut de art. 34 şi art. 36 C. pen. şi cele privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute de art. 83 C. pen., cu consecinţa stabilirii unei pedepse rezultante nelegale.

Din fişa de cazier a inculpatului A.S. rezultă că acesta a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 92 din 2 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 276/R din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Piteşti la pedepsele de 2 ani închisoare şi 3.000 RON amendă penală, cu aplicarea art. 81 C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Întrucât inculpatul A.S. a comis faptele din prezenta cauză în cursul lunii septembrie 2010, în termenul de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare dispusă de Judecătoria Curtea de Argeş, menţionată anterior, s-a reţinut, în mod corect, starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen. şi, totodată, în mod corect, s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 92 din 2 aprilie 2009.

De asemenea, din fişa de cazier rezultă că acelaşi inculpat a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 3253 din 11 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen.

Raportat la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri de condamnare, în mod corect, instanţa de apel, a apreciat că infracţiunile comise în prezenta cauză de inculpatul A.S. sunt concurente cu cea pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş, fiind incidente prevederile art. 36 C. pen.

Deşi a constatat în mod corect incidenţa în cauză a prevederilor privind recidiva prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., dându-i eficienţă prin aplicarea art. 83 C. pen., respectiv a celor privind concursul de infracţiuni prevăzut de art. 33 şi art. 36 C. pen., cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 C. pen., instanţa de apel a procedat, în mod greşit, dând eficienţă, în primului rând, dispoziţiilor legale privind concursul de infracţiuni şi, ulterior, celor referitoare la recidivă.

Astfel, Înalta Curte constată că, în primul rând, trebuia aplicat tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii, prin revocarea suspendării condiţionate a executării pedepselor aplicate prin sentinţa penală nr. 92 din 2 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeş, şi cumularea acestora din urmă cu fiecare dintre pedepsele aplicate inculpatului în prezenta cauză. Ori, în condiţiile în care revocarea beneficiului suspendării condiţionate s-a dispus ca urmare a comiterii infracţiunilor din cauza dedusă judecăţii în timpul termenului de încercare al suspendării condiţionate, starea de recidivă reţinându-se numai cu privire la acestea, cumulul aritmetic nu se putea efectua cu pedeapsa de 5 ani aplicată printr-o hotărâre rămasă deja definitivă, sentinţa penală nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş.

Ulterior, după stabilirea pedepselor, ca efect al aplicării tratamentului sancţionator al recidivei, urma ca instanţa de apel să dea efect concursului de infracţiuni, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale în materia contopirii, respectiv art. 33, art. 34, art. 35 şi art. 36 C. pen.

Faţă de cele arătate mai sus, Înalta Curte va proceda la descontopirea pedepsei rezultante aplicate inculpatului A.S. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 83 C. pen. va revoca suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare şi 3.000 RON amendă penală aplicate prin sentinţa penală nr. 92 din 2 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 276/R din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Piteşti pe care o va cumula cu pedepsele aplicate inculpatului A.S. de către instanţa de apel de câte 2 ani şi 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute două pedepse de câte 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3.000 RON amendă.

De asemenea, va constata că infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.S. de către instanţa de apel sunt concurente cu cea pentru care s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 3253 din 11 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen.

În baza art. 36, art. 33, art. 34 şi art. 35 C. pen. va contopi pedepsele aplicate inculpatului A.S. de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3.000 RON amendă, 4 ani şi 6 luni închisoare, şi 3000 RON amendă, 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen., inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani şi 6 luni închisoare, 3.000 RON amendă, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Totodată, se constată că inculpatul se află în executarea pedepsei de 5 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 3253 din 11 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere că în prezenta cauză s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului A.S. cu pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat prin hotărârea Tribunalului Argeş, se impune anularea mandatului de executare emis în baza sentinţei penale nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş şi emiterea unui nou mandat.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 36 alin. (3) C. pen., va deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A.S. de 5 ani şi 6 luni închisoare perioada executată în baza sentinţei penale nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş de la 15 octombrie 2012 la 30 ianuarie 2014.

Deşi prin motivele scrise depuse la dosar, parchetul a criticat şi dispoziţia instanţei de apel privind contopirea pedepselor conform art. 36 C. pen., apreciind că s-ar fi impus doar reţinerea stării de recidivă şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 C. pen., instanţa de apel neavând competenţa legală să procedeze la contopirea pedepselor, această susţinere din cadrul motivului de recurs descris la pct. 8 nu a mai fost reluată în concluziile orale ale reprezentantului Minsterului Public cu ocazia dezbaterilor. Mai mult, concluziile orale au fost în sensul menţionat anterior în cuprinsul deciziei, respectiv al aplicării, în primul rând, a dispoziţiilor privind revocarea suspendării, şi, ulterior, a contopirii pedepselor aplicate în cauză cu pedeapsa aplicată de Tribunalul Argeş.

În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs ale parchetului, menţinute şi susţinute de către reprezentantul Ministerului Public la termenul de dezbateri din 24 ianuarie 2014, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate.

Astfel, s-a solicitat interzicerea, ca pedeapsă accesorie, prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., a activităţilor în exercitarea cărora inculpaţii au săvârşit infracţiunile deduse judecăţii, respectiv medic, A.A.E.; consilier juridic N.R.E.; administrator firmă C.I.S.; farmacist D.A.; conducător auto B.I.C.; contabil M.L.A. Totodată, s-a mai solicitat interzicerea, ca pedeapsă complementară, a aceloraşi drepturi, cu privire la fiecare dintre inculpaţii B.D. şi D.A., respectiv a activităţii de medic B.D. şi farmacist D.A.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., sancţiunea interzicerii dreptului de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, se aplică numai în cazul în care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de profesia sau activitatea respectivă.

Din actele dosarului rezultă că, la data comiterii faptelor ce fac obiectul prezentei cauze, inculpatul B.D. ocupa funcţia de preşedinte al Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale, inculpatul A.S. administrator al SC I.M.F. SRL, inculpata A.A.E. ocupa funcţia de director executiv în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică, inculpata N.R.E. consilier juridic în cadrul SC I.M.F. SRL, inculpatul D.A. inspector în cadrul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale, Departamentul Inspecţie Farmaceutică, inculpata M.L.A. contabil operator facturare în cadrul SC I.M.F. SRL şi inculpatul B.I.C. conducător auto în cadrul SC I.M.F. SRL. Inculpatul C.I.S. nu avea nicio calitate în cadrul societăţii administrate de inculpatul A.S., iar în actul de sesizare nu se face vreo referire cu privire funcţia deţinută de acesta. Din declaraţia inculpatului C.I.S. rezultă că acesta era reprezentantul SC A.A.M. SRL Ploieşti.

Înalta Curte constată că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor nu are o legătură directă cu profesiile, respectiv activităţile desfăşurate de aceştia. Astfel, calitatea inculpaţilor de medici, farmacist, consilier juridic, administratori de firmă, contabil sau conducător auto nu a contribuit în niciun fel la comiterea infracţiunilor de luare/dare de mită, fals sau mărturie mincinoasă.

Aşa cum s-a susţinut de către apărătorul inculpatului B.D., sumele de bani au fost remise inculpatului, în calitatea sa de preşedinte al A.N.M.D.M., nu în exercitarea profesiei sale de medic.

Situaţia este similară cu cea a inculpatului D.A., care a primit suma de bani, în calitatea sa de inspector în cadrul A.N.M.D.M., nu în exercitarea profesiei de farmacist.

De asemenea, simpla îndeplinire a unor funcţii de execuţie în cadrul SC I.M.F. SRL, de către inculpaţii N.R.E. consilier juridic, M.L.A. contabil operator facturare şi B.I.C. conducător auto, nu echivalează cu folosirea acestor funcţii pentru comiterea infracţiunilor. Din actele dosarului, nu rezultă că inculpata N.R.E. s-a folosit la comiterea infracţiunii de dare de mită, comisă în forma complicităţii, de funcţia sa de consilier juridic. În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii M.L.A. şi B.I.C., justificarea unei legături între funcţiile acestora de contabil şi conducător auto şi infracţiunea de mărturie mincinoasă, constituie, în speţă, un raţionament juridic ilogic.

Deşi la momentul comiterii infracţiunilor de dare de mită, inculpatul A.S. era administratorul firmei, faptele sale nu au fost comise în calitatea pe care acesta o deţinea, aşa încât interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. nu se justifică.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul C.I.S., solicitarea parchetului este total nejustificată, în condiţiile în care calitatea de reprezentant al unei societăţi comerciale care nu are nicio legătură cu activitatea infracţională din prezenta cauză a acestuia.

Aceeaşi este concluzia şi cu privire la inculpata A.A.E., fapta comisă de inculpată neavând nicio legătură de vreun fel cu profesia acesteia de medic.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată neîntemeiate motivele de recurs expuse la pct. 2 şi pct. 3 de către procuror.

Referitor la motivul de recurs menţionat la pct. 4 constând în omisiunea instanţei de apel de a dispune menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului penal instituit asupra bunurilor inculpatului B.D., până la concurenţa echivalentului în RON al sumei de 5.000 euro supusă confiscării speciale şi implicit omisiunea înlăturării dispoziţiei primei instanţe de ridicare a sechestrului pe care, în mod greşit, a menţinut-o, Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Prin ordonanţa din data de 4 aprilie 2011, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti a dispus instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului B.D., până la concurenţa sumei de 5.000 de euro.

La data de 6 aprilie 2011, parchetul aduce la cunoştinţa inculpatului, existând un proces-verbal în acest sens, măsura asigurătorie luată, punându-i în vedere ca în termen de cel mult 3 zile, să depună într-un cont bancar pe numele său, la dispoziţia organelor de urmărire penală, suma de 5.000 de euro sau echivalentul în RON, în caz contrar se va institui sechestru asupra bunurilor mobile şi imobile până la concurenţa sumei de 5.000 de euro. În cuprinsul procesului-verbal, este înscrisă şi menţiunea acordului inculpatului B.D. de depunere, în condiţiile prevăzute de parchet, a sumei de bani.

Aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 15 aprilie 2011 şi înscrisul aferent acestuia eliberat de Banca U.T., inculpatul B.D. a depus suma suma de 20.573 RON.

Înalta Curte constată că prin sentinţa penală pronunţată în cauză, tribunalul a dispus ridicarea măsurii asigurătorii luată prin ordonanţa din data de 4 aprilie 2011 de instituire a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile/imobile aparţinând inculpatului B.D. şi restituirea către acelaşi inculpat a sumei de 20.573 RON (curs 4,1146 RON/euro), consemnate la data de 11 aprilie 2011 în contul bancar deschis la Banca U.T., cu titlu de „consemnaţiune Dosar nr. 134/P/2010 D.N.A. Piteşti”.

Curtea, prin decizia penală recurată, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală şi a confiscat de la inculpatul B.D. suma de 5.000 euro sau echivalentul în RON, sens în care a înlăturat dispoziţia de restituire către inculpat a sumei de 20.573 RON consemnată la 11 aprilie 2011 în contul bancar deschis la Banca U.T.

Analizând actele aflate la dosar şi dispoziţiile celor două instanţe, Înalta Curte constată că motivul de recurs al parchetului de menţinere a măsurii, asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor inculpatului B.D. este neîntemeiată, în condiţiile în care inculpatul s-a conformat solicitării organelor de urmărire penală şi a dispus consemnarea la unitatea bancară a sumei de bani ce a făcut obiectul infracţiunii. Din actele dosarului de urmărire penală, nu rezultă că măsura sechestrului a fost pusă în aplicare, urmare a conduitei inculpatului de depunere a sumei solicitate de către parchet.

Ori, menţinerea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor inculpatului nu se justifică, în condiţiile în care măsura de siguranţă poate fi executată prin confiscarea sumei de bani consemnate la Banca U.T.

Este neîntemeiat şi motivul de recurs menţionat la pct. 5, constând în omisiunea instanţei de apel de a dispune instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal asupra bunurilor inculpatului D.A., până la concurenţa echivalentului în RON al sumei de 2.000 RON supusă confiscării speciale.

Din actele dosarului, rezultă că în cursul urmăririi penale, cu privire la inculpatul D.A., nu s-a luat nicio măsură asigurătorie asupra bunurilor acestuia. Totodată, nu s-a efectuat niciun demers în vederea identificării eventualelor bunuri mobile sau imobile ale acestuia. Astfel, de verificări nu au făcute nici în cursul cercetării judecătoreşti din faţa instanţei de fond şi nici în cursul judecării căii de atac a apelului, din oficiu sau la cererea reprezentantului Ministerului Public.

Potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. pen., măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale (...).

Ori în condiţiile în care, în cauză, nu este identificat vreun bun aparţinând inculpatului D.A. asupra căruia să se dispună, efectiv, măsura sechestrului, instituirea, în mod formal, a măsurii asigurătorii nu se justifică.

Pe de altă parte, identificarea eventualelelor bunuri ale inculpatului se poate realiza şi după rămânerea definitivă a hotărârii, prin punerea în executare a măsurii de siguranţă.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că nu se impune admiterea recursului declarat de parchet şi pe acest aspect.

Referitor la recursurile declarate de inculpaţii A.A.E., N.R.E., D.A., B.I.C. şi M.L.A., care au invocat cazurile de casare prevăzute de 385⁹ pct. 12 şi pct. 17² C. proc. pen., cu depăşirea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte constată că nu le poate lua în considerare, nefiind prevăzute printre cele care pot fi luate în considerare din oficiu. Conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., cazurile prevăzute la pct. 1, pct. 3-pct. 6, pct. 13 şi pct. 14 se iau în considerare din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

Situaţia este similară şi în ceea ce-i priveşte pe recurenţii inculpaţi A.S. şi C.I.S., Înalta Curte neputând cenzura decizia penală recurată cu privire la motivele de recurs ale acestora întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 12 şi pct. 17² C. proc. pen., invocate tardiv, cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

Criticile recurenţilor inculpaţi B.I.C. şi M.L.A. privind greşita condamnare în lipsa elementelor probatorii vizând „condiţia premisă a cunoaşterii faptelor şi împrejurărilor despre care au fost întrebaţi” de către organele de urmărire penală nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare ce pot fi invocate din oficiu.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii B.I.C. şi M.L.A.

În acelaşi sens, criticile recurentului inculpat D.A. ce vizează exclusiv situaţia de fapt reţinută prin hotărârea de condamnare şi lipsa probelor de vinovăţie în ceea ce-l priveşte, excede cazurilor de casare care pot fi invocate din oficiu, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul declarat de acesta.

De asemenea, motivele recurenţilor inculpaţi A.S., A.A.E. şi N.R.E. care au criticat pronunţarea condamnării lor de către instanţa de apel în lipsa readministrării probatoriului sau administrării unor probe noi, prin această încălcându-se, în opinia apărării, dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. nu constituie, în speţă, aşa cum se susţine, o încălcare flagrantă a dreptului la apărare al inculpaţilor. Specificul cauzei deduse judecăţii constă în faptul că instanţele de judecată, care au soluţionat prezentul dosar, în fond şi în apel, au avut opinii diferite cu privire la legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio efectuate în cursul urmăririi penale. Ori, în condiţiile în care curtea de apel a apreciat că aceste mijloace de probă au fost legal efectuate, trascrierea convorbirilor autorizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege realizându-se în cursul urmăririi penale prin procesele-verbale ataşate la dosar, iar inculpaţii nu au contestat conţinutul proceselor-verbale de transcriere, readministrarea acestor mijloace de probă (care ar fi echivalat cu reaudierea convorbirilor aflate pe suporturile optice ataşate dosarului cauzei) nu se justifica.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpatele A.A.E. şi N.R.E.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.S., Înalta Curte va admite recursul declarat de acesta, urmare a admiterii recursului parchetului, cu privire la modalitatea defectuoasă a instanţei de apel de stabilire a pedepsei rezultante aplicate acestuia. Având în vedere că recursul parchetului, strict pe acest motiv, a condus la reducerea pedepsei finale aplicate inculpatului, pe cale de consecinţă, instanţa de recurs va admite şi calea de atac a inculpatului, cel de al doilea motiv invocat de inculpat vizând acelaşi motiv de nelegalitate al deciziei pronunţate în apel.

Referitor la inculpatul C.I.S., deşi a depus motivele de recurs ulterior primului termen de judecată, acesta a invocat şi un caz de casare care poate fi luat în considerare şi din oficiu, respectiv cel prevăzut de art. 385⁹ pct. 13 C. proc. pen., existând astfel obligativitatea instanţei de recurs de a analiza legalitatea deciziei penale recurate pe acest aspect.

Potrivit cazului de casare invocat de către recurent, hotărârea este supusă casării, când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Aşa cum s-a arătat anterior în cuprinsul prezentei decizii, critica recurentului poate viza doar legalitatea hotărârii atacate, analiza instanţei de recurs fiind limitată la chestiunile de drept ce nu au fost soluţionate prin hotărârea recurată.

Însă, se constată că motivele invocate de inculpatul C.I.S. tind la modificarea stării de fapt reţinute prin decizia penală recurată şi nu constituie o critică de nelegalitate, ci de temeinicie a hotărârii de condamnare a acestuia, în condiţiile în care recurentul contestă modalitatea de interpretare a probelor de către curtea de apel şi oferă propria interpretare a materialului probator, prin motivele depuse la dosarul cauzei.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.I.S.

Referitor Ia recursul declarat de inculpatul B.D., Înalta Curte apreciază că este nefondat.

În primul rând, solicitarea de înlăturare a mijloacelor de probă administrate nelegal, în opinia recurentului, în timpul urmăririi penale, cu referire expresă la interceptările şi înregistrările audio efectuate în cauză nu poate fi primită de instanţa de recurs, pentru următoarele considerente:

Împrejurarea că interceptările convorbirilor inculpaţilor s-au realizat înainte de începerea urmăririi penale nu reprezintă un motiv de nelegalitate, de natură a conduce la înlăturarea lor din materialul probator. Aşa cum s-a arătat şi în decizia nr. 10 din 7 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din analiza prevederilor art. 91¹ alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., care stabilesc în mod strict condiţiile legale de realizare a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, rezultă că legalitatea acestora nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci pot fi efectuate şi în faza actelor premergătoare.

De altfel, sintagma învederată de către apărare „la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală” şi interpretată în sensul că presupune o urmărire penală în curs este scoasă din contextul conţinutului alin. (1) al art. 91¹ C. proc. pen., textul citat vizând ca şi condiţie ca datele sau indiciile temeinice să privească fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, prima teză ducând la concluzia că înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea unei infracţiuni.

În concluzie, excluderea interceptărilor şi înregistrărilor audio pe considerentul că acestea au fost efectuate în faza actelor premergătoare nu a fost în intenţia legiuitorului, iar invocarea unui pasaj din considerentele Deciziei nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale, argument invocat de instanţa de contencios constituţional pentru respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91¹ C. proc. pen., nu poate conduce Înalta Curte la o soluţie contrară, mai ales că în jurisprudenţa sa ulterioară Curtea Constituţională a revenit asupra acestuia, astfel cum rezultă din decizia nr. 102/2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 146/5.03.2010, decizia nr. 182/2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 193/26.03.2010, decizia nr. 1649/2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 104/9.02.2011, decizia nr. 1451/2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 902/20.12.2011.

De asemenea, prin Decizia nr. 1017/2012 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 104/9.02.2011, Curtea Constituţională a arătat că procedura prevăzută în art. 91¹ C. proc. pen. prevede suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, între care Curtea nu enumera şi condiţia începerii urmăririi penale.

În acelaşi sens, s-au mai pronunţat şi deciziile penale nr. 2521 din 1 iulie 2009 şi nr. 948 din 12 martie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a arătat, în mod expres că, interceptarea convorbirilor nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, putând fi autorizate şi în faza actelor premergătoare.

Faţă de cele arătate, rezultând din jurisprudenţa constantă publicată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţiile concordante de dată recentă ale Curţii Constituţionale, deciziile izolate ale ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, nu pot conduce instanţa de la o soluţie contrară celei prezentate.

De asemenea, solicitarea recurentului de înlăturare din cadrul materialului probator a interceptărilor şi înregistrărilor audio autorizate în baza mandatelor din 5 august 2010 emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmare a constatării nelegalităţii acestora, este neîntemeiată.

Prin art. 65 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut obligativitatea oricărei persoane care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă de a le aduce la cunoştinţa sau să le înfăţişeze organelor de urmărire penală sau instanţei de judecată.

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală dacă privesc săvârşirea unei infracţiuni.

De asemenea, conform art. 14 din O.U.G. nr. 43/2002, serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţie D.N.A., de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie.

Din interpretarea dispoziţiile legale menţionate anterior, rezultă că există obligaţia pentru toate autorităţile de a pune la dispoziţia organelor judiciare toate informaţiile care pot constitui probe în procesul penal.

În ceea ce priveşte interceptările şi înregistrările realizate în temeiul legilor privind securitatea naţională, acestea pot constitui probe în procesul-penal în virtutea dispoziţiilor art. 91⁶ alin. (2) teza finală C. proc. pen., conform cărora orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege. Ori, legislaţia procesual penală nu prevede în mod expres nicio restricţie în privinţa utilizării în probatoriul unei cauze penale a informaţiilor furnizate de S.R.I.

Aspectele învederate anterior sunt în concordanţă cu practica judiciară a instanţei supreme, sentinţa penală nr. 877 din 1 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 4489/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 86/2012 pronunţată în Dosarul nr. 6312/2012, completul de 5 judecători.

În vederea asigurării compatibilităţii dintre publicitatea procedurilor penale şi secretul specific domeniului securităţii naţionale, este necesară dar şi suficientă declasificarea mandatelor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.

Ori, în condiţiile în care mandatele de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor comunicaţiilor au fost emise de organul competent şi în baza procedurilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 51/1991, nu mai este necesară depunerea încheierii pronunţate de organul judiciar competent, în cauză fiind dovedită împrejurarea emiterii, cu respectarea dispoziţiilor legale, a actului procedural.

Împrejurarea că inculpaţii nu au fost trimişi în judecată pentru vreo infracţiune cuprinsă în Legea nr. 535/2004, respectiv în Legea nr. 51/1991 nu conduce la constatarea nelegalităţii interceptărilor şi nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care pe parcursul procesului penal se poate dispune schimbarea încadrării juridice, în funcţie de eventualele schimbări ale situaţiei de fapt avute în vedere iniţial la momentul interceptărilor comunicaţiilor inculpaţilor.

În acest sens, s-a pronunţat decizia penală nr. 170 din 20 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 49702/3/2010, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 264 din 24 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. este neîntemeiat.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, criticile legate de reţinerea agravantei prevăzute în alin. (2) al art. 254 C. pen. în lipsa reţinerii şi a alin. (1) al aceluiaşi articol, precum şi consideraţiile vizând prevederile art. 41 alin. (2) C. pen., exced cazului de casare invocat de către recurent, prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte nemtrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită, recurentul, după ce face ample referiri la probele administrate în cauză, cu redarea conţinutului declaraţiilor date de inculpaţi, declaraţiilor martorilor şi fragmente din convorbirile interceptate în cauză, redate în procese-verbale ataşate la dosarul de urmărire penală şi prezintă modul propriu de interpretare a materialului probator, concluzionează că „la dosar nu există probe care să fundamenteze în mod cert o soluţie de condamnare”.

Având în vedere, însă, situaţiile în care se poate cenzura hotărârea pronunţată de instanţa de apel, expuse în prima parte a considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte constată că motivele invocate de către recurentul inculpat B.D. nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen.

Mai mult, aşa cum s-a arătat în decizia penală nr. 815 din 20 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cazul de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. „nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni”, este incident, dacă instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, reţinând o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, deşi în realitate lipseşte unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind contrară legii. Situaţia de fapt, verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, poate fi cenzurată numai prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., referitor la eroarea gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Ori, în condiţiile în care prin Legea nr. 2/2013 cazul de casare prevăzut la pct. 18 a fost abrogat, este evident că elementele ce ţin de temeinicia hotărârii recurate nu mai pot fi analizate de instanţa de recurs.

În cazul hotărârilor atacabile şi cu apel, recursul este o cale de atac de reformare, prin intermediul căruia se exercită un control de legalitate, analiza purtând numai asupra elementelor de drept ce nu au fost soluţionate în mod corect, pe când erorile de fapt, ca şi cele de apreciere a instanţei, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Motivele recurentului inculpat conduc la schimbarea situaţiei de fapt reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel şi vizează exclusiv modalitatea de interpretare a probatoriului, împrejurări ce nu mai pot fi cenzurate, de instanţa de recurs.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de inculpatul B.D.

În consecinţă, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti şi de inculpatul A.S., va casa în parte decizia penală recurată în sensul celor arătate, pe larg, anterior, în considerentele prezentei.

În ceea ce priveşte recursurile declarate de inculpaţii B.D., A.A.E., N.R.E., D.A., C.I.S., B.I.C. şi M.L.A., în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Piteşti şi de inculpatul A.S., casează în parte decizia penală nr. 46/A din data de 18 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi rejudecând:

Aplică inculpatului B.D. pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A.S. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 83 C. pen. revocă suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare şi 3.000 RON amendă penală aplicate prin sentinţa penală nr. 92 din 2 aprilie 2009 a Judecătoriei Curtea de Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 276/R din 28 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti pe care o cumulează cu pedepsele aplicate inculpatului A.S. de către instanţa de apel de câte 2 ani şi 6 luni închisoare, inculpatul având de executat două pedepse de câte 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3.000 RON amendă.

Constată că infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.S. de către instanţa de apel sunt concurente cu cea pentru care s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 3253 din 11 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen.

În baza art. 36, art. 33, art. 34 şi art. 35 C. pen. contopeşte pedepsele aplicate inculpatului A.S. de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3.000 RON amendă, 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3.000 RON amendă, 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen., inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani şi 6 luni închisoare, 3.000 RON amendă, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Face aplicarea art. 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Constată că inculpatul se află în executarea pedepsei de 5 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia penală nr. 3253 din 11 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dispune anularea mandatului de executare emis în baza sentinţei penale nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş şi emiterea unui nou mandat.

Deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A.S. de 5 ani şi 6 luni închisoare perioada executată în baza sentinţei penale nr. 264 din 20 februarie 2011 a Tribunalului Argeş de la 15 octombrie 2012 la 30 ianuarie 2014.

Menţine celelalte dispoziţii.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.D., A.A.E., N.R.E., D.A., C.I.S., B.I.C. şi M.L.A., pe care îi obligă la plata sumei de câte 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursurilor declarate de parchet şi de inculpatul A.S. rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu al inculpatului A.S. de 100 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 352/2014. Penal. Ucidere din culpă (art.178...		ICCJ. Decizia nr. 350/2014. Penal. Conflict de interese (art.... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 341/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs in casaţie ICCJ. Decizia nr. 342/2014. Penal. Conflict de interese (art. 253 ind 1 C.p.). Apel ICCJ. Decizia nr. 350/2014. Penal. Conflict de interese (art. 253 ind 1 C.p.). Falsul intelectual (art. 289 C.p.), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). Apel ICCJ. Decizia nr. 352/2014. Penal. Ucidere din culpă (art.178 C.p.). Apel ICCJ. Decizia nr. 355/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 356/2014. Penal. Infractiuni la legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe (Legea nr.8/1996). Apel