ICCJ. Decizia nr. 529/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 529/2014
Dosar nr. 6804/100/2010
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 60 din 08 februarie 2012 a Tribunalului Maramureş, a fost respinsă ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor, formulată de inculpatul M.N., prin apărător ales.
A fost condamnat inculpatul M.N. la următoarele pedepse:
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) C. pen.
- 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 279 alin. (1), (3) lit. a) C. pen.
- 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de armă letală fără drept, prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004, (în prezent art. 133 ca urmare a republicării actului normativ în M. Of. nr. 814 din 17 noiembrie 2011);
- 10 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat Ia art. 174 alin. (1) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. b), f) C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite prin prezenta sentinţă şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani.
În temeiul art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus, după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe, prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic al acestuia în S.N.D.G.J.
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a bunului folosit la săvârşirea infracţiunii, respectiv un pistol marca B., calibru 7,65 mm, bun aflat în custodia I.P.J. Maramureş - Serviciul A.E.S.P.
A fost condamnat inculpatul M.G. la următoarele pedepse:
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 275 din 14 decembrie 2010 a Judecătoriei Vişeu de Sus.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite prin prezenta sentinţă şi pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 275 din 14 decembrie 2010 a Judecătoriei Vişeu de Sus şi aplică inculpatului M.G. pedeapsa rezultantă, de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani, termen care se va calcula de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 275 din 14 decembrie 2010 a Judecătoriei Vişeu de Sus, respectiv 28 decembrie 2010.
În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a ll-a C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.
În temeiul art. 1361 din Legea nr. 295/2004 (în prezent art. 134 ca urmare a republicării actului normativ în M. Of. nr. 814 din 17 noiembrie 2011), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.C.M. la 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de armă neletală fără drept.
În temeiul art. 83 C. pen. s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 9 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 115 din 06 mai 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 158/A din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Maramureş, care s-a adăugat la cea stabilită prin prezenta sentinţă, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a ll-a C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen. s-a scăzut din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada de 24 de ore a reţinerii acestuia din data de 21 septembrie 2009.
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpat un pistol cu aer comprimat marca W., calibru 4,5 mm, bun aflat în custodia I.P.J. Maramureş.
În temeiul art. 109 C. proc. pen. s-a dispus păstrarea DVD-ului înregistrat în registrul mijloacelor de probă al instanţei, până la soluţionarea definitivă a cauzei, când se va arhiva împreună cu dosarul.
Au fost respinse ca neîntemeiate acţiunile civile formulate de părţile civile B.N., Ţ.C., C.I., M.V., G.N. şi B.R.
În temeiul art. 191 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata către stat a următoarelor sume, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta: pe inculpatul M.N. la plata sumei de 3.000 RON; pe inculpatul M.G. la plata sumei de 1.500 RON; pe inculpatul M.C.M. la plata sumei de 1.500 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 242/P/2008 din data de 15 octombrie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş au fost trimişi în judecată inculpaţii M.N. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 279 alin. (1) şi (3) lit. a) C. pen., art. 136 din Legea nr. 295/2004 şi art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. b) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., inculpatul M.G. pentru săvârşirea a şase infracţiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi inculpatul M.C.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 1361 din Legea nr. 295/2004, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că la data de 02/03 august 2008 inculpaţii M.N. şi M.G. au proferat ameninţări şi în cazul primului şi acte de violenţă faţă de doi şi respectiv şase poliţişti, funcţionari publici aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. De asemenea, s-a reţinut că la data de 05 august 2009 inculpatul M.N. a deţinut fără drept o armă militară şi muniţie aferentă, de care a uzat, exercitând foc asupra a patru poliţişti, cu intenţia de a-i ucide. Prin acelaşi rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul M.C.M. a deţinut fără drept o armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fapta fiind constatată la data de 06 septembrie 2009.
În cursul urmăririi penale inculpatul M.C.M. a fost reţinut pentru o perioadă de 24 de ore prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş nr. 242/P/2008 din data de 21 septembrie 2009, iar ulterior faţă de acesta s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea Borşa.
În cadrul cercetării judecătoreşti, instanţa a procedat la audierea inculpaţilor M.N. şi M.G., precum şi a părţilor vătămate C.I., M.V., B.N.F., G.N., T.C.C., B.R., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosar.
De asemenea, instanţa a procedat la audierea martorilor D.D., M.F., T.I., Ş.V., D.D., T.V., M.P., L.V.S., T.N.A., C.D.G., V.V., M.D., M.M., M.C. Părţile vătămate B.N., T.C., C.I., M.V., G.N. şi B.R. s-au constituit părţi civile în cauză, solicitând obligarea inculpaţilor la plata de despăgubiri pentru daune materiale şi morale, consecutive vătămărilor care le-au fost cauzate.
La termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2012 inculpatul M.N., prin apărător ales, a solicitat schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de ultraj de care este acuzat, din cea prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. în cea prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.
Analizând ansamblul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
1. În cursul anului 2008, ca urmare a înmulţirii cazurilor de perturbare a ordinii şi liniştii publice, prin dispoziţia nr. S/185.441 din 01 august 2008 a inspectorului şef al I.J.P. Maramureş au fost desemnate părţile vătămate C.I., M.V., B.N.F., G.N., T.C.C. şi B.N.M., toţi poliţişti, iar primii patru din cadrul Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă să îşi exercite atribuţiile în oraşul Borşa.
În acest context părţile vătămate s-au deplasat Ia data de 01/02 august 2008 în staţia P. din oraşul Borşa, fiind sesizaţi că inculpatul M.N. consumă în acel Ioc băuturi alcoolice, deşi acest lucru era interzis. Din declaraţiile părţilor vătămate a rezultat că incidentul s-a confirmat, iar după ce inculpatul a fost legitimat şi sancţionat contravenţional, acesta s-a adresat agenţilor de poliţie într-un mod provocator, afirmând „poate vreţi să ne cunoaştem mai bine”.
În noaptea următoare, respectiv la data de 02/03 august 2008 părţile vătămate s-au deplasat cu autospeciala marca M. în direcţia Complexului Turistic Borşa, la Barul aparţinând SC R.C. SRL Borşa, întrucât deţineau informaţii privind pregătirea comiterii unor fapte antisociale.
La sosirea părţilor vătămate în acel loc, aceştia au constatat că mai multe persoane se aflau în faţa barului, printre care şi inculpatul M.N., iar acesta a aruncat spre partea vătămată C.I. o ţigară aprinsă fără a-l nimeri pe poliţist. În continuare, inculpatul M.N. a strigat celorlalte persoane prezente „daţi pe ei” şi a fugit în interiorul localului, încercând să blocheze uşile de acces.
Părţile vătămate C.I., M.V. şi B.N. au coborât din autospecială şi, prin forţarea uşilor de acces, au pătruns în local. Inculpatul M.N. a aruncat la acel moment un pahar spre părţile vătămate C.I. şi M.V., fără însă să îi nimerească, astfel încât părţile vătămate au procedat la imobilizarea sa şi l-au introdus în autospecială pentru a-l conduce la sediul Poliţiei Borşa.
După ce echipajul Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă a părăsit zona, în timp ce se deplasau pe DN 18, în direcţia sediului Poliţiei oraşului Borşa, părţile vătămate au constatat că sunt urmărite de două autoturisme marca A., de culoare neagră şi respectiv gri metalizat. Aceste autoturisme au lovit autospeciala în care se aflau părţile vătămate şi inculpatul M.N. şi au încercat să îi imprime o viteză de deplasare mai redusă, iar la un moment dat, potrivit susţinerilor părţilor vătămate asupra autospecialei au fost executate focuri de armă.
În acest context, partea vătămată C.I. a hotărât să oprească autospeciala, moment în care a observat autoturismul de culoare neagră venind în viteză din sens opus. În mod intenţionat acel autoturism a intrat în coliziune cu autospeciala în care se aflau părţile vătămate, lovind oglinda retrovizoare şi uşa culisabilă a acesteia.
În continuare, părţile vătămate şi-au reluat deplasarea spre sediul poliţiei, pe drum fiind din nou încadraţi de acele autoturisme, din care s-a exercitat foc de armă asupra autospecialei, astfel încât părţile vătămate C.I. şi B.N. au folosit la rândul lor armamentul din dotare.
La momentul când părţile vătămate au ajuns pe str. A. din Borşa, în dreptul locuinţei inculpatului M.N., au sesizat că în mijlocul drumului era postat acel autoturism de culoare neagră, iar o persoană rămasă neidentificată intenţiona să tragă cu un pistol asupra lor.
Părţile vătămate au oprit autospeciala, iar din sens opus s-a apropiat un autovehicul de gabarit mai mare, marca T. care a intrat în coliziune frontală cu maşina în care se aflau acesta. Părţile vătămate C.I. şi G.N. au coborât din autospecială, cu intenţia de a folosi armamentul din dotare, moment în care autovehiculul marca T. s-a retras pe o altă stradă din oraşul Borşa.
În urma verificărilor efectuate de organele de cercetare penală nu au fost identificate persoanele care au condus autovehiculele menţionate, stabilindu-se doar că vehiculul marca T. îi aparţinea numitului M.G., respectiv fratele inculpatului M.N. şi fiul inculpatului M.G.
Ulterior lovirii autospecialei Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă de către acea autobasculantă marca T., părţile vătămate au coborât şi au solicitat prin staţia radio sprijin de la colegii lor din cadrul Poliţiei Borşa, în zonă strângându-se aproximativ 30 de persoane.
Din declaraţiile părţilor vătămate, coroborate conform art. 75 C. proc. pen. cu declaraţia martorului M.C. a rezultat că inculpatul M.G., tatăl inculpatului M.N., a ieşit din locuinţa sa şi când a aflat că fiul său se afla în autospeciala Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă, Ie-a solicitat poliţiştilor să îl elibereze, ameninţându-i că „le dă foc”, că „scoate puşca (carabina) şi îi omoară” pentru că are arme şi muniţie mai performantă decât cea a părţilor vătămate.
În acest context, având în vedere şi numărul mare de persoane prezente care începuseră să arunce cu pietre şi să devină agresive, părţile vătămate l-au eliberat pe inculpatul M.N., iar autospeciala Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă a fost transportată prin remorcare la sediul Poliţiei Borşa.
În urma impactului dintre autospeciala Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă şi autovehiculul marca T., părţile vătămate au suferit leziuni corporale atestate prin actele medico-legale depuse la dosar. Inculpatul M.N. a confirmat derularea evenimentelor relatate de părţile vătămate, inclusiv sub aspectul exercitării focurilor de armă asupra lor şi lovirea de către un alt autovehicul, însă nu a recunoscut că a proferat ameninţări şi că a exercitat acte de violenţă asupra acestora.
Inculpatul M.G. nu a recunoscut săvârşirea faptelor de care este acuzat, susţinând că Ie-a cerut părţilor vătămate să îl elibereze pe fiul său, însă nu i-a ameninţat în nici un fel.
În raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a reţinut că faptele inculpatului M.N., constând în aceea că la data de 02/03 august 2008 a proferat ameninţări şi a exercitat acte de violenţă faţă de doi poliţişti, funcţionari publici aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. (2 infracţiuni).
La încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat, instanţa a avut în vedere următoarele:
Din probele administrate în cauză, a rezultat că inculpatul, după ce a observat părţile vătămate, a aruncat o ţigară aprinsă spre C.I. strigând în acelaşi timp „daţi pe ei”, iar ulterior, după ce a pătruns în local a reiterat aceleaşi afirmaţii şi a aruncat cu un pahar în direcţia părţilor vătămate C.I. şi M.V., fără însă să îi lovească.
Dincolo de afirmaţiile cu caracter de ameninţare uzitate de inculpat la adresa celor două părţi vătămate, instanţa a reţinut că aruncarea unei ţigări aprinse şi respectiv a unui pahar în direcţia unor persoane are semnificaţia unor acte de violenţă în sensul art. 239 alin. (2) C. pen.
Expresia „acte de violenţă” are în sensul legii penale un înţeles mai larg decât cel din vocabularul uzual. Astfel, dacă în vocabularul uzual prin acte de violenţă se înţelege întrebuinţarea forţei brutale sau folosirea unui mijloc de constrângere, în sensul legii penale „act de violenţă” îl constituie şi acţiunea care implică punerea victimei într-o situaţie cu urmări similare celor produse prin lovire, inclusiv cea cu un potenţial vătămător şi căreia victima i-ar opune rezistenţă în cazul în care ar cunoaşte această potenţialitate (V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Ed. Academiei Române, Bucureşti 2003, vol. III, pag. 209).
În raport de aspectele expuse, instanţa a respins ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii săvârşite de inculpatul M.N., în cea prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.
De asemenea, în raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a reţinut că faptele inculpatului M.G. constând în aceea că la data de 02/03 august 2008 a ameninţat cu moartea şi cu acte de violenţă, folosind expresiile „vă dau foc” şi „vă împuşc”, un număr de şase poliţişti aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. (şase infracţiuni).
2. În cursul anului 2009 inculpatul M.N. a fost implicat în activităţi infracţionale investigate de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, dispunându-se arestarea preventivă a acestuia, în lipsă, prin încheierea penală nr. 211 din 12 august 2009 a Judecătoriei Vişeu de Sus. În sarcina inculpatului s-a reţinut că la data de 05 august 2009 a condus un autoturism neînmatriculat şi purtând număr de înmatriculare fals, iar la momentul când a fost depistat de organele de poliţe, cu intenţie, a intrat în coliziune cu autospeciala Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă, producând avarii vehiculului şi vătămări corporale agenţilor de poliţie.
Inculpatul M.N. a fost căutat de organele de poliţie pentru punerea în executare a mandatului de arestare preventivă, iar la data de 04 septembrie 2009 a fost sesizată prezenţa sa în zona Complexului Borşa, în timp ce se deplasa cu un autoturism marca M.
Din declaraţiile părţilor vătămate B.R., L.V.S. şi F.M.C., poliţişti în cadrul I.J.P. Maramureş şi respectiv ultimul în cadrul Direcţiei de Investigaţii Criminale - I.G.P.R. a rezultat că aceştia au pornit în urmărirea inculpatului M.N., cu un autoturism de serviciu, în direcţia Vârfului Prislop pe DN 18.
La un moment dat, întrucât drumul era în serpentine, părţile vătămate însoţite de subcomisarul de poliţie M.P. din cadrul Poliţiei Borşa, au coborât din autoturism încercând să se deplaseze pe o scurtătură pentru a bloca fuga inculpatului.
Potrivit declaraţiilor părţilor vătămate, în timp ce alergau spre autoturismul condus de inculpat, au auzit focuri de armă, astfel încât L.V.S. şi F.M.C. au folosit la rândul lor armamentul din dotare, fără însă să reuşească să îl oprească pe inculpat.
Ulterior, la data de 13 septembrie 2009 inculpatul M.N. a fost capturat de organele de poliţie la locuinţa martorei T.G., situată în Borşa, asupra sa fiind găsit un pistol şi încărcătorul aferent.
Potrivit menţiunilor raportului de expertiză din 28 septembrie 2009 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul I.J.P. Maramureş s-a concluzionat că arma descoperită asupra inculpatului M.N. este un pistol cu glonţ care funcţionează pe principiul armelor de foc semiautomate, fabricat industrial, marca B., calibru 7,65 mm, de producţie italiană, prevăzut cu ţeavă scurtă, ghintuită. De asemenea, s-a constatat că cele 8 cartuşe descoperite sunt de fabricaţie industrială şi reprezintă muniţie destinată utilizării pentru arme de foc (pistoale) de calibrul 7,65 mm, arma în litigiu conţinând urme secundare de tragere, a căror vechime nu poate fi apreciată.
Prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inculpatul M.N. a recunoscut că în timp ce conducea autoturismul de teren menţionat anterior, fiind urmărit de părţile vătămate, a tras câteva focuri cu pistolul marca B. care a fost descoperit asupra sa. Inculpatul a precizat însă că nu a intenţionat să îi omoare pe poliţişti şi că a tras focurile de armă în plan vertical.
Potrivit procesului-verbal de cercetare la faţa locului şi raportului de expertiză din 28 septembrie 2009, autoturismul marca M. are volanul pe partea dreaptă, iar în interiorul acestuia au fost găsite impresiuni papilare create de inculpatul M.N., aspecte care se coroborează cu declaraţiile acestuia cu privire la conducerea autovehiculului la data săvârşirii faptei.
De asemenea, potrivit menţiunilor procesului-verbal de efectuare a unui experiment judiciar, inculpatul M.N. a arătat cum în timp ce conducea autoturismul de teren menţionat, s-a aplecat şi pe geamul de la portiera stângă faţă a executat focuri de armă.
Potrivit menţiunilor procesului-verbal de conducere în teren şi planşelor fotografice depuse la dosar, între locul în care s-a aflat autoturismul condus de inculpat şi cel în care erau părţile vătămate L.V.S. şi F.M.C. era o distanţă de 70-100 metri, iar zona este în pantă, părţile vătămate aflându-se mai sus decât locul în care se afla inculpatul, fără ca între aceştia să existe obstacole.
Or, având în vedere aceste aspecte, instanţa a reţinut că executarea unor focuri de armă de către inculpat în timp ce conducea un autoturism cu volanul pe partea dreaptă şi s-a aplecat pentru a trage pe geamul portierei stânga faţă, s-a realizat în direcţia părţilor vătămate situate mai sus pe o pantă, la o distanţă de 70-100 metri şi putea conduce la uciderea acestora, arma în cauză expulzând proiectile cu glonţ.
Susţinerile inculpatului în sensul că nu a urmărit suprimarea vieţii vreunei persoane şi că a executat focurile de armă în plan vertical sunt infirmate de menţiunile procesului-verbal de efectuare a experimentelor judiciare în cauză, poziţia la volan a acestuia împiedicând tragerea în plan vertical şi subliniind faptul că aceasta s-a realizat în direcţia părţilor vătămate.
În raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a reţinut că fapta inculpatului M.N., constând în aceea că la data de 04 septembrie 2009, în timp ce se deplasa pe DN 18 în zona Pasului Prislop, a executat 3 sau 4 focuri de armă cu un pistol cu glonţ marca B., spre părţile vătămate B.R., L.V.S., F.M.C. şi M.P., toţi poliţişti aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu intenţia de a-i ucide, rezultat care însă nu s-a produs, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. b) şi f) C. pen.
La încadrarea juridică a faptei săvârşită de inculpat, instanţa a avut în vedere că instrumentul vulnerant folosit a fost un pistol cu glonţ, iar tragerea, chiar dacă s-a executat dintr-un autovehicul în mişcare s-a realizat în direcţia părţilor vătămate fiind susceptibilă să provoace decesul în condiţiile în care acestea se aflau la o distanţă de 70-100 metri de inculpat.
Or, având în vedere aceste aspecte apare ca fiind evident că şi în ipoteza în care inculpatul nu a urmărit uciderea părţilor vătămate, acesta a acceptat posibilitatea producerii rezultatului socialmente periculos, prevederea lui fiind în mod obiectiv posibilă pentru orice persoană.
De asemenea, în raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a reţinut că fapta inculpatului M.N. care a deţinut fără drept o armă militară şi muniţie aferentă acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 279 alin. (1) şi (3) lit. a) C. pen.
Totodată, fapta inculpatului M.N. care Ia data de 04 septembrie 2009 în împrejurările descrise mai sus a uzat de o armă letală fără drept a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004 (în prezent art. 133 ca urmare a republicării actului normativ şi renumerotării textelor incriminatoare, în M. Of. nr. 814 din 17 noiembrie 2011).
3. La data de 06 septembrie 2009 agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei Borşa au procedat Ia urmărirea în trafic, pe DN 18 dinspre Pasul Prislop spre centrul oraşului"Borşa a autoturismului marca R., condus de inculpatul M.C.M. şi care nu a oprit la semnalele agentului de poliţie.
Ulterior, în cursul aceleiaşi zile autoturismul menţionat a fost găsit pe str V., închis şi asigurat. Autoturismul a fost supravegheat de organele de poliţie, iar martorii M.V., M.D. şi M.N.D., rude cu inculpatul, au solicitat predarea maşinii, ultimul comunicând organelor de poliţie că în interior s-ar afla un pistol.
În urma verificării autoturismului, în interior a fost descoperită o armă neletală cu aer comprimat, cu privire la care, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 08 septembrie 2009 s-a concluzionat că reprezintă un „pistol cu aer comprimat marca W., calibru 4,5 mm, fabricat în Germania”.
Potrivit procesului-verbal aflat la dosar urmărire penală, în urma percheziţiei efectuată la domiciliul inculpatului, au fost descoperite 4 alice din plumb, muniţie specifică pentru arma descoperită în autoturismul inculpatului.
Inculpatul a precizat prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale că nu poate să explice prezenţa pistolului în autoturismul său, întrucât a împrumutat maşina şi altor prieteni.
În raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a reţinut că fapta inculpatului M.C.M. care a deţinut fără drept o armă neletală supusă autorizării întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 1361 din Legea nr. 295/2004 (în prezent art. 134 ca urmare a republicării şi renumerotării textelor legale, în M. Of. nr. 814 din 12 noiembrie 2011), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În consecinţă, în considerarea dispoziţiilor art. 72 C. pen., instanţa a condamnat inculpatul M.N. la următoarele pedepse:
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) C. pen.;
- 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 279 alin. (1), (3) lit. a) C. pen.;
- 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de armă letală fără drept, prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004 (în prezent art. 133 ca urmare a republicării actului normativ în M. Of. nr. 814 din 17 noiembrie 2011);
- 10 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 176 alin. (1) lit. b), f) C. pen., s-a apreciat că acestea corespund scopului şi funcţiei prevăzute de art. 52 C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, instanţa a avut în vedere gravitatea şi amploarea activităţilor infracţionale desfăşurate de inculpat şi antecedentele penale ale acestuia, fiind cercetat şi de autorităţile judiciare franceze pentru săvârşirea unor infracţiuni cu elemente de extraneitate, aspecte care conturează perseverenţa sa în comiterea unor fapte prevăzută de legea penală şi periculozitatea sa ca individ.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., constatând că faptele care formează obiectul prezentei cauze au fost săvârşite în concurs real, instanţa a dispus contopirea pedepselor stabilite şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani.
În temeiul art. 71 C. pen., instanţa a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., apreciind că natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite sunt incompatibile cu gradul de responsabilitate civilă pe care îl implică exercitarea acestor drepturi.
Instanţa, în temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus, după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe, prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic al acestuia în S.N.D.G.J.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., instanţa a dispus confiscarea de la inculpat a bunului folosit la săvârşirea infracţiunii, respectiv un pistol marca B., calibru 7,65 mm, bun aflat în custodia I.P.J. Maramureş - Serviciul A.E.S.P.
De asemenea, în considerarea dispoziţiilor art. 72 C. pen., instanţa a condamnat inculpatul M.G. la următoarele pedepse:
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.;
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.
S-a apreciat că acestea corespund scopului şi funcţiei prevăzută de art. 52 C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, instanţa a avut în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite, agresivitatea manifestată de acesta, dar şi antecedentele penale şi conduita nesinceră adoptată pe parcursul procesului.
Potrivit certificatului de cazier judiciar, inculpatul M.G. a fost condamnat anterior prin sentinţa penală nr. 275 din 14 decembrie 2010 a Judecătoriei Vişeu de Sus la opedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.
În consecinţă, având în vedere că faptele care formează obiectul prezentei cauze au fost săvârşite în concurs real cu cea pentru care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 275 din 14 decembrie 2010 a Judecătoriei Vişeu de Sus, instanţa, în temeiul art. 85 C. pen. a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare şi conform art. 33 lit. a) raportat la art. 84 lit. b) C. pen., a contopit această pedeapsă cu cele stabilite prin prezenta sentinţă şi va aplica inculpatului pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 81 C. pen., s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text legal şi apreciind că scopul pedepsei poate fi realizat chiar fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, termen care va curge de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 275 din 14 decembrie 2010 a Judecătoriei Vişeu de Sus, respectiv 28 decembrie 2010. în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., instanţa a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a ll-a C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat executarea acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.
În considerarea dispoziţiilor art. 72 C. pen., instanţa a condamnat inculpatul M.C.M. la o pedeapsă de 7 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 1361 din Legea nr. 295/2004 (în prezent art. 134 ca urmare a republicării şi renumerotării textelor legale, în M. Of. nr. 814 din 12 noiembrie 2011), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., s-a apreciat că aceasta corespunde scopului şi funcţiei prevăzută de art. 52 C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate, instanţa a avut în vedere gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, antecedentele penale ale inculpatului, respectiv starea de recidivă postcondamnatorie faţă de pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 115 din 06 mai 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 158/A din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Maramureş, precum şi conduita acestuia pe parcursul procesului, constând în nerecunoaşterea faptei şi neprezentarea la termenele de judecată stabilite în cauză.
În temeiul art. 83 C. pen., instanţa a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 9 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 115 din 06 mai 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 158/A din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Maramureş, pe care o va adăuga la pedeapsa stabilită prin prezenta sentinţă, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, în regim privativ de libertate.
Instanţa, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a ll-a C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen., instanţa a scăzut din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada de 24 de ore a reţinerii acestuia din data de 21 septembrie 2009.
Potrivit art. 118 lit. b) C. pen., instanţa a confiscat de la inculpat un pistol cu aer comprimat marca W., calibru 4,5 mm, bun aflat în custodia I.J.P. Maramureş.
În temeiul art. 109 C. proc. pen., instanţa a dispus păstrarea DVD-ului înregistrat în registrul mijloacelor de probă al instanţei, până la soluţionarea definitivă a cauzei, când se va arhiva împreună cu dosarul.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa a constatat că sumele solicitate de către părţile civile B.N. (150.000 RON daune morale şi 10.000 RON daune materiale); T.C. (20.000 euro daune morale şi 1.000 RON daune materiale); C.I. (5.000 euro daune morale); M.V. (5.000 euro daune morale); G.N. (100.000 RON daune morale şi 50.000 RON daune materiale) au reprezentat, conform propriilor precizări ale acestora despăgubiri pentru cheltuielile efectuate pentru restabilirea stării de sănătate şi respectiv pentru suferinţele fizice, cauzate prin vătămările ce le-au fost aduse la data de 02/03 august 2008, în timpul deplasării cu autospeciala Detaşamentului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă spre sediul Poliţiei Borşa.
Or, în cauză nu s-a reuşit identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au condus autovehiculele care au intrat în coliziune cu autospeciala în care se aflau părţile vătămate, iar în sarcina inculpaţilor M.N. şi M.G. nu s-a reţinut comiterea vreunei fapte ilicite în acest sens, lipsind astfel una din condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale conform art. 998 C. civ.
În ceea ce îl priveşte pe B.R., acesta s-a constituit parte civilă în cauză solicitând obligarea inculpatului M.N. la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Instanţa a reţinut însă că partea civilă B.R. nu a suferit nici un fel de vătămări fizice sau suferinţe în cadrul incidentului din data de 04 septembrie 2009, iar starea de pericol la care a fost expus este inerentă exercitării atribuţiilor specifice calităţii sale de poliţist, împrejurare în raport de care solicitarea de despăgubire nu este fondată.
În consecinţă, în temeiul art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., instanţa a respins ca neîntemeiate acţiunile civile formulate de părţile civile B.N., J.C., C.I., M.V., G.N. şi B.R.
În temeiul art. 191 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a obligat inculpaţii la plata către stat a următoarelor sume, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta: pe inculpatul M.N. la plata sumei de 3.000 RON; pe inculpatul M.G. la plata sumei de 1.500 RON şi pe inculpatul M.C.M. la plata sumei de 1.500 RON.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi inculpaţii M.C.M. şi M.N.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a criticat sentinţa atacata ca fiind netemeinică sub aspectul modalităţii de individualizare a executării pedepsei aplicate inculpatului M.G. şi a solicitat desfiinţarea soluţiei de fond în aceste limite şi pronunţarea unei decizii prin care să se dispună executarea în regim de detenţie a sancţiunii stabilite în sarcina inculpatului menţionat.
În motivarea apelului s-a arătat că inculpatul M.G. a comis, în acelaşi context, şase infracţiuni de ultraj prin ameninţarea cu acte de violenţă a poliţiştilor aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi că scopul acestor acte a fost eliberarea unei persoane aflate în stare legală de deţinere, astfel că modalitatea de executare a pedepsei stabilite de instanţa de fond să fie necorespunzătoare.
Inculpatul M.N. a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi pronunţând o nouă hotărâre, în temeiul art. 334 C. proc. pen. să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de ultraj prev. de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. în infracţiunea de ultraj prev. de art. 239 alin. (1) C. pen., iar cu privire la infracţiunea de omor să se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Apelul a fost motivat arătându-se că, referitor la infracţiunea de ultraj, nu a exercitat nici un fel de acte de violenţă asupra organelor de poliţie, ci a rostit o serie de cuvinte şi expresii care nu au avut valenţa unor acte de violenţă şi că nici faptul aruncării unui muc de ţigară în direcţia poliţiştilor nu se poate circumscrie unui act de violenţă deoarece în niciuna din împrejurări nu s-a comis vreun act de agresiune fizică asupra organelor de poliţie. Cu privire la infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav, invocă lipsa intenţiei de a ucide raportat la modalitatea şi momentul comiterii acţiunii, respectiv a tras în plan vertical cu arma de foc şi cu mâna stângă pe geamul din stânga, în condiţiile în care conducea un autoturism cu volanul pe dreapta, se afla la o distanţă mare faţă de locul unde erau victimele, iar acţiunea sa a fost una de intimidare şi cu scopul de a-şi asigura scăparea.
Inculpatul M.C. a criticat sentinţa primei instanţe ca nelegală şi a solicitat desfiinţarea hotărârii apelate şi pronunţarea unei decizii prin care să se dispună achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., fapta nefiind comisă de către acesta.
Prin decizia penală nr. 97/A din 23 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi inculpaţii M.C.M. şi M.N. împotriva sentinţei penale nr. 60 din 08 februarie 2012 a Tribunalului Maramureş.
Analizând cauza prin prisma motivelor invocate în declaraţiile de apel, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:
Instanţa de fond a efectuat o cercetare judecătorească extrem de laborioasă, administrând în mod direct şi nemijlocit probe noi şi procedând Ia readministrarea celor din faza de urmărire penală, ajungând în final la concluzia corectă că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, dispunând în final condamnarea lor.
Fără a relua argumentaţia extrem de detaliată a stării de fapt redată în considerentele hotărârii atacate, argumentaţie pe care Curtea şi-o însuşeşte în întregime, astfel cum această posibilitate este conferită de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi potrivit căreia poate constitui o motivare preluarea motivelor instanţei inferioare (Helle împotriva Finlandei), urmează a se va sublinia, cu privire la criticile invocate următoarele:
Prima instanţă a reţinut în mod corect că raportat la ansamblul probatoriului administrat nu poate fi reţinută teza potrivit căreia se impune faţă de inculpatul M.N. schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen.
Din probele cauzei a rezultat că în noaptea de 02/03 august 2008, în momentul în care poliţiştii au sosit la barul aparţinând SC R.C. SRL Borşa şi se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inculpatul M.N. a aruncat o ţigară aprinsă înspre partea vătămată C.I., a instigat alte persoane la acte de violenţă faţă de aceştia adresându-se însoţitorilor săi cu expresia „daţi în ei”, după care, în momentul în care poliţiştii au reuşit să pătrundă în local prin forţarea uşilor, aceiaşi inculpat a aruncat cu un pahar în direcţia victimelor C.I. şi M.V.
Potrivit art. 239 alin. (2) C. pen. constituie infracţiunea de ultraj lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Infracţiunea de ultraj este o infracţiune complexă, care protejează nu numai relaţiile sociale referitoare la respectul autorităţii de stat, ci şi relaţiile care asigură onoarea, libertatea şi integritatea corporală a persoanei care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Urmărind a asigura o protecţie largă subiectului pasiv al infracţiunii de ultraj, în denumirea acţiunilor care formează elementul material al infracţiunii prev. de art. 239 C. pen. legiuitorul a făcut referire expresă atât la o infracţiune determinantă (ameninţare, lovire, vătămare corporală, vătămare corporală gravă), dar a folosit şi un termen mai larg („orice acte de violenţă”) care nu desemnează neechivoc o anumită infracţiune, ci vizează şi acele acţiuni care nu produc suferinţe fizice, dar sunt susceptibile de a cauza aceste consecinţe.
În speţă, acţiunile inculpatului M.N. de a arunca în direcţia părţilor vătămate-poliţişti aflaţi în exerciţiul autorităţii de stat cu o ţitgară aprinsă şi cu un pahar au fost de natură a cauza acestora vătămări ale integrităţii corporale (arsuri, echimoze, tăieturi etc.), urmări care nu s-au materializat din motive independent de voinţa şi acţiunea inculpatului, fiind apte a leza prestigiul autorităţii exprimate de victime în exercitarea atribuţiile lor astfel că a fost apreciată corectă calificarea infracţiunilor de ultraj reţinute în sarcina inculpatului M.N. în dispoziţiile art. 239 alin. (2) C. pen.
Curtea a apreciat ca nefondată şi solicitarea de a se constata lipsa laturii subiective în comiterea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., art. 176 alin. (1) lit. b), f) C. pen.
Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, omorul se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane. Expresia „uciderea unei persoane”, utilizată de textul art. 174 C. pen., cuprinde implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei. Doctrina mai foloseşte noţiunea de „dol special”, definit ca voinţa de a suprima viaţa persoanei, sau „intenţie precisă”, prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracţiuni cu privire la care se încriminează producerea unui rezultat determinat.
Intenţia are două forme: directă şi indirectă. Fapta este săvârşită cu intenţie directă când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte” [art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.], iar cu intenţie indirectă când „prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui” [art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.]. În timp ce la intenţia directă făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat şi nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.
În practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului („dolus ex re”) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat. Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat sunt împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenţia de ucidere deoarece în cazul infracţiunii de omor, rămasă în forma tentativei, actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu alte urmări (vătămarea fizică a victimei sau, cum s-a susţinut în cauză, asigurarea scăpării).
Astfel, s-a stabilit că există tentativă de omor ori de câte ori inculpatul acţionează prin folosirea unor instrumente sau procedee specifice uciderii.
Curtea a constatat că în cauză probele dosarului relevă fără echivoc că inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide părţile vătămate, că inculpatul M.N. a recunoscut că în data de 04 septembrie 2009, în timp ce era urmărit de părţile vătămate, poliţiştii însărcinaţi cu reţinerea sa în vederea punerii în executare a unui mandat de arestare preventivă şi în timp ce conducea autoturismul de teren marca M., s-a aplecat şi pe geamul de la portiera stângă faţă a executat focuri de armă cu un pistol marca B. care a fost descoperit asupra sa, susţinând însă că a tras focurile de armă în plan vertical şi doar cu scopul de a-şi asigura scăparea.
Probele cauzei, în special experimentele judiciare efectuate în cauză, au relevat că poziţionarea la volan a inculpatului (autoturismul prezenta volan pe partea dreaptă) şi modul de executare a focurilor de armă (cu mâna stângă pe geamul stânga faţă), dar şi locul în care s-a produs incidentul, respectiv un teren în pantă şi în timp ce inculpatul se afla cu maşina în mişcare, nu a permis tragerea în plan vertical, singura posibilitate fiind aceea în direcţia victimelor.
A fost apreciat ca relevant în stabilirea poziţiei subiective procedeul şi instrumentul folosit, care sunt specifice uciderii. Astfel, inculpatul a executat 3-4 focuri de armă cu un pistol care, potrivit menţiunilor raportului de expertiză din 28 septembrie 2009 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul I.J.P. Maramureş este cu glonţ care funcţionează pe principiul armelor de foc semiautomate, fabricat industrial, marca B., calibru 7,65 mm, de producţie italiană, prevăzut cu ţeava scurtă, ghintuită. Aşa fiind, exercitarea actului de violenţă cu un pistol presupune un act de executare menit să aducă atingere relaţiei sociale privind viaţa unei persoane şi reprezintă o acţiune care poate crea condiţia producerii rezultatului prevăzut de infracţiunea de omor şi implică, sub aspectul elementului intelectiv, dar şi volitiv, reprezentarea inculpatului de a produce rezultatul infracţiunii din forma consumată.
Toate aceste aspecte, coroborate cu datele legate de poziţionarea celor implicaţi - părţile vătămate aflându-se mai sus decât locul în care se afla inculpatul, lipsa obstacolelor, distanţa relativ scăzută de 70-100 m., scopul urmărit prin acţiunea sa (sustragerea de la executarea mandatului de arestare) au condus la concluzia că inculpatul a prevăzut rezultatul posibil letal al faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii lui, iar concluzia care se desprinde este aceea că prima instanţă a reţinut judicios că, sub aspectul poziţiei sale subiective, inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a produce suprimarea vieţii victimelor.
Referitor la inculpatul M.C.M., în acord cu cele stabilite de către instanţa de fond, Curtea a concluzionat că nu poate fi reţinută apărarea potrivit căreia arma identificată în maşina sa nu i-ar aparţine, acesta neputând oferi probe concludente în sensul celor menţionate.
Faptul că arma îi aparţine sus-numitului inculpat s-a dedus din împrejurarea că la percheziţia domiciliară s-a identificat muniţie aferentă armei identificate în maşina inculpatului M.C.M., fiind evident că nu s-ar fi justificat deţinerea muniţiei în lipsa armei corespunzătoare.
Apoi, atâta timp cât organele abilitate au fost încunoştiriţate de existenţa în maşină a armei de rude ale inculpatului (respectiv fratele inculpatului astfel cum declară martorii B.C.) concluzia care s-a desprins este aceea că singura sursă de informaţii a martorilor nu putea fi decât inculpatul. Ori, dacă martorii ar fi aflat de prezenta armei de la alte persoane, în special deţinătoare a acesteia, este evident că nu ar fi ascuns acest aspect, scopul principal fiind şi acela al sprijinirii inculpatului în virtutea raporturilor de rudenie.
Cu privire la individualizarea pedepselor, potrivit art. 72 C. pen. la stabilirea şi aplicarea pedepselor s-a ţinut seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Raportat la cele expuse s-a concluzionat în sensul că sancţiunile aplicate tuturor inculpaţilor, precum şi modalităţile de executare stabilite de către instanţa de fond sunt sancţiuni juste şi proporţionale, în măsură să asigure atât exemplaritatea, cât şi finalitatea acestora, respectiv prevenţia specială şi generală înscrise în art. 52 C. pen., dar şi funcţiile de constrângere şi de reeducare şi că vor contribui la conştientizarea consecinţelor faptelor, în vederea unei reinserţii sociale reale a inculpaţilor.
Curtea a observat că instanţa de fond, stabilind pedepse orientate spre maximul special prevăzut de lege, a statuat cu severitate a asupra gradului grav al infracţiunilor comise de fiecare inculpat în parte din perspectiva modului şi mijloacelor de comitere, precum şi a valorilor sociale lezate.
Totodată, s-a constatat că prima instanţă a ţinut seama şi de persoana fiecărui inculpat. Astfel, inculpatul M.C.M. era recidivist, s-a sustras judecăţii şi în declaraţiile date în cursul urmăririi penale a fost nesincer, iar în prezent este arestat de autorităţile franceze sub aspectul comiterii unor infracţiuni grave, inculpatul M.N. era cercetat în numeroase cauze penale, inclusiv de autorităţile franceze, din care unele pentru infracţiuni similare, iar în prezent s-a sustras de la executarea unui mandat de arestare emis pentru presupusa comitere a unor infracţiuni similare cu cele din prezentul dosar, iar inculpatul M.G. este condamnat pentru o infracţiune concurentă cu cele din cauză.
Curtea a constatat, contrar criticii principale formulate de Parchet, că sancţiunea penală rezultantă aplicată inculpatului M.G. a fost în mod corect individualizată sub aspectul modalităţii de executare, fiind proporţională cu gravitatea faptelor săvârşite de sus-numitul inculpat şi, în acelaşi timp, justă în raport cu datele personale favorabile acestuia, remarcând că inculpatul a recunoscut în esenţă faptele, este o persoană în vârstă, iar durata termenului de încercare constituie un factor suficient de constrângere în vederea realizării scopului de reeducare prevăzut de lege.
Raportat la toate aceste împrejurări faptice obiective, Curtea a constatat că aplicarea pentru inculpat a unei pedepse care sa fie supuse executării efective, în regim de detenţie, este excesivă, constituind o măsură represivă disproporţionată şi injustă.
Totodată, s-a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod corect şi situaţia de cazier judiciar a inculpaţilor M.G. (efectuând în mod corect operaţiunea de anulare a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 275 din 14 decembrie 2010 a Judecătoriei Vişeu de Sus şi de contopire cu pedepsele aplicate în cauză) şi M.C.M. (efectuând corect operaţiunea de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 9 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 115 din 06 mai 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 158/A din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Maramureş, cumulând aritmetic această sancţiune cu cea din cauză, precum şi executarea pedepsei rezultante în regim de detenţie).
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie şi a celei complementare, deşi art. 71 alin. (2) C. pen. s-a impus interzicerea automată a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c), în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, Curtea a observat că instanţa de fond a avut în vedere decizia nr. 74 din 05 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Potrivit acestei decizii, obligatorie conform art. 4142 alin. (2) teza a ll-a C. proc. pen., dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii (ope legis), ci se va supune aprecierii instanţei de judecată, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen., recursul în interesul legii pronunţat de către instanţa supremă în materie fiind în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Hirst c. Marii Britanii.
Ca atare, în prezenta cauză, Curtea a constatat că instanţa de fond corect a reţinut că natura faptelor săvârşite şi ansamblul circumstanţelor personale a inculpaţilor duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, iar pentru inculpatul M.N. şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat prevăzut de dispoziţiile art. 64 Iit. b) C. pen., activităţi ce presupun responsabilitate civică, încrederea publică sau exerciţiul autorităţii - motiv pentru care exerciţiul acestora a fost corect interzis.
Referitor Ia dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. instanţa a avut în vedere şi jurispmdenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sabou şi Pârcălab c. României prin care Curtea stabileşte că interzicerea de drept a unor drepturi nu e conformă exigenţelor Convenţiei, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţia României.
Curtea a mai reţinut că nu este incidentă prescripţia specială în cauză deoarece termenul prevăzut de art. 124 C. pen. nu este împlinit pentru nicio faptă şi faţă de niciunul dintre inculpaţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii M.N. şi M.C.M.
Recurentul inculpat M.N. a solicitat cu ocazia dezbaterilor, invocând, invocând dispoziţiile art. 5 C. pen., aplicarea legii penale mai favorabile, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. cu reţinerea art. 206 C. pen., din infracţiunea prevăzută de art. 279 alin. (1) şi (3) lit. a) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 342 alin. (1) C. pen., deşi pedeapsa aplicată se situează în limitele prevăzute de noua reglementare; din infracţiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004 în infracţiunea prevăzută de art. 343 alin. (1) C. pen., având în vedere că limitele de pedeapsă prevăzute de reglementarea actuală sunt mai reduse decât cele din legea anterioară; din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 176 lit. b) şi f) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 32 raportat Ia art. 188, art. 189 Iit. f) C. pen.
În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni, s-a solicitat aplicarea legii anterioare ca fiind lege penală mai favorabilă.
În concluzie s-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi rejudecând, în urma schimbării încadrării, juridice a faptelor, să se aplice o pedeapsă cu suspendarea executării acesteia, potrivit dispoziţiilor cuprinse în C. pen. anterior.
Recurentul inculpat M.C.M. a arătat atât în cuprinsul motivelor de recurs, cât şi cu ocazia dezbaterilor, invocând temeiul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., că fapta nu a fost săvârşită de el şi a solicitat achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 5 C. proc. pen., s-a arătat că la Tribunalul Maramureş, la judecarea fondului cauzei, recurentul inculpat M.C. nu a fost niciodată prezent întrucât era plecat din ţară.
Totodată, invocându-se cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., s-a arătat că la aceeaşi instanţă a fondului, inculpatul nu a fost reprezentat de un apărător ales, care să-i formuleze apărările necesare.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, respectiv Tribunalul Maramureş.
Invocându-se acelaşi temei de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., s-a solicitat aplicarea noului C. pen. ca lege penală mai favorabilă, întrucât acesta prevede alternativ ca sancţiune, pentru infracţiunea săvârşită, şi pedeapsa amenzii; s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 1361 din Legea nr. 295/2004 în infracţiunea prevăzută de art. 342 alin. (2) C. pen. şi aplicarea pedepsei amenzii.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpaţii M.N. şi M.C.M. ca fiind întemeiate, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:
I. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpaţilor, Înalta Curte arată că, deşi la data de 01 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de. atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care Ie cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
1. În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat M.C.M., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că inculpatul M.C.M. şi-a motivat în scris recursul la data de 16 ianuarie 2014, iar primul termen de judecată fixat în cauză a fost la data de 25 noiembrie 2013, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul inculpat M.C.M. acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
2. În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul inculpat M.C.M., potrivit căreia nu a fost niciodată prezent la Tribunalul Maramureş, la judecarea fondului cauzei, întrucât era plecat din ţară, circumscrisă cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 5 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, deşi acest caz de casare nu a fost invocat în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., acesta face parte dintre cele ce pot fi luate întotdeauna în considerare din oficiu, potrivit art. 38510 alin. (21) raportat la art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., însă susţinerile inculpatului sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 5 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii, însă analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul nu se găsea în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 314 C. proc. pen., respectiv în stare de deţinere, atunci când participarea sa era obligatorie la judecarea cauzei, ci, mai mult decât atât, acesta s-a sustras de Ia judecarea cauzei în fond, neprezentându-se la niciunul dintre termenele de judecată ale cauzei.
În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 5 C. proc. pen.
2. În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul inculpat M.C.M., potrivit căreia, la aceeaşi instanţă a fondului, nu a fost reprezentat de un apărător ales, care să-i formuleze apărările necesare, circumscrisă cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului sunt nefondate întrucât, acesta nu se afla în niciuna dintre situaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 171 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., privind asistenţa juridică obligatorie, având în vedere pe de o parte împrejurarea că infracţiunea prevăzută de art. 1361 din Legea nr. 295/2004 nu este sancţionată cu pedeapsa închisorii de 5 sau mai mare şi, pe de altă parte, acesta nu se afla în niciuna dintre situaţiile prevăzute de dispoziţiile legale mai sus invocate, ci se sustrăgea de la judecarea cauzei.
Mai mult decât atât, la judecarea cauzei în apel, la termenul din data de 09 aprilie 2013, fiind prezent prin videoconferinţă, inculpatul, în prezenţa apărătorului ales, a precizat că nu doreşte să dea nicio declaraţie în faţa instanţei de apel şi nici nu a solicitat aplicarea procedurii prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. De altfel, cu ocazia judecării apelului, inculpatul nu a formulat niciuna dintre aceste critici în faţa instanţei, ci a susţinut doar că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii, solicitând achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat Ia art. 10 alin. (1) Iit. c) C. proc. pen.
În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen.
II. Examinând recursurile declarate de inculpaţii M.N. şi M.C.M., din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte consideră că acestea trebuie interpretate şi aplicate în sensul aprecierii globale a legii mai favorabile, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de încriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai favorabilă în ansamblul său, cu excluderea celeilalte în integralitatea sa.
Cu alte cuvinte, se apreciază că, fiind chemată să rezolve sub legea nouă un raport de drept penal născut sub legea veche, instanţa trebuie să-I soluţioneze fie potrivit legii vechi, fie celei noi, cu întreg angrenajul de principii şi instituţii pe care le conţine fiecare, fiind aplicabilă aceea dintre legile care, în ansamblul dispoziţiilor sale, conduce, în concret, Ia un rezultat mai favorabil pentru inculpat.
În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul că fiecare dintre cele două C. pen. reprezintă o entitate omogenă, coerentă şi unitară de organizare a apărării sociale, exprimând politica penală a statului Ia momentul la care au fost adoptate, nefiind posibilă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai favorabile din ambele legi penale succesive, prin construirea unei lex tertia, întrucât s-ar înfrânge principiul indivizibilităţii legilor şi s-ar nesocoti logica sancţionatorie avută în vedere de legiuitor în cazul fiecărui Cod, cu consecinţa distrugerii sistemului de apărare socială conceput atât de noua lege, cât şi de cealaltă.
Totodată, respectarea principiului constituţional al legalităţii pedepsei [art. 23 alin. (12) din Constituţie] presupune cu necesitate, aşa cum, în mod constant a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 04 mai 2000 pronunţată în cauza Rotam împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007 pronunţată în cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României) ca legea să fie previzibilă - adică clară, precisă, explicită, astfel încât să îi poată avertiza, în mod neechivoc, pe destinatarii săi asupra gravităţii consecinţelor nerespectării ei - or, în ipoteza combinării unor dispoziţii mai blânde din cele două C. pen., multitudinea variabilelor lăsate la liberul arbitru al judecătorului ar lipsi de previzibilitate maniera de aplicare a legii, în condiţiile în care nici C. pen. şi nici Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a acestuia nu reglementează regulile de stabilire în mai multe etape a prevederilor mai favorabile din legile succesive, nu enumeră aşa-numitele instituţii autonome şi nici nu menţionează criteriile în funcţie de care pot fi, eventual, determinate acestea.
Pe de altă parte, prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive, se creează inculpaţilor judecaţi după intrarea în vigoare a noului C. pen. o situaţie mult mai blândă decât cea a infractorilor ale căror dosare au fost soluţionate definitiv anterior acestui moment sau a acelora care au comis infracţiunile sub legea nouă - cazuri în care s-a aplicat, respectiv se va aplica în exclusivitate fie C. pen. din 1969 (în prima ipoteză), fie noul C. pen. (în cel de-al doilea caz), ajungându-se, astfel, la o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României sub aspectul creării unei discriminări pozitive pentru inculpaţii judecaţi după data de 01 februarie 2014, dar care au săvârşit infracţiunile sub imperiul legii vechi.
Un alt argument care pledează, de asemenea, pentru aprecierea globală a legii mai favorabile este şi acela că legiuitorul a reglementat în mod expres situaţiile în care este permisă combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, în acest sens fiind prevederile art. 10, art. 15 şi art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.
Referitor la art. 10, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, raţiunea introducerii sale a fost exclusiv aceea de a elimina controversele legate de tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni în situaţii tranzitorii, ce au existat după intrarea în vigoare a C. pen. din 1969, acest text de lege dând, practic, expresie principiului activităţii legii penale, consacrat de art. 3 C. pen., în sensul aplicării legii noi atât infracţiunilor comise după intrarea sa în vigoare, cât şi tuturor situaţiilor cu relevanţă juridică născute sau finalizate în acest interval, cum este situaţia pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia după 01 februarie 2014.
De asemenea, art. 15 din Legea nr. 187/2012 dă expresie principiului ultraactivitătii legii vechi, mai favorabile, până la epuizarea raporturilor juridice legate de suspendarea condiţionată aplicată conform art. 81 C. pen. (1969), în condiţiile în care legea nouă nu mai reglementează o modalitate similară de executare a pedepsei, iar noile prevederi în această materie sunt, în ansamblul lor, mai severe şi nu pot retroactiva.
Rezultă, aşadar, că aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive nu îşi găseşte fundamentul în Legea nr. 187/2012, dar nici în prevederile art. 5 din noul C. pen., care fac referire, în cuprinsul lor, la aplicarea legii mai favorabile, în sensul de act juridic adoptat de Parlament, în ansamblul său, iar nu la legea penală mai favorabilă, în înţelesul dat acestui termen de art. 173 C. pen., respectiv acela de „dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.
Toate aceste considerente deduse din voinţa legiuitorului conduc Înalta Curte, în majoritate, la concluzia inadmisibilităţii combinării dispoziţiilor mai favorabile infractorului din legile succesive cu prilejul aplicării lor în timp, o asemenea combinare - ce conduce la crearea unei a treia legi - permiţând, practic, judecătorului să legifereze şi ajungându-se, astfel, la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, şi a prevederilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, calitate în care adoptă măsurile de politică penală în acord cu interesul legitim urmărit.
În acelaşi sens, al inadmisibilităţii aplicării concomitente a dispoziţiilor mai blânde din legi penale succesive, s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Constituţională (Deciziile nr. 1470 şi nr. 1483 din 08 noiembrie 2011, publicate în M. Of. nr. 853 din 02 decembrie 2011), care a arătat că „determinarea concretă a legii penale mai favorabile (...) vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze”, aceste considerente, ataşate dispozitivului, fiind general obligatorii, aşa cum a statuat instanţa de contencios constituţional prin mai multe decizii succesive (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 1415 din 04 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în M. Of. nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 07 iulie 2011; Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
În mod similar s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în decizia de recurs în interesul legii nr. 8 din 21 ianuarie 2008 referitoare la incidenţa cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în considerentele căreia a menţionat că principiul aplicării legii penale mai favorabile „impune aplicarea legii mai favorabile în ansamblu şi nu doar aplicarea unora dintre dispoziţiile mai favorabile ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţiile din altă lege, fiindcă, în acest fel, s-ar ajunge pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi de îngăduit. De aceea, în art. 13 C. pen., este folosită expresia „lege mai favorabilă” şi nu „dispoziţii mai favorabile ale unei legi”.
Nu în ultimul rând, natura hibridă a combinării dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive şi crearea, pe această cale, a unei a treia legi (lex tertia), prin exercitarea de către judecător a atribuţiilor de legiferare, a fost subliniată şi în doctrină, relevante sub acest aspect fiind următoarele lucrări de specialitate: Vintilă Dongoroz, losif Fodor, Siegfrid Kahane, Nicoleta lliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, „Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Partea generală”, vol. I, Ed. Academiei R.S.R., 1969, pag. 80; Traian Pop, „Drept penal comparat, Partea generală”, 1923, pag. 119 şi urm.; Constantin Mitrache, „Drept penal român”, Ed. a IX-a, 2012, pag. 102; Constantin Bulai, „Drept penal român, Partea generală”, vol. I, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, 1992, pag. 103; George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, loan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, loan Molnar, llie Pascu, Viorel Pasca, Ovidiu Predescu, „Explicaţii preliminare ale noului C. pen.”, vol. I, Ed. Universul Juridic, 2010, pag. 67, 72-73.
Transpunând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, Înalta Curte constată următoarele:
1. Astfel, inculpatul M.N. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare pentru comiterea a două infracţiuni de ultraj, prevăzute de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969), sancţionate fiecare cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani închisoare, infracţiuni ce îşi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 257 alin. (1) şi (4) raportat la art. 193 şi art. 206 din noul C. pen.
Infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) raportat la art. 193 şi art. 206 din noul C. pen. este sancţionată, pentru alin. (1), cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă [pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. (1) din noul C. pen.], iar pentru alin. (4), cu pedeapsa închisorii de Ia 3 luni la 1 an sau amendă (pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea prevăzută de art. 206 din noul C. pen.), ale cărei limite se majorează cu jumătate, adică de la 4 luni şi 15 zile la 3 ani închisoare sau amendă [pentru alin. (1) al art. 257 din noul C. pen.] şi de la 4 luni şi 15 zile la 1 an şi 6 luni închisoare sau amendă [pentru alin. (4) al art. 257 din noul C. pen.]; prin urmare infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de Ia 4 luni şi 15 zile la 3 ani sau amendă.
În această situaţie, deşi reglementarea anterioară instituia în cazul acestei infracţiuni un minim special al pedepsei de 6 luni închisoare, spre deosebire de legea nouă care prevede un minim de 4 luni şi 15 zile închisoare, se observă că maximul special al pedepsei prevăzut de ambele reglementări este de 3 ani închisoare, iar pedepsele aplicate de instanţele inferioare inculpatului M.N. sunt orientate spre acest maxim special, astfel încât pentru determinarea în concret a legii penale mai favorabile, este lipsită de relevanţă limita minimă a pedepsei stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) raportat la art. 193 şi art. 206 din noul C. pen.
De asemenea, în sarcina inculpatului M.N. a mai fost reţinută şi infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, art. 176 lit. b) şi f) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi (de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni închisoare ca urmare a aplicării art. 20 C. pen.), elementele constitutive ale acesteia regăsindu-se în noua reglementare în infracţiunea prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. cu referire la art. 188, art. 189 lit. f) C. pen.
Infracţiunea prevăzută de art. 188, art. 189 lit. f) C. pen. este sancţionată cu pedeapsa închisorii de Ia 15 la 25 ani sau detenţiune pe viaţă şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar prin aplicarea art. 257 alin. (1) şi (4) din noul C. pen., aceste limite se majorează cu jumătate, adică de la 22 ani şi 3 luni la 37 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea unor drepturi (de la 11 ani şi 3 luni Ia 18 ani şi 9 luni închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 32 C. pen.), C. pen. anterior fiind, astfel, mai favorabil atât sub aspectul condiţiilor de încriminare, cât şi al pedepsei prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, având în vedere că pedeapsa cu închisoarea stabilită de instanţele inferioare a fost orientată spre maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită de inculpat.
Totodată, în sarcina inculpatului M.N. a mai fost reţinută şi infracţiunea prevăzută de art. 279 alin. (1) şi (3) lit. a) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 Ia 10 ani, elementele constitutive ale acesteia regăsindu-se în noua reglementare în infracţiunea prevăzută de art. 342 alin. (1) şi (5) C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, limitele speciale majorându-se cu o treime, adică de la 1 an şi 4 luni închisoare Ia 6 ani şi 8 luni închisoare, situaţie în care legea în vigoare apare ca fiind mai favorabilă, prevăzând limite ale pedepsei mai reduse decât cele stabilite de reglementarea anterioară.
Ca urmare, având în vedere că noul C. pen. prevede limite mai reduse ale pedepsei, rezultă că legea penală mai favorabilă recurentului inculpat M.N. este noul C. pen., fapta acestuia urmând a fi reîncadrată în dispoziţiile art. 342 alin. (1) şi (5) C. pen.
De asemenea, în sarcina inculpatului M.N..a mai fost reţinută şi infracţiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004 sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, elementele constitutive ale acesteia regăsindu-se în noua reglementare în infracţiunea prevăzută de art. 343 alin. (1) C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani, situaţie în care legea în vigoare apare ca fiind mai favorabilă, prevăzând limite ale pedepsei mai reduse decât cele stabilite de reglementarea anterioară.
În consecinţă, având în vedere că noul C. pen. prevede limite mai reduse ale pedepsei, iar pedeapsa aplicată inculpatului (5 ani închisoare) depăşeşte maximul special prevăzut de noul C. pen., rezultă că legea penală mai favorabilă recurentului inculpat M.N. este noul C. pen., fapta acestuia urmând a fi reîncadrată în dispoziţiile art. 343 alin. (1) C. pen.
Ca urmare, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul M.N., va casa, în parte, hotărârile instanţelor inferioare, iar, în rejudecare, va descontopi pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. în pedepsele componente de: 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) C. pen. (1969); 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) C. pen. (1969); 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 279 alin. (1), (3) lit. a) C. pen. (1969); 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de armă letală fără drept, prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004, (în prezent art. 133 ca urmare a republicării actului normativ în M. Of. nr. 814 din 17 noiembrie 2011); 10 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. (1969) pe o durată de 5 ani pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. (1969), art. 176 alin. (1) lit. b), f) C. pen. (1969), pedepse pe care le va repune în individualitatea lor.
Totodată, în temeiul art. 342 alin. (1) şi (5) C. pen. şi art. 5 C. pen., adaptând pedeapsa în raport cu noile limite prevăzute de lege, Înalta Curte îl va condamna pe inculpatul M.N. la 5 ani închisoare.
De asemenea, în temeiul art. 343 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., adaptând pedeapsa în raport cu noile limite prevăzute de lege, Înalta Curte îl va condamna pe inculpatul M.N. la 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., va contopi pedepsele stabilite prin prezenta cu cele două pedepse de câte 2 ani închisoare aplicate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. şi cu pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lila teza a ll-a şi b) C. pen. aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. b), f) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. şi va face aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.
2. În ceea ce-l priveşte pe recurentul inculpat M.C.M., Înalta Curte, realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de încriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare), constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpat este noul C. pen., privit atât prin raportare la fiecare instituţie de drept penal aplicabilă în speţă, cât şi în urma aprecierii globale a acestora şi a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispoziţiilor incidente în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, inculpatul M.C.M. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare pentru comiterea infracţiunii de deţinere de armă neletală fără drept, prevăzută de art. 1361 din Legea nr. 295/2004 sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 1 an, elementele constitutive ale acesteia regăsindu-se în noua reglementare în infracţiunea prevăzută de art. 342 alin. (2) C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 1 an sau amendă, situaţie în care legea în vigoare apare ca fiind mai favorabilă, întrucât prevede ca sancţiune pedeapsa amenzii, alternativ cu pedeapsa închisorii.
Ca urmare, având în vedere că noul C. pen. ca sancţiune pedeapsa amenzii, alternativ cu pedeapsa închisorii, rezultă că legea penală mai favorabilă recurentului inculpat M.C.M. este noul C. pen., fapta acestuia urmând a fi reîncadrată în dispoziţiile art. 342 alin. (2) C. pen.
Înalta Curte constată că în speţă, actuala reglementare este mai favorabilă inculpatului M.C.M. şi prin prisma faptului că în materia recidivei, recidiva postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen. (1969) nu se mai regăseşte în dispoziţiile art. 41 din noul C. pen., nemaifiind îndeplinite condiţiile de existenţă ale acesteia, respectiv condiţiile cu privire la primul termen al recidivei; astfel, potrivit reglementării actuale primul termen al recidivei postcondamnatorii îl formează o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de un an, ori în speţă, inculpatul M.C.M. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 115 din 06 mai 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 158/A din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Maramureş Ia o pedeapsă de 9 luni închisoare.
În consecinţă, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul M.C.M., va casa, în parte, hotărârile instanţelor inferioare, iar, în rejudecare, în baza art. 334 C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului M.C.M., din infracţiunea prevăzută. de art. 134 din Legea nr. 295/2004, republicată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 342 alin. (2) C. pen. iar, în baza art. 342 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. îl va condamna pe inculpatul M.C.M. la 7 luni închisoare.
Înalta Curte, din oficiu, va analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., pedeapsa aplicată inculpatului M.C.M.
Astfel, în realizarea aceluiaşi scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, instanţele inferioare au aplicat inculpatului M.C.M. o pedeapsă nelegală în cuantum de 1 an şi 6 luni închisoare în condiţiile în care pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 115 din 06 mai 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 158/A din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Maramureş trebuia adăugată celei de 7 luni închisoare stabilită de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de armă neletală fără drept, rezultând o pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 186/2009 privind C. pen. raportat la art. 83 C. pen., instanţa de recurs va revoca suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 9 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 115 din 06 mai 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă, prin decizia penală nr. 158/A din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Maramureş, pe care o va adăuga la cea stabilită prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare în regim de detenţie şi va înlătura aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a ll-a C. pen.
De asemenea, având în vedere motivele expuse pe larg la pct. I din considerente, Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Va constata că recurenţii inculpaţi M.N. şi M.C.M. sunt arestaţi în altă cauză.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu în sumă de câte 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul interpretului de limba franceză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de inculpaţii M.N. şi M.C.M. împotriva deciziei penale nr. 97/A din 23 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 60 din 08 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Maramureş şi rejudecând:
I. Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. aplicată inculpatului M.N. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 342 alin. (1) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpatul M.N. la 5 ani închisoare.
În baza art. 343 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe aceiaşi inculpat la 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., contopeşte pedepsele stabilite prin prezenta cu cele două pedepse de câte 2 ani închisoare aplicate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. şi cu pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. b, f) C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.
Face aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.
II. În baza 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului M.C.M., din infracţiunea prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004, republicată, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 342 alin. (2) C. pen.
În baza art. 342 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpatul M.C.M. la 7 luni închisoare.
În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. revocă suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 9 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 115 din 06 mai 2008 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin decizia penală nr. 158/A din 10 septembrie 2008 a Tribunalului Maramureş, pe care o adaugă la cea stabilită prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare în regim de detenţie.
Înlătură aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a ll-a C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Constată că recurenţii inculpaţi M.N. şi M.C.M. sunt arestaţi în altă cauză.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu în sumă de câte 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba franceză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 52/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 53/2014. Penal → |
|---|
