ICCJ. Decizia nr. 52/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 52/2014
Dosar nr. 2759/3/2013
Şedinţa publică din 09 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 263 din 22 martie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul D.R., la pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., a dedus prevenţia de la 02 octombrie 2012 la zi şi a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 346 C. prc. pen. rap. la art. 14, 15 C. proc. pen., a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă SC A.M. SRL şi, în consecinţă, a obligat pe inculpatul D.R. la plata echivalentului în RON al sumei de 930.000 euro, calculat la data efectuării plăţii.
În baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea înscrisurilor falsificate de inculpat, respectiv a celor 352 de contracte/antecontracte de vânzare-cumpărare de terenuri achiziţionate în perioada 2005-2007 de inculpatul D.R., în calitate de mandatar al părţii civile SC A.M. SRL.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut, în fapt, că în perioada august 2005 - decembrie 2007, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a indus-o în eroare pe partea vătămată SC A.M. SRL, cu ocazia executării contractelor de prestări servicii în comision din datele de 26 iulie 2005 şi 11 august 2005, având ca obiect intermedierea achiziţionării, în numele acesteia, a mai multor suprafeţe de teren agricol, situate pe raza judeţului Brăila, inculpatul depunând la U.T. Bank SA un număr de 352 de antecontracte de vânzare-cumpărare, pe care le-a falsificat în prealabil prin contrafacere şi în baza cărora a încasat în mod fraudulos, din contul părţii vătămate, suma totală de 3.405.015 RON.
Prima instanţă a luat act că inculpatul D.R. s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., recunoscând în totalitate mvinuirile care i-au fost aduse prin actul de inculpare.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen., precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, care este recidivist, dând dovadă de perseverenţă infracţională, îndeosebi în săvârşirea unor fapte îndreptate contra patrimoniului, dar, totodată, a ţinut cont de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, de multitudinea actelor materiale comise, de durata îndelungată în care s-a desfăşurat activitatea infracţională a inculpatului de consecinţele extrem de păgubitoare pe care aceste infracţiuni le-au produs în patrimoniul părţii vătămate, prejudiciul nefiind nici măcar parţial acoperit.
S-a apreciat că reţinerea unor alte circumstanţe atenuante, care să permită coborârea pedepselor sub minimul special, astfel cum este acesta stabilit prin aplicarea prevederilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., nu se justifică, aspectele invocate de apărare referitoare la pregătirea profesională a inculpatului şi la funcţia pe care acesta a deţinut-o anterior săvârşirii faptelor neputând să contrabalanseze starea de recidivă în care inculpatul a săvârşit faptele deduse judecăţii în prezenta cauză, precum şi gravitatea acestor fapte.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul D.R.
Parchetul a criticat soluţia atacată pentru motive de nelegalitate legate de greşita aplicare a regimului sancţionator al recidivei prev. de art. 37 lit. a) C. pen. şi de netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului.
Inculpatul a invocat greşita individualizare a pedepsei, apreciată prea severă în raport de circumstanţele reale ale cauzei.
Prin decizia penală nr. 283/A din data de 10 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul D.R. împotriva sentinţei penale nr. 263 din 22 martie 2013.
A fost dedusă arestarea preventivă de la 02 octombrie 2012 la zi şi a menţinut starea de arest a inculpatului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că raportat şi la criticile Parchetului, pedeapsa anterioară a fost suspendată condiţionat şi nu se mai poate dispune revocarea suspendării sub supraveghere (întrucât faptele au fost descoperite după expirarea termenului de încercare) această pedeapsă de 2 ani nu poate să fie nici contopită cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, conform dispoziţiilor art. 39 alin. (1) C. pen.
De asemenea, s-a reţinut că nu poate fi dedusă perioada arestării preventive a inculpatului din cauza anterioară, de la 05 februarie 2002 la 21 februarie 2002, atât timp cât nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 39 C. pen.
Totodată, instanţa de fond, a făcut o justă cuantificare prin raportare la toate criteriile, generale prev. de art. 72 C. pen., sancţionând perseverenţa infracţională a inculpatului şi atitudinea sa procesuală de recunoaştere.
O pedeapsă prea severă care nu ţine cont de aptitudinea inculpatului de a se reeduca sub influenţa sa, poate fi ineficientă şi poate conduce la obţinerea unui efect contrar celui vizat, reducând perspectivele de reintegrare a celui condamnat.
Împotriva deciziei nr. 283/A din data de 10 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, a declarat recurs inculpatul D.R. care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând redozarea pedepsei în condiţiile în care pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată inculpatului nu este conformă cu dispoziţiile legale şi inculpatul s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Examinând recursul declarat de inculpatul D.R. prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instituind o limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 10 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că D.R., nu a depus la dosar motivele de recurs, încălcându-se, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Aşa fiind, în realizarea aceluiaşi scop, de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., caz de casare susţinut oral, dar care a stabilit că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, inculpatul D.R., a criticat decizia penală pronunţată sub aspectul cuantumului prea mare al pedepsei, solicitând redozarea pedepsei, care nu este conformă cu dispoziţiile legale în condiţiile în care inculpatul a recunosct fapta beneficiind de aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., situaţie exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Conform art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., în cazul în care nu sunt respectate condiţiile de mai sus, instanţa de recurs ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., trebuie avute în vedere din oficiu.
Drept urmare, ţinând cont de regulile stricte ce reglementează soluţionarea recursului, Înalta Curte nu are posibilitatea de a examina nici criticile inculpatului, care, în plus, nu se circumscriu nici vreunuia din cazurile ce pot fi avute în vedere din oficiu.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R. împotriva deciziei penale nr. 283/A din data de 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Potrivit art. 38517 alin. (4) C proc. pen., din durata pedepsei închisorii aplicată inculpatului, va deduce durata prevenţiei de la 02 octombrie 2012 la 09 ianuarie 2014.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R. împotriva deciziei penale nr. 283/A din data de 10 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata prevenţiei de la 02 octombrie 2012 la 09 ianuarie 2014.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronnunţată, în şedinţă publică, azi, 09 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 51/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 529/2014. Penal → |
|---|
