ICCJ. Decizia nr. 569/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Abuzul de încredere (art. 213 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 569/2014
Dosar nr. 4439/63/ 2011
Şedinţa publică din 17 februarie 2014
Deliberând asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 260 din 19 iunie 2012, Tribunalul Dolj, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a), b), c) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.T.S. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 213 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a), b), c) C. pen. şi art. 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat ia pedeapsa de 2 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
În baza art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. cu aplic. art. 998 - 999 C. civ., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC B.S. IFN SA Bucureşti şi a fost obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 20.404,89 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă.
S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC O.L. IFN SA Bucureşti şi a fost obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 61.658,76 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă.
S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC T.L. IFN SA Bucureşti şi a fost obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova la plata sumei de 37.368,41 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă.
S-a luat act că partea vătămată SC V.F. SRL Haţeg nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
S-a respins acţiunea civilă formulată în procesul penal de partea civilă SC U.L.C. IFN SRL Bucureşti.
S-a admis cererea formulată de petentul Z.A. privind scoaterea de sub sechestru asigurător a imobilului situat în Craiova, judeţul Dolj, înscris în cartea funciară a localităţii Craiova.
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat în Craiova, judeţul Dolj, înscris în cartea funciară a localităţii Craiova.
A fost obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la 2.000 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 153/P/2010 din 28 ianuarie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului P.T.S. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 213 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut că prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 1982/II/6/2010 din 26 februarie 2010 s-a dispus preluarea prezentei cauze, potrivit prevederilor art. 209 alin. (4) C. proc. pen. de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova. Împotriva numiţilor P.T.S. şi M.F. a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunile de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi abuz de încredere, ambele în formă continuată.
Infracţiunea de înşelăciune constă în aceea că, în cursul anilor 2008-2009, sus-numiţii în calitate de administrator, respectiv director general la SC V. SRL Craiova, dealer auto marca H. pentru judeţul Caraş-Severin, au indus în eroare mai multe persoane fizice şi juridice, cărora le-au vândut un număr de 8 autoturisme marca H., diverse modele, asupra cărora SC V. SRL nu deţinea proprietatea, ci doar un drept de folosinţă, şi un autoturism marca H. asupra SC V. SRL nu a deţinut vreodată un drept de proprietate sau folosinţă.
În condiţiile în care cele 8 autoturisme marca H. menţionate erau deţinute de SC V. SRL, în baza unuor contracte de leasing financiar, prin înstrăinarea acestora, cei doi inculpaţi au săvârşit de asemenea o infracţiune de abuz de încredere în dauna societăţilor proprietate ale autoturismelor, care deţineau calitatea de finanţator în contractele de leasing încheiate, respectiv SC I.L.R. IFN SA, SC B.S. IFN SA, SC O.T. IFN SA şi SC T.L. IFN SA.
Din probele administrate în cauză, au rezultat următoarele:
Începând din anul 2006, SC V. SRL Craiova a devenit distribuitor autorizat de autoturisme marca H. pentru judeţul Caraş-Severin, în baza unui contract încheiat în acest sens cu distribuitorul naţional, SC H.A.R. SRL. În conformitate cu clauzele contractului încheiat, SC V. SRL Craiova a înfiinţat la Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, un show-room pentru expunerea şi vânzarea autoturismelor marca H., existând de asemenea obligaţia distribuitorului zonal de a deţine permanent un stoc minim de autovehicule şi accesorii marca H., stocul fiind comunicat periodic de distribuitorul naţional. Potrivit declaraţiilor celor două persoane cercetate, iniţial SC V. SRL a achitat cu plata integrală în avans mai multe autoturisme marca H., diverse modele, pentru a fi expuse în show-room în vederea vânzării.
Ulterior, pentru a nu ţine blocate sumele de bani plătite pentru maşinile de pe stoc, s-a hotărât a se solicita către diferite societăţi de leasing finanţare pentru aceste autoturisme, cât şi pentru achiziţionarea unor alte autoturisme noi în sistem „sale and lease-back”, acesta constituind o varietate relativ nouă a contractului de leasing şi presupunea, în speţă, vânzarea de către SC V. SRL a unui autoturism către o societate de leasing, urmată de preluarea imediată a aceluiaşi autoturism tot de către SC V. SRL, înă în baza unui contract de leasing în care SC V. SRL dobândea calitatea de utilizator. Practic, autoturismul rămânea în posesia SC V. SRl, nefiind predat efectiv societăţii de leasing, însă din momentul vânzării acestuia proprietar devenea societatea de leasing, iar SC V. SRL, în urma încheierii unui contract de leasing privind acelaşi autoturism îl deţinea doar în calitate de utilizator. În această calitate, SC V. SRL dobândea doar un drept de folosinţă asupra respectivului autoturism, fiindu-i practic interzis în mod expres să efectueze acte de dispoziţie asupra acestuia.
În principiu, încheierea unui astfel de contract era avantajoasă pentru ambele părţi, întrucât societatea de leasing achiziţiona autoturismul la un anumit preţ, care ulterior, în urma încheierii contractului de leasing, obţinea o sumă de bani mai mare de la utilizator, în timp ce societatea care vindea autoturismul primea imediat, integral preţul acestuira, putându-se folosi de aceşti bani în diferite scopuri, urmând a achita apoi ratele aferente contractului de leasing, beneficiind de regulă şi de o perioadă de graţie până la începerea plăţii ratelor.
Începând cu anul 2008, cele două persoane cercetate au luat hotărârea de a se folosi de autoturismele deja vândute şi asupra cărora mai deţineau doar un drept de folosinţă pentru a obţine diverse sume de bani. Astfel, în unele cazuri au vândut din nou aceleaşi autoturisme unor alte societăţi de leasing, preluându-le în mod identic în baza unor contracte de leasing. Practic, inculpaţii au profitat de faptul că autoturismul nu era predat efectiv societăţii de leasing în momentul vânzării, iar aceste societăţi, de regulă, nu efectuau verificări cu privire la situaţia autoturismului atât timp cât SC V. SRL achita la termen ratele aferente contractului de leasing încheiat. De asemenea, în majoritatea cazurilor, documentele necesare înmatriculării autoturismelor rămâneau tot în posesia reprezentanţilor SC V. SRL, societăţile proprietare fiind încredinţate de învinuiţi că autoturismul era folosit doar spre a fi expus în show-room-uri, astfel încât nu insistau pentru înmatricularea acestuia în circulaţie.
În alte situaţii, autoturismele erau vândute de SC V. SRL direct unor persoane fizice, care, primind şi actele necesare înmatriculării, nu au întâmpinat dificultăţi în ceea ce priveşte înmatricularea lor, folosindu-se şi în prezent de acestea, nesuferind vreun prejudiciu material. Într-o atare situaţie, suma de bani încasată de SC V. SRL drept preţ al autoturismului vândut trebuia achitată în contul societăţii de leasing proprietară a autoturismului pentru închiderea contractului de leasing existent, lucru care însă nu s-a întâmplat.
În momentul în care, datorită scăderii vânzărilor, SC V. SRL nu a mai putut achita ratele de leasing, societăţile de leasing au procedat la rezilierea contractelor încheiate şi au solicitat restituirea autoturismelor, constatând cu acea ocazie că autoturismele nu se mai găsesc în posesia SC V. SRL, motiv pentru care au formulat plângeri penale.
Potrivit adresei din 27 mai 2010 emisă de SC H.A.R. SRL, la data de 07 octombrie 2009 au fost reziliate contractele de distribuitor autorizat, de reparator agreat si vânzări piese de schimb încheiate cu SC V. SRL, motivele fiind acelea că reprezentanţii SC V. SRL au vândut acelaşi autovehicul mai multor clienţi, au încasat de la clienţi preţul autovehiculelor deşi nu deţineau dreptul de proprietate asupra acestora (fie pentru că autovehiculele nu erau achitate integral la SC H.A.R. SRL nefiind efectuat transferul dreptului de proprietate conform dispoziţiilor contractuale, fie pentru că nici măcar nu au solicitat spre cumpărare autovehiculul/autovehiculele pentru care au încasat preţul de la client) şl totodată aveau multiple datorii restante către SC H.A.R. SRL.
Din declaraţia martorei R.C.G. a reieşit că la momentul preluării firmei nu a cunoscut situaţia financiară reală a acesteia, nici măcar bunurile aflate în patrimoniu, şi că nu a efectuat vreun act de comerţ de la data preluării acesteia. Potrivit depoziţiei sus-numitei martore, societatea a achiziţionat-o în virtutea relaţiilor de prietenie avute cu învinuiţii, fiind încredinţată de aceştia că nu vor exista probleme. Aceeaşi martoră a menţionat că nu i-au fost predate actele contabile ale societăţii, iar în momentul în care a solicitat celor două persoane cercetate să i le pună la dispoziţie, fiindu-i necesare la organele de poliţie, respectiv la organele fiscale, aceştia i-au sugerat să declare că actele firmei fie au fost furate, fie au fost distinse într-un incendiu.
În prezent SC V. SRL se află în procedura de insolvenţă. Prin sentinţa nr. 1110 din 20 noiembrie 2009 a Tribunalului Dolj s-a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă, fiind numit în calitate de administrator judiciar A.M.I. SPRL.
Cu privire la faptele mai sus expuse, a fost angajată răspunderea penală doar în ceea ce îi priveşte pe inculpatul P.T.S., constatându-se că acesta este cel care, de la data înfiinţării societăţii şi până la cesionarea acesteia în data de 07 septembrie 2009, a avut calitatea de asociat unic şi administrator al SC V. SRL.
În această calitate, inculpatul P.T.S. este cel care a organizat şi condus activitatea SC V. SRL, probatoriul administrat confirmând în mod indubitabil că acesta coordona activitatea de vânzare-cumpărare a autoturismelor marca H. şi dispunea cu privire la toate operaţiunile efectuate cu autoturismele aflate în show-room-ul din municipiul Caransebeş.
Conform înscrisurilor aflare la dosarul cauzei coroborate cu declaraţiile martorilor, cât şi cu cele ale învinuiţilor, P.T.S. este cel care a avut iniţiativa de a se folosi de autoturismele aflate în show-room, care nu mai erau proprietatea SC V. SRL, în sensul vânzării acestora către terţe persoane fizice sau juridice pentru a obţine sume de bani.
Procedând în acest mod, inculpatul a comis, pe de o parte, infracţiunea de abuz de încredere în dauna societăţilor proprietare ale autoturismelor în condiţiile în care a înstrăinat aceste autoturisme asupra cărora SC V. SRL nu deţinea un drept de proprietate, ci doar un drept de folosinţă. Pe de altă parte, inculpatul P.T.S. a comis şi infracţiunea de înşelăciune în dauna acelor persoane fizice sau juridice cărora le-au fost vândute autoturismele, acestea fiind induse în eroare în momentul încheierii contractului, necunoscând faptul că autoturismul pe care îl cumpărau nu era proprietatea vânzătorului, ci al unei terţe persoane. Cum infracţiunea de înşelăciune presupune în mod obligatoriu producerea unui prejudiciu, ea a fost reţinută doar în cazul acelor persoane vătămate care fie nu au putut intra în posesia autoturismului cumpărat, el fiind restituit adevăratului proprietar, fie deşi au intrat în posesia autoturismului nu îl pot folosi, organele de poliţie refuzând înmatricularea acestuia. În opinia instanţei de fond, intenţia (ca element subiectiv al infracţiunii) a refuzat şi din faptul că acesta a acţionat identic în mod repetat, operaţiunile frauduloase fiind comise cu privire la mai multe autoturisme, ceea ce denotă o adevărată perseverenţă infracţională a acestuia. De asemenea, în intenţia de a se sustrage răspunderii penale, s-a constatat că la scurt timp după comiterea infracţiunilor a vândut societatea unei terţe persoane.
În ceea ce o priveşte pe numita M.F., s-a reţinut că aceasta nu putea dispune în numele SC V. SRL cu privire la efectuarea oricăror operaţiunir de către această societate în condiţiile în care era un angajat al societăţii şi nu administratorul acesteia.
Cu privire la latura civilă s-a constatat că prejudiciul total cauzat părţilor civile urmare a infracţiunilor comise de inculpatul P.T.S. este în sumă de 658.015,92 RON, din care 343.979,35 RON reprezintă valoarea pagubei cauzată prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, iar 314.036,57 RON reprezintă valoarea pagubei cauzată prin săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere în formă continuată. Din valoarea totală a prejudiciului, pe parcursul urmăririi penale s-a recuperat suma de 99.382,02 RON reprezentând contravaloarea ratelor achitate de inculpat pentru cele cinci autoturisme până la data rezilierii contractelor de leasing, astfel că valoarea prejudiciului nerecuperat se ridică la suma de 558.622,90 RON.
Pentru a asigura recuperarea prejudiciului neacoperit până în prezent de P.T.S., prin ordonanţa nr. 153/P/2010 din data de 02 noiembrie 2010 s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui apartament cu patru camere şi dependinţe, în suprafaţă ele 85,40 mp, situat în Craiova, judeţul Dolj, valoare impozabilă de 221.927,40 RON, deţinut în coproprierate de învinuitul P.T.S. şi soţia sa P.L.L.
Prin încheierea din 17 noiembrie 2010 a Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Dolj a fost notat sechestrul în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni/cartea funciară.
Pe parcursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: rapoartele de inspecţie fiscală întocmite de D.G.F.P. Dolj, expertiza contabilă concretizată în raportul din 28 octombrie 2010, expertiza grafică a scrisului, documente contabile, declaraţiile martorilor P.F., C.O.A., C.A.M., O.F.S., G.I., G.E., C.G. şi S.I.V.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, în baza art. 323 C. proc. pen., a fost audiat inculpatul, iar în baza art. 327 C. proc. pen. au fost audiaţi martorii M.G.B., P.I.M., A.L.M., R.C.G. şi V.A.S. De asemenea, a fost dispusă efectuarea unei expertize contabile judiciare, întocmită de expert Ţ.E., raportul de expertiză fiind depus la dosar.
În final, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:
SC V. SRL Craiova, distribuitor autorizat de autoturisme marca H. pentru judeţul Caraş-Severin, în baza unui contract încheiat în acest sens cu distribuitorul naţional SC H.A.R. SRL, a înfiinţat la Reşiţa, judeţul Caraş-Severin, un show-room pentru expunerea şi vânzarea de autoturisme marca H. În show-room trebuiau expuse, potrivit contractului, cel puţin 4 modele de autoturisme marca H., existând de asemenea obligaţia distribuitorului zonal de a deţine permanent un stoc minim de autovehicule şi accesorii marca H., stocul fiind comunicat periodic de distribuitorul naţional.
Procedura aplicabilă la data 01 iunie 2007 prin care SC V. SRL efectua comanda şi apoi intra în proprietatea autovehiculelor marca H. de la distribuitorul naţional, pe care urma ulterior să le vândă era următoarea: distribuitorul autorizat transmitea lunar către SC H.A.R. SRL un formular de comandă şi un contract de vânzare-cumpărare, semnate şi ştampilate, pentru un lot de autoturisme până cel târziu în data de 3 a fiecărei luni, în timp ce SC H.A.R. SRL verifica formularul de comandă şi retrimitea comanda acceptată împreună cu contractul de vânzare-cumpărare semnat şi ştampilat până la sfârşitul lunii respective şi emitea factura proformă DDP în momentul în care autoturismul ajungea în antrepozitul din Slovenia; factura proformă se considera acceptată încă de la momentul emiterii sale, fără a fi necesară semnătura sau ştampila distribuitorului autorizat şi se trimitea pe loturi de autoturisme care făceau parte din comandă, în funcţie de data sosirii acestora în antrepozit.
Distribuitorul autorizat achita în termen de 6 zile lucrătoare de la data emiterii facturii proforme DDP minim 20% din valoarea acesteia, trimitea dovada plăţii avansului către SC H.A.R. SRL în termen de maxim 6 zile lucrătoare de la data emiterii facturii proforme DDP, în caz contrar distribuitorul autorizat urmând să plătească o penalizare de 5% din valoarea facturii proforme pentru lotul respectiv, iar SC H.A.R. SRL era în drept să pronunţe desfiinţarea parţială a contractului cu privire la respectivul lot de autoturisme, desfiinţarea având loc de plin drept fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau orice altă formă prealabilă. Astfel SC H.A.R. SRL emitea factura comercială pentru contravaloarea avansului achitat până la sfârşitul lunii respective, demara procedurile de vămuire şi transport din Koper, Slovenia, pentru autoturismul proformat către unul din centrele logistice SC H.A.R. SRL (Bucureşti, Cluj sau Iaşi) după primirea documentului de plată a avansului, iar distribuitorul autorizat achita integral autoturismul către SC H.A.R. SRL în termen de maxim 7 zile calendaristice de la data descărcării autoturismului în centrul logistic SC H.A.R. SRL, dar nu mai mult de 40 zile calendaristice de la data emiterii facturii proforma DDP.
Înştiinţarea cu privire la descărcarea autoturismului în centrele logistice SC H.A.R. SRL avea loc prin intermediul sistemului SRV (Sistem de Rezevare Vânzări), iar termenul curgea de la data la care, în sistem, autovehiculele apăreau ca fiind descărcate, în timp ce distribuitorul autorizat trimitea dovada plăţii integrale a facturii proforma DDP către SC H.A.R. SRL în termen de maxim 7 zile calendaristice de la data descărcării autoturismului în centrul logistic SC H.A.R. SRL, dar nu mai mult de 40 zile calendaristice de Ia data facturii proforma DDP, în caz contrar se reţinea avansul achitat cu titlu de penalizare pentru maşinile neachitate integral şi SC H.A.R. SRL era în drept să se pronunţe cu privire la desfiinţarea parţială a contractului referitor la respectivul lot de autoturisme, desfiinţarea având loc de plin drept fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau orice altă formalitate prealabilă.
De asemenea, SC H.A.R. SRL emitea factura comercială în termen de 2 zile lucrătoare de la data confirmării plăţii integrale efectuată de distribuitorul autorizat; odată cu emiterea facturii comerciale se transfera asupra distribuitorului autorizat dreptul de proprietate asupra autoturismului; livrarea autoturismului se făcea în baza unui proces-verbal de predare-primire în termen de 2 zile lucrătoare de la data emiterii facturii comerciale, iar în cazul în care distribuitorul autorizat nu ridica autoturismul la data respectivă se percepeau taxe de staţionare de 15 euro/zi de autoturism; documentele finale aferente livrării autoturismului (factura comercială în original, cartea de identitate securizată, declaraţia vamală legalizată) fiind predate distribuitorului autorizat de către SC H.A.R. SRL în maxim 7 zile lucrătoare de la data achitării integrale a autoturismului.
Potrivit declaraţiilor inculpatului şi a martorilor audiaţi în cauză, iniţial SC V. SRL a achitat cu plata integrală în avans mai multe autoturisme marca H., diverse modele, pentru a fi expuse în show-room în vederea vânzării. Ulterior, pentru a nu ţine blocate sumele de bani plătite pentru maşinile de pe stoc, s-a hotărât a se solicita către diferite societăţi de leasing finanţare pentru aceste autoturisme, cât şi pentru achiziţionarea unor alte autoturisme noi în sistem „sale and lease-back”, acesta constituind o varietate relativ nouă a contractului de leasing şi presupunea, în speţă, vânzarea de către SC V. SRL a unui autoturism către o societate de leasing, urmată de preluarea imediată a aceluiaşi autoturism tot de către SC V. SRL, însă în baza unui contract de leasing în care SC V. SRL dobândea calitatea de utilizator.
Practic, autoturismul rămânea în permanenţă în posesia SC V. SRL, nefiind predat efectiv societăţii de leasing, însă din momentul vânzării acestuia proprietar devenea societatea de leasing, iar SC V. SRL, în urma încheierii unui contract de leasing privind acelaşi autoturism, îl deţinea doar în calitate de utilizator.
În această calitate, SC V. SRL dobândea doar un drept de folosinţă asupra respectivului autoturism, fiindu-i interzis în mod expres să efectueze acte de dispoziţie asupra acestuia. Începând cu anul 2008, inculpatul P.T.S. împreună cu alte persoane din firmă au luat hotărârea de a se folosi de autoturismele deja vândute şi asupra cărora mai deţineau doar un drept de folosinţă pentru a obţine diverse sume de bani. Astfel, în unele cazuri, aceştia au vândut din nou aceleaşi autoturisme unor alte societăţi de leasing, preluându-le în mod identic în baza unor contracte de leasing, profitând de faptul că autoturismul nu era predat efectiv societăţii de leasing în momentul vânzării, iar aceste societăţi, de regulă, nu efectuau verificări cu privire la situaţia autoturismului atât timp cât SC V. SRL achita la termen ratele aferente contractului de leasing încheiat.
De asemenea, în majoritatea cazurilor documentele necesare înmatriculării autoturismelor rămâneau tot în posesia reprezentanţilor SC V. SRL, societăţile proprietare fiind încredinţate de învinuiţi că autoturismul era folosit doar spre a fi expus în show-room, astfel încât nu insistau pentru înmatricularea acestuia în circulaţie.
În alte situaţii autoturismele erau vândute de SC V. SRL direct unor persoane fizice, care, primind şi actele necesare înmatriculării, nu au întâmpinat dificultăţi în ceea ce priveşte înmatricularea lor, folosindu-se şi în prezent de acestea, nesuferind vreun prejudiciu material. Într-o atare situaţie, suma de bani încasată de SC V. SRL drept preţ al autoturismului vândut trebuia achitată în contul societăţii de leasing proprietară a autoturismului pentru închiderea contractului de leasing existent, lucru care însă nu s-a întâmplat.
În momentul în care, datorită scăderii vânzărilor, SC V. SRL nu a mai putut achita ratele de leasing, societăţile de leasing au procedat la rezilierea contractelor încheiate şi au solicitat restituirea autoturismelor, constatând cu acea ocazie că autoturismele nu se mai găsesc în posesia SC V. SRL, motiv pentru care au formulat plângeri penale.
În concret, instanţa de fond a arătat că activitatea infracţională a inculpatului şi a celorlalte persoane implicate s-a desfăşurat după cum urmează:
1. Autoturismul marca H a fost cumpărat de SC V. SRL, conform facturii fiscale din 31 mai 2007 emise de SC H.A.R. SRL, conform procedurii mai sus expuse, SC V. SRL dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest autoturism, SC V. şi SC I.L.R. IFN SA au hotărât încheierea unui contract de leasing tip „sale and lease-back”. În acest sens, SC V. SRL a vândut autoturismul, fiind întocmită factura proforma din 29 aprilie 2008, preţul autoturismului fiind stabilit la 124.345,81 RON şi plătit integral de SC I.L.R. IFN SA la data de 07 mai 2008. La aceeaşi dată a fost emisă factura fiscală, iar între părţi a fost încheiat, conform înţelegerii, un contract de leasing, din 30 aprilie 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 42 de luni.
Ulterior acestei date, deşi SC V. SRL mai deţinea doar un drept de folosinţă asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC I.L.R. IFN SA, a încheiat un nou contract de leasing tip „sale and lease-back” asupra aceluiaşi autoturism cu SC O.L. IFN SA. În acest sens, SC V. SRL a vândut din nou autoturismul, fiind întocmită factura proforma din 23 septembrie 2008, preţul autoturismului fiind stabilit la 121.537,27 RON şi plătit integral de SC O.L. IFN SA, fiind emisă factura fiscală din 26 septembrie 2008. Între părţi a fost încheiat, conform înţelegerii, un contract de leasing, din 24 septembrie 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 36 de luni.
Din adresa din 10 iulie 2009 reiese că SC V. SRL a achitat cu titlu de rate doar suma de 35.079,06 RON. Ulterior, întrucât utilizatorul nu şi-a mai respectat obligaţia de plată a ratelor, contractul de leasing a fost reziliat, utilizatorul fiind încunoştiinţat prin adresa din data de 10 iulie 2009 despre această măsură, solicitându-se totodată ca până la data de 17 iulie 2009 să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing, dar conform aceloraşi înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.
Mai mult, SC V. SRL a încheiat un nou contract de leasing tip „sale and lease-back” asupra aceluiaşi autoturism cu SC U.L.C. IFN SA. În acest sens, SC V. SRL a vândut pentru a treia oară autoturismul, fiind întocmită factura proforma din 30 decembrie 2008, preţul autoturismului fiind stabilit la 136.769.08 RON şi plătit integral de SC U.L.C. IFN SA la data de 09 ianuarie 2009. Părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru acest bun la data de 09 ianuarie 2009, fiind emisă şi factura fiscală. Între părţi a fost încheiat, conform înţelegerii, un contract de leasing financiar din 07 ianuarie 2009, prin care o altă societate administrată de inculpatul P.T.S., SC V.M. SRL Craiova, prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 48 luni.
Din adresa din 30 iulie 2009 reiese că SC V. SRL a achitat cu titlu de rate doar suma de 20.663,49 RON, dar ulterior, pentru că utilizatorul nu şi-a mai respectat obligaţia de plată a ratelor, contractul de leasing financiar a fost reziliat începând cu data de 25 februarie 2010, utilizatorul fiind încunoştiinţat prin adresa din data de 25 februarie 2010 despre această măsură, solicitându-i-se totodată ca până la data de 08 martie 2010 să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing, conform aceloraşi înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.
Referitor la acest autoturism s-a reţinut că administratorul SC V. SRL, inculpatul P.T.S., a comis câte o infracţiune de înşelăciune în dauna părţilor vătămate SC O.L. IFN SA şi respectiv SC U.L.C. IFN SA întrucât le-a indus în eroare cu prilejul încheierii contractului, în sensul că a vândut acestora un autoturism proprietatea unei alte societăţi asupra căruia SC V. SRL deţinea doar un drept de folosinţă.
Cele două societăţi au suferit un prejudiciu material efectiv întrucât, în momentul în care au reziliat pe motiv de neplată a ratelor contractele de leasing încheiate cu SC V. SRL, nu au mai putut recupera autoturismul. Drept urmare, s-a reţinut că valoarea prejudiciului produse celor două părţi vătămate este reprezentată de suma de bani pe care acestea au achitat-o către SC V. SRL pentru achiziţionarea autoturismului. O parte a prejudiciului a fost acoperită de SC V. SRL, aceasta achitând cu titlu de rate diverse sume de bani către SC O.L. IFN SA şi respectiv SC U.L.C. IFN SA.
În concret, prejudiciul nerecuperat în cazul SC O.L. IFN SA este de 86.458,21 RON (121.537,27 RON - 35.079,06 RON), iar în cazul SC U.L.C. IFN SA este de 116.105,59 RON (136.769,08 RON - 20.663,49 RON). Din adresa din 22 iulie 2010 a SC I.L.R. IFN SA reiese însă că autoturismul a fost recuperat de sus-numita societate la data de 26 februarie 2009, anterior formulării plângerii penale prin care solicita tragerea la răspundere penală a învinuiţilor, situaţie în care apreciem că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, urmând a se dispune scoaterea de sub urmărire penală faţă de inculpatul P.T.S. cu privire la această infracţiune.
2. Autoturismul marca H. a fost cumpărat de SC V. SRL, conform facturii fiscale din 17 septembrie 2007 emise de SC H.A.R. SRL, conform procedurii mai sus expuse, SC V. SRL dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest autoturism, SC V. SRL şi SC B.S. IFN SA au hotărât încheierea unui contract de leasing tip „sale and lease-back”. În acest sens, SC V. SRL a vândut autoturismul, fiind întocmită factura fiscală din 10 decembrie 2007, preţul autoturismului fiind stabilit la 26.500 euro (fără TVA).
Părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2007, iar preţul autoturismului a fost plătit integral de SC B.S. IFN SA la data de 14 decembrie 2007. La aceeaşi dată a fost emisă factura fiscală, iar între părţi a fost încheiat, conform înţelegerii, un contract de leasing prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 12 luni. Ulterior, prin actul adiţional din 25 noiembrie 2008, durata contractului de leasing a fost prelungită pe alte 11 luni.
Potrivit adreselor din 01 iunie 2010 şi 20 august 2010 emise de SC B.S. IFN SA, utilizatorul SC V. SRL nu a achitat nici o rată aferentă contractului de leasing, motiv pentru care, la data de 10 august 2009 contractul de leasing financiar din 11 decembrie 2007 a fost reziliat pe motiv de neîndeplinire a obligaţiei de plată de către utilizator, conform aceloraşi înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi localizat şi recuperat nici până în prezent.
Ulterior încheierii contractului mai sus menţionat, deşi SC V. SRL mai deţinea doar un drept de folosinţă asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC B.S. IFN SA, a încheiat un nou contract de leasing tip „sale and lease back” asupra aceluiaşi autoturism cu SC I.L.R. IFN SA. În acest sens, SC V. SRL a vândut, din nou, autoturismul, fiind întocmită factura proforma din 06 iunie 2008, preţul autoturismului fiind stabilit la 114.087,32 RON şi plătit integral de SC I.L.R. IFN SA la data de 11 august 2008, fiind emisă factura fiscală din 12 august 2008. Între părţi a fost încheiat, conform înţelegerii, un contract de leasing, din 08 august 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 42 de luni.
Din adresa din 22 iulie 2010 a SC I.L.R. IFN SA, reiese că la data de 24 februarie 2009, contractul de leasing financiar a fost stopat de la facturare, iar autoturismul a fost recuperat de sus-numita societate la data de 26 februarie 2009.
Potrivit adresei din 16 noiembrie 2010, SC B.S. IFN SA a luat cunoştinţă despre faptul că autoturismul proprietatea lor marca H. a fost înstrăinat de SC V. SRL doar la data de 09 noiembrie 2011 când au fost încunoştiinţaţi în acest sens de organul de urmărire penală, sus-numita societate înţelegând să formuleze plângere penală sub aspectul infracţiunii de abuz de încredere la data de 16 noiembrie 2010.
Prejudiciul cauzat părţii civile SC B.S. IFN SA este în cuantum de 112.773,87 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului, şi nu a fost recuperat.
În ceea ce priveşte fapta comisă în dauna părţii vătămate SC I.L.R. IFN SA s-a constatat că nu sunt întrunite, sub aspect obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Este adevărat că inculpatul P.T.S. a vândut acestei părţi vătămate un autoturism care nu mai era în proprietatea societăţii pe care o administra, însă această operaţiune nu a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu sus-numitei societăţi atât timp cât, din adresa din 22 iulie 2010 emisă chiar de SC I.L.R. IFN SA reiese că autoturismul a fost recuperat de respectiva societate şi se află în posesia acesteia încă de la data de 26 februarie 2009.
3. Autoturismul marca H. a fost cumpărat de SC V. SRL conform facturii fiscale din 31 ianuarie 2008 emise de SC H.A.R. SRL, de la acea dată, conform procedurii mai sus expuse, SC V. SRL dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest autoturism, SC V. SRL şi SC O.L. IFN SA au hotărât încheierea unui contract de leasing tip „sale and lease-back”. În acest sens, SC V. SRL a vândut autoturismul contra sumei de 48.884,64 RON, fiind întocmită factura fiscală din 10 iunie 2008. Între părţi a fost încheiat, conform înţelegerii un contract de leasing, din 22 mai 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 36 de luni.
Potrivit adresei din 14 octombrie 2010 emise de SC O.L. IFN SA, utilizatorul SC V. SRL a achitat până în luna iunie 2009 rate contractuale în cuantum de 2.910,03 RON, dar ulterior acestei date, întrucât utilizatorul nu şi-a mai respectat obligaţia de plată a ratelor, contractul de leasing din 22 mai 2008 a fost reziliat, utilizatorul fiind încunoştiinţat prin adresa din data de 10 iulie 2009 despre această măsură, solicitându-i-se totodată ca până la data de 17 iulie 2009 să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing, conform aceloraşi înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.
Ulterior încheierii contractului de leasing tip „sale and lease-back” mai sus menţionat, deşi SC V. SRL SRL mai deţinea doar un drept de folosinţă asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC O.L. IFN SA, la data de 21 noiembrie 2008, autoturismul a fost vândut din nou numitului P.I.M. contra sumei de 41.542,47 RON, achitaţi de acesta la data respectivă în contul SC V. SRL.
De la momentul respectiv şi până în prezent, autoturismul se află în posesia martorului P.I.M. Întrucât acestuia i-au fost înmânate de către reprezentanţii SC V. SRL şi documentele necesare înmatriculării autovehiculului, acesta a fost înmatriculat în circulaţie.
S-a reţinut că fapta comisa în dauna părţii vătămate SC O.L. IFN SA constituie infracţiunea de abuz de încredere întrucât învinuitul P.T.S., administratorul SC V. SRL, a înstrăinat fără a avea acest drept autoturismul proprietatea sus-numitei societăţi, asupra căruia dobândise doar un drept de folosinţă.
Potrivit adresei din 15 noiembrie 2010, SC O.L. IFN SA a luat cunoştinţă despre faptul că autoturismul proprietatea lor, marca H., a fost înstrăinat de SC V. SRL doar la data de 14 octombrie 2010 când au fost încunoştinţaţi în acest sens de organul de urmărire penală, sus-numita societate înţelegând să formuleze plângere penală sub aspectul infracţiunii de abuz de încredere la data de 15 noiembrie 2010.
Prejudiciul cauzat părţii civile SC O.L. IFN SA este în cuantum de 48.884,64 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului, din care a lost recuperată suma de 2.910,03 RON, reprezentând ratele contractuale achitate de SC V. SRL.
Inculpatul P.T.S. a vândut părţii vătămate P.I.M. un autoturism care nu mai era în proprietatea societăţii pe care o administra, însă această operaţiune nu a avut drept cosecinţă producerea unui prejudiciu sus-numitului atâta timp cât autoturismul s-a aflat în permanenţă în posesia numitului P.I.M., fiind folosit de acesta de la data cumpărării. De altfel, fiind audiat, numitul P.I.M. a precizat în mod expres că nu are pretenţii de natură penală sau civilă faţă de reprezentanţii SC V. SRL.
4. Autoturismul marca H. a fost cumpărat de SC V. SRL conform facturii fiscale din 30 mai 2008 emisă de SC H.A.R. SRL, conform procedurii mai sus-expuse, SC V. SRL dobândind dreptul de proprietate asupra acestuia. Cu privire la acest autoturism, SC V. SRL şi SC O.L. IFN SA au hotărât încheierea unui contract de leasing tip „sale and lease-back”. În acest sens, SC V. SRL a vândut autoturismul contra sumei de 46.502,04 RON, fiind întocmită factura fiscală din 23 septembrie 2008. Între părţi a fost încheiat, conform înţelegerii, un contract de leasing, din 18 septembrie 2008, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 36 luni.
Potrivit adresei din 14 octombrie 2010 emise de SC O.L. IFN SA, utilizatorul SC V. SRL a achitat până în luna iunie 2009 rate contractuale în cuantum de 1.602,70 RON, dar ulterior acestei date, întrucât utilizatorul nu şi-a mai respectat obligaţia de plată a ratelor, contractul de leasing din 18 septembrie 2008 a fost reziliat, utilizatorul fiind încunoştiinţat prin adresa din data de 10 iulie 2009 despre această măsură, solicitându-se totodată ca până Ia data de 10 iulie 2009 să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing, conform aceloraşi înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.
Ulterior încheierii contractului de leasing tip „sale and Iease-back” mai sus menţionat, deşi SC V. SRL mai deţinea doar un drept de folosinţă asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC O.L. IFN SA, la data de 20 ianuarie 2009 autoturismul a fost vândut din nou numitei V.A.S. contra sumei de 47.360 RON, achitaţi de aceasta la data respectivă în contul SC V. SRL.
De la momentul respectiv şi până în prezent, autoturismul se află în posesia martorei V.A.S. Întrucât acesteia i-au fost înmânate de către reprezentanţii SC V. SRL documentele necesare înmatriculării autovehiculului, acesta a fost înmatriculat în circulaţie.
S-a reţinut că potrivit adresei din 15 noiembrie 2010 SC O.L. IFN SA a luat cunoştinţă despre faptul că autoturismul proprietatea lor, marca H., a fost înstrăinat de SC V. SRL doar Ia data de 14 octombrie 2010, când au fost încunonştiinţaţi în acest sens de organul de urmărire penală, sus-numita societate înţelegând să formuleze plângere penală sub aspectul infracţiunii de abuz de încredere în data de 15 noiembrie 2010.
Prejudiciul cauzat părţii civile SC O.L. IFN SA este în cuantum de 49.502,04 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului, din care a fost recuperată suma de 1.602,70 RON, reprezentând ratele contractuale achitate de SC V. SRL.
Este adevărat că inculpatul P.T.S. a vândut părţii vătămate V.A.S. un autoturism care nu era în proprietatea societăţii pe care o administra, însă această operaţiune nu a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu sus-numitei persoane atât timp cât autoturismul s-a aflat în permanenţă în posesia numitei V.A.S., fiind folosit de aceasta de la data cumpărării. De altfel, fiind audiată, numita V.A.S. a precizat în mod expres că nu are vreo pretenţie de natură penală sau civilă faţă de reprezentanţii SC V. SRL.
5. În cursul anului 2007, SC V. SRL, intenţionând să achiziţioneze mai multe autoturisme în vederea expunerii în show-room şi nedispunând de banii necesari, a contactat societatea SC T.L. IFN SA, propunându-i să finanţeze cumpărarea acestor autoturisme.
În concret, SC T.L. IFN SA urma să achiziţioneze mai multe autoturisme marca H. prin intermediul SC V. SRL. După cumpărare, autoturismele nu urmau a fi predate către proprietar, ci, prin încheierea unor contracte de leasing tip „sale and lease-back”, rămâneau în posesia SC V. SRL spre a fi expuse în show-room-ul acestei societăţi, SC V. SRL având doar un drept de folosinţă asupra acestor autoturisme.
În condiţiile mai sus expuse, SC V. SRL a identificat în sistemul computerizat de vânzări autoturismul marca H., pe care l-a vândut către SC T.L. IFN SA contra sumei de 102.876,02 RON, fiind întocmită factura proforma din 29 mai 2007 şi apoi factura fiscală din 06 iunie 2007. Între părţi a fost încheiat, conform înţelegerii, un contract de leasing, din 31 mai 2007, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator respectivul autoturism pe o perioadă de 60 luni.
Autoturismul, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, a ajuns în ţară după încheierea contractelor mai sus expuse, fiind descărcat în centrul logistic din Cluj Napoca al SC H.A.R. SRL la data de 06 iulie 2007. Ulterior acestei date, Sc V. SRL a plătit contravaloarea autoturismului în contul distribuitorului naţional, astfel încât la data de 18 ianuarie 2008, SC H.A.R. SRL a emis factura fiscală din 18 ianuarie 2008, autoturismul fiind efectiv predat către SC V. SRL la data de 23 aprilie 2008.
Potrivit adresei din 21 octombrie 2010 emisă de SC T.L. IFN SA, utilizatorul SC V. SRl a achitat ratele aferente contractului de leasing doar pînă la rata 18 inclusiv, suma totală plătită fiind în cuantum de 39.126,74 RON. Ulterior datei de 12 februarie 2009, întrucât utilizatorul nu şi-a mai respectat obligaţia de plată a ratelor, contractul de leasing din 31 mai 2007 a fost reziliat, utilizatorul fiind încunoştiinţat prin adresa din data de 20 martie 2009 despre această măsură.
Conform contractului de leasing, utilizatorul avea obligaţia să predea autoturismul ce făcuse obiectul contractului de leasing în termen de 3 zile de la data rezilierii contractului de leasing, lucru care nu s-a întâmplat, conform aceloraşi înscrisuri, autovehiculul nu a putut fi recuperat nici până în prezent.
Ulterior încheierii contractului de leasing tip „sale and lease-back” mai sus menţionat, deşi SC V. SRL mai deţinea doar un drept de folosinţă asupra acestui autoturism, proprietar fiind SC T.L. IFN SA, la data de 28 aprilie 2009 autoturismul a fost vândut către SC V.F. SRL Haţeg contra sumei de 85.673 RON, achitaţi de aceasta până la data de 04 mai 2009 în contul SC V. SRL.
De la momentul respectiv şi până în prezent autoturismul se află în posesia SC V.F. SRL Haţeg. De precizat că numiţilor C.I. şi C.F., asociaţi la SC V.F. SRL, le-au fost predate de către reprezentanţii SC V. SRL toate documentele necesare înmatriculării autoturismului. Cu toate acestea nici până în prezent sus-numiţii nu au reuşit înmatricularea în circulaţie a autoturismului întrucât S.P.C.R.C.I.V. Hunedoara a refuzat cererea de înmatriculare deoarece cartea de identitatea a autoturismului figura în evidenţe ca anulată, motivat de faptul că la data de 21 iulie 2009 s-a eliberat un duplicat al acesteia către proprietarul iniţial, SC T.L. IFN SA.
Referitor la acest aspect, prin adresa din 20 mai 2010, SC T.L. IFN SA a precizat că urmare a efectuării unui audit intern cu privire la cărţile de identitate ale autoturismelor finanţate de sus-numita societate, s-a constatat lipsa unui număr de 6 cărţi de identitate, printre care şi cel al autoturismului în cauză, astfel încât, apreciind că acestea au fost pierdute, s-au adresat Registrului Auto Român pentru a le declara pierdute şi pentru a solicita acestei instituţii eliberarea câte unui duplicat al fiecărei cărţi de identitate.
S-a reţinut, de asemenea, că inculpatul P.T.S. a dat dovadă de o rea-credinţă evidentă în condiţiile în care acesta a înstrăinat autoturismul la doar 5 zile după ce îi fusese predat de către SC H.A.R. SRL şi în condiţiile în care anterior fusese încunoştiinţat de SC T.L. IFN SA despre rezilierea contractului de leasing, din acel moment având obligaţia de a restitui autoturismul către proprietarul de drept.
De altfel, chiar inculpatul P.T.S. a recunoscut în declaraţia sa faptul că a înstrăinat autoturismul „din răzbunare” întrucât anterior, SC T.L. IFN SA determinase intrarea în incapacitate de plată a SC V. SRL.
Prejudiciul cauzat părţii civile SC T.L. IFN SA este în cuantum de 102.876,02 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului, din care a fost recuperată suma de 39.126,74 RON, reprezentând ratele contractuale achitate de SC V. SRL.
Inducerea în eroare a părţii vătămate a rezultat în mod evident şi din aceea că acesteia i-a fost înmânat un exemplar al facturii din 18 ianuarie 2008 prin care SC V. SRL dorea să dovedească aspectul că dobândise autoturismul în mod legal de la distribuitorul naţional.
Cu toate acestea, părţii vătămate nu i s-a adus la cunoştinţă faptul că, anterior emiterii acestei facturi autoturismul fusese deja vândut de SC V. SRL către o terţă societate, SC T.L. IFN SA, aceasta fiind cea care era adevăratul proprietar al autoturismului. Este adevărat că autoturismul a fost efectiv predat de SC V. SRL către SC V.F. SRL, însă în condiţiile în care acestei societăţi i s-a refuzat de către organele competente înmatricularea, este evident că partea vătămată a suferit un prejudiciu material întrucât nu a avut şi nu are nici în prezent posibilitatea de a se folosi de autoturism.
Prejudiciul cauzat părţii civile SC V.F. SRL Haţeg este în cuantul de 85.673 RON, reprezentând suma achitată de partea civilă către SC V. SRL cu titlu de preţ al autoturismului.
Ulterior efectuării acestor operaţiuni, la data de 07 septembrie 2009, inculpatul P.T.S. s-a retras din societatea SC V. SRL, aceasta fiind cesionată martorei R.C.G.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva celor meţionate mai sus, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului P.T.S., care în perioada 23 septembrie 2008 - 28 aprilie 2009, în calitate de administrator al SC V. SRL Craiova, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a vândut părţilor civile SC O.L. IFN SA, SC U.L.C. IFN SA şi SC V.F. SRL Haţeg două autoturismel marca H. care nu erau proprietatea SC V. SRL, inducând în eroare la momentul încheierii contractului cu privire la calitatea de proprietar asupra acestor autoturisme şi producându-le un prejudiciu total de 343.979,35 RON întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. comisă în formă continuată potrivit art. 41 alin. (2) C. pen. Fapta inculpatului P.T.S., care în calitate de administrator al SC V. SRL Craiova, în perioada 06 iunie 2008 - 28 aprilie 2009, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a înstrăinat fără drept unor terţe persoane autoturismele marca H. proprietatea SC B.S. IFN SA, SC O.L. IFN SA, SC O.L IFN SA, SC T.L. IFN SA, autoturisme pe care le deţinea în posesie în baza unor contracte de leasing şi asupra cărora avea doar un drept de folosinţă, producând un prejudiciu total sus-numitelor părţi civile de 314.036,57 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere prev. de art. 213 C. pen., comisă în formă continuată potrivit art. 41 alin. (2) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepselor instanţa de fond a ţinut seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de disp. art. 72 C. pen., respectiv de dispoziţiile părţii generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a C. pen., de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În speţă, ţinând cont de numărul actelor material, de modul şi mijloacele de comitere a acestora, de împrejurările comiterii lor, de prejudiciul mare cauzat, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, integrat în familie şi societate, Tribunalul a reţinut circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. a), b), c) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen.
În ceea ce priveşte acţiunile civile formulate în cauză, în temeiul dispoz. art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. cu aplic. art. 998 - 999 C. civ., având în vedere şi raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC B.S. IFN SA Bucureşti şi a obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 20.404,89 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă. S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC O.L. IFN SA Bucureşti şi a obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 61.658,76 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă. S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC T.L. IFN SA Bucureşti şi a obligat inculpatul P.T.S., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V. SRL Craiova, prin lichidator judiciar A.M.I. Craiova, la plata sumei de 37.368,41 euro sau echivalentul în RON la data achitării debitului, reprezentând despăgubiri materiale către această parte civilă. Având în vedere că partea vătămată SC V.F. SRL Haţeg a declarat că nu mai menţine constituirea de parte civilă făcută în cursul urmăririi penale, Tribunalul va lua act că această parte vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. Faţă de împrejurarea că SC U.L.C. IFN SA Bucureşti nu a suferit un prejudiciu pentru autoturismul marca H. provocat de inculpatul P.T.S. în calitatea sa de administrator al SC V. SRL, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a respins acţiunea civilă formulată în procesul penal de această parte civilă.
Cu privire la cererea de scoatere de sub sechestul asigurător a imobilului situat în Craiova, judeţul Dolj, formulată de petentul Z.A., constatând că imobilul respectiv a fost dobândit la data de 04 iulie 2011 prin actul de adjudecare încheiat la această dată de executor bancar B.V.A., văzând şi dispoziţiile art. 163 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., s-a admis această cerere şi s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra acestui imobil, cu atât mai mult cu cât proprietar al imobilului menţionat prin actul de adjudecare este petentul Z.A. şi nu inculpatul, ori potrivit dispoziţiilor legale se poate institui sechestru asigurător asupra bunurilor imobile ce fac parte din patrimoniul inculpatului şi nu al altei persoane.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, inculpatul P.T.S. şi partea civilă SC U.L.C. IFN SA Bucureşti.
În motivarea apelului, Ministerul Public a arătat că în mod greşit s-au aplicat dispoziţiile art. 76 lit. d) C. pen., în mod corect trebuiau aplicate disp. art. 76 alin. (2) C. pen. pentru infracţiunea de înşelăciune în condiţiile în care s-au reţinut circumstanţele atenuante pentru inculpat. A mai arătat că în mod greşit s-a ridicat sechestrul asigurător instituit asupra imobilului inculpatului, neexistând nici o justificare în condiţiile în care nu s-a finalizat procesul penal. Petentul Z.A. nu avea calitatea procesuală activă pentru a promova cererea de ridicare a sechestrului, inculpatul nefiind trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni în dauna SC Ţ.L. IFN SA, societate faţă de care s-a dispus disjungerea cauzei. Scopul pentru care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător a fost acela de a se recupera prejudiciul cauzat prin activitatea infracţională societăţilor de leasing. Instanţa de fond a omis a dispune înscrierea în registrul comerţului a dispozitivului hotărârii de condamnare, potrivit art. 7 din Legea nr. 26/1990 şi art. 21 lit. g) din aceeaşi lege. În mod greşit s-a respins acţiunea civilă formulată de SC U.L.C. IFN SA Bucureşti, în condiţiile în care din probe rezultă că inculpatul a vândut de 3 ori acelaşi autoturism, partea civilă plătind societăţii inculpatului preţul integral de 136.769,08 RON, societatea fiind indusă în eroare cu prilejul încheierii contractului în sensul că inculpatul a vândut autoturismul aflat în proprietatea unei alte societăţi, asupra căruia SC V. SRL deţinea doar un drept de folosinţă. Prejudiciul produs părţii civile este reprezentat de suma de bani pe care aceasta a achitat-o către SC V. SRL pentru achiziţionarea autoturismului. Astfel, obligaţia de plată revenea inculpatului în calitate de administrator al SC V. SRL şi nu al SC V.M. SRL, societate faţă de care prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi art. 208, 209 alin. (1) lit. a) C. pen., sesizate de petenta SC U.L.C. IFN SA Bucureşti. În opinia acuzării, instanţa de fond nu a realizat o justă individualizare a pedepselor sub aspectul cuantumului, nu a avut în vedere gradul concret de pericol social al faptelor, modalitatea şi mijloacele de săvârşire, numărul mare de acte materiale, cuantumul ridicat al prejudiciului, care nu a fost acoperit în totalitate, acordând o eficienţă prea mare circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 lit. b) şi c) C. pen.
Inculpatul, în motivarea apelului, în prima teză, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, deoarece hotărârea nu este motivată, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, fiind copiată o parte din rechizitoriu, neexistând o analiză proprie a instanţei, nu s-au analizat probele, astfel încât nu se poate verifica această hotărâre. SC V.M. SRL nu a fost citată la instanţa de fond. În a doua teză, a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., maşinile fiind înstrăinate în calitate de utilizator de leasing, s-au plătit foarte multe rate pentru autoturisme, astfel încât nu a avut intenţia de a înşela, ci să achite ratele de leasing. Atât proprietarii autoturismelor, cât şi noii dobânditori, ştiau situaţia maşinilor. În acest sens, nu se explică faptul de ce cărţile de identitate ale autoturismelor nu au stat la proprietar, ci la inculpat. Prin urmare, nu sunt realizate elementele constitutive nici în prezenţa laturii obiective, nici sub aspectul laturii subiective ale infracţiunii de înşelăciune. În a treia teză, a arătat că încadrarea juridică este greşită, în sensul că nu există înşelăciune, ci eventual abuz de încredere, dar şi în privinţa acestei infracţiuni există discuţii pentru că proprietarii ştiau că maşinile vor fi vândute. În acest sens, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune în infracţiunea de abuz de încredere. În a patra teză a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. deoarece în rechizitoriu s-a reţinut că a creat un prejudiciu în sumă de 343.979,35 RON în dauna SC O.L. IFN SA, SC U.L.C. IFN SA şi SC V.F. SRL Haţeg, dar expertiza contabilă efectuată la instanţa de fond a precizat că SC V. SRL nu a produs nici un prejudiciu în dauna SC U.L.C. SA, fiind respinsă cererea de constituire ca parte civilă, astfel încât suma de 136.769,08 RON nu poate fi reţinută ca prejudiciu. Această situaţie se aplică şi în cazul SC V.F. SRL Haţeg în sensul că nu a suferit nici un prejudiciu deoarece autoturismul achiziţionat de la inculpat în valoare de 85.673 RON a fost înmatriculat de această societate şi nu s-a creat nici un prejudiciu. Prin urmare, singurul prejudiciu ar fi cel care s-a produs în dauna SC O.L. IFN SA în sumă de 121.537,27 RON, care ar atrage încadrarea juridică prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., fiind înlăturat alin. (5), întrucât prejudiciul este suma suma de 200.000 RON. Instanţa de fond nu a fost învestită şi nu a conceptat niciodată în vreo calitate SC V.M. SRL, iar rechizitoriul a dispus neînceperea urmăririi penale pentru această societate. În a cincea teză a solicitat reducerea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare în sensul aplicării dispoz. art. 861C. pen., având în vedere lipsa antecedentelor penale, situaţia familială şi intenţia sa de a dezvolta o afacere comercială, ci nu de a înşela.
Partea civilă SC U.L.C. IFN SA Bucureşti, în motivarea apelului, a arătat că prejudiciul produs a fost în cuantum de 18.755,58 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise de către SC U.L.C. IFN SA Bucureşti şi neachitate de către inculpat în calitate de reprezentant al utilizatorului SC V.M. SRL şi 26.333,49 euro reprezentând diferenţa ratelor de leasing până la finalizarea contractului de leasing financiar. A mai arătat că sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal, inculpatul fiind condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni, producând o pagubă, în condiţiile în care nu a achitat ratele de leasing, şi-a atribuit calitatea de proprietar al autoturismului, l-a înstrăinat fraudulos şi a ajutat la obţinerea de beneficii ilicite de către reprezentanţii SC V.M. SRL.
În cursul judecării apelurilor, la solicitarea inculpatului a fost audiată martora M.F.
Prin decizia penală nr. 223 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, a dispus următoarele:
A admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, inculpatul P.T.S. şi partea civilă SC U.L.C. IFN SA Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa după cum urmează:
A fost descontopită pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, după care:
A înlăturat aplicarea disp. art. 76 lit. a) C. pen. şi a făcut aplicarea disp. art. 76 alin. (2) C. pen., pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C pen.
A redus pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a), b), c) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., la 3 ani şi 4 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
A recontopit pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 republicată, a dispus înregistrarea acestor menţiuni în Registrul comerţului, urmând ca după rămânerea definitivă a hotărârii să se înainteze copie legalizată Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dolj.
A admis acţiunea formulată de partea civilă SC U.L.C. IFN SA Bucureşti şi a obligat pe inculpat către partea civilă SC U.L.C. IFN SA Bucureşti la plata sumei de 136.769,08 RON despăgubiri civile.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut următoarele:
S-a apreciat ca nefondată solicitarea inculpatului de a se trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, în speţă neexistând niciunul dintre motivele prev. de art. 379 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., în sensul că toate părţile au fost legal citate şi nu s-a identificat vreunul dintre cazurile de nulitate prev. de art. 197 C. proc. pen. În privinţa SC V.M. SRL, instanţa de fond în mod corect nu a dispus citarea acesteia deoarece nu avea vreo calitate în procesul penal, în condiţiile în care infracţiunile ce formează obiectul prezentei cauze au fost comise de inculpat în calitate de administrator al SC V. SRL, ci nu în calitate de administrator al SC V.M. SRL. Totodată, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de SC V.M. SRL sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi art. 208 - 209 alin. (1) lit. a) C. pen. sesizate de partea vătămată SC U.L.C. IFN SA Bucureşti. S-a menţionat că cu ocazia soluţionării apelurilor, SC V.M. SRL a fost citată deoarece motivele de apel formulate de partea civilă SC U.L.C. IFN SA vizau în mod direct această societate, astfel încât s-a dispus citarea ei pentru a-i da posibilitatea să se apere.
S-a apreciat ca neîntemeiată critica inculpatului potrivit căreia sentinţa apelată este nemotivată, în realitate instanţa de fond arătând în mod detaliat starea de fapt reţinută în urma aprecierii probatoriului.
Referitor la situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, s-a apreciat că este conformă cu realitatea, având în vedere întreg materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, cât şi în timpul cercetării judecătoreşti, astfel încât Curtea de Apel nu a mai reluat această stare de fapt, ci a analizat criticile inculpatului privitoare la elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi la încadrarea juridică a faptelor.
În acest sens, s-a apreciat că sunt nefondate criticile inculpatului privitoare la existenţa elementelor constitutive, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al laturii subiective ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cât şi cele referitoare la încadrarea juridică a faptelor. În speţă, inculpatul, în calitate de administrator al SC V. SRL a vândut mai multe autoturisme unor societăţi comerciale, după care s-au încheiat contracte de leasing tip „sale and lease-back”, cu privire la aceleaşi autoturisme între societăţile respective şi SC V. SRL sau SC V.M. SRL (în cazul SC U.L.C. IFN SA Bucureşti). În acest sens, autoturismul descris la pct. 1 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC I.L.R. IFN SA la 07 mai 2008, societate care a plătit integral preţul, imediat fiind încheiat un contract de leasing prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator acelaşi autoturism pe o perioadă de 42 luni. Deşi SC V. SRL nu mai era proprietară a autoturismului, fiind doar utilizator, ulterior a vândut acelaşi autoturism către SC O.L.R. IFN SA, care a plătit preţul de 121.537,27 RON integral. Între SC O.L.R. IFN SA şi SC V. SRL s-a încheiat un alt contract de leasing prin care societatea inculpatului prelua în calitate de utilizator autoturismul pe o perioadă de 36 luni. La o dată ulterioară, SC V. SRL a vândut pentru a treia oară autoturismul către SC U.L.C. IFN SA Bucureşti, care a plătit la 09 ianuarie 2009 preţul integral de 136.769,08 RON. Între SC U.L.C IFN SA şi SC V.M. SRL, al cărei administrator era inculpatul, s-a încheiat un contract de leasing financiar din 07 ianuarie 2009, SC V.M. SRL preluând autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 48 luni. Autoturismul descris la pct. 2 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC B.S. IFN SA, preţul fiind plătit integral de cumpărător la 14 decembrie 2007, între aceleaşi părţi fiind încheiat un contract de leasing, prin care SC V. SRL prelua în calitate de utilizator acelaşi autoturism pe o perioadă de 12 luni, prelungită ulterior pentru alte 11 luni. Ulterior, deşi SC V. SRL era doar utilizator, a vândut din nou acelaşi autoturism către SC I.L.R. IFN SA, care a plătit integral preţul de 114.087,32 RON, imediat fiind încheiat, între aceleaşi societăţi, un contract de leasing, SC V. SRL preluând autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 42 luni. Autoturismul descris la pct. 3 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC O.L.R. IFN SA contra sunmei de 48.884,64 RON, imediat fiind încheiat, între aceleaşi societăţi, un contract de leasing în care SC V. SRL prelua autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 36 luni. Ulterior, deşi SC V. SRL era doar utilizator, a vândut acelaşi autoturism numitului P.I.M. contra sumei de 41.542,47 RON, achitată integral. Autoturismul descris la pct. 4 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC O.L.R. IFN SA pentru suma de 49.502,04 RON, achitată integral, imediat fiind încheiat un contract de leasing, între aceleaşi societăţi, SC V. SRL preluând autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 36 luni. Ulterior, deşi SC V. SRL nu mai era proprietara autoturismului, l-a vândut numitei V.A.S. contra sumei de 47.360 RON, achitată integral. Autoturismul descris la pct. 5 din rechizitoriu a fost vândut de SC V. SRL către SC T.L. IFN SA pentru suma de 102.876,02 RON, imediat fiind încheiat între aceleaşi societăţi un contract de leasing, SC V. SRL preluând autoturismul în calitate de utilizator pe o perioadă de 60 luni. Ulterior, deşi SC V. SRL era doar utilizator, a vândut acest autoturism către SC V.F. SRL Haţeg contra sumei de 85.673 RON, achitată până la data de 04 mai 2009. În acest context, inculpatul a săvârşit atât infracţiunea de abuz de încredere în formă continuată, prev. de art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cât şi infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. De asemenea, instanţa de apel a apreciat că infracţiunea de abuz de încredere a fost săvârşită în dauna societăţilor care aveau calitatea de proprietar al autoturismelor înstrăinate de inculpat în calitate de administrator al SC V. SRL, constând în aceea că deşi SC V. SRL avea doar calitatea de utilizator al autoturismelor, în baza unui contract de leasing, a dispus de acestea, vânzându-le pe nedrept. Totodată, infracţiunea de înşelăciune a fost comisă cu privire la societăţile care au cumpărat autoturismele înstrăinate de inculpat în calitate de administrator al SC V. SRL, părţile civile fiind induse în eroare cu privire la calitatea de proprietar a SC V. SRL.
Curtea de Apel a apreciat ca neîntemeiată apărarea inculpatului potrivit căreia atât proprietarii autoturismelor, cât şi cumpărătorii aveau cunoştinţă de situaţia juridică a autoturismelor, în condiţiile în care convenţiile încheiate, pe de o parte între proprietari şi SC V. SRL, iar pe de altă parte între SC V. SRL şi cumpărători, au formă scrisă, în care se arată toate obligaţiile şi drepturile părţilor contractante. Totodată, nu există nici un acord exprimat în formă scrisă, dat de proprietarii autoturismelor în privinţa vânzării acestora de către SC V. SRL. De altfel, dacă cumpărătorii autoturismelor ar fi avut cunoştinţă de faptul că acestea nu aparţin SC V. SRL ar fi luat legătura cu proprietarii pentru a clarifica situaţia juridică a autoturismelor.
Curtea de Apel a arătat că nu poate reţine declaraţia martorei M.F., declaraţia sa fiind susceptibilă ele un grad ridicat de subiectivism, deoarece, pe de o parte, această persoană a avut calitatea de învinuit în faza urmăririi penale, iar pe de altă parte, a fost angajată a SC V. SRL, prezentând starea de fapt într-un mod favorabil inculpatului. De altfel, declaraţia acestei martore este contrazisă de înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv contractele încheiate de SC V. SRL Craiova atât cu proprietarii autoturismelor, cât şi cu dobânditorii acestora. Chiar dacă legislaţia civilă ar admite posibilitatea vânzării bunului altuia, această situaţie este regăsită numai în cazul în care cumpărătorul are cunoştinţă de situaţia juridică a autoturismului, iar transferul proprietăţii este afectat de o condiţie suspensivă, în sensul că va opera numai în momentul în care vânzătorul ar deveni proprietarul autoturismului. Or, această situaţie nu se regăseşte în speţa de faţă, pe de o parte, pentru că dobânditorii autoturismelor nu au cunoscut faptul că SC V. SRL nu este proprietara acestora, iar pe de altă parte contractele au clauze precise, printre care nu se regăseşte şi condiţia suspensivă a transferului dreptului de proprietate. În acest sens, semnificativ este şi faptul că, în cazul autoturismului descris la pct. 1 din rechizitoriu, deşi SC V. SRL nu era proprietar, l-a înstrăinat de două ori către SC O.L. IFN SA, iar ulterior către SC U.L.C. IFN SA. În opinia instanţei de apel este greu de crezut că atât proprietarul autoturismului, cât şi dobânditorii cunoşteau situaţia autoturismului şi ar fi fost de acord cu contractele încheiate de SC V. SRL. În acest context, este dovedită şi intenţia inculpatului de a înşela părţile civile, intenţie care rezultă din multitudinea convenţiilor încheiate într-un timp foarte scurt cu privire la aceleaşi autoturisme de către inculpat, în calitate de administrator al SC V. SRL, în scopul de a împiedica părţile civile să cunoască situaţia juridică a autoturismelor şi de a îngreuna fie recuperarea acestora, fie a banilor plătiţi.
S-a apreciat ca nefondată şi apărarea inculpatului potrivit căreia prejudiciul produs este mai mic de 200.000 RON, deoarece acest prejudiciu este alcătuit din sumele de bani pe care părţile civile - SC O.L. IFN SA, SC U.L.C. IFN SA şi SC V.F.SRL Haţeg l-au plătit către SC V. SRL cu titlu de preţ pentru autoturisme. Or, SC O.L. IFN SA a plătit suma de 121.537,27 RON, SC U.L.C. IFN SA a plătit suma de 136.760,08 RON, iar SC V.F. SRL Haţeg a plătit suma de 85.673 RON. În acest sens, Curtea de Apel a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a constatat că SC U.L.C. IFN SA nu a fost prejudiciată în nici un mod, respingând acţiunea civilă formulată de această parte civilă, în condiţiile în care această societate a fost indusă în eroare cu privire la calitatea de proprietar a SC V. SRL, al autoturismului cumpărat pentru care a plătit preţul de 136.760,08 RON, preţ ce constituie prejudiciu. În acest context, chiar dacă SC V.F: SRL Haţeg nu s-a mai constituit parte civilă în procesul penal, prejudiciul produs părţilor civile SC O.L. IFN SA şi SC U.L.C. IFN SA este de 258.306,33 RON, sumă ce atrage aplicarea alin. (5) al art. 215 C. pen.
Prin urmare, a concluzionat instanţa de apel că sunt realizate elementele constitutive atât sub aspectul laturii obiective, cât şi în privinţa laturii subiective ale infracţiunilor de abuz de încredere în formă continuată prev. de art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
Curtea de Apel a apreciat fondată critica procurorului privind omisiunea instanţei de fond de a dispune înscrierea în Registrul comerţului a dispozitivului hotărârii de condamnare, această obligaţie rezultând din dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 26/1990 coroborate cu art. 21 lit. g) din aceeaşi lege, având în vedere calitatea de administrator a inculpatului de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunilor.
Referitor la individualizarea pedepselor, Curtea de Apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile procurorului şi sunt fondate criticile inculpatului, având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social mediu al faptelor, împrejurările în care s-au comis, metodele folosite, prejudiciile produse, dar şi persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, a achitat o parte din prejudicii, a avut o atitudine sinceră privitoare la starea de fapt, fiind oportună reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a), b), c) C. pen., dar şi reducerea pedepsei pentru infracţiunea de înşelăciune la 3 ani şi 4 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., ca pedeapsă complementară, pedeapsă care este în măsură să conducă la atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Privitor la efectul reţinerii circumstanţelor atenuante, s-a arătat că este întemeiată critica procurorului privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 76 lit. a) C. pen., în mod corect având aplicabilitate dispoziţiile art. 76 alin. (2) C. pen. în cazul infracţiunii de înşelăciune, deoarece s-au produs consecinţe deosebit de grave.
Au fost considerate întemeiate criticile procurorului şi părţii civile în privinţa modului de soluţionare a acţiunii civile formulată de SC U.L.C. IFN SA. În acest sens, aşa cum am mai arătat, în mod greşit instanţa de fond a constatat că SC U.L.C. IFN SA nu a fost prejudiciată în nici un mod, respingând acţiunea civilă formulată de această parte civilă, în condiţiile în care această societate a fost inclusă în eroare cu privire la calitatea de proprietar al SC V. SRL al autoturismului cumpărat pentru care a plătit preţul de 176.769,08 RON, preţ ce constituie prejudiciu. În acest context, inculpatul a fost obligat către partea civilă SC U.L.C. IFN SA Bucureşti, la 136.769,08 RON reprezentând preţul plătit, ce constituie prejudiciu în speţă, ci nu la plata obligaţiilor financiare stabilite prin contractul de leasing financiar din 07 ianuarie 2009 între SC U.L.C. IFN SA Bucureşti şi SC V.M. SRL Craiova, deoarece litigiile rezultate din acest contract sunt de natură comercială.
De asemenea, instanţa de apel a considerat ca nefondată critica procurorului privind greşita ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra imobilului inculpatului, în condiţiile în care acest imobil era ipotecat în favoarea creditoarei SC U. Bank SA pentru garantarea unui credit cu ipotecă autentificat în 01 octombrie 2008, ipotecă instituită cu mult înainte de sechestrul asigurător aplicat în prezenta speţă. În acest context, fiind prima sarcină înscrisă în cartea funciară, ipoteca are rang superior sechestrului asigurător instituit de procuror în prezenta speţă, astfel încât, chiar dacă acest sechestru nu ar fi ridicat în cursul procesului penal, tot nu ar avea prioritate în faţa contractului de ipotecă, cu ocazia executării dispoziţiilor civile din prezenta hotărâre. În altă ordine de idei, părţile civile din prezenta speţă pot urmări suma de bani rămasă după îndestularea creditorului ipotecar SC U. Bank SA din suma rezultată din vânzarea imobilului.
Împotriva ambelor hotărâri, inculpatul a declarat recurs, motivele şi cazurile de casare fiind menţionate în înscrisul „motive de recurs” şi în încheierea de dezbateri şi amânarea pronunţării deciziei.
În sinteză, fiind invocate cazurile de casare repv. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., respectiv pct. 14, s-a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv readaptarea pedepselor conform noului C. pen., prin aplicarea legii mai favorabile; cu privire la primul caz de casare au fost reiterate motivele de apel referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor, mai precis lipsa elementului subiectiv (intenţia).
Înalta Curte reţine, aşa cum s-a menţionat şi în încheierea de la termenul din 11 februarie 2014, că, întrebat fiind recurentul-inculpat dacă doreşte să dea o declaraţie în faţa instanţei de recurs, atrăgându-i-se atenţia că dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite cu mijloace de probă împotriva sa, sau că dacă se prevalează de „dreptul la tăcere” nu va suferi nici o consecinţă nefavorabilă, acesta, după ce s-a consultat cu avocatul ales, a arătat că îşi menţine declaraţiile date anterior, că nu mai are completări de făcut, că nu solicită alte probe în apărare pe situaţia de fapt, precum şi că nu are nici o nemulţumire cu privire la probatoriul administrat în apel, poziţia sa procesuală fiind consemnată în scris şi, apoi, declaraţia a fost ataşată la dosarul cauzei.
Înalta Curte reţine şi că soluţionarea recursului inculpatului se realizează în contextul modificării şi abrogării cazurilor de casare prin intermediul Legii nr. 2/2013, care - prin abrogarea expresă a unor cazuri de casare, respectiv prin reconfigurarea altor cazuri de casare menţinute - nu mai permite instanţei de recurs, ulterior parcurgerii căii de atac a apelului, reexaminarea/modificarea/schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, prin reevaluarea probatoriului administrat. De altfel, se constată că inculpatul, în esenţă, nu a contestat faptele în materialitatea lor şi nici împrejurările comiterii acestora, aceasta rezultând nu numai din propriile declaraţii date în cursul procesului penal, care se coroborează cu întregul material probator administrat, dar şi din aceea că, în motivele scrise de recurs a apreciat că încadrarea juridică a faptei ar fi în infracţiunea de abuz de încredere, iar nu în infracţiunea de înşelăciune.
Legea nr. 2/2013 a abrogat expres atât cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. referitor la grava eroare de fapt, cât şi cazul de casare prev. de art. 3859pct. 17 C. proc. pen. referitor la greşita încadrare juridică a faptei.
Revenind la critica apărării referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor (lipsa intenţiei), care se poate examina în contextul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. în vigoare, Înalta Curte apreciază ca suficiente argumentele instanţei de fond şi instanţei de apel, astfel cum au fost expuse în hotărârile atacate, şi cum au fost menţionate anterior, mai ales că, în recurs, pe de o parte, nu au fost administrate probe noi, iar pe de altă parte, motivele de recurs sunt identice cu cele susţinute ca motive de apel, neimpunându-se reluarea ori completarea acestora. Motivarea săvârşirii faptelor de către inculpat (lipsa lichidităţilor în firmă) nu este de natură să înlăture elementul subiectiv al infracţiunilor (intenţia), acesta cunoscând că avea numai calitatea de utilizator, iar nu de proprietar, şi că nu putea legal să înstrăineze autoturismele, persoanele cumpărătoare fiind în imposibilitatea de a le utiliza efectiv ori de a le înregistra/înmatricula legal pe numele lor, în calitate de proprietari, şi de a avea toate beneficiile acestei calităţi.
Recursul inculpatului va fi admis însă având în vedere intrarea în vigoare, la data de 01 februarie 2014, în cursul judecăţii, a noului C. pen., ceea ce - conform art. 5 - impune stabilirea şi aplicarea legii mai favorabile în raport cu noile limite de pedeapsă pentru cele două infracţiuni, faptele sale fiind, de altfel, şi recalificate de legiuitor în textele art. 244 alin. (2) şi art. 238 alin. (1) C. pen.
În urma examinării comparative a celor două legi (C. pen. anterior şi actualul C. pen.), cu referire la instituţiile autonome incidente, Înalta Curte constată - reţinând şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac - următoarele:
Forma continuată a infracţiunii, astfel cum era configurată prin dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, este mai favorabilă în raport cu noua configurare prevăzută de art.35 C. pen. actual deoarece aplicarea noii legi ar presupune reţinerea unei pluralităţi de infracţiuni, în concurs, în loc de reţinerea unei singure infracţiuni cu o pluralitate de acte materiale.
Cu referire la circumstanţele atenuante, acestea nu pot fi examinate ca instituţii autonome şi, în consecinţă, faţă de împrejurarea că în favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. anterior, care însă nu se mai regăsesc în noul C. pen., cu privire la infracţiunea de înşelăciune se va examina aplicarea legii penale mai favorabile conform criteriului aprecierii globale, nefiind posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor legale succesive privind încadrarea juridică a faptei şi reţinerea circumstanţelor atenuante; astfel, se reţine că noua încriminare a înşelăciunii (art. 244 C. pen.) prevede o pedeapsă de la 1 la 5 ani, fără agravarea impusă de „consecinţe deosebit de grave” [alin. (5) al art. 235 C. pen. anterior] care prevedea o pedeapsă de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Or, din această perspectivă, legea nouă, chiar fără reţinerea circumstanţelor atenuante, este mai favorabilă, în consecinţă, în limitele noii încriminări şi sancţionări (închisoare de la 1 la 5 ani) - mai favorabile - se va stabili o pedeapsă cu închisoarea de 1 an şi 4 luni închisoare, adecvată şi individualizată între limitele arătate.
Cu privire la cea de-a doua infracţiune, conform aceluiaşi criteriu de apreciere globală a legii penale mai favorabile, se constată că pedeapsa de numai 2 luni stabilită de instanţele anterioare, prin reţinerea circumstanţelor atenuante, este situată sub minimul special al pedepsei ele 3 luni închisoare [limita minună conform art. 213 alin. (1) C. pen. anterior, dar şi conform art. 238 alin. (1) C. pen. actual], împrejurare care, în condiţiile neagravării situaţiei în propria cale de atac, impune menţinerea celor dispuse de instanţele anterioare cu privire la această infracţiune.
În final, în condiţiile în care concursul de infracţiuni este apreciat ca o instituţie autonomă, se vor aplica, ca lege penală mai favorabilă, dispoziţiile art. 33-34 C. pen. anterior, care nu impuneau aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă.
Cu referire la pedepsele complementare şi accesorii, se va aplica noua lege, ca fiind mai favorabilă, pentru niciuna dintre cele două infracţiuni nemaifiind prevăzute pedepse complementare, şi - pe cale de consecinţă - având în vedere dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. pen. actual, nu se va mai aplica inculpatului nici pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.
Faţă de cele arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reţinând şi dispoziţiile noului C. proc. pen. cu privire cheltuielile judiciare,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul P.T.S. împotriva deciziei penale nr. 223 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 260 din 19 iunie 2012 a Tribunalului Dolj, numai sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen.
Stabileşte pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 244 alin. (2) din noul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (anterior).
În temeiul art. 33 şi art. 34 C. pen. (anterior) contopeşte pedeapsa stabilită de 1 an şi 4 luni închisoare cu pedeapsa de 2 luni închisoare aplicată pentru cealaltă infracţiune, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 4 luni închisoare în regim de detenţie.
Înlătură pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie aplicate inculpatului.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 603/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 567/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
