ICCJ. Decizia nr. 6/2014. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6/2014
Dosar nr. 4145/2/2013
Şedinţa publică din 6 februarie 2014
Asupra apelului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 405 din 9 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului M.S.D. (fiul lui T. şi M., născut în Oradea, judeţul Bihor, domiciliat în Bucureşti, str. M., sector 3, cetăţean român, stagiul militar satisfăcut, căsătorit, fără antecedente penale) la o pedeapsă de 8 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani şi 8 luni, stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat pe durata termenului de încercare şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 1700 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei (1000 RON cheltuieli judiciare - faza de urmărire penală).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Prin rechizitoriul din data de 14 mai 2013 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.S.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, faptă prev. şi ped. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, reţinându-se în esenţă că la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21,40 acesta a condus autoturismul J. pe Bd. D. având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală.
În faza de urmărire penală s-a administrat proba cu proces-verbal de constatare, buletin de analiză toxicologică-alcoolemie, raport de expertiză medico-legală, declaraţii învinuit, declaraţii martori.
Prin acelaşi rechizitoriu s-a mai dispus, în baza art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 219 alin. (1) C. pen., reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
În cadrul şedinţei publice desfăşurate în data de 09 septembrie 2013 (prim termen de judecată), instanţa de fond a procedat la verificarea regularităţii actului de sesizare al instanţei, constatând respectarea dispoziţiilor art. 263, 264 C. proc. pen.
După expunerea acuzaţiilor aduse inculpatului precum şi a drepturilor şi garanţiilor de care acesta poate beneficia, s-a procedat la audierea inculpatului, acesta înţelegând să se prevaleze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010, în sensul că recunoaşte în totalitate săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei şi că solicită ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Declaraţia inculpatului a fost consemnată şi ataşată la dosarul cauzei.
Faţă de poziţia procesuală exprimată de inculpat, instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., potrivit cărora judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, atunci când inculpatul, până la începerea cercetării judecătoreşti, declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.
Pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, instanţa de fond a reţinut următoarea stare de fapt:
La data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21,40 organele de poliţie s-au sesizat cu privire la producerea unui zgomot pe Bd. D. în dreptul imobilului nr. 3B şi deplasându-se, au constatat că autoturismul J. de culoare neagră, condus de inculpat, a lovit gardul imobilului şi un alt autoturism V. Au sosit organele poliţiei rutiere care, constatând că şoferul autoturismului J. emana vapori de alcool, au solicitat acestuia testarea cu aparatul etilotest, inculpatul refuzând. Acesta a fost condus la sediul I.N.M.L. în scopul stabilirii alcoolemiei, unde i-au fost recoltate, la interval de o oră, două probe de sânge.
Potrivit buletinului de analiză toxicologică din 28 septembrie 2012 emis de I.N.M.L. prima probă recoltată la orele 23.20 a indicat existenţa unei concentraţii de alcool în sânge de 1,80 g ‰ iar cea de-a două probă recoltată la orele 0,20 a relevat o alcoolemie de 1.70 g ‰.
Fiind audiat, la momentul constatării infracţiunii, inculpatul a recunoscut comiterea faptei şi a arătat că, la data de 15 septembrie 2011, între orele 21.00 - 21.10 a consumat 300 - 400 ml vin şi 250 ml whisky fără a mânca şi, intenţionând să mute autoturismul l-a condus şi a lovit şi un alt autoturism, V., declaraţiile sale fiind confirmate şi de proprietara acestuia, martora Ş.G.A.
În cauză s-a efectuat calculul retroactiv al alcoolemiei iar prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de I.N.M.L. nr. 57/1/2013 din data de 19 aprilie 2013, s-a concluzionat că, la data de 15 septembrie 2011, ora 21.40, inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie teoretică în creştere de aproximativ 1,55 g ‰.
S-a mai reţinut că prin corelarea datelor obţinute prin efectuarea calcului teoretic cu valorile stabilite la analiză, se constată o neconcordanţă între alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum şi valorile certe stabilite la analiză, neconcordanţă care denotă un consum de băuturi mai mare decât cel declarat.
S-a mai reţinut că situaţia de fapt reţinută în cuprinsul rechizitoriului este dovedită de următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare a infracţiunii, declaraţii inculpat, proces-verbal privind efectuarea actelor premergătoare, declaraţii martori Ş.G.A., Ş.V., Ţ.G., buletin de analiză toxicologică nr. A12/9699 din 28 septembrie 2012 emis de I.N.M.L., buletin de examinare clinică, raport de expertiză medico-legală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei nr. 57/1/2013.
Audiat în faţa instanţei de fond, inculpatul a arătat că recunoaşte şi regretă fapta.
În raport de poziţia procesuală a inculpatului, adoptată în faţa instanţei, prin analiza coroborată a tuturor mijloacelor de probă astfel expuse, instanţa de fond a considerat fără echivoc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul este cel care a săvârşit fapta anterior descrisă.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului, de a conduce la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21.40, autovehiculul J. pe Bd. D. având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală (0,80 g/l alcool pur în sânge) prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
Procedând la individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:
Conform criteriilor generale de individualizare înscrise la art. 72 C. pen., referitoare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită (de la unu la 5 ani închisoare), cu trimitere la dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., potrivit cărora, în cazul recunoaşterii învinuirii, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime (în cazul dat, limitele astfel reduse fiind 8 luni - 3 ani şi 4 luni), gradul de pericol social concret al faptei săvârşite (împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, locul şi timpul în care aceasta a fost săvârşită, reţinând în acest context avarierea unui alt autoturism, urmare impactului cu un imobil, reţinând totodată că ulterior comiterii infracţiunii din prezenta cauză, a mai condus autoturismul având permisul suspendat, fiind depistat de două ori de organele de poliţie, valoarea alcoolemiei) cât şi circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, au fost valorificate în dozarea pedepsei aplicate apreciindu-se că fapta, prin modul de săvârşire şi consecinţele pe care le-a produs dar şi pe care ar fi putut să le producă, prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În acest context, s-a reţinut că sancţiunile de drept penal nu pot acţiona eficient decât în măsura în care ele corespund principiilor fundamentale ale politicii penale şi ale dreptului penal şi dacă sunt guvernate de acestea, combaterea efectivă a criminalităţii nu se poate realiza decât printr-o îmbinare echilibrată a intimidării, prin constrângere, cu reeducarea inculpatului.
Instanţa de fond a mai reţinut că aplicarea sancţiunii implică luarea în considerare a coordonatelor sociale, profesionale, comportament, atitudinea faţă de exigenţele legii penale, conduita faţă de organele judiciare, astfel că reţinând vârsta, profesia, buna integrare socială a inculpatului anterior săvârşirii faptei şi aplicând aceste criterii în concret, a apreciat că o pedeapsă de 8 luni închisoare poate răspunde în mod eficient dublului scop: de prevenire şi sancţionare, contribuind în egală măsură la reeducarea şi atenţionarea reală a inculpatului.
Luând în considerare natura şi cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului, observând şi dispoziţiile art. 71 şi 64 C. pen., în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, instanţa de prim grad a reţinut că aplicarea pedepsei accesorii trebuie realizată atât în baza art. 71 alin. (2) şi (3) C. pen. şi 64 C. pen., cât şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - în special Cauza Sabou şi Pârcălab contra României şi cauza Hirst contra Marii Britanii - care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenţii de către România prin Legea nr. 30/1994.
Astfel, s-a reţinut că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară, iar o atare măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
În consecinţă, o aplicare automată, în temeiul legii, a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a vota, care nu lasă nicio marjă de apreciere judecătorului naţional în vederea analizării temeiurilor care ar determina luarea acestei măsuri, încalcă atât principiul proporţionalităţii, cât şi art. 3 din Primul Protocol adiţional.
Având în vedere implicaţiile socio-morale a faptei săvârşite de inculpat, gravitatea acesteia, precum şi necesitatea protecţiei eficiente a mediului social şi a intereselor legitime ale celorlalte persoane, instanţa de fond a apreciat că se impune interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, în raport de criteriile anterior menţionate, s-a apreciat, în special faţă de circumstanţele personale ale inculpatului, că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără privarea de libertate a acestuia, sens în care a dispus, în temeiul art. 81 C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 8 luni, termen stabilit în condiţiile art. 82 C. pen. şi care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.S.D.
Criticile formulate de inculpat au vizat netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul aprecierii greşite a gradului de pericol social al faptei săvârşite solicitând, în principal, achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în condiţiile art. 181 C. pen. şi art. 90 şi 91 C. pen. şi, în subsidiar, reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. şi, că efect al aplicării dispoziţiilor art. 76 lit. e) teza a II-a C. pen., aplicarea pedepsei amenzii penale.
Urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013 la termenul din 6 februarie 2014 Înalta Curte a recalificat că "Apel" calea de atac a recursului exercitată de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 405 din 9 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În condiţiile arătate, inculpatului i s-au adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 420 alin. (4) noul C. proc. pen. însă acesta a declarat că motivele de recurs formulate se convertesc în motive de apel şi că nu doreşte să dea declaraţie în această fază procesuală.
Procedând la soluţionarea cauzei, în limitele învestirii sale, conform dispoziţiilor art. 417 C. proc. pen. raportat la art. 420 şi art. 421 C. proc. pen. examinând-o sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Prin rechizitoriul din data de 14 mai 2013 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.S.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, faptă prev. şi ped. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, reţinându-se, în esenţă, că la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21.40, acesta a condus autoturismul J. pe B-dul D. având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală.
În faza de urmărire penală s-au administrat următoarele probe: proces-verbal de constatare, buletin de analiză toxicologică-alcoolemie, raport de expertiză medico-legală, declaraţii inculpat, declaraţii martori.
În cadrul şedinţei publice desfăşurate la data de 09 septembrie 2013 (prin termen de judecată), instanţa de fond a procedat la verificarea regularităţii actului de sesizare a instanţei, constatând respectarea dispoziţiilor art. 263, 264 C. proc. pen.
După expunerea acuzaţiilor aduse inculpatului precum şi a drepturilor şi garanţiilor de care acesta poate beneficia, s-a procedat la audierea inculpatului, care s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010, în sensul că a recunoscut în totalitate săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare şi a solicitat ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, fără a se administra probe noi.
Faţă de poziţia procesuală exprimată de inculpat, în mod corect s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., potrivit cărora judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, atunci când inculpatul, până la începerea cercetării judecătoreşti, declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.
În acest context, pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, s-a reţinut în mod corect următoarea stare de fapt:
La data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21.40 organele de poliţie s-au sesizat cu privire la producerea unui zgomot pe Bd. D. în dreptul imobilului nr. 3B şi deplasându-se, au constatat că autoturismul J. de culoare neagră, condus de inculpat, a lovit gardul imobilului şi un alt autoturism V. La sosirea organelor poliţiei rutiere, acestea au constatat că şoferul autoturismului J. emana vapori de alcool, condiţii în care au solicitat acestuia testarea cu aparatul etilotest, inculpatul refuzând. În împrejurările arătate inculpatul a fost condus la sediul Institutului Naţional de Medicină Legală în scopul stabilirii alcoolemiei, unde i-au fost recoltate, la interval de o oră, două probe de sânge.
Potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. A12/9699 din 28 septembrie 2012 emis de Institutul Naţional de Medicină Legală prima probă recoltată la orele 23.20 a indicat existenţa unei concentraţii de alcool în sânge de 1,80 g‰ iar cea de-a două probă recoltată la orele 0,20 a relevat o alcoolemie de 1.70 g‰.
Audiat la momentul constatării infracţiunii, inculpatul a recunoscut comiterea faptei şi a arătat că, la data de 15 septembrie 2011, între orele 21.00 - 21.10, a consumat cantitatea de 300 - 400 ml vin şi 250 ml whisky fără a mânca şi, intenţionând să mute autoturismul l-a condus şi a lovit şi un alt autoturism, V. Declaraţiile inculpatului au fost confirmate şi de proprietara acestuia, martora Ş.G.A.
În cauză, s-a efectuat calculul retroactiv al alcoolemiei iar prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală nr. 57/1/2013 din data de 19 aprilie 2013, s-a concluzionat că, la data de 15 septembrie 2011, ora 21.40, inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie teoretică în creştere de aproximativ 1,55 g‰.
Prin corelarea datelor obţinute prin efectuarea calcului teoretic cu valorile stabilite la analiză, s-a constatat o neconcordanţă între alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum şi valorile certe stabilite la analiză, neconcordanţă care potrivit doctrinei de specialitate denotă un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cel declarat.
Situaţia de fapt reţinută este dovedită de următoarele probe: proces-verbal de constatare a infracţiunii, declaraţii inculpat, proces-verbal privind efectuarea actelor premergătoare, declaraţii martori Ş.G.A., Ş.V., Ţ.G., buletin de analiză toxicologică nr. A12/9699 din 28 septembrie 2012 emis de Institutul Naţional de Medicină Legală, buletin de examinare clinică, raport de expertiză medico-legală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei nr. 57/1/2013.
În raport de poziţia procesuală a inculpatului, adoptată în faţa instanţei, prin analiza coroborată a tuturor mijloacelor de probă expuse, s-a constatat fără echivoc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul este cel care a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa.
Examinând susţinerile formulate de inculpat în faţa instanţei de prim grad, instanţa de apel nu a identificat apărări referitoare la lipsa gradului de pericol social al faptei săvârşite care, aşa cum s-a arătat, a fost recunoscută de inculpat în modalitatea descrisă în actul de acuzare. Acest aspect nu exclude însă posibilitatea formulării unei astfel de critici în calea devolutivă exercitată.
Este adevărat că, în ultimul cuvânt, inculpatul a solicitat, în principal, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., însă acest aspect nu a fost exprimat în condiţii de contradictorialitate (reprezentantul parchetului nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la această solicitare) fapt ce îndreptăţeşte instanţa de control judiciar să observe că această apărare nu a fost exprimată în mod real şi efectiv în faza dezbaterilor. De altfel, aşa se explică şi lipsa motivării hotărârii instanţei de fond, referitor la această susţinere.
Cu privire la solicitarea inculpatului, aceea de achitare a sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi aplicarea unei sancţiuni administrative, se impune a se reţine că procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului şi aplicarea unei sancţiuni administrative dacă, în mod evident, instanţa constată că fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., care se referă la pronunţarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclud aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen., deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta comisă şi recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; în caz contrar ne aflăm în prezenţa unei fapte prevăzute de legea penală şi nu a unei infracţiuni.
Este deja statuat că singurul temei al achitării compatibil cu procedura simplificată este cel prevăzut în dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute în art. 10 C. proc. pen. impunând efectuarea cercetării judecătoreşti în urma căreia să se stabilească existenţa faptei, dacă aceasta constituie infracţiune şi dacă a fost săvârşită de inculpat.
Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndreptăţită să verifice prealabil, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi dacă aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracţiuni.
În speţa de faţă, aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârşite de inculpatul M.S.D., trebuie raportată la împrejurarea că de la data săvârşirii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit o lege care trebuie evaluată dacă este mai favorabilă sub aspectul analizat.
În ceea ce priveşte evaluarea legii penale mai favorabile, sub acest aspect, instanţa de recurs relevă următoarele:
În dispoziţiile Codului penal anterior, pericolul social concret avea un dublu rol: de trăsătură generală a infracţiunii şi, respectiv, de element de individualizare judiciară (art. 72 C. pen.).
În raport de prima funcţie atribuită, pericolul social concret putea determina excluderea caracterului infracţional al faptei (art. 181 C. pen.).
În noul C. pen., "pericolul social" nu mai apare că trăsătură generală a infracţiunii, astfel că nu se mai pune problema excluderii caracterului infracţional în considerarea intensităţii reduse a acestui pericol.
Aşa fiind, se pune în mod necesar problema stabilirii regulilor de aplicare în timp a legii penale cu privire la faptele care nu prezintă o gravitate care să justifice stabilirea unei pedepse.
Dispoziţiile legale aflate în succesiune, în acest caz, sunt art. 181 C. pen., respectiv art. 318 noul C. proc. pen., dacă succesiunea de legi intervine până la finalizarea urmăririi penale şi art. 80 noul C. pen. dacă aplicarea legii penal mai favorabile se face în faza de judecată.
Problema care se pune în acest context este legată de aplicarea dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă în privinţa art. 318 noul C. proc. pen.
Deşi este o reglementare conţinută în noul C. proc. pen., norma respectivă are o natură mixtă, atât de drept procesual penal cât şi de drept penal material.
Dincolo de aspectele de procedură pe care le reglementează, dispoziţia din art. 318 noul C. proc. pen. conţine prevederi care conduc la o exonerare de răspundere penală a autorului şi la instituirea unor obligaţii de a căror executare depinde această exonerare de răspundere penală.
Având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie (Decizia nr. 1470 din 2 decembrie 2011) aceste elemente sunt în măsură să caracterizeze norma analizată că având şi o natură de drept substanţial astfel că este supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile.
În faza de judecată, dispoziţiei art. 181 C. pen. anterior îi corespunde prevederea din art. 80 din Noul C. pen., faţă de care nu pot exista dubii cu privire la natura substanţială a reglementării.
În consecinţă, trebuie stabilit care este reglementarea mai favorabilă, comparând prevederile art. 181 C. pen. cu cele ale art. 318 noul C. proc. pen., respectiv cu cele înscrise în art. 80 noul C. pen.
Având în vedere condiţiile de aplicare şi regimul sancţiunii aplicate se concluzionează că reglementarea mai favorabilă este art. 181 C. pen. anterior.
Acest text nu instituie limite ale pedepsei legale pentru aplicabilitatea sa, iar aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este facultativă şi nu obligatorie că în cazul obligaţiilor/avertismentului instituite de noile prevederi.
Prin excepţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de aplicare atât pentru reglementarea veche cât şi pentru cea nouă, va fi mai favorabil art. 80 noul C. pen. atunci când, potrivit reglementării anterioare, instanţa ar aplica o amendă cu caracter administrativ prevăzută de art. 91 C. pen.
Este de observat că principala problemă cu care se confruntă instanţa de recurs în ipoteza identificării art. 181 C. pen. că lege penală mai favorabilă este determinată de lipsa mecanismului procedural de aplicare a acestuia în condiţiile existenţei în vigoare a noului C. proc. pen. întrucât acesta nu mai conţine în art. 16 o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale legată de periculozitatea faptei, iar art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi-a încetat aplicabilitatea la acest moment.
Astfel, conform art. 10 alin. (1) C. pen. anterior:
"Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat;
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.
(...)
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) noul C. proc. pen.:
"(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
(...)"
În aceste condiţii, cum cadrul procedural de valorificare a dispoziţiilor art. 181 C. pen., că lege mai favorabilă, nu se regăseşte în legea de punere în aplicare a noului C. proc. pen., se vor avea în vedere criteriile de evaluare pe instituţii autonome a legii penale mai favorabile.
Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile în cazul art. 181 C. pen. anterior se face prin prisma dispoziţiilor corespondente - art. 80 noul C. pen. - în faza de judecată.
Din punctul de vedere al dreptului substanţial, de regulă, va fi mai favorabil art. 181 C. pen.
Dacă potrivit art. 181 C. pen. s-ar stabili pedeapsa amendă penală ar fi mai favorabil art. 80 noul C. pen. dacă este aplicabil.
În contextul argumentelor prezentate instanţa de control judiciar apreciază că legea penală mai favorabilă în raport cu aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârşite de inculpatul M.S.D. este Codul penal anterior, sub incidenţa căruia s-a săvârşit fapta penală.
Din această perspectivă, evaluând criteriile de apreciere a gradului de pericol social al faptei săvârşite de inculpat prin prisma celor reglementate de Codul penal anterior, instanţa de control judiciar reţine următoarele:
Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte pericol social adică să fie de natură a aduce atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală şi pentru a cărei sancţionare este necesară aplicarea unor pedepse.
Potrivit dispoziţiilor art. 181 C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta săvârşită şi este evaluat în concret de organele judiciare penale, ţinând seama de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale respective, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce în condiţiile concrete ale săvârşirii faptei, de împrejurările acesteia.
Este cunoscut că pericolul social concret diferă în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune de la o faptă concretă la alta.
Evaluarea acestuia este importantă, pe de o parte, pentru că lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracţiunii duce, potrivit legii, la inexistenţa infracţiunii (art. 181 C. pen.) iar, pe de altă parte, pentru că, în procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este unul din criteriile prevăzute de lege pentru realizarea acestei individualizări.
Dacă pericolul social abstract şi generic al faptei este evaluat antefactum de legiuitorul penal prin determinarea regimului de represiune şi prin stabilirea minimului şi maximului posibil de sancţionare trăsătura periculozităţii fiind prezumată prin incriminarea şi sancţionarea faptei, pericolul social concret se stabileşte postfactum de organele judiciare prin analiza datelor şi condiţiilor concrete de realizare a infracţiunii şi cele referitoare la gradul de antisociabilitate al făptuitorului, analiză în urma căreia prezumţia de pericol poate fi răsturnată, tocmai pentru evitarea aplicării inutile a legii penale împotriva unei fapte care numai aparent şi formal poate îmbrăca înfăţişarea unei infracţiuni.
Este neîndoielnic faptul că orice acţiune prevăzută de legea penală este precedată şi determinată de un impuls interior constând într-o necesitate, dorinţă, sentiment, emoţie care a inspirat făptuitorului ideea de a comite fapta. Acesta este, de fapt, motivul infracţiunii.
Este, de asemenea, fără putinţă de tăgadă că nu numai infracţiunile ce se comit sub impulsul unui anumit mobil, ci orice faptă, conştientă şi voluntară a omului îşi are sursa într-o componentă emotivă a proceselor psihice care contribuie la luarea rezoluţiei de a acţiona şi la mobilizarea energiilor destinate trecerii la acţiune conform hotărârii luate.
Cunoaşterea mobilului care a impulsionat săvârşirea unei fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracţiuni caracterizate de existenţa unui anumit mobil, ci întotdeauna, chiar şi atunci când acesta nu figurează printre elementele constitutive ori circumstanţiale ale infracţiunii deoarece serveşte la aprecierea gradului de pericol social concret al faptei şi a periculozităţii persoanei infractorului, care constituie criterii de individualizare a tratamentului penal aplicabil.
În speţă, ţinând seama de modul şi mijlocul de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă şi de persoana şi conduita inculpatului relevate pe larg în considerentele deciziei, ţinând seama şi de aspectele generale privind faptele care constituie încălcări ale normelor care reglementează relaţiile sociale apărate de legea penală nu se poate aprecia că fapta comisă de inculpatul M.S.D. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Sub aspectul încadrării juridice instanţa constată că fapta inculpatului, de a conduce la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21.40, autovehiculul J. pe Bd. D. având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală (0,80 g/l alcool pur în sânge) prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective al infracţiunii, este ştiut că acesta constă în acţiunea de conducere a unui autoturism pe drumurile publice în condiţiile impuse de lege şi arătate în precedent.
Infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului fiind una de pericol, nu este susceptibilă, prin natura sa, de a produce daune materiale, iar legătura de cauzalitate dintre fapta săvârşită şi rezultatul socialmente periculos (punerea în pericol a siguranţei circulaţiei pe drumurile publice) rezultă din însăşi săvârşirea faptei şi din starea în care se găsea inculpatul la acea dată.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa de recurs constată că poziţia subiectivă a inculpatului faţă de infracţiunea săvârşită şi rezultatul socialmente periculos al acesteia se caracterizează prin intenţie indirectă, forma de vinovăţie fiind prevăzută de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen.
Conducând un autoturism pe drumurile publice, în timp ce avea în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşea limita legală, inculpatul a prevăzut şi, deşi nu a urmărit, a acceptat posibilitatea că prin fapta sa infracţională să pună în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
Reţinând că fapta săvârşită de inculpat este infracţiune, în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. pen. şi anume, aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.
În examinarea legii penale incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de inculpatul M.S.D., instanţa urmează să analizeze influenţa modificărilor legislative cu privire la limitele maxime de pedeapsă din legile succesive, consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi la data judecării apelului, cu precizarea că se va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei precum şi instituţiile autonome în raport de incriminare şi sancţiune, decurgând din incriminare.
În ceea ce priveşte influenţa modificărilor legislative cu privire la limitele maxime de pedeapsă din legile succesive şi consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi la data judecării apelului, pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurs din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi.
Astfel, pentru a observa cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.
Art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Art. 336 alin. (1) C. pen.
Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
În vederea stabilirii legii penale mai favorabile, examinarea textelor de lege se va realiza în raport de circumstanţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării apelului având în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi la circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică a faptei.
Astfel, se constată că singura modificare sub aspectul pedepsei principale este aceea că în noul C. pen. se prevede pedeapsa principală alternativ cu amenda.
Cum pedeapsa aplicată este corect stabilită şi cum o reindividualizare a pedepsei nu este permisă, se constată că noul C. pen. este legea penală mai favorabilă sub aspectul examinat.
În ceea ce priveşte efectele procedurii recunoaşterii vinovăţiei, instanţa constată că nu există diferenţe între reglementarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior şi cea prevăzută în art. 374 alin. (4) cu referire la art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Este de precizat că ambele texte prevăd reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege cu o treime ceea ce presupune, în cazul de faţă, o sancţiune calculată în aceste limite.
În considerarea celor arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. instanţa va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecăţii din dispoziţiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. în dispoziţiile art. 336 C. pen. cu aplicarea art. 5 noul C. pen. şi aplicarea dispoziţiilor art. 374 alin. (4) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare dispusă - suspendarea condiţionată a executării pedepsei - se apreciază că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior atât în ceea ce priveşte condiţiile de aplicare cât şi în ceea ce priveşte conţinutul şi durata termenului de încercare stabilite în condiţiile art. 82 C. pen.
Reglementarea din art. 81 şi urm. C. pen. anterior, este mai favorabilă atât prin prisma condiţiilor de acordare în sensul că nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracţiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, obligaţiile de pe curata termenului de încercare sunt mai puţine.
Singurul element prin prisma căruia ar fi mai favorabilă reglementarea nouă este durata termenului de încercare, însă acest element este insuficient pentru a califica noua reglementare ca fiind mai favorabilă.
La această concluzie conduc şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea de aplicare a noului C. pen. potrivit cărora măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţin şi după intrarea în vigoare a Codului penal.
Prin urmare, chiar legiuitorul prezumând că vechea modalitate de individualizare este mai favorabilă nu a considerat necesar modificarea acesteia ca efect al intrării în vigoare a dispoziţiilor privind amânarea.
În cazul în care instanţa are de comparat dispoziţiile referitoare la suspendarea condiţionată din reglementarea anterioară cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei se impune concluzia potrivi căreia legea veche este lege mai favorabilă.
Pentru considerentele expuse, urmează a admite apelul formulat de inculpatul M.S.D. împotriva Sentinţei penale nr. 405 din 9 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a desfiinţa în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând a dispune conform celor menţionate în considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de inculpatul M.S.D. împotriva Sentinţei penale nr. 405 din 9 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Desfiinţează în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:
În baza art. 386 C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. în infracţiunea prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. cu referire la art. 374 alin. (4) C. proc. pen., menţinând pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată inculpatului M.S.D. şi modalitatea de executare a pedepsei dispusă prin sentinţa penală atacată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 577/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 610/2014. Penal → |
|---|
