ICCJ. Decizia nr. 642/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 642/2014
Dosar nr. 7141/115/2012*
Şedinţa publică din 20 februarie 2014
Asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 126 din 13 decembrie 2012 pronunţată în Dosar nr. 7141/115/2012, al Tribunalului Caraş-Severin, în baza art. 403 alin. (1) şi alin. (3) teza a II-a raportat la art. 394 C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de petentul revizuent R.V.M., privind revizuirea Sentinţei penale nr. 163 din 6 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 4557/P/2002, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1240 din 18 februarie 2004 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 210/2004.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul revizuent la 50 lei cheltuieli judiciare faţă de stat.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, revizuentul R.V.M. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 163 din 6 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 4557/P/2002, prin care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 16 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174, 175 lit. i) C. pen., definitivă prin Decizia penală nr. 459/A din 15 decembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 8127/P/2003 - prin respingerea, ca nefondate a apelurilor declarate de inculpatul R.V.M. - şi Decizia penală nr. 1240 din 18 februarie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 210/2004 - prin admiterea recursului declarat de inculpatul R.V.M. împotriva Deciziei penale nr. 459/A din 15 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, casarea deciziei atacate şi a sentinţei penale nr. 163 din 6 octombrie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul a fost condamnat la 7 ani închisoare.
În motivarea cererii de revizuire s-a invocat faptul că inculpatul nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii, victima fiind lovită de fapt de alte persoane, între care se afla şi fratele acesteia, R.F. în susţinerea cererii de revizuire, condamnatul a depus la dosar două declaraţii olografe, consemnate în faţa apărătorului ales al revizuentului, avocat C.G., date de către numiţii G.P. şi F.V., martori care nu au fost audiaţi în cauză.
Petentul nu şi-a motivat în drept cererea de revizuire.
Conform referatului nr. 329/111/6/2012 din 15 noiembrie 2012, întocmit în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, s-a concluzionat că cererea revizuentului nu întruneşte exigenţele art. 394 C. proc. pen., astfel că potrivit art. 399 C. proc. pen. s-au formulat concluzii de respingere a cererii de revizuire.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 7141/115/2012, la data de 16 noiembrie 2012.
Examinând cererea revizuentului R.V.M., prin premisa cererii de revizuire şi a actelor dosarului, instanţa a constatat că aceasta nu se încadrează în niciuna din situaţiile expres prevăzute de art. 394 lit. a)-e) C. proc. pen., nefiind admisibilă în principiu conform prevederilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen.
Tribunalul a constatat că motivele invocate de către revizuentul condamnat prin cererea formulată nu vizează împrejurări noi, necunoscute de instanţa de fond la pronunţarea sentinţei penale nr. 163 din 6 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 4557/P/2002, definitivă prin Decizia penală nr. 1240 din 18 februarie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 210/2004.
În vederea admiterii în principiu a unei cereri de revizuire, instanţa pe rolul căreia se află respectiva cauză are obligaţia în primul rând să constate existenţa vreunuia dintre cazurile de revizuire reglementat expres de art. 394 C. proc. pen. Astfel, s-a constatat că susţinerile revizuentului condamnat vizează aspecte de fond, examinate deja de trei instanţe de judecată (în faze procesuale diferite), respectivele aspecte privind starea de fapt, probatoriul administrat, cererile formulate în timpul cercetării judecătoreşti şi coroborarea elementelor de fapt neavând nici o legătură cu o cale extraordinară de atac, fiind din contră tranşate în mod definitiv de respectivele instanţe.
În altă ordine de idei, s-a constatat faptul că nu subzistă nici cazul de revizuire reglementat de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât nu a fost indicată de către revizuent descoperirea nici unei fapte sau împrejurări cu caracter de noutate, necunoscută de vreuna dintre instanţe la soluţionarea cauzei, după cum nu s-a făcut dovada condamnării definitive pentru săvârşirea vreunei infracţiuni de mărturie mincinoasă a niciunui martor audiat de respectivele instanţe în cauza în care fusese acuzat inculpatul de săvârşirea infracţiunii de omor.
Aşadar, s-a constatat că revizuentul a invocat chestiuni legate de fondul cauzei deduse judecăţii, ce au fost avute în vedere de către instanţa de fond, precum-şi. de către instanţele de control judiciar.
De altfel, s-a reţinut că revizuentul a mai invocat motive de aceeaşi natură într-o cerere anterioară de revizuire îndreptată împotriva aceleiaşi sentinţe penale şi a dorit să fie administrată proba cu martori în ambele proceduri. Autoritatea de lucru judecat a soluţiei pronunţate în precedenta cerere de revizuire a existat cu privire Ia faptul că o cerere de revizuire întemeiată pe motivul că făptuitorul: a fost altul decât condamnatul, iar proba în dovedirea motivului este cea testimonială este o cerere inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul.
Prin Decizia penală nr. 30M din 07 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei penale pronunţate în apel, a formulat recurs revizuentul, iar prin Decizia penală nr. 1940 din 05 iunie 2013, Înalta Curte a admis recursul petentului revizuent, a dispus casarea Deciziei penale nr. 30/A din 07 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
În fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, deşi petentul revizuent se afla în stare de deţinere, cauza în apel a fost judecată în lipsa acestuia.
În rejudecare, examinând sentinţa apelată atât prin prisma motivelor invocate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în condiţiile prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că apelul este nefondat.
S-a reţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac, a cărei admisibilitate este în mod strict circumstanțiată cazurilor de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art. 394 lit. a)-e) C. proc. pen. Instanţa investită cu judecarea cererii de revizuire nu poate proceda la rejudecarea fondului pricinii decât în măsura în care găseşte admisibilă în principiu calea de atac, iar aceasta se realizează doar în situaţia existentei vreunuia din cazurile de revizuire. Nici o altă împrejurare de fapt, oricât relevanţă ar avea şi nici un alt considerent invocat în motivarea cererii de revizuire nu ar putea conduce la rejudecarea pricinii, nefiind permis a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea atacată decât în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege.
Astfel, verificând motivele invocate de către petent în susţinerea cererii de revizuire, instanţa de apel a constatat că acesta a invocat cazul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., potrivit cărora revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la judecarea cauzei. Aşadar, pentru existenţa cazului de revizuire invocat este imperios necesar ca împrejurările şi mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate să fie noi, în sensul că nu au fost cunoscute de instanţă la momentul soluţionării cauzei.
Împrejurarea că există două declaraţii olografe ale unor persoane care nu au fost audiate în cauză, nu poate determina admiterea cererii, fiindcă este inadmisibil ca pe calea acestei căi extraordinare de atac să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru stări de fapt deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza.
Pe de altă parte, pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie ca împrejurările noi, necunoscute de instanţa care a pronunţat hotărârea, să poată duce la netemeinicia hotărârii de condamnare, respectiv la achitarea revizuentului, aşa cum prevede art. 394 alin. (2) C. proc. pen., adică la o soluţie diametral opusă, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât vinovăţia petentului revizuent a fost stabilită pe baza altor probe pertinente şi concludente, iar starea de fapt, vinovăţia şi individualizarea pedepsei au dobândit autoritate de lucru judecat.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul apelant împotriva Sentinţei penale nr. 126 din 13 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Caras Severin în Dosar nr. 7141/115/2012.
Împotriva acestei decizii, revizuentul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi, rejudecând, admiterea cererii de revizuire si trimiterea cauzei la instanţa de fond.
În motivarea cererii scrise, de la fila 5, revizuentul a susţinut că nu este vinovat, susţinând că rechizitoriul a fost întocmit fără a fi avute în vedere declaraţiile martorilor.
Analizând recursul declarat de revizuent, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., care ar impune revizuirea sentinţei penale atacate.
Din economia textului de lege sus-menţionat coroborat cu alin. (2) al art. 394 C. proc. pen., rezultă că hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege: .faptele şi împrejurările noi descoperite să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi, respectiv, condiţia ca aceste fapte şi împrejurări noi să fi condus la o soluţie diametral opusă celei pronunţate, în situaţia în care ar fi fost cunoscute de instanţe.
Motivele invocate de revizuent - faptul că nu a fost el autorul infracţiunii de Omor, iar doi martori oculari nu au fost audiaţi - nu pot fi considerate împrejurări noi, care să impună revizuirea sentinţei atacate, întrucât instanţa de fond a stabilit vinovăţia inculpatului în cadrul cercetării judecătoreşti, pe baza probelor verificate nemijlocit, iar ulterior cele două instanţe de control judiciar au verificat apărările inculpatului şi le-au înlăturat, apreciind, pe baza probelor administrate, că este dovedită vinovăţia sa.
Instanţa de recurs constată că revizuentul nu a făcut dovada existenţei unor fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţa care a soluţionat cauza pe fond, de natură a proba netemeinicia hotărârii judecătoreşti criticate.
Drept urmare, în mod corect a fost respinsă cererea de revizuire formulată de condamnat, întrucât nu se încadrează în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de revizuentul R.V.M. împotriva Deciziei penale nr. 156/A din data de 07 august 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul R.V.M. împotriva Deciziei penale nr. 156/A din data de 07 august 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 641/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 68/2014. Penal. Conflict de interese (art. 253... → |
|---|
