ICCJ. Decizia nr. 65/2014. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 65/A/2014
Dosar nr. 1215/44/2013
Şedinţa publică din 25 martie 2014
Asupra apelului de faţă;
La data de 12 noiembrie 2013 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a transmis cererea formulată de autorităţile judiciare din Turcia, privind recunoaşterea şi punerea în executare a Deciziei penale nr. 2003/322 din 22 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Special Secţia 4 - Bakirkoy, faţă de condamnatului P. (fost B.) G.
Prin Sentinţa nr. 36/F din 7 februarie 2014 Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, în baza art. 132 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 302/2004 (în forma nemodificată prin Legea nr. 300/2013) a recunoscut Decizia penală nr. 2003/322 din 22 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Special Secţia 4 - Bakirkoy, astfel cum a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 2012/4752 din 14 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală 6 - Turcia şi a substituit pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată condamnatului P. (fost B.) G. pentru săvârşirea infracţiunilor de "tâlhărie" şi "lovire", o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru infracţiunea de "tâlhărie" prevăzută de art. 233 - 234 alin. (1) lit. d) şi f) C. pen.
S-a dedus din durata pedepsei perioada executată de condamnat în Turcia, respectiv 2 zile supraveghere, de la 28 aprilie 2001 la 29 aprilie 2001 şi 1334 zile închisoare, de la 30 aprilie 2001 la 24 decembrie 2004.
A substituit pedepselor complementară şi accesorie, aplicate prin decizia penală mai sus arătată, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei principale şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
A reţinut instanţa că la data sesizării instanţei procedura de recunoaştere a unei hotărâri penale străine, formulată de autoritatea competentă a statului străin solicitant, era reglementată de art. 132 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, pentru ca ulterior, prin art. I pct. 47 din Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013, aceste dispoziţii să fie modificate, sediul materiei constituindu-l în prezent art. 134 - 139 din Legea nr. 302/2004.
Potrivit art. III din Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013, cererile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a dispoziţiilor art. I rămân să fie soluţionate de instanţele judecătoreşti competente, potrivit legii în vigoare la data sesizării lor, astfel încât soluţionarea cauzei s-a făcut pe baza dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, nemodificată prin Legea nr. 300/2013.
S-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 131 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, privind recunoaşterea unei hotărâri penale străine şi că nu există motive pentru respingerea cererii formulată de autorităţile judiciare din Turcia, astfel că, instanţa a admis cererea formulată şi, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (4) din lege, a substituit pedepsei principale aplicate prin Decizia penală nr. 2003/322 din 22 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Special Secţia 4 - Bakirkoy, o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.
S-a constatat că pedeapsa aplicată se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de C. pen. în vigoare, aplicabil în cauză ca lege penală mai favorabilă, întrucât potrivit Codului penal din 1969, în vigoare la data faptei, pedeapsa prevăzută era mult mai aspră, respectiv închisoarea de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Totodată, a substituit pedepsei aplicate prin hotărârea recunoscută o pedeapsă echivalentă, nefiind posibil să se facă o individualizare a pedepsei, potrivit criteriilor prevăzute de legea penală română, câtă vreme aceasta se încadrează în limitele de pedeapsă cu care C. pen. românesc sancţionează fapta comisă de condamnat.
Astfel, a dispus aplicarea faţă de condamnat a pedepsei de 10 ani închisoare, din care a dedus perioadele executate în Turcia, respectiv 2 zile supraveghere, de la 28 aprilie 2001 la 29 aprilie 2001, şi 1334 zile închisoare, de la 30 aprilie 2001 la 24 decembrie 2004.
S-a apreciat că nu este just faţă de condamnat să se dispună executarea restului de pedeapsă de 6 ani, 4 luni şi 4 zile întrucât, pe de o parte, nu aceasta a fost pedeapsa aplicată prin dispunerea prin hotărârea de condamnare din Turcia, iar pe de altă parte, prin executarea restului de pedeapsă s-ar ajunge la o prelungire nejustificată a perioadei pe care condamnatul va trebui să o execute efectiv pentru a putea beneficia de liberarea condiţionată conform legii penale române.
Astfel, în cazul pedepsei de 10 ani închisoare condamnatul ar putea beneficia de liberarea condiţionată după executarea a 6 ani şi 8 luni închisoare, din care s-ar deduce perioada executată în Turcia de 3 ani, 7 luni şi 26 de zile, rămânând deci să execute efectiv 3 ani şi 5 zile, pe când în cazul aplicării unei pedepse de 6 ani, 4 luni şi 4 zile condamnatul s-ar putea libera condiţionat după executarea efectivă a 4 ani, 2 luni şi 22 de zile.
S-a mai constatat că prin hotărârea autorităţilor turce s-a aplicat condamnatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor cetăţeneşti pe toată viaţa şi pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi până la executarea pedepsei, astfel, reţinând că aceste pedepse sunt prevăzute pentru infracţiunea comisă şi de legea penală română, le-a aplicat condamnatului, adaptând conţinutul şi cuantumul acestora potrivit Codului penal român.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul persoană transferabilă P.G., prin avocat ales M.V., fără să depună motive scrise, iar prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat să se aprecieze asupra temeiniciei apelului formulat.
Examinând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că apelul declarat de condamnatul persoană transferabilă P.G. este nefondat:
Potrivit dispoziţiilor art. 134 din Legea nr. 302/2004, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte, iar potrivit dispoziţiilor art. 133 din acelaşi act normativ, recunoaşterea unor astfel de hotărâri se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de către condamnat.
Potrivit art. 131 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin poate avea loc dacă:
a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte;
b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994;
c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu este o infracţiune de drept comun;
d) respectă ordinea publică a statului român;
e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române;
f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane în România;
g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.
Prin Decizia penală nr. 2003/322 din 22 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Special Secţia 4 - Bakirkoy, definitivă prin Decizia penală nr. 2012/4752 din 14 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală 6 - Turcia, s-a dispus condamnarea lui P. (fost B.) G. la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de tâlhărie şi lovire.
S-a reţinut că la data de 27 aprilie 2001, condamnatul P. (fost B.) G. împreună cu numiţii L.R. şi S.D. a agresat pe părţile vătămate L.I. şi L.M., care au suferit leziuni vindecabile în 25 zile respectiv 10 zile îngrijiri medicale, sustrăgând din locuinţa acestora suma de 3250 dolari şi mai multe bijuterii.
Înalta Curte constată sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 131 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind recunoaşterea unei hotărâri penale străine şi nu există motive pentru respingerea cererii formulată de autorităţile judiciare din Turcia.
Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.
Înalta Curte constată că fapta astfel cum a fost reţinută constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de dispoziţiile art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) şi f) C. pen. şi este sancţionată cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Se constată că pedeapsa aplicată condamnatului, de 10 ani închisoare, se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de C. pen., aplicabil în cauză ca lege penală mai favorabilă, având în vedere că potrivit C. pen. anterior, pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de tâlhărie era închisoarea de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Pe de altă parte, reţine Înalta Curte ca fiind corectă aprecierea instanţei că nu se poate face o individualizare a pedepsei, câtă vreme aceasta se încadrează în limitele de pedeapsă cu care C. pen. românesc sancţionează fapta comisă de condamnat.
Prin urmare, corect a reţinut instanţa de fond că nu este just faţă de condamnat să se dispună executarea restului de pedeapsă de 6 ani, 4 luni şi 4 zile, având în vedere că s-ar ajunge la o prelungire nejustificată a perioadei pe care condamnatul va trebui să o execute efectiv şi, totodată, în cazul pedepsei de 10 ani închisoare condamnatul ar putea beneficia de liberarea condiţionată, după executarea efectivă a 4 ani, 2 luni şi 22 de zile.
Fată de aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică şi în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă P.G., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă P.G. împotriva Sentinţei penale nr. 36/F din 3 februarie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelantul persoană transferabilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 martie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 636/2014. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 658/2014. Penal → |
|---|
