ICCJ. Decizia nr. 658/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 658/2014
Dosar nr. 8111/120/2012
Şedinţa publică din 21 februarie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 191 din 14 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a dispus în baza art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 33 lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului N.M., domiciliat în com. Corneşti, sat Corneşti, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol în formă calificată şi continuată.
În conformitate cu art. 65 alin. (2) rap. la art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani, care va începe după executarea pedepsei închisorii.
În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la disp. art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul N.M. sub aspectul săvârşirii tentativei la infracţiunea de viol prev. de art. 20 rap. la disp. art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen. (parte vătămată R.M.M.).
În conformitate cu art. 202 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi a disp. art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie sexuală.
În baza disp. art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi a disp. art. 35 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de disp. art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani, care va începe după executarea pedepsei principale.
În conformitate cu disp. art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza disp. art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului iar în conformitate cu art. 88 alin. (1) C. pen. s-a computat din pedeapsa închisorii aplicată acestuia timpul reţinerii şi arestării preventive, începând cu 30 august 2012 la zi.
În latură civilă, s-a luat act că reprezentanţii legali ai părţilor vătămate D.D.A., V.L.N., V.N., N.L., R.M.M. şi V.A.M. nu au formulat pretenţii civile.
În baza disp. art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea S.N.D.G.J., s-a dispus prelevarea de la inculpat a unor probe biologice la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Inculpatul N.M. locuieşte în com. Corneşti, sat Corneşti, jud. Dâmboviţa împreună cu soţia sa, N.N.
În aceeaşi curte, într-un imobil separat locuiesc fiul inculpatului - N.I., soţia acestuia şi cei cinci copii, printre care şi victima N.L. în vârstă de 12 ani.
Începând cu vara anului 2010, în perioada vacanţelor de iarnă şi vară, la domiciliul inculpatului au locuit şi nepoatele soţiei sale, N.N., V.A.M., V.L., V.N. şi V.I., având vârste cuprinse între 5 ani şi 14 ani precum şi minora D.D.A. în vârstă de 11 ani, fiica soţiei inculpatului N.N.
În perioada în care minorele au locuit la domiciliul inculpatului, acesta, prin constrângere, a întreţinut în mod repetat raporturi sexuale, exercitând faţă de victime şi acte cu caracter obscen sau cu conotaţii sexuale, pe care le-a manifestat şi faţă de minorele N.L. şi R.M.
Inculpatul a încercat să întreţină relaţii sexuale prin constrângere şi cu partea vătămată R.M.M., în vârstă de 14 ani a cărui locuinţă se afla în imediata apropiere a domiciliului inculpatului.
În drept, s-a reţinut că faptele inculpatului N.M., care în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a întreţinut raporturi sexuale prin constrângere cu minorele V.A.M., V.L., V.N. şi D.D., cu vârste cuprinse între 9-14 ani, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de viol prev.de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen.
Faptele aceluiaşi inculpat care a săvârşit acte cu caracter obscen asupra sau în prezenţa minorelor V.A.M., V.L., V.N., D.D., R.M. şi N.L., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie sexuală prev.de art. 202 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Instanţa de fond a reţinut că probele administrate dovedesc vinovăţia inculpatului, dispunând condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii.
Cât priveşte infracţiunea de tentativă de viol, prima instanţă a apreciat că aceasta nu există şi ca atare s-a dispus achitarea inculpatului N.M.
Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi inculpatul, criticându-se hotărârea pentru greşita achitare, respectiv individualizare judiciară a pedepsei.
Inculpatul a solicitat desfiinţarea sentinţei şi achitarea sa pentru toate infracţiunile, susţinând că este victima unei înscenări ale fiului soţiei sale.
Prin Decizia penală nr. 182 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, s-a dispus respingerea ambelor apeluri cu menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică.
S-a apreciat că atât starea de fapt cât şi încadrarea juridică au fost corect stabilite iar probele administrate dovedesc, dincolo de orice dubiu, vinovăţia inculpatului.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul N.M. invocând cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
A solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., reiterând argumentele invocate la instanţa de fond şi apel.
În subsidiar, a solicitat aplicarea legii mai favorabile cu consecinţa reducerii corespunzătoare a pedepsei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursul prim prisma criticilor formulate cât şi din oficiu cauza, constată că recursul este fondat, în parte, pentru următoarele considerente:
Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. poate fi invocat atunci când se constată că hotărârile pronunţate în cauză sunt contrare legii sau că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii.
În ambele ipoteze legiuitorul are în vedere o eroare de drept şi nu una de fapt, ultima putând fi invocată doar în calea de atac a apelului când instanţa de control judiciare are obligaţia de a examina cauza dedusă judecăţii sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Prin hotărâre „contrară legii”, se înţelege acea hotărâre prin care instanţa dă o dispoziţie interzisă de lege ori omite să se pronunţe cu privire la o dispoziţie la care legea o obligă în mod imperativ.
A doua variantă a acestui caz de casare - prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii- are în vedere toate celelalte situaţii în care instanţa a comis o eroare de drept în afara celor limitativ prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. şi are în vedere dispoziţiile legale care privesc infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea penală.
Examinând criticile invocate de inculpat, Înalta Curte constată că acestea nu privesc o eroare gravă de drept, ci una de fapt care nu mai poate fi supusă cenzurii în faţa instanţei de recurs.
Chiar dacă s-ar trece peste acest impediment, Înalta Curte constată că instanţele au stabilit o stare de fapt corectă, fundamentată pe ansamblul probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Rezultă, fără dubiu că inculpatul N.M. în perioada 2010-2013 a întreţinut, prin constrângere, raporturi sexuale cu părţile vătămate, săvârşind, totodată acte cu caracter obscen asupra sau în prezenţa aceloraşi victime.
Hotărârile pronunţate în cauză urmează, însă, a fi reformate prin prisma dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. proc. pen. Potrivit textului „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.
În examinarea legii mai favorabile, Înalta Curte apreciază că trebuie avute în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 61 din Constituţia României, potrivit cu care, Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, adoptă măsurile de politică penală în acord cu atingerea interesului legitim urmărit, dispoziţiile art. 124 alin. (1) şi următoarele din legea fundamentală care se referă la „Autoritatea judecătorească” iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt obligatorii.
Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 publicată în M. Of. al României Partea I nr. 482 din 7 iulie 2011, Curtea Constituţională a stabilit că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”.
Cu privire la determinarea legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a arătat că aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din veghea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terţia care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 853din 2 decembrie 2011). În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1483/2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 853 din 2 decembrie 2011, respectiv Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 publicată în M. Of., Partea I nr. 67 din 31 ianuarie 2013.
Sintetizând, rezultă că nu este posibilă combinarea de dispoziţii favorabile dintr-o lege, cu alte dispoziţii favorabile dintr-o altă lege, deoarece aceasta ar însemna că nu se aplică legea mai blândă, ci o lege alcătuită de către judecător.
De altfel, această interpretare a fost exprimată constant atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă.
S-a arătat astfel că o combinare a dispoziţiilor favorabile din două legi este un hibrid şi duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia lege (lex terţia); aceasta este inadmisibil, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu revine acestor organe. De altfel, împotriva susţinerii că s-ar putea combina dispoziţiunile mai favorabile din legile succesive pledează şi un argument de text, art. 13 C. pen. care prevede că dacă „au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică cea mai favorabilă”, iar nu dispoziţiile mai favorabile din legile succesive. Prin urmare dintre legile succesive se aplică numai una din ele, cu exclusivitate (V.D., I.F., S.K., N.I., I.O., C.B., R.S., Specificaţii Teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Editura Academiei Bucureşti pag.80; Drept Penal Comparat, Parte Generală, T.P., 1923, pag.119 şi următoarele).
Aceeaşi interpretare o regăsim şi în explicaţiile preliminare ale Noului C. pen., (vol. I, Universul juridic Bucureşti 2010, G.A., C.B., C.D., I.G., G.I., C.M., I.M., I.P., V.P., O.P.) în care se arată că „în doctrina penală s-a sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condiţiile de incriminare, la condiţiile de tragere la răspundere penală, la condiţiile de sancţionare.
Criteriile menţionate vor fi evaluate nu în general, ci în concret, adică în raport cu toate instituţiile de drept penal incidente în cauza respectivă… Această evaluare trebuie să conducă instanţa de judecată la identificarea legii mai favorabile în întregul ei, cu excluderea totală a celorlalte legi, neputând combina dispoziţiile mai favorabile din legile care se succed, spre a crea o a treia lege (lex terţia), deoarece legea este o creaţie a legiuitorului şi nu a judecătorului.
Teza inadmisibilităţii creării unei lex terţia este unanim acceptată în literatura de specialitate - C.B., Drept Penal Român, Partea specială vol. I, Bucureşti 1992, pag. 103 - şi promovată constant în practica judiciară, inclusiv a instanţei supreme.
Pornind, aşa cum am arătat anterior, de la dispoziţiile cuprinse în legea fundamentală, de la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, de la argumentul de text (art. 5 din Noul C. proc. pen.), care interzice combinarea dispoziţiilor favorabile din legi penale succesive, din lipsa unor criterii stabilite prin lege care să permită identificarea instituţiilor autonome - autonom înseamnă a nu depinde de o altă entitate şi ca atare, spre exemplu, nu putem vorbi de o autonomie funcţională între instituţia pedepsei şi instituţia concursului de infracţiuni/recidive/infracţiune continuată, după cum nu există autonomie de reglementare între normele ce stabilesc condiţiile de existenţă a pluralităţii de infracţiuni şi normele ce stabilesc regimul sancţionator al acestora; autonomia nu trebuie evaluată în mod abstract, ci în mod concret cu ocazia aplicării legii în ansamblul ei, de la caz la caz - instanța de judecată este obligată să stabilească legea mai favorabilă în ansamblul său.
În atare condiţii apreciem că analizarea legii mai favorabile, prin prisma instituţiilor autonome, poate avea doar valoarea unei propuneri de lege ferenda.
În speţă, infracţiunea de viol prev.de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I era pedepsită (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.) cu închisoarea de la 10 ani la 25 ani şi interzicerea unor drepturi, iar infracţiunea de corupţie sexuală prev.de art. 202 alin. (1) C. pen. era sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi putea fi aplicată conform C. pen. anterior (art. 5 cu referire la art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen.) pe o durată de la 1 la 10 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 218 alin. (1) din Noul C. pen., infracţiunea de viol se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi iar atunci când fapta este săvârşită în condiţiile prevăzute de art. 218 alin. (3) C. pen. se sancţionează cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Infracţiunea de corupţie sexuală a minorilor este prevăzută în dispoziţiile art. 221 alin. (1) C. pen. şi este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, respectiv de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi atunci când a fost comisă în condiţiile prevăzute la alineatul 2.
Cât priveşte pedeapsa complementară, aceasta poate fi aplicată, conform art. 66 din Noul C. pen. pe o perioadă de la 1 la 5 ani.
Cum în cursul judecăţii se impune schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare- elementul material al laturii obiective pentru infracţiunea de viol fiind diferit. Înalta Curte a pus în discuţia părţilor schimbarea de încadrare juridică reţinând că faptele inculpatului N.M. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de viol prev.de art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) C. pen. în formă continuată.
Raportat la limitele minime şi maxime prevăzute pentru infracţiunea de viol - infracţiunea cea mai gravă dintre faptele concurente reţinute în sarcina inculpatului- se constată că legea penală mai favorabilă este legea nouă care prevede un minim şi un maxim de pedeapsă mai redus.
De asemenea, durata pedepsei complementare a fost redusă prin intrarea în vigoare a noului C. pen., de la 1 la 5 ani.
Cât priveşte infracţiunea de corupţie sexuală, se observă că pedeapsa aplicată de prima instanţă se încadrează în limitele prevăzute în noul C. pen., astfel încât aceasta va fi menţinută.
Cum însă, infracţiunea de viol este infracţiunea cea mai gravă şi cum limitele acesteia, respectiv limitele pedepsei complementare sunt mai reduse, în speţă, legea penală mai favorabilă este, aşa cum s-a arătat mai sus, legea nouă.
Ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. se va admite recursul inculpatului, se va descontopi pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi e) C. pen. în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor.
Va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptelor şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului N.M. pentru infracţiunea de viol de la 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară, la 6 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară, ce va fi contopită cu pedeapsa de 3 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară.
Se va deduce reţinerea şi arestarea preventivă de la 30 august 2012 la zi.
Vor fi menţinute toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva Deciziei penale nr. 182 din 27 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 191 din 14 mai 2013 a Tribunalului Dâmboviţa, numai în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., încadrarea juridică a faptelor şi cuantumul pedepsei şi, rejudecând în aceste limite:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen. anterior, în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 334 C. proc. pen. anterior (art. 386 C. proc. pen. în vigoare), schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, în infracţiunea de viol prev. de art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 5 C. pen. şi reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen. anterior, la 6 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi f) C. pen.
Menţine pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 202 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod şi art. 5 C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, contopeşte pedepsele de mai sus şi dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi f) C. pen.
În baza art. 65 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 66 lit. a), b) şi f) C. pen.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 30 august 2012 la 21 februarie 2014.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 300 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părţi vătămate D.D.A., V.A.M., V.L.N., V.N., R.M.M. şi N.L., în sumă de câte 150, lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 65/2014. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 66/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
