ICCJ. Decizia nr. 7/2014. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 7/2014
Dosar nr. 4862/2/2013
Şedinţa publică din 6 februarie 2014
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 363/F din 27 august 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au reţinut următoarele:
S-a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de petentul D.C., domiciliat în municipiul Tulcea.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 200 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 de lei, s-a dispus a se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 4862/2/2013, astfel cum aceasta a fost precizată la termenul din 27 august 2013, petentul D.C. a formulat contestaţie la executarea sentinţei penale nr. 64 din 23 februarie 2010 a acestei instanţe, prin care s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale din 8 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Regional din Hanovra, Germania, în Dosarul penal nr. 39/a/34/01, 171/Js/56875/98/StA, definitivă, prin care petentul a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, precum şi a sentinţei penale din 9 iulie 2007, definitivă, pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă din Hanovra, prin care petentul a fost condamnat la 6 luni închisoare, precum şi transferul petentului în România în vederea continuării executării pedepsei.
În susţinerea contestaţiei la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., petentul a susţinut faptul că prin transferul în România i s-a creat o situaţie mai grea, întrucât în lipsa transferului ar fi beneficiat de liberare condiţionată, dar şi faptul că prin sentinţa penală nr. 64 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dat o încadrare greşită faptelor reţinute în sarcina sa, acestea nereprezentând omor deosebit de grav.
În vederea soluţionării cauzei, au fost ataşate la dosar, din oficiu, sentinţele penale nr. 64 din 23 februarie 2010, nr. 301 din 04 iulie 2013, nr. 495 din 07 decembrie 2012 şi nr. 316 din 30 iunie 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, precum şi mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 72/2010 din 15 iulie 2010 emis de această instanţă. De asemenea, la termenul din 27 august 2013, petentul a depus la dosar un extras privind legislaţia germană aplicabilă şi O.G. nr. 92/1999.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 64 din 23 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2706 din 14 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale din 8 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Regional din Hanovra, Germania, în Dosarul penal nr. 39/a/34/01, 171/Js/56875/98/StA, definitivă, prin care petentul D.C. a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, precum şi a sentinţei penale din 9 iulie 2007, definitivă, pronunţată de Tribunalul de primă instanţă din Hanovra, prin care petentul a fost condamnat la 6 luni închisoare, precum-şi transferul petentului în România în vederea continuării executării pedepsei.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut, cu privire la aspectele ce prezintă relevanţă pentru soluţionarea prezentului dosar, că prin sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Regional din Hanovra, Germania, la data de 8 martie 2002 în Dosarul penal nr. 39/a/34/01, 171/Js/56875/98/StA, s-a dispus condamnarea cetăţeanului român D.C. la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunilor de omucidere şi tâlhărie gravă prevăzute de art. 211, 249, 250, 25 şi 52 C. pen. german, reţinându-se că, în data de 24 artie 1997, persoana condamnată C.D., împreună cu alte persoane, l-au ucis pe numitul H.P. în locuinţa sa şi ulterior au sustras mai multe bunuri din locuinţa acestuia, fapte ce întrunesc conţinutul constitutiv al infracţiunilor de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) C. pen. şi de tâlhărie prev. de art. 211 al.21 lit. a), b), c) C. pen.
În ceea ce priveşte susţinerile petentului referitoare la faptul că, în urma transferului său, era necesar să se recunoască şi posibilitatea de liberare condiţionată după executarea a 15 ani de pedeapsă, conform art. 57 C. pen. german, Curtea a constatat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată în cazul transferului unei persoane condamnate „executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare", statul de executare nefiind ţinut decât de „felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare", după cum se prevede în art. 158 din Legea nr. 302/2004, dispoziţii similare regăsindu-se şi în art. 9 parag. 3 şi art. 10 parag. 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
Or, stabilirea condiţiilor pentru a se dispune liberarea condiţionată ţine în mod indubitabil de executarea pedepsei, fiind reglementată de legea statului de executare, în cazul de faţă de dispoziţiile art. 551 şi art. 59-61 C. pen. în acelaşi sens s-a pronunţat, de altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 2942 din 11 septembrie 2009, instanţa supremă stabilind faptul că în cazul transferului unei persoane condamnate nu se impune şi recunoaşterea datei la care aceasta ar deveni propozabilă pentru liberare condiţionată în statul de condamnare, întrucât dispoziţiile relative la durata pedepsei ce urmează să fie executată în România şi data la care condamnatul urmează să fie liberat condiţionat se impun a fi stabilite potrivit legii române de executare, de autorităţile judiciare române competente.
Nu în ultimul rând, s-a observat că aspectele legate de instituţia liberării condiţionate au fost analizate încă de la momentul pronunţării sentinţei penale nr. 64 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, instanţa care a dispus transferul arătând că „împrejurarea că în România acesta va putea beneficia de liberare condiţionată după executarea unei perioade mai mari decât în Germania (20 de ani în loc de 15 ani), nu poate echivala cu o înrăutăţire a situaţiei sale penale. De altfel, executarea fracţiei minime obligatorii nu atrage automat liberarea condiţionată a condamnatului nici în România şi nici în Germania, ci deschide doar o posibilitate în acest sens".
În ceea ce priveşte susţinerile petentului referitoare la faptul că prin sentinţa penală nr. 64 din 23 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dat o greşită încadrare faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa în Germania, Curtea a constatat că aspectele menţionate au făcut deja obiectul analizei instanţelor, atât cu ocazia soluţionării recursului declarat de petent împotriva sentinţei penale de transfer, cât şi cu ocazia soluţionării cererii sale de conversiune a condamnării prin sentinţa penală nr. 316/F din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală din data de 03 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina petentului potrivit legii române a fost stabilită definitiv şi nu reprezintă o nelămurire ce ar putea fi rezolvată pe calea unei contestaţii la executare. De altfel, şi în opinia prezentei instanţă, încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului de către instanţele germane este cea prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen. (omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei tâlhării) şi de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2)1 lit. a), b), c) C. pen., lipsa raportului de expertiză psihiatrică, obligatoriu potrivit legii române, neinfluenţând încadrarea juridică.
Împotriva sentinţei penale nr. 363/F din 27 august 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat apel contestatorul D.C.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 4862/2/2013.
Examinând apelul declarat, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
Critica apărării în sensul că Statul român trebuia să schimbe condamnarea printr-o hotărâre judecătorească cât înlocuind pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, conform art. 159, nu este întemeiată.
Or, în cauză, Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 157 alin. (3) şi art. 158 din Legea nr. 302/2004.
Prin urmare, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare şi să procedeze la deducerea întregii perioade în care condamnatul s-a aflat în stare de deţinere în cauza în care s-a pronunţat hotărârea penală recunoscută.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, respectiv fişele penale privind situaţia executării pedepsei stabilire de autorităţile judiciare din Germania, rezultă că prin Hotărârea din 08 martie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 39/a/34/01, 171/Js/56875/98/StA de Tribunalul Landului Federal Hanovra, Germania inculpatul a fost condamnat pentru crimă şi tâlhărie gravă, fapta pedepsită şi prevăzută de art. 211, art. 249, art. 250, art. 25, art. 52 C. pen. german.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 64 din 23 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 10139/2/2009 definitivă prin Decizia penală nr. 2706 din 14 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - a recunoscut sentinţa penală menţionată anterior pronunţată definitiv de Tribunalul Regional din Hanovra - Germania, a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor detenţiunii pe viaţă şi de 6 luni închisoare; a dedus perioada executată astfel:
- din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, de la 24 aprilie 1998 până la 11 iulie 2000, de la 12 februarie 2001 până la 19 octombrie 2007 şi de la 19 februarie 2008 la zi;
- din pedeapsa închisorii de 6 luni închisoare de la 20 octombrie 2007 până la 18 februarie 2008.
De asemenea, prin sentinţa penală nr. 64 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti definitivă prin Decizia penală nr. 2706 din 14 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că infracţiunile pentru care acesta a fost condamnat în Germania la o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă au corespondent în legislaţia română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) C. pen. şi tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2)2 lit. a), b), c) C. pen.
Totodată, s-a reţinut că, având în vedere că infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen. se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, s-a constatat că felul pedepsei aplicate de statul de condamnare Germania şi durata acesteia nu sunt incompatibile cu legislaţia română, neregăsindu-se în cauză în situaţia reglementată de art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 când devin incidente aceste dispoziţii legale.
Astfel, critica apărării în sensul că în lipsa transferului,. inculpatul ar fi beneficiat de liberare condiţionată, sau că. prin hotărârile de recunoaştere pronunţate de instanţele din România s-a dat o încadrare juridică greşită faptelor reţinute în sarcina inculpatului repectiv omor deosebit de grav, este eronată având în vedere considerentele expuse anterior.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge apelul declarat de contestatorul D.C. împotriva sentinţei penale nr. 363/F din 27 august 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul D.C. împotriva sentinţei penale nr. 363/F din 27 august 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 699/2014. Penal'. Omorul deosebit de grav... | ICCJ. Decizia nr. 70/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
