ICCJ. Decizia nr. 615/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 615/2014
Dosar nr. 22587/109/2012
Şedinţa publică din data de 19 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 137 din 18 februarie 2013 a Tribunalului Argeş, secţia penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. 1)1 C. proc. pen. şi art. 10 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatele T.F.R. şi C.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 alin (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
S-a aplicat fiecărei inculpate sancţiunea amenzii administrative de câte 1.000 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.
S-a respins acţiunea civilă promovată de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. reprezentat de D.G.F.P. Argeş şi constată prejudiciul acoperit.
A fost obligată fiecare inculpată la plata sumei de câte 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 05 octombrie 2012, instanţa a fost sesizată cu rechizitoriul nr. 539/P/2011 din 02 octombrie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatelor T.F.R. şi C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în fapt că la data de 06 februarie 2008, cele două inculpate au vândut un imobil ce aparţinea societăţii pe care o administrau, numitului C.L. cu suma de 1.703.703 lei emiţând o factură, după care au anulat-o, eliberând o factură cu o valoare mult diminuată, respectiv de 170.370 lei, producând astfel un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 155.217,12 lei ce reprezintă diferenţa impozitului pe profit dintre cele două sume.
Din probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că la data de 06 februarie 2008, SC R.C.S. SRL a vândut numitului C.L. un imobil situat în com. Mărăcineni jud. Argeş, în baza unui contract de vânzare -cumpărare autentificat din 06 februarie 2008. Preţul înstrăinării imobilului a fost de 470.000 euro, echivalentul a 1.703.703 lei, iar la rubrica vânzătoare din partea societăţii, semnează asociatul unic şi administratorul T.F.R.
Această inculpată a întocmit factura, pentru suma de 1.703.703 lei, din care T.V.A., reprezintă 272.019,81 lei.
Ulterior, această factură a fost anulată, fiind întocmită o nouă factură, tot din 06 februarie 2008, privind vânzarea aceluiaşi imobil de către inculpata C.M., preţul fiind mult diminuat, respectiv la valoarea de 170.370 lei, iar baza de impozitare a T.V.A.-ului colectat a fost redusă cu suma de 244.817 lei, conform actului de sesizare al D.G.F.P. Argeş.
În vederea stabilirii situaţiei de fapt şi a cuantumului prejudiciului, în cursul urmăririi penale s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, expertul concluzionând că prejudiciul total creat bugetului de stat este de 155.217,12 lei.
Răspunderea penală revine ambelor inculpate întrucât din adresa din 2012 a O.R.C. Argeş a rezultat faptul că SC R.C.S. SRL funcţionează din data de 27 noiembrie 1998, iar la data de 06 februarie 2008, asociat unic şi administrator al societăţii era inculpata T.F.R. şi împuternicită să reprezinte societatea cu puteri depline era inculpata C.M., care în fapt îndeplinea atribuţii de * administrator în baza procurii din 07 ianuarie 2008.
De menţionat că cele două inculpate precum şi cumpărătorul C.L. sunt fraţi.
În drept, fapta inculpatelor care la data de 06 februarie 2008, au vândut un imobil ce aparţinea societăţii pe care o administrau, numitului C.L. cu suma de 1.703.703 lei, emiţând o factură, după care au anulat-o, eliberând o factură cu o valoare mult diminuată, respectiv de 170.370 lei, producând astfel un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 155.217,12 lei ce reprezintă diferenţa impozitului pe profit dintre cele două sume, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Din fişa de cazier judiciar a inculpatelor rezultă că acestea nu sunt cunoscute cu antecedente penale şi în tot cursul procesului penal inclusiv în faţa instanţei de judecată, acestea au avut o poziţie sinceră de recunoaştere, invocând aplicarea disp.art. 3201 C. proc. pen., cerere admisă de instanţă.
În apărarea inculpatelor, apărătorul acestora a solicitat aplicarea disp. art. 741 C. pen.
Aceste dispoziţii legale au fost introduse prin art. 20 pct. 2 din Legea 202/2010 şi declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 573 din 03 mai 2011 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011). Acest text de lege ar putea constitui o lege penală mai favorabilă pentru cauzele aflate în curs de soluţionare în perioada respectivă, dar nu sunt incidente în prezenta cauză.
O reglementare similară se regăseşte în art. 10 din Legea nr. 241/2005 al cărui text a fost declarat constituţional prin Decizia nr. 932/2006 a Curţii Constituţionale, al cărui beneficiu este aplicabil tuturor subiecţilor activi ai infracţiunilor de evaziune fiscală.
Deşi textul se referă la acoperirea prejudiciului de către inculpat, în situaţia de faţă, s-a constatat că în prezent, nu mai există prejudiciu şi chiar dacă acesta nu a fost acoperit de către inculpat, se poate face aplicarea disp.art. 10 din Legea nr. 241/2005.
În actul de sesizare al instanţei, pe baza expertizei contabile întocmite în cauză (filele 107-117 d.u.p.) a rezultat că societatea administrată de către cele două inculpate datorează bugetului de stat un prejudiciu în sumă de 155.217,17 lei, reprezentând impozit pe profit, aceasta nedatorând T.V.A. aferent tranzacţiei ce constituie obiectul cauzei.
Cu toate acestea, partea civilă Statul Român - A.N.A.F. -reprezentat prin D.G.F.P. Argeş s-a constituit parte civilă cu suma de 111.694 lei, reprezentând impozit pe profit şi suma de 244.818 lei T.V.A. la care se adaugă accesoriile aferente debitului până la stingerea sumei datorate (fila 25 dosar instanţă).
Pe de o parte, s-a constatat că cererea de recuperare a sumei ce reprezintă T.V.A. este neîntemeiată, întrucât din expertiza contabilă menţionată anterior nu rezultă o astfel de pagubă, motiv pentru care nici organul de urmărire penală nu a reţinut un astfel de prejudiciu.
Cât priveşte suma ce reprezintă impozit pe profit, instanţa de fond a constatat că cea solicitată de partea civilă este inferioară celei stabilite prin expertiza contabilă, dar cu toate acestea, a apreciat că la acest moment, societatea nu mai datorează acest prejudiciu bugetului de stat.
Astfel, prin sentinţa nr. 1372 din 03 septembrie 2012 a Tribunalului Comercial Argeş rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a admis cererea lichidatorului judiciar A.I. Sprl al SC R.C.S. SRL şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 06 februarie 2008, precum şi facturile aferente şi actele subsecvente, motivându-se faptul că acest contract de vânzare cumpărare (ce constituie şi obiectul prezentei cauze penale) este lovit de nulitate întrucât cumpărătorul imobilului, respectiv C.L., nu a achitat preţul stabilit în contract, astfel încât acesta nu şi-a produs efectele.
Drept consecinţă, imobilul înstrăinat de societate şi a cărui vânzare a generat impozitul pe profit datorat bugetului de stat şi a atras răspunderea penală a celor două inculpate sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, a reintrat în proprietatea societăţii SC R.C.S. SRL (fila 40 dosar instanţă) şi urmează a fi valorificat în cadrul procedurii de faliment.
Pentru aceste considerente, pe de o parte, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de Statul Român, ca rămasă fără obiect, iar sub aspectul laturii penale, s-a făcut aplicarea disp.art. 10 din Legea nr. 241/2005, precum şi a disp. art. 3201 C. proc. pen., sens în care a dispus, în baza art 11 pct. 2 lit. b) rap. la art 10 lit i)1 C. proc. pen. încetarea procesului penal faţă de inculpatele T.F.R. şi C.M. şi aplicarea fiecărei inculpate a sancţiunii amenzii administrative de câte 1.000 lei, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Împotriva sentinţei au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi Statul Român prin A.N.A.F., care au criticat hotărârea pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei soluţii de încetare a procesului penal, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005.
Prin Decizia penală nr. 71/A din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile declarate împotriva sentinţei penale nr. 137 din 18 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în Dosarul nr. 22587/109/2013 de Parchetul de pe Lângă Tribunalul Argeş şi partea civilă Statul Român, prin A.N.A.F., reprezentat de D.G.F.P. Argeş.
S-a desfiinţat în parte sentinţa atacată.
S-a înlăturat achitarea inculpatelor C.M. şi T.F.R., cu toate consecinţele şi menţiunea privind respingerea acţiunii civile.
Rejudecând a condamnat pe fiecare inculpată la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.
În baza art. 81 C. pen., s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pentru fiecare inculpată şi fixează termen de încercare de 3 ani şi 6 luni.
S-a atras atenţia inculpatelor asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
S-au interzis inculpatelor drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi aplică disp. art. 71 alin. (5) C. pen.
S-a admis acţiunea civilă promovată de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. reprezentat de D.G.F.P. Argeş şi a obligat pe inculpate în solidar, acestea în solidar şi cu partea responsabilă civilmente SC R.C.S. SRL prin lichidator SC A.I. Sprl, la plata sumei de 111.694 lei reprezentând impozit pe profit şi suma de 244.818 lei T.V.A. la care s-au adăugat accesoriile aferente debitului până la stingerea sumei datorate.
S-a menţinut în rest sentinţa atacată.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art. 371 C. proc. pen., Curtea a considerat apelurile fondate, pentru următoarele considerente:
Ca situaţie premisă, Curtea a reţinut că inculpatele, în calitate de asociaţi, respectiv administratori ai societăţii comerciale sus-menţionate, au vândut, succesiv, numitului C.L. un imobil situat în com. Mărăcineni, în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat din 06 februarie 2008, la B.N.P., P.A.Ş., preţul înstrăinării fiind de 470.000 euro.
La aceeaşi dată, a fost întocmită, pentru suma de 1.703.703 lei, din care T.V.A. suma 272.019,81 lei, însă, ulterior, aceasta a fost anulată, fiind întocmită o altă factură cu aceeaşi dată. De data aceasta, conform facturii ce avea ca obiect vânzarea aceluiaşi imobil, vânzătoarea era inculpata C.M., iar preţul era de 170.370 lei. Prin înscrierea unui alt preţ, s-a diminuat valoarea taxei pe valoare adăugată, aferentă tranzacţiei cu suma de 244.817 lei.
Concluzia la care a ajuns prima instanţă, care a aplicat art. 10 lit. i)1 C. proc. pen., raportat la art. 10 din Legea nr. 241/2005, este eronată, deoarece, în cauză, prin reintrarea imobilului în posesia SC R.C.S. SRL nu a fost acoperit integral prejudiciul cauzat.
De notat şi faptul că în momentul vânzării bunului şi al încasării preţului, obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat, generate de tranzacţia efectuată, au devenit exigibile.
Raportul de expertiză contabilă întocmit în faza de urmărire penală, demonstrează că societatea comercială administrată de cele două inculpate, au cauzat bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 155.217,17 lei, ce reprezintă impozit pe profit.
Aşadar, în baza celor ce preced, dacă bunul a intrat în patrimoniul societăţii comerciale care l-a vândut, prejudiciul nu a fost acoperit, deoarece au rămas neachitate sumele datorate bugetului de stat, reprezentând impozit pe profit.
Cu privire la latura civilă a procesului penal, Curtea a notat că A.N.A.F. - D.G.F.P.Argeş s-a constituit parte civilă cu suma de 111.694 lei, reprezentând impozit pe profit şi suma de 244.818 lei, reprezentând T.V.A., la care s-au adăugat accesoriile aferente debitului până la stingerea sumei datorate, conform memoriului depus în dosarul primei instanţe (fila 25), aşa cum a reţinut şi, judecătorul fondului.
Fiind îndeplinite cerinţele legale pentru tragerea la răspundere civilă a inculpatelor, iar prejudiciul fiind demonstrat, Curtea a considerat că cererea de despăgubiri civile este întemeiată.
împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs inculpatele C.M. şi T.F.R., solicitând admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe prin care s-a dispus achitarea, ca fiind legală şi temeinică.
Cu ocazia motivelor scrise de recurs, depuse la data de 19 februarie 2014, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 13, 15, 171 şi 18 C. proc. pen. s-a arătat că prin hotărârea atacată instanţa de prim control judiciar prin aplicarea greşită aplicare a legii s-a comis o eroare gravă de fapt ce a condus la condamnarea recurentelor inculpate.
Examinând recursul declarat de recurentul inculpat C.I. prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Preparator, Înalta Curte constată că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, situaţie incidenţă în prezenta speţă.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (2)1, că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 13 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din lege -referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării -vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 13 şi 15 C. proc. pen., invocate de recurentele inculpatele C.M. şi T.F.R., se constată că, într-adevăr, acestea au fost menţinute şi nu au suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurentele inculpate C.M. şi T.F.R. şi-au motivat recursul, la al doilea termen de judecată încălcându-şi, astfel, obligaţia ce le revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (2)1 C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu.
Având în vedere cazul de casare invocat de recurentele inculpate C.M. şi T.F.R. - art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că nu îl poate analiza, nefiind prevăzute printre cele care pot fi luate în considerare din oficiu, iar în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior acesta a fost abrogat. Conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, cazurile prevăzute la pct. 1, 3-6, 13 şi 14 se iau în considerare din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reţine că, în cauză, primul termen de recurs a fost stabilit la data de 8 ianuarie 2014, iar de la data pronunţării deciziei în apel, 13 iunie 2013 şi până la soluţionarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., care impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen. în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidenţă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă şi aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârşirii faptei şi la data judecării recursului şi instituţiile incidente în raport cu incriminarea sau sancţiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă).
Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezenţa unei dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege cât şi sub aspectul situaţiei premisă pentru analiza, în concret, a consecinţelor privind regimul sancţionator.
Înalta Curte, constată că inculpatele C.M. şi T.F.R., pe rând, au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. la pedeapsa 1 an şi 6 luni închisoare cu aplicarea art. 81 C. pen. şi interzicerea drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
Astfel, în ceea ce priveşte modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, raportat la acuzaţiile aduse inculpatelelor C.M. şi T.F.R., se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective şi sub aspectul formei de vinovăţie cerute de lege nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, nu suntem în prezenţa unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice dată faptelor.
Totodată, nici sub aspectul regimului sancţionator şi circumstanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpatelelor C.M. şi T.F.R., nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile nu se impune.
Nici sub aspectul pedepsei complementare aplicate inculpatelelor C.M. şi T.F.R., legea penală nouă nu va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestei pedepse a fost determinată de condamnarea acestora pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 care prevede această sancţiune corelativ pedepsei principale şi care nu a suferit modificări după data de 1 februarie 2014, iar cuantumul în care a fost aplicată se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum şi drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziţii ale art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Pentru toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatele C.M. şi T.F.R. împotriva Deciziei penale nr. 71/A din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Va obligă recurentele inculpate la plata sumei de câte 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.M. şi T.F.R. împotriva Deciziei penale nr. 71/A din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 612/2014. Penal. Violul (art.197 C.p.). Actul... | ICCJ. Decizia nr. 616/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
