ICCJ. Decizia nr. 78/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art.244 NCP). Recurs in casaţie
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 78/RC/2014
Dosar nr. 2308/1/2014
Şedinţa publică din 18 iunie 2014
Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 167 din 05 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 25665/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus condamnarea inculpatei G.A.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen. anterior şi art. 76 alin. (2) C. pen. anterior.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. anterior a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. anterior a interzis inculpatei cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
S-a dispus ca pedeapsa să se execute în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen. anterior.
Pe latură civilă, tribunalul a obligat inculpata la plata sumei de 2.485.032 lei, cu titlu de daune materiale, în favoarea părţii civile C.F., menţinând măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa nr. 2719/P/2010 din 12 decembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că partea vătămată C.F. şi inculpata G.A.C. se cunosc de foarte mulţi ani, locuind în vecinătate, iar în cursul anului 2006, partea vătămată a acceptat să lucreze ca menajeră la locuinţa inculpatei. In aceste împrejurări, partea vătămată i-a relatat faptul că întâmpină o serie de dificultăţi în legătură cu terenul pe care îl deţinea împreună cu mama sa, situat în Bucureşti, sectorl.
Astfel, inculpata i-a propus să negocieze în numele său cu reprezentanţii SC M.E.S. SRL vânzarea terenului respectiv în schimbul unui comision de 30% din preţul obţinut.
Urmarea demersurilor inculpatei, la data de 14 decembrie 2007, partea vătămată C.F. şi mama sa S.A. au încheiat cu SC M.E.S. SRL contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul situat în Bucureşti, sector 1, primind suma de 1.090.000 de euro, în diferite tranşe. Din această suma, partea vătămată C.F. a achitat mai întâi inculpatei comisionul în valoare de 330.000 de euro, plătit în contul acesteia deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenţia Chitila în perioada septembrie-decembrie 2007.
Pe parcursul perioadei de timp în care partea vătămată a încasat de la SC M.E.S. SRL restul de bani, inculpata a determinat-o să deschidă la B.R.D. - Agenţia Chitila un cont bancar comun în care partea vătămată să transfere întreaga sumă încasată, inculpata promiţând că va investi în afaceri imobiliare, profitul rezultat urmând a fi împărţit.
Astfel, la data de 21 decembrie 2007, inculpata G.A.C. a deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenţia Chitila contul I.B.A.N., aceasta având calitatea de titular al contului, iar partea vătămată C.F. figura ca împuternicită.
Ulterior, la data de 24 decembrie 2007, partea vătămată a transferat din contul său personal deschis la P.B. România în contul deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenţia Chitila suma de 2.325.032 de lei.
Imediat după transferul sumei de 2.325.032 de lei în contul comun, inculpata a transferat în mai multe conturi personale deschise la aceeaşi unitate bancară importante sume de bani, iar la data de 18 decembrie 2008 contul, a fost închis.
Astfel, în perioada ianuarie-decembrie 2008, inculpata G.A.C. a transferat din contul I.B.A.N. suma de 2.315.025 de lei după cum urmează:
- în contul deschis pe numele său la data de 10 ianuarie 2008 suma de 560.000 de lei, la data de 22 ianuarie 2008 suma de 1.330.000 de lei, la data de 24 ianuarie 2008 suma de 378.000 de lei, la data de 14 martie 2008 suma de 20.000 de lei şi la data de 14 martie 2008 suma de 900 de lei.
- în contul deschis pe numele său la data de 08 februarie 2008 suma de 20.000 de lei, la data de 07 aprilie 2008 suma de 5.016 de lei, la data de 18 decembrie 2008 suma de 1.109 de lei.
În cea mai mare parte transferul sumelor de bani s-a făcut în perioada ianuarie-martie 2008.
La data de 05 februarie 2008 inculpata G.A.C. a achiziţionat în nume propriu imobilul situat în Bucureşti, sector 1, preţul de achiziţionare al acestuia fiind achitat din sumele transferate din contul comun în contul personal.
Din analiza rulajului contului, cont aparţinând inculpatei a rezultat faptul că la data de 05 februarie 2008 aceasta a achitat taxele notariale percepute pentru achiziţionarea imobilului în cauză, iar la data 01 februarie 2008 a virat în contul numitului M.G., de la care a cumpărat imobilul, suma de 330.000 de euro, reprezentând preţul de achiziţie al bunului, anterior contul din care s-a făcut plata fiind alimentat cu suma de 350.000 de euro, în urma transferurilor bancare din data de 22 ianuarie 2008 din contul comun.
La data de 24 ianuarie 2008, după ce a virat din contul comun suma de 378.000 de lei într-un cont personal, converteşte suma de bani în euro (100.000 de euro), sumă pe care o transferă în contul personal, de unde o retrage în mai multe tranşe în numerar.
De asemenea la data de 18 ianuarie 2008, inculpata a transferat din contul comun în contul personal suma de 560.000 de lei, la aceeaşi dată transferând suma de 500.000 de lei în contul numitului A.G.
De asemenea a mai rezultat faptul că inculpata a cheltuit în interes personal importante sume de bani transferate de ea din contul comun în contul personal.
În vara anului 2009, partea vătămată s-a deplasat la Agenţia B.R.D. Chitila pentru a se interesa de situaţia contului deschis de ea împreună cu inculpata G.A.C., ocazie cu care a luat la cunoştinţă că acesta fusese închis încă de la sfârşitul anului 2008.
În această situaţie, partea vătămată i-a solicitat în repetate rânduri inculpatei să-i restituie suma de bani însă aceasta a refuzat.
În cursul anului 2010, ulterior formulării de către partea vătămată C.F. a plângerii penale, inculpata a înstrăinat imobilul achiziţionat.
De asemenea, inculpata a împrumutat diferite sume de bani provenind din contul comun martorilor A.G., M.D.M., D.I. - apropiaţi de-ai săi, persoane care au restituit împrumuturile prin plăţi în numerar sau transfer bancar în conturile personale ale inculpatei.
Prima instanţă a arătat că situaţia de fapt a rezultat din coroborarea declaraţiilor părţii vătămate C.F. cu declaraţiile martorilor C.D., C.A.M., A.G., D.V., M.D.M., D.I. şi T.V., extrase de cont, contracte de vânzare-cumpărare şi alte înscrisuri.
În apărare, inculpata a invocat o serie de aspecte - relaţiile de prietenie cu partea vătămată pe fondul cărora a ajutat-o să înstrăineze terenul de pe strada R., iniţiativa părţii vătămate în a-şi transfera banii din contul personal deschis la P.B. România în contul comun deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenţia Chitila, acordul părţii vătămate la efectuarea tranzacţiilor imobiliare şi la împrumuturile date martorilor, acţiuni de care partea vătămată ar fi fost tot timpul încunoştinţată, căderea pieţei imobiliare fapt ce a condus la pierderea sumelor de bani investite - elemente care, în opinia inculpatei converg către lipsa intenţiei de inducere în eroare.
Anterior examinării apărărilor inculpatei, s-a considerat că se impun a fi făcute câteva consideraţii în ceea ce priveşte intenţia de inducere în eroare specifică infracţiunii de la art. 215 C. pen. anterior.
Astfel, infracţiunea de înşelăciune în varianta prezentării ca adevărată a unei fapte mincinoase presupune o activitate de amăgire, de alterare a adevărului, prin care se provoacă în mintea altei persoane o falsă cunoaştere a realităţii. Acţiunea de amăgire poate fi realizată prin orice mijloace apte de a provoca o inducere în eroare. S-a apreciat în doctrină, că şi simpla minciună poate fi un mijloc de amăgire atunci când se produce în corelaţie cu fapte sau împrejurări care o fac să capete aparenţa de veridicitate, de concordanţă cu realitatea.
S-a apreciat de instanţa fondului că, pentru existenţa infracţiunii, nu prezintă importanţă dacă subiectul pasiv s-a lăsat prea uşor convins; legea pedepseşte acţiunea ilicită a celor care induc pe alţii în eroare cu scopul de a trage profit, tocmai pentru a apăra pe cei imprudenţi şi încrezători.
Din această perspectivă, instanţa de fond a apreciat că perceperea unui comision cu mult peste cel practicat de agenţiile imobiliare, transferul imediat al sumelor de bani din contul comun în conturile personale ale inculpatei, achiziţionarea de bunuri în nume şi interes personal, prestarea de împrumuturi către diferiţi cunoscuţi, bani retumaţi ulterior în conturile personale ale inculpatei, omisiunea comunicării de relaţii în legătură cu rulajul şi închiderea contului comun la care se adaugă o serie de aspecte de ordin subiectiv, precum izolarea părţii vătămate de familie, manipularea sa profitând de lipsa de pregătire şi experienţă, crearea pentru aceasta a unor situaţii de inferioritate, toate aceste elemente analizate coroborat relevă intenţia inculpatei de inducere în eroare.
S-a mai apreciat că apărările inculpatei, prin care se urmăreşte să se demonstreze contrariul celor reţinute, nu sunt veridice, fiind făcute cu unicul scop de a evita tragerea la răspundere penală.
Astfel, relaţiile dintre părţi nu pot fi catalogate de prietenie din moment ce partea vătămată fusese angajată ca menajeră la locuinţa inculpatei, fiind deseori pusă în situaţii de inferioritate prin adresarea de insulte, supunerea la muncă până la epuizare, obligarea la efectuarea de activităţi casnice în afara locuinţei, pe timp de iarnă.
De asemenea, raporturile de prietenie exclud perceperea unor comisioane cu mult peste cele percepute de agenţiile imobiliare calificate în efectuarea acestui gen de tranzacţii.
În acelaşi context, s-a remarcat şi atitudinea inculpatei de a percepe dobânzi cămătăreşti pentru sumele împrumutate părţii vătămate şi membrilor săi de familie (pentru suma de 500.000 lei împrumutată pentru 2 săptămâni s-au restituit 650.000 lei), spre deosebire de situaţia martorilor A.G., M.D.M., D.I. cărora nu le-au fost percepute nici un fel de taxe, comisioane sau dobânzi.
S-a mai reţinut că apărarea inculpatei se concentrează pe micile avantaje patrimoniale obţinute în favoarea părţii vătămate, de tipul renegocierii unei chirii, pierzând din vedere sumele foarte mari de bani de care ea însăşi a beneficiat în decursul timpului.
S-a concluzionat că partea vătămată nu a avut iniţiativa transferării banilor din contul personal deschis la P.B. România în contul comun deschis la B.R.D.-G.S.G. - Agenţia Chitila, o astfel de tranzacţie nefiindu-i în nici un mod utilă.
De asemenea, s-a apreciat că elementele de ordin subiectiv indicate mai sus exclud ipoteza ca partea vătămată să fi fost în permanenţă la cunoştinţă de tranzacţiile şi activităţile desfăşurate de inculpată.
Că acesta nu avea posibilitatea să dispună efectiv de proprii bani a rezultat şi din declaraţiile martorei D.V. care a precizat că partea vătămată a solicitat acordul inculpatei pentru a-i împrumuta o sumă de bani şi faţă de refuzul acesteia s-a văzut în imposibilitatea de a-şi ajuta apropiaţii.
Cât priveşte căderea pieţei imobiliare, s-a apreciat că aceasta nu constituie decât un pretext pentru nerestituirea banilor, infracţiunea de înşelăciune consumându-se cu mult înainte de intervenţia crizei economice, din momentul determinării părţii vătămate să transfere banii în contul comun, urmată de transferul acestora în conturile personale şi dispunerea ca de proprii bani. Activităţile ulterioare ale inculpatei nu fac decât să probeze intenţia iniţială de inducere în eroare a părţii vătămate.
S-a mai remarcat că în cursul anului 2010, după ce partea vătămată a formulat plângere penală împotriva sa, inculpata a înstrăinat imobilul situat în Bucureşti, sector 1 în schimbul sumei de 200.000 de euro, sumă pe care în loc să o restituie părţii vătămate a dat-o cu titlu de împrumut unei a treia persoane, inculpata fiind cea care urma să încaseze atât suma împrumutată cât şi procentul de 30% din eventualul profit realizat de numitul T.V.
În ceea ce priveşte achiziţionarea terenului situat în localitatea Tărtăşeşti, jud. Dâmboviţa, inculpata a declarat că intenţiona să construiască acolo un cămin pentru bătrâni, însă a abandonat proiectul întrucât partea vătămată nu a mai fost de acord.
Inculpata a depus la dosar, în susţinerea celor afirmate, un proiect privind complexul imobiliar pe care intenţiona să-l construiască pe terenul situat în Bucureşti, sector 1, fără însă să-l fi pus vreodată în practică. Astfel, aceasta a prezentat mai multe schiţe realizate de un arhitect fără a fi însă menţionată nicio dată, neputându-se stabili data la care acesta a fost întocmit.
Sub aspect obiectiv, s-a apreciat că fapta inculpatei G.A.C., care în cursul lunii decembrie 2007, folosind manopere dolosive, a indus-o în eroare pe partea vătămată C.F., pe care a determinat-o să transfere într-un cont comun suma de 2.325.032 lei, sub pretextul efectuării unei investiţii imobiliare, sumă pe care inculpata ulterior în perioada ianuarie - martie 2008 şi-a însuşit-o în interes personal, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (5) C. pen. anterior.
Sub aspect subiectiv, s-a apreciat că inculpata a săvârşit fapta cu intenţie directă.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatei, Tribunalul a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. anterior, şi anume: dispoziţiile din partea generala a C. pen privind forma de vinovăţie, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială pentru infracţiunea săvârşită de inculpată, gradul de pericol social al faptei pe care instanţa l-a apreciat ca foarte ridicat şi care a rezultat din împrejurarea că inculpata a indus în eroare o persoană în vârstă, profitând de ascendentul moral pe care şi l-a creat faţă de aceasta, prejudiciul cauzat, nerecuperat, persoana şi conduita inculpatei, nepreocupată de restituirea banilor deşi dispune de resursele financiare necesare acoperirii măcar a unei părţi din prejudiciu, care nu a recunoscut comiterea faptei şi nu conştientizează consecinţele acţiunilor sale şi implicaţiile lor asupra părţii vătămate şi membrilor familiei sale.
Instanţa de fond a apreciat că lipsa antecedentelor penale, faptul că inculpata are un copil minor de a cărui creştere şi îngrijire se ocupă efectiv, constituie circumstanţe atenuante în sensul art. 74 C. pen. anterior.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, raportat la circumstanţele reale ale comiterii infracţiunii, la conduita inculpatei, intenţia de recuperare a prejudiciului fiind numai la nivel declarativ, instanţa a apreciat că scopul prevăzut de art. 52 C. pen. anterior poate fi atins doar prin executarea în regim de detenţie a pedepsei de către inculpată.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei instanţa a constatat că în termen legal a formulat pretenţii civile partea vătămată C.F.
Instanţa a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a inculpatei de inducere în eroare a părţii vătămate, urmarea imediată constând în prejudiciul patrimonial cauzat, raportul de cauzalitate directă între fapta ilicită şi urmarea produsă, vinovăţia dovedită a inculpatei.
În consecinţă, s-a constatat că au fost dovedite pretenţiile formulate de partea civilă în cuantum de 2.485.032 lei, reprezentând sumele de bani aparţinând părţii vătămate şi de care inculpata a dispus în mod fraudulos.
Cu privire la solicitarea de obligare a inculpatei la plata de daune morale, Tribunalul a constatat că partea vătămată nu a produs niciun fel de dovezi care să confirme existenţa unui prejudiciu de ordin moral.
II. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata G.A.C., criticând-o atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei, inculpata susţinând pe de o parte că în timpul urmăririi penale i-a fost încălcat dreptul la apărare, impunându-se refacerea actului de sesizare, iar pe de altă parte, susţinând în esenţă că fapta nu are caracter penal, deoarece inculpata nu a acţionat cu intenţia de a induce în eroare pe partea civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de apel invocate de apelantă şi în raport de dispoziţiile art. 371 C. proc. pen. anterior, potrivit cărora instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a apreciat că apelul este fondat, în raport de următoarele considerente:
Astfel, Curtea a reţinut că prin rechizitoriul nr. 2719/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei G.A.C. sub aspectul infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen. anterior, constând în esenţă, în aceea că în cursul lunii decembrie 2007, folosind manopere dolosive, a indus-o în eroare pe partea vătămată C.F. pe care a determinat-o să transfere într-un cont comun suma de 2.325.032 lei, sub pretextul efectuării unei investiţii imobiliare, sumă pe care inculpata ulterior în perioada ianuarie - martie 2008 şi-a însuşit-o aproape în totalitate.
Curtea a analizat critica inculpatei G.A.C. vizând neregularitatea actului de sesizare, pe care a apreciat-o ca nefiind fondată în contextul în care ceea ce s-a invocat în susţinerea acestei teze a fost faptul că audierea părţii vătămate în cursul urmăririi penale a avut loc fără ca apărătorul inculpatei să asiste la administrarea acestui mijloc de probă, deşi a formulat cerere prin care s-a solicitat ca inculpata să fie asistată la mdeplinirea oricărui act de urmărire penală. Or, aprecierea caracterului nelegal al mijloacelor de probă obţinute de procuror în cursul urmăririi penale şi care constituie fundamentul trimiterii în judecată are ca şi consecinţă înlăturarea acesteia din ansamblul probator pe care se întemeiază soluţia instanţei. De altfel, s-a constatat că prima instanţă a procedat la reaudierea în şedinţă publică, nemijlocit şi în contradictoriu a părţii vătămate, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, eventuala încălcare a unor dispoziţii procedurale fiind astfel acoperită.
S-a constatat, de asemenea, că cererea de restituire a cauzei la procuror pe acest considerent a fost analizată de prima instanţă şi respinsă în mod just şi motivat de aceasta, în contextul în care nu există temeiuri pentru a concluziona că „sesizarea nu este făcută potrivit legii", rechizitoriul fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 262, art. 263 şi art. 264 C. proc. pen. anterior.
În ceea ce priveşte criticile apelantei vizând aprecierea probelor de către prima instanţă, Curtea a constatat că instanţa de fond a dat dovadă de rol activ în vederea lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei pe bază de probe, efectuând o cercetare judecătorească completă, menită să garanteze aflarea adevărului judiciar, a analizat exhaustiv probele administrate şi a stabilit în mod corect situaţia de fapt, din ansamblul probelor administrate rezultând cu certitudine şi fără echivoc vinovăţia inculpatei G.A.C. sub aspectul faptei pentru care a fost cercetată, apărările acesteia nefiind- susţinute de contextul faptic şi prin urmare, în mod corect, înlăturate motivat de prima instanţă.
Astfel, reevaluând materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că este dovedit fără putinţă de tăgadă, existând în acest sens înscrisuri doveditoare ce au fost evidenţiate în amănunt în sentinţa apelată, că la data de 24 decembrie 2007, partea vătămată C.F. a transferat din contul său personal deschis la P.B. România în contul deschis la data de 21 decembrie 2007 de inculpata G.A.C. la B.R.D.-G.S.G. - Agenţia Chitila, suma de 2.325.032 lei, titularul acestui cont fiind inculpata, iar partea vătămată având calitatea de împuternicit.
Astfel, din coroborarea extraselor de cont, rezultă în mod incontestabil că în intervalul ianuarie-decembrie 2008, inculpata G.A.C. a transferat din contul respectiv prin operaţiuni succesive suma de 2.315.025 lei în alte conturi bancare al cărei titular era, astfel:
- în contul I.B.A.N.R.O.:
- la data de 10 ianuarie 2008, suma de 560.000 de lei,
- la 22 ianuarie 2008 suma de 1.330.000 lei,
- la data de 24 ianuarie 2008 suma de 378.000 lei,
- la data de 14 martie 2008, suma de 20.000 lei şi
- la data de 14 martie 2008, suma de 900 de lei;
- în contul I.B.A.N.R.O.:
- la data de 08 februarie 2008 suma de 20.000 lei;
- la data de 07 aprilie 2008 suma de 5.016 lei.
- la data de 18 decembrie 2008 suma de 1.109 lei.
Din extrasul contului, reiese că din sumele transferate în acest cont, inculpata a efectuat următoarele tranzacţii:
- la data de 18 ianuarie 2008, inculpata transferă din contul comun suma de 560.000 de lei, sumă din care în aceeaşi zi transferă suma de 500.000 de lei în contul numitului A.G.;
- la data de 24 ianuarie 2008 imediat după virarea din contul comun, suma de 378.000 de lei este convertită în euro, suma de 100.000 de euro fiind transferată în alt cont al inculpatei - de unde este retrasă în tranşe succesive;
- la data de 01 februarie 2008 a virat în contul numitului M.G. suma de 330.000 de euro, reprezentând preţul terenului situat în Bucureşti;
- la data de 05 februarie 2008 a achitat taxele notariale aferente încheierii contractului de vânzare cumpărare privind imobilul în cauză, contract încheiat de inculpată în nume propriu.
În ceea ce priveşte sumele de bani transferate din contul comun în contul personal, din extrasul de cont reiese că acestea au fost cheltuite integral de inculpată în interes personal pentru achiziţionarea a diverse bunuri şi servicii.
Mai reiese de asemenea ca fiind dovedit fără dubiu, faptul că ulterior sesizării organelor de urmărire penală de către partea vătămată, inculpata a înstrăinat imobilul situat în Bucureşti.
Curtea a mai reţinut din coroborarea declaraţiilor inculpatei cu cele ale părţii vătămate, ca fiind dovedit faptul că între părţi a intervenit o înţelegere, un contract, prin care partea vătămată C.F. a fost de acord să pună la dispoziţia inculpatei G.A.C. suma transferată în cont, pentru ca aceasta să-i folosească în scopul realizării unor investiţii imobiliare.
Modalitatea în care inculpata a folosit însă banii puşi la dispoziţie denotă că aceasta a indus-o în eroare pe partea vătămată încă de la momentul la care a intervenit înţelegerea, presupusa investiţie imobiliară reprezentând doar pretextul sub care inculpata a obţinut dreptul de dispoziţie asupra sumei de bani, în fapt aceasta urmărind exclusiv obţinerea unui folos material injust. Astfel, amăgită de perspectiva realizării unui profit, partea vătămată a fost de acord cu investirea banilor de către inculpată, punându-i la dispoziţie suma de bani menţionată, manopera dolosivă prin care inculpata a realizat inducerea în eroare a părţii vătămate fiind însăşi prezentarea acestei perspective. S-a apreciat că în lipsa erorii provocate părţii vătămate asupra modului în care inculpata urma a folosi banii încredinţaţi, aceasta nu ar fi transferat suma de bani, efectuarea de investiţii profitabile având un rol determinant la momentul în care partea vătămată a consimţit ca inculpata să aibă drept de dispoziţie asupra contului comun. Prin urmare, deşi reală, împrejurarea învederată de inculpată în motivele de apel, nu este de natură a înlătura răspunderea penală, ci evidenţiază exclusiv faptul că prima instanţă ar fi trebuit să reţină incidenţa art 215 alin. (3) C. pen. anterior în cauză, omisiune ce nu poate fi complinită însă în apelul inculpatei.
S-a apreciat că, în raport de elementele obiective evidenţiate în cele ce preced, în mod corect a statuat prima instanţă asupra laturii subiective, element constitutiv ce prin esenţa sa nu poate fi dovedit cu probe directe, unica probă directă a poziţiei subiective a unei persoane în raport cu o faptă, fiind exclusiv recunoaşterea. Or, este unanim acceptat de doctrina de specialitate şi de practica judiciară în materie că elementul subiectiv neavând o existenţă materială obiectivă, se deduce din acţiunile exterioare în care acesta se materializează, poziţia subiectivă a unei persoane în raport de consecinţa acţiunilor sale, oglindindu-se în chiar modul în care aceasta acţionează.
Astfel, de esenţa stabilirii vinovăţiei, ca element subiectiv al infracţiunii deduse judecăţii, este lămurirea unui unic aspect: a urmărit sau nu inculpata prin acţiunile sale obţinerea unui folos material injust, cu consecinţa directă a producerii unei pagube în patrimoniul părţii vătămate.
S-a stabilit că relevant în aprecierea intenţiei cu care a acţionat inculpata este faptul că într-un interval scurt de timp aceasta a transferat aproape integral suma de bani virată de partea civilă în conturile sale, conturi cu privire la care partea vătămată nu avea nicio posibilitate de acces sau control, banii fiind practic scoşi în mod definitiv din sfera de dispoziţie a părţii vătămate, fără nicio altă justificare obiectivă decât aceea a folosirii discreţionare şi în interes personal a acestora.
De altfel, modalitatea în care inculpata a folosit în continuare sumele de bani confirmă intenţia acesteia de a obţine foloase materiale injuste, concluzie ce nu poate fi pusă la îndoială în cazul sumelor de bani transferate în cont şi folosite în scopuri pur personale de inculpată, iar în cazul celorlalte sume de bani transferate în cont reiese din caracterul subversiv al transferului însuşi, transferul fiind nu doar inutil în vederea realizării scopului în care au fost încredinţaţi bani, ci chiar păgubitor date fiind comisioanele inerente, ba mai mult, chiar ţinut ascuns în raporturile cu partea vătămată. Dacă avem în vedere şi conduita ulterioară a inculpatei care, subsecvent formulării plângerii penale, a înstrăinat imobilul dobândit cu banii părţii vătămate fără a restitui însă banii încasaţi, concluzia nu poate fi decât aceea că aceasta a acţionat cu rea-credinţă încă de la momentul încheierii înţelegerii între cele două părţi.
Faptul că partea vătămată a avut acces la banii transferaţi în contul comun, efectuând de altfel operaţiuni bancare şi că ar fi putut verifica soldul contului oricând nu are relevanţă, lipsa de diligentă a părţii vătămate neavând aptitudinea de a înlătura răspunderea penală a inculpatei, care de altfel a şi mizat pe lipsa de pregătire şi de experienţă a părţii vătămate în domeniul financiar.
Fapta inculpatei G.A. nu constituie o simplă nemdeplinire a unor obligaţii contractuale, lipsind premisa unei astfel de situaţii, aceea ca încrederea partenerului contractual să fie obţinută în mod licit, iar nu fraudulos, în fapt, inculpata neavând niciodată intenţia de a realiza investiţii imobiliare al căror profit să fie, cel puţin, împărţit cu partea vătămată.
S-a analizat, în concret, singurea operaţiune efectuată de inculpată cu banii părţii civile ce ar putea fi considerată o „investiţie", aceea a achiziţionării imobilului situat în Bucureşti. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat ca fiind neîndoielnic faptul că inculpata a achiziţionat în nume propriu imobilul respectiv după transferarea prealabilă a sumei de bani necesară atât achitării acestuia, cât şi a taxelor notariale din contul comun într-un cont personal. In ceea ce priveşte justificarea dată de inculpată cu privire la o eventuală lipsă a unui mandat în formă autentică pentru a încheia contractul în calitate de reprezentant al părţii civile, s-a considerat că această explicaţie ar putea fi plauzibilă, însă în ceea ce priveşte necesitatea virării sumelor de bani în alt cont al cărei titular era inculpata, s-a apreciat că nu poate fi imaginat nici un motiv verosimil care să ateste buna credinţă a inculpatei. De altfel, nici inculpata nu a oferit cu privire la această chestiune, vreo explicaţie.
În raport de aceste aspecte de fapt, s-a constatat că toate celelalte elemente, inclusiv neconcordanţele existente între depoziţiile părţii civile, apar ca lipsite de relevanţă, neavând aptitudinea de a infirma intenţia frauduloasă rezultată din chiar acţiunile inculpatei.
Curtea a apreciat că pedeapsa aplicată apelantei pentru infracţiunea reţinută a fost legal şi temeinic stabilită, în vederea realizării funcţiei represive şi de prevenţie generală şi specială ale pedepsei, pentru ca aceasta să înţeleagă şi să resimtă direct consecinţele activităţii infracţionale şi să fie determinată ca pe viitor să respecte valorile sociale ocrotite de norma penală, iar în condiţiile în care pedeapsa aplicată acesteia este situată cu puţin peste pedeapsa minimă până la care poate fi redusă urmare a reţinerii de circumstanţe atenuante, nu se impune reconsiderarea acestui cuantum.
Procedând la reevaluarea aspectelor relative la persoana inculpatei relevante în procesul de individualizare a modalităţii de executare, Curtea a considerat că în cauză scopul pedepsei se poate realiza şi prin suspendarea sub supraveghere a pedepsei închisorii. Distinct de gravitatea, în sine, a faptei, Curtea a avut în vedere că nu au fost relevate date privitoare la persoana inculpatei care să ateste necesitatea executării pedepsei în regim de detenţie, respectiv motive concrete care să justifice înlăturarea temporară a inculpatei din societate.
Pe latură civilă, s-a constatat că prima instanţă a obligat pe inculpată la plata sumei de 2.485.032 lei, reţinând că aceasta ar reprezenta suma de bani de care inculpata a dispus în mod fraudulos. Curtea a stabilit că instanţa de fond nu a avut în vedere sumele de bani pe care partea vătămată le-a utilizat personal din contul comun şi nici sumele de bani restituite de inculpată, astfel încât se impune rectificarea sumei la care inculpata a fost obligată şi în raport de aceste elemente.
Faţă de considerentele expuse anterior, Curtea a admis apelul declarat de apelanta inculpată G.A.C., a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatei G.A.C. pe durata unui termen de încercare de 7 ani, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale şi a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor referitoare la revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Pe latură civilă, a redus cuantumul daunelor materiale acordate părţii civile C.F. de la suma de 2.485.032 lei la suma de 2.137.767 lei.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
III. Împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 30 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 25665/3/2012, a declarat recurs în casaţie, în termenul legal, inculpata G.A.C.
Prin Încheierea nr. 58/RC din data de 11 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 25665/3/2012, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata G.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 30 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., şi s-a trimis cauza la Completul 3 în vederea soluţionării cu termen la data de 18 iunie 2014.
De asemenea, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata G.A.C. cu privire la celelalte motive invocate, precum şi cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă C.F.
Prin motivele scrise depuse la dosar, susţinute, cu ocazia dezbaterilor, în limita admiterii în principiu a cererii, recurenta inculpată G.A.C., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., şi achitarea în temeiul art. 10 lit. b) din C. pen. anterior, întrucât fapta de înşelăciune pentru care a fost condamnată inculpata nu este prevăzută de legea penală, ci este una de natură civilă, având în vedere contractul de mandat în formă convenţională încheiat între părţi.Raportat la această situaţie de fapt a arătat că atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel a fost invocată această apărare, însă instanţa de fond nu reţinut şi nu a analizat alin. (3) al art. 215 C. pen. anterior, iar instanţa de apel, deşi a analizat art. 215 alin. (3) C. pen. anterior, nu a stabilit modalitatea în care recurenta inculpată s-a comportat faţă de intimată, respectiv în ce a constat elementul material al infracţiunii de înşelăciune, limitîndu-se doar la a înlătura apărarea inculpatei.
A mai subliniat că la momentul revocării mandatului, recurenta a avut un comportament legal faţă de intimată şi a dorit să predea gratuit terenurile achiziţionate ca obiect al unei dări în plată, însă intimata a refuzat aceste bunuri solicitând restituirea integrală a banilor fără a ţine cont de sumele de bani cheltuite cu executarea mandatului.
Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Pe de altă parte, potrivit art. 447 C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Inculpata a criticat hotărârea atacată subliniind că fapta este una de natură civilă, având în vedere contractul de mandat dintre ea şi intimată, arătând că a invocat acest aspect atât în faţa instanţei de fond cât şi instanţei de apel însă instanţa de fond nu reţinut şi nu a analizat alin. (3) al art. 215 C. pen. anterior, iar instanţa de apel, deşi a analizat art. 215 alin. (3) C. pen. anterior, nu a stabilit modalitatea în care recurenta inculpată s-a comportat faţă de intimată, respectiv în ce a constat elementul material al infracţiunii de înşelăciune în contracte.
Se constată că această apărare a inculpatei, constând în neprevederea în legea penală a faptei pentru care a fost trimisă în judecată pe motiv că este una de natură civilă, având în vedere contractul de mandat în formă convenţională încheiat între părţi, a fost examinată atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel; ambele, cu argumente decurgând din interpretarea textelor de lege incidente raportat la starea de fapt, au apreciat că această apărare nu este întemeiată şi pe cale de consecinţă au înlăturat-o, înalta Curte însuşindu-şi argumentele expuse în cele două hotărâri atacate şi apreciind că nu se impune reluarea acestora; s-a respectat şi art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., hotărârile instanţelor inferioare fiind suficient motivate, respectiv în cuprinsul sentinţei penale s-a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi s-a făcut o analiză judicioasă a probelor, iar instanţa de apel a răspuns cu privire la motivele de apel ale inculpatei întemeiate pe lipsa de motivare a sentinţei în ce priveşte apărarea inculpatei (pag. 8, parag. 4 din decizie), cauza inculpatei fiind judecată în mod echitabil.
Cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. poate fi invocat numai atunci când fapta pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă nu este tipică, adică nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de norma de mcriminare.
În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune conform art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen. anterior se observă că instanţa de apel, la fel ca prima instanţă, a stabilit corect şi în mod definitiv situaţia de fapt şi încadrarea juridică dată faptei, inculpata fiind condamnată pentru art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen. anterior.
Potrivit art. 215 alin. (1) şi (5) C. pen. anterior fapta este tipică atunci când elementul material constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, iar înşelăciunea a avut consecinţe deosebit de grave.
Fără a mai relua considerentele din hotărârile instanţelor inferioare, Înalta Curte observă că starea de fapt aşa cum a fost definitiv stabilită în apel, constând în aceea că inculpata G.A.C., în cursul lunii decembrie 2007, folosind manopere dolosive, cu intenţie directă, a indus-o în eroare pe partea vătămată C.F., pe care a determinat-o să transfere într-un cont comun suma de 2.325.032 lei, sub pretextul efectuării unei investiţii imobiliare, sumă pe care inculpata ulterior în perioada ianuarie - martie 2008 şi-a însuşit-o în interes personal, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de art. 215 alin. (1), (5) C. pen. anterior.
Se constată că, deşi inculpata a fost cercetată pentru infracţiunea de înşelăciune în formă agravată conform art .215 alin. (1) şi (5) C. pen. anterior, prin critica adusă hotărârii atacate inculpata tinde la modificarea situaţiei de fapt şi schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii şi alin. (3) al art. 215 C. pen. anterior care reglementa înşelăciunea în contracte.
Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită, deoarece situaţia de fapt şi încadrarea juridică au fost definitiv stabilite de instanţa de apel, recursul în casaţie vizând doar legalitatea hotărârii atacate nu şi temeinicia ei, potrivit art. 447 C. proc. pen. De asemenea, în cadrul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. instanţa stabileşte doar dacă fapta este sau nu este incriminată, neputându-se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei sau reţinerea unei alte situaţii de fapt.
Mai mult, prin reţinerea agravantei prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. anterior s-ar încălca principiul "non reformatio in peius" prevăzut în art. 444 C. proc. pen., creându-se o situaţie mai grea pentru inculpată.
Astfel, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. nu este incident în cauză, ci doar în acele situaţii în care condamnarea s-a realizat strict pentru o faptă care, la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel, nu mai era prevăzută ca şi infracţiune, însă infracţiunea de înşelăciune pentru care a fost condamnată inculpata era incriminată în vechiul C. pen. la data pronunţaţii hotărârii, respectiv la 30 ianuarie 2014, fiind incriminată ulterior şi în N.C.P. la art. 244.
Faţă de considerentele indicate mai sus, în conformitate cu disp. art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. recursul în casaţie va fi respins ca nefondat.
Văzând şi disp. art. 275 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., respinge ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata G.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 33/A din 30 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 25665/3/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 722/2014. SECŢIA PENALĂ. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 79/2014. SECŢIA PENALĂ. Conflict de interese... → |
|---|
