ICCJ. Decizia nr. 858/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 858/2014
Dosar nr. 2341/112/2011
Şedinţa publică din 07 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 173 din 21 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în Dosarul nr. 2341/112/2011, a fost condamnat inculpatul B.G., la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate B.C. suma de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale.
S-a luat act de renunţarea părţii vătămate B.C. la despăgubirile civile pretinse cu titlu de daune materiale prin cererea de constituire de parte civilă.
A fost obligat inculpatul să plătească în favoarea părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Bistriţa-Năsăud suma de 556 RON cu titlu de cheltuieli de spitalizare.
S-a dispus conform art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. confiscarea toporului folosit de inculpat la săvârşirea faptei.
Conform art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.
A fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului cheltuieli judiciare în sumă de 380 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 284/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud a fost trimis în judecată inculpatul B.G. pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Prin actul de acuzare s-au reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 16 iunie 2009, pe fondul unor discuţii divergente, numitul B.A. şi fratele acestuia, partea vătămată B.C., s-au deplasat în faţa casei numitului C.Ş. C.Ş. a aruncat de după gard cu nişte obiecte din lemn asupra celor doi fraţi, fără a-i nimeri, timp în care unul dintre fii acestuia, numitul C.M.C., l-a lovit pe la spate cu pumnul în zona cefei, pe B.A. Ulterior, C.M.C. şi B.A. au început să se lovească reciproc. În această împrejurare, partea vătămată B.C. s-a îndreptat spre fratele său, B.A., moment în care, din curtea casei lui „G.” au ieşit D.M., B.A. (altul decât fratele părţii vătămate), C.T.Ş. (alt fiu al lui C.Ş.), precum şi C.Ş. Aceştia s-au lovit reciproc cu pumnii. Cu o piatră luată de pe sol, „G.” l-a lovit pe B.C. în cap, cei doi căzând la pământ, partea vătămată fiind deasupra lui „G.”. În acest timp a venit la locul incidentului inculpatul B.G., prieten cu C.Ş. Inculpatul s-a îndreptat iniţial spre locul în care D.M. îl imobilizase, împreună cu ceilalţi doi fii ai lui „G.”, pe B.A., lovindu-l şi el alături de C.T.Ş. şi C.M.C. Apoi, cu o secure în mâini, inculpatul B.G. s-a îndreptat spre locul unde se afla partea vătămată B.C. deasupra lui „G.”. În această împrejurare, inculpatul a lovit-o pe partea vătămată B.C. cu securea în partea stângă a capului, acesta fiind oprit de martorul C.C.S. în momentul în care încerca să-i mai aplice victimei o lovitură. Martorul C.C.S. a luat securea din mâinile inculpatului şi a dat-o numitului M.L. Ulterior, victimei i s-a făcut rău şi a fost dusă la spital.
În actul de acuzare s-a reţinut că raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză a stabilit că leziunile corporale traumatice, constând în echimoză violacee la nivelul vertexului, precum şi escoriaţii la nivel parietal drept s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale; leziunile corporale traumatice constând în patru excoriaţii în zonele zigomatic şi jugal stâng s-au putut produce atât prin lovire cu corp dur, cât şi prin lovire de corp dur, de exemplu prin cădere în cadrul unei auto sau heteropropulsii şi au necesitat un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale; leziunea corporală traumatică constând în echimoză violacee pe faţa anterioară a treimii proximale a braţului drept s-a putut produce prin lovire cu şi/sau de corp dur şi nu necesită îngrijiri medicale; leziunile corporale traumatice constând în excoriaţie în zona patelar dreaptă şi excoriaţie în zona patelar stângă, s-au putut produce prin lovire cu corp dur sau de corp dur, de exemplu prin cădere, necesitând 1-2 zile de îngrijiri medicale; leziunile corporale traumatice au întrunit caracteristicile medico-legale ale noţiunii de punere în primejdie a vieţii deoarece i-au produs victimei traumatisme craniene care s-au manifestat prin fractură cominutivă temporal stângă, hematom intraparenchimatos frontal stânga, sindrom piramidal drept şi frustă asimetrie facială dreapta de tip central - leziuni care fac posibilă evoluţia gravă cu prezumţie de deces; leziunile corporale traumatice s-au putut produce la data de 16 iunie 2009; nu se pot face aprecieri certe asupra tipului, formei ori a compoziţiei corpului delict care a putut produce leziunile corporale traumatice descrise la nivelul extremităţii cefalice.
De asemenea, în expozitivul actului de acuzare, procurorul a arătat că inculpatul B.G. a încercat să-şi „construiască” nevinovăţia, apelând la înregistrarea unor discuţii menite să-l disculpe, în cadrul unui plan bine gândit, de a plasa vinovăţia în sarcina lui C.M.C., persoană fără antecedente penale, dar care, audiat, a recunoscut doar că a agresat-o pe partea vătămată cu o piatră, însă în altă zonă a corpului.
Totodată, prin actul de sesizare s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunii de tentativă la omor calificat referitor la numitul C.M.C., procurorul reţinând că autorul acestei fapte este inculpatul B.G. De asemenea, în privinţa numiţilor C.M.C. şi C.T.Ş., cercetaţi sub aspectul comiterii infracţiunii de lovire asupra părţii vătămate B.C. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, apreciindu-se că fapta acestora nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Partea vătămată B.C. s-a constituit iniţial parte civilă cu suma de 8.500 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale. Ulterior, partea vătămată a renunţat la despăgubirile civile pretinse cu titlu de daune materiale şi a solicitat obligarea inculpatului la plata daunelor morale în cuantumul precizat anterior.
Partea vătămată B.C. a fost audiată în mai multe rânduri în faza de urmărire penală, precum şi în cursul cercetării judecătoreşti, relatând derularea incidentului în acelaşi mod, făcând precizarea că, pe durata acestuia, nici el şi nici fratele său, B.A., nu au intrat în curtea lui C.Ş., agresiunea având loc în faţa casei acestuia. În esenţă, partea vătămată a declarat că, anterior datei de 16 iunie 2009, între tatăl său, B.C. şi C.Ş. a existat un conflict, aceştia certându-se şi agresându-se reciproc. În seara zilei de 16 iunie 2009 a fost anunţat telefonic de C.C.S. că fratele său, B.A., se ceartă cu C.Ş. la barul „R.”. În această situaţie, s-a deplasat la bar cu o bicicletă, locuinţa lui C.Ş. fiind vis-a-vis de bar. Când a ajuns la bar, fratele său a început să-i povestească despre neînţelegerea avută cu C.Ş., care se afla în acel moment sprijinit de gardul de la casa în care locuieşte. B.A. a refuzat să meargă acasă şi s-a îndreptat spre gardul de care se sprijinea C.Ş. Partea vătămată a susţinut că C.Ş. s-a aplecat peste gard şi l-a lovit pe fratele său B.A. cu un par. În momentele următoare, din curtea lui C.Ş. a ieşit fiul acestuia, C.C., care a început să-l lovească cu pumnul în spate pe B.A. Apoi au venit cumnaţii lui C.Ş. care, împreună, au continuat să-l ţină şi să-l agreseze „fiecare cum apuca”, B.A. fiind lovit cu o piatră şi de mama inculpatului B.G. Simultan cu acest incident, C.Ş. a sărit gardul şi a început să-l lovească. Partea vătămată a susţinut că ulterior s-au lovit reciproc, căzând jos în urma altercaţiei, el fiind peste C.Ş., care a luat un „bolovan” şi l-a lovit în partea dreaptă a capului. Partea vătămată a afirmat că lovitura cu piatra aplicată de C.Ş. „nu a fost serioasă” şi că nu l-a durut. Partea vătămată a mai relatat că, în timp ce se îmbrâncea cu C.Ş., a apărut B.G. care, cu o secure, l-a lovit în zona capului. Partea vătămată a declarat că în momentele anterioare l-a văzut pe inculpat „venind în fugă spre locul în care se afla”, cu securea ridicată, însă când s-a apropiat, B.G. a alunecat pe pietriş, iar el şi-a ferit capul „din instinct de apărare”. Partea vătămată a susţinut că dacă inculpatul nu ar fi alunecat „l-ar fi luat din plin” şi l-ar fi omorât. La fel ca şi în declaraţiile de la urmărire penală, partea vătămată a insistat asupra faptului că „lovitura a fost aplicată de inculpat într-un moment în care a alunecat pe balastru” şi că, deşi s-a ferit, a fost lovit în cap cu muchia securii, având şi în prezent „o denivelare adâncă pe craniu”. După incident, când şi-a revenit, cumnatul său, C.C.S., i-a spus că a luat securea din mâinile inculpatului şi i-a dat-o lui M.L., vecin cu C.Ş. De asemenea, partea vătămată a adăugat că imediat după ce a fost lovit cu securea incidentul s-a terminat iar el a fost dus în curtea familiei M., adăugând că persoanelor care au asistat la agresarea sa le este frică să declare adevărul, fiindu-le teamă de inculpat şi de cei din familia lui C.Ş.
Partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Bistriţa-Năsăud s-a constituit parte civilă cu suma de 556 RON cu titlu de cheltuieli de spitalizare aferente internării părţii vătămate B.C. la secţia neurologie în perioada 23-29 iunie 2009.
Inculpatul B.G., prin declaraţiile date în faza de urmărire penală, a susţinut că nu a săvârşit fapta pentru care este trimis în judecată şi nu s-a implicat în scandal, afirmând că altercaţia a avut loc atât în curtea casei lui C.Ş., cât şi în drum. A relatat că, în cadrul acestui incident, participanţii au aruncat şi s-au lovit cu pietre şi că B.A., fratele părţii vătămate, a luat din mâna cumnatului său o secure. Inculpatul a susţinut că, în timpul agresiunii, C.M., fiul lui C.Ş., a luat un bolovan şi l-a lovit în cap pe partea vătămată B.C., precizând că „nu l-a lovit pe B.C. prin aruncarea pietrei”. După ce a fost lovit cu piatra în cap, părţii vătămate i s-a făcut rău şi a fost dusă în curtea lui M.L., inculpatul declarând că personal a „anunţat salvarea”, apelând numărul de urgenţă 112.
Prin declaraţia dată în faţa instanţei de fond, inculpatul a relatat derularea faptelor în aceeaşi modalitate, susţinând că nu a lovit-o în nici un fel pe partea vătămată. Şi de această dată inculpatul a afirmat că nu s-a implicat în incidentul dintre fraţii B. şi cei din familia lui C.Ş., susţinând că atunci când a ajuns la locul faptei a telefonat la „112” şi a relatat că tot atunci l-a văzut venind cu scuterul pe tatăl părţii vătămate şi pe fratele acesteia, B.A., aducând o secure. După incident a aflat de la M.V. despre faptul că tatăl părţii vătămate a adus cu el mai multe securi, care în final, au fost aruncate la ea în curte. Inculpatul a declarat că personal a luat o secure de lângă casa lui M.V. şi a „aruncat-o în curte la „G.”, în intenţia de a nu se folosi în conflict”.
Inculpatul a declarat că, în apărarea sa, a depus la dosar „un card pe care se află înregistrată discuţia care a avut loc între martorii oculari care au asistat la săvârşirea faptei”, arătând că discuţiile de pe card sunt purtate de el şi soţia lui B.A., numita B.M.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarea stare de fapt:
În prima decadă a lunii iunie 2009, B.C.M. (tatăl părţii vătămate B.C.) şi C.Ş. s-au certat şi s-au agresat reciproc, conflictul fiind ulterior întreţinut mai mult de acesta din urmă.
În seara zilei de 16 iunie 2009, în jurul orei 21.00, B.A. (fratele părţii vătămate B.C.), C.C.S. şi B.M. s-au deplasat la barul aparţinând SC R. SRL, pentru a consuma bere, după ce anterior, pe parcursul acelei zile, au lucrat cu ziua.
Localul se află amplasat vis-a-vis de casa lui C.Ş., în curtea căruia se aflau la acea oră cumnaţii acestuia, B.A. (altul decât fratele părţii vătămate) şi D.M., toţi trei consumând alcool şi mâncare.
La un moment dat, C.Ş. l-a strigat pe B.A., cerându-i să meargă până la el în curte. B.A. a acceptat, astfel că s-a dus în curte la C.Ş., care l-a servit cu ţuică. Întrucât B.A. a refuzat să consume ţuică, spunând că bea doar bere, C.Ş. i-a cerut să plece. Pentru a nu-i interpreta refuzul ca fiind un gest de duşmănie, B.A. a cumpărat o bere de la bar şi s-a reîntors în curte la C.Ş. „pentru a ciocni un pahar”, după care a revenit la bar, la aceeaşi masă unde se aflau cumnaţii săi.
După alte aproximativ 10-15 minute, când B.M. a plecat, însă la scurt timp după revenirea la bar a lui B.A., la masa acestuia a venit, în stare de ebrietate, C.Ş., care a început să se certe cu B.A. referitor la incidentul avut cu puţin timp în urmă cu tatăl acestuia. Fiind sub influenţa alcoolului, C.Ş. l-a apucat cu mâinile de gât pe B.A. şi i-a spus că „moare ori el ori M.” (acesta fiind tatăl lui B.A. şi al părţii vătămate), împrejurare care rezultă din declaraţiile martorului C.C.S. şi din declaraţiile martorului B.A.
Pentru a aplana conflictul a intervenit D.M.T. (cumnatul lui C.Ş.), care venise cu puţin timp înainte la masa lui B.A. pentru a aştepta împreună „un patron din Cluj” care intenţiona să angajeze o lucrare în zonă. D.M. a încercat să-i despartă pe C.Ş. şi B.A. care continuau să se certe.
Considerând că scandalul s-ar putea amplifica, C.C.S. s-a retras de la masă şi i-a telefonat părţii vătămate B.C., anunţându-l despre cele întâmplate la bar şi insistând să vină şi el acolo. În această situaţie, partea vătămată B.C. s-a deplasat la bar cu o bicicletă, ajungând în circa 5 minute.
Între timp, B.A. a continuat să se certe şi să se jignească reciproc cu C.Ş., care se îndrepta spre casa lui. Ca urmare, certându-se, cei doi au trecut şoseaua şi s-au deplasat spre casa lui C.Ş., care în cele din urmă s-a retras în curte, unde se aflau mai multe persoane, între care fiii şi cumnaţii săi, iar B.A. a rămas aproape de gard. După ce a ajuns la locul incidentului şi a aflat motivul scandalului, partea vătămată B.C. a încercat să-l ducă acasă pe fratele său B.A. şi i-a cerut lui C.Ş. să-şi rezolve problemele cu tatăl său şi nu cu ei.
B.A. a refuzat să meargă acasă, în pofida insistenţelor părţii vătămate, apropiindu-se mai mult de gardul pe care se sprijinea C.Ş., care a început să o înjure pe mama fraţilor B. şi să arunce din curte cu diferite obiecte şi bucăţi de lemn. Potrivit susţinerilor martorului C.C.S., partea vătămată B.C. i-a replicat lui C.Ş. spunându-i că dacă „îi trebuie bătaie să vină să se bată”. În momentele următoare, din curtea casei lui C.Ş. au ieşit toţi cei care se aflau acolo, unii având în mâini bâte.
Derularea ulterioară a incidentului a fost surprinsă şi de martorul cu identitate atribuită „B.V.”. Din coroborarea declaraţiei acestui martor cu celelalte probe administrate în cauză rezultă că unul din fiii lui C.Ş., martorul C.M.C., l-a lovit pe la spate, în zona capului, pe B.A. Ulterior, B.A. a început să se lovească reciproc cu C.M.C. În momentele următoare, B.A. a fost imobilizat de D.M., care i-a prins mâinile la spate, situaţie în care acesta a fost lovit cu pumnii de ambii fii ai lui C.Ş. (C.M.C. şi C.T.Ş.), precum şi de B.A. (un cumnat de-al lui C.Ş.).
Între timp, partea vătămată B.C. şi C.Ş. au început să se bată, îmbrâncindu-se şi lovindu-se reciproc, căzând la pământ. În timpul altercaţiei, B.C. era deasupra lui C.Ş., însă acesta din urmă a reuşit să ia în mână o piatră mai mare şi s-o lovească pe partea vătămată în partea dreaptă a capului. Partea vătămată a susţinut că lovitura aplicată nu a fost puternică, astfel că a continuat să se îmbrâncească cu C.Ş.
În acest timp a venit de la domiciliul său inculpatul B.G. (nepotul lui C.Ş.), anunţat despre scandal şi având asupra sa o secure. Imediat ce a ajuns la locul incidentului, cu securea în mâini, inculpatul s-a îndreptat într-o primă fază spre B.A., care era imobilizat de D.M. şi lovit de C.T.Ş. şi C.M.C. (fii lui C.Ş.) şi B.A. (cumnatul lui C.Ş.), aplicându-i şi el câteva lovituri. Apoi, inculpatul s-a îndreptat spre locul în care B.C. se bătea cu C.Ş., ridicând securea pentru a o lovi pe partea vătămată, însă în momentul în care s-a apropiat a alunecat pe pietriş, astfel că a lovit-o pe partea vătămată în cap cu muchia securii (partea metalică). Potrivit susţinerilor părţii vătămate, lovitura fiindu-i aplicată de inculpat în timp ce aluneca pe pietriş, situaţia i-a permis, într-o oarecare măsură, să-şi ferească capul. În urma loviturii aplicate în cap, partea vătămată a început să sângereze şi nu s-a mai putut mişca.
Văzând-o pe partea vătămată jos, C.C.S. s-a repezit şi a smuls securea din mâinile inculpatului pentru a nu-i aplica şi alte lovituri şi a aruncat-o în curtea familiei M. (vecină cu C.Ş.), spunând celor prezenţi că a luat-o din mâinile inculpatului.
Ulterior, partea vătămată a fost ridicată din marginea drumului şi dusă în curtea familiei M. şi de acolo la Spitalul de Urgenţă Bistriţa, unde a fost internată.
Pe baza raportului de expertiză medico-legală din 07 decembrie 2010 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Bistriţa-Năsăud, instanţa de fond a reţinut că, în urma examinării medico-legale, partea vătămată a prezentat leziuni corporale traumatice constând în echimoză violacee la nivelul vertexului, precum şi excoriaţii la nivelul parietal drept, care s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi au necesitat un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale; leziuni corporale traumatice, constând în patru excoriaţii în zonele zigomatic şi jugal stâng, care s-au putut produce atât prin lovire cu corp dur, cât şi prin lovire de corp dur, de exemplu cădere, în cadrul unei auto sau hetero-propulsii şi au necesitat un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale; leziunea corporală traumatică constând în echimoză violacee pe faţa anterioară a treimei proximale a braţului drept s-a putut produce prin lovire cu şi/sau de corp dur, neputându-se exclude şi posibilitatea de producere prin comprimare cu degetul şi nu necesită număr de zile de îngrijiri medicale; leziuni corporale traumatice constând în excoriaţie în zona patelar dreaptă şi excoriaţie în zona patelar stângă, care s-au putut produce prin lovire cu corp dur sau prin lovire de corp dur, de exemplu prin cădere în cadrul unei auto sau hetero-propulsii şi au necesitat un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale.
În cuprinsul aceluiaşi raport de expertiză s-a arătat că leziunile traumatice suferite de partea vătămată la nivelul capului au întrunit caracteristicile medico-legale ale noţiunii de punere în primejdie a vieţii victimei, întrucât au constat în leziuni traumatice craniene, care s-au manifestat prin fractură cominutivă temporal stânga, hematom intraparenchimatos frontal stânga, sindrom piramidal drept şi frustă asimetrie facială dreapta de tip central - leziuni care fac posibilă evoluţia gravă cu prezumţie de deces, aşadar, având un potenţial grad de periculozitate.
Deşi în raportul de expertiză s-a făcut menţiunea că nu se poate stabili cu certitudine tipul, forma şi compoziţia corpului delict care ar fi putut produce leziunile traumatice descrise la nivelul extremităţii cefalice a părţii vătămate, pe baza probelor administrate în cauză instanţa de fond a reţinut că leziunile respective s-au produs prin aplicarea unei lovituri cu partea metalică a securii (nu cu lama).
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că starea de fapt descrisă mai sus şi vinovăţia inculpatului rezultă din declaraţiile părţii vătămate B.C., declaraţiile martorilor B.A., C.C.S., declaraţia martorului cu identitate atribuită „B.V.”, B.C.M., M.V., raportul de expertiză medico-legală din 07 decembrie 2010 emis de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Bistriţa-Năsăud, certificatul medico-legal din 17 iunie 2009 şi raportul de constatare medico-legală din 30 august 2010 emis de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Bistriţa-Năsăud.
Totodată, a apreciat că probele enumerate mai sus dovedesc fără nici un dubiu că inculpatul este autorul tentativei la omor calificat săvârşită asupra părţii vătămate B.C., faptă pe care a comis-o în circumstanţele şi modalitatea descrise anterior, astfel că susţinerile sale de nevinovăţie, precum şi probele prin intermediul cărora a încercat să plaseze răspunderea penală în sarcina altei persoane au fost înlăturate.
Cu privire la poziţia procesuală a inculpatului a reţinut că pe parcursul urmăririi penale şi ulterior, în faza de cercetare judecătorească, inculpatul a încercat să-şi „construiască” o apărare din care să rezulte, contrar realităţii, că partea vătămată şi fratele acesteia au pătruns fără drept în curtea lui C.Ş., unde ulterior s-a desfăşurat întregul incident, că partea vătămată a fost lovită în zona capului de unul din fiii lui C.Ş. (C.M.C.), că el nu s-a implicat în nici un fel în altercaţie, că nu a avut asupra sa nicio secure şi că doar a contribuit la aplanarea conflictului, anunţând poliţia şi apelând numărul de urgenţă 112. În fine, inculpatul a recurs şi la înregistrarea unei convorbiri telefonice pe telefonul mobil, prin care să dovedească nevinovăţia sa.
Totodată, a înlăturat declaraţiile martorului C.Ş. apreciind că sunt în contradicţie cu probele enumerate mai sus, susţinerile acestuia necoroborându-se nici măcar cu declaraţiile fiilor săi (C.M.C. şi C.T.Ş.). Astfel, C.Ş. a declarat contrar realităţii, în interesul inculpatului, că întregul incident s-a desfăşurat în curtea sa, unde au intrat partea vătămată şi B.A., loc în care cei doi l-au lovit, iar pentru a-l ajuta C.M.C. ar fi aruncat „cu o pietricică în partea vătămată”, fără să ştie dacă partea vătămată a fost nimerită. Astfel, declaraţia martorului C.Ş. este în contradicţie cu cele ale fiilor săi (C.M.C. şi C.T.Ş.), de asemenea nesincere, ambii afirmând că scandalul ar fi început în curte, unde partea vătămată şi B.A. au intrat pe poartă, iar ulterior a continuat în drum.
Pe baza declaraţiilor constante ale părţii vătămate şi ale martorilor B.A. şi C.C.S., a fost înlăturată apărarea inculpatului, în sensul că C.M.C. ar fi fost cel care a lovit-o pe partea vătămată în cap cu piatra şi i-a cauzat leziunile grave (descrise în raportul de expertiză) care i-au pus în primejdie viaţa. Sub acest aspect s-a subliniat că din declaraţiile martorului C.M.C. nu rezultă versiunea avansată de inculpat, respectiv aplicarea unei lovituri puternice cu piatra, în urma căreia partea vătămată să rămână nemişcată la pământ. Dimpotrivă, din probele enumerate mai sus, rezultă că, în momentul în care partea vătămată a fost lovită de inculpat, martorul C.M.C., împreună cu fratele său, îl agresa pe B.A. (care era imobilizat de D.M.). În schimb, prin declaraţiile sale, partea vătămată a afirmat permanent că a fost lovită cu piatra de C.Ş., însă în partea dreaptă a capului, lovitura nefiind dureroasă. De asemenea, din declaraţiile părţii vătămate şi ale lui B.A. rezultă că, în timpul incidentului, partea vătămată s-a bătut doar cu C.Ş., altercaţia luând sfârşit imediat după sosirea inculpatului şi lovirea părţii vătămate cu toporul în cap.
Susţinerea inculpatului că nu a avut asupra sa nicio secure ori că nu ar fi lovit-o cu muchia securii pe partea vătămată a fost infirmată de declaraţia martorului C.C.S., care arată că a smuls-o din mâini inculpatului imediat după ce a lovit-o pe partea vătămată. Declaraţia acestui martor se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor B.A., M.L. şi M.V. Relevantă în acest sens este şi relatarea martorei B.A. (concubina lui C.Ş.), care în faţa instanţei de fond a declarat că inculpatul B.G. avea o secure în mâini.
Apărarea inculpatului, în sensul că partea vătămată şi fratele acesteia ar fi pătruns forţat în curtea casei lui C.Ş. pentru a-l agresa, nu a fost însuşită, având în vedere „discrepanţa vădită de forţe”, în contextul în care C.Ş. îi avea alături pe fiii şi cumnaţii săi, dovedindu-se totodată că B.C. încerca să-l ducă acasă pe fratele său B.A. şi să pună capăt conflictului.
Aşadar, instanţa de fond a apreciat subiective şi părtinitoare declaraţiile martorilor propuşi de inculpat, respectiv C.Ş., C.M.C., fiul lui C.Ş., C.T.Ş., fiul lui C.Ş., B.A., concubina lui C.Ş., B.M.M., sora concubinei lui C.Ş., C.V., sora lui C.Ş. şi mama inculpatului, B.A.V. şi D.T., cumnaţii lui C.Ş., M.M.I., cumnata inculpatului, M.I.G., cumnatul inculpatului, M.L. şi M.V., vecini cu C.Ş., toţi aceşti martori încercând fără temei să relateze o altă stare de fapt, care să susţină apărările de nevinovăţie iniţiate de inculpat încă din faza de urmărire penală şi de plasare a răspunderii penale în sarcina altei persoane.
Referitor la martora C.V., mama inculpatului, instanţa de fond a constatat că relatările acesteia nu se coroborează cu nicio probă de la dosar.
De asemenea, martora M.M.I. nu a asistat la incident, relatările sale fiind din spusele inculpatului.
În urma administrării probelor, pe parcursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a constatat că inculpatul a încercat să influenţeze martorii propuşi în apărarea sa. Astfel, martorul M.L. a declarat: „Menţionez însă că aseară inculpatul mi-a adus o declaraţie în care spunea că era consemnat ce am declarat anterior în această cauză, în faza de urmărire penală”. Martorul M.V. a relatat instanţei că: „înainte de a veni la proces, inculpatul mi-a spus că are un înscris în care este consemnat ce am declarat iniţial”. De asemenea, martorul B.A.V., în declaraţia dată, a arătat că „în urmă cu o săptămână sau două, inculpatul mi-a spus că are declaraţia pe care am dat-o la poliţie. În fine, instanţa de fond a reţinut că existau suficiente temeiuri pentru a se reţine că inculpatul a făcut demersuri pentru a afla cine este martorul cu identitate atribuită, care, în final, nu a mai putut fi audiat în instanţă din motive obiective”.
Solicitarea inculpatului de a fi audiată convorbirea de pe CD-ul pe care îl deţine, întrucât priveşte înregistrări extrajudiciare, neefectuate în condiţiile art. 911 şi urm. C. proc. pen., a fost respinsă de instanţa de fond considerându-se că nu este utilă cauzei, înregistrările nefiind efectuate în condiţii de legalitate.
Pentru considerentele expuse, prima instanţă a reţinut că fapta săvârşită de inculpatul B.G., astfel cum a fost descrisă mai sus, de a o agresa fizic, în loc public, pe partea vătămată B.C., cu un corp dur, apt de a produce un rezultat letal (în concret, cu partea metalică a unei securi), într-o zonă vulnerabilă a corpului (respectiv în cap), producându-i leziuni corporale traumatice care au necesitat spre vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale, leziuni care au pus în primejdie viaţa victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat în forma tentativei, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Pentru reţinerea stării de recidivă postexecutorie instanţa de fond a avut în vedere pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată inculpatului, prin sentinţa nr. 158/1999 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi lipsire de libertate în mod ilegal, pedeapsă executată parţial în perioada 25 august 1998 - 29 octombrie 2002, fiind liberat condiţionat la data de 29 octombrie 2002 cu un rest neexecutat de 1030 zile.
Procedând la individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. cu referire la limitele speciale de pedeapsă, pericolul social concret al faptei comise, urmările cauzate şi datele care caracterizează persoana acestuia.
Având în vedere că inculpatul este recidivist, nu a recunoscut săvârşirea faptei şi a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea declaraţiilor martorilor care urmau a fi audiaţi în cauză în scopul de a scăpa de răspundere penală şi punerea faptei în sarcina altei persoane, instanţa de fond nu a reţinut circumstanţe atenuante în favoarea acestuia.
Totodată, ţinând seama de faptul că datele furnizate de referatul de evaluare întocmit în cauză de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud din care rezultă că inculpatul realizează venituri licite prin muncă în domeniul construcţiilor, că în decursul timpului a avut o conduită bună în familie şi în comunitatea din care provine, că este preocupat de întreţinerea familiei sale, s-a aplicat o pedeapsă orientată spre minimul special prevăzut de lege.
Prin urmare, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului B.G. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen.
Pedeapsa accesorie a fost aplicată inculpatului în conţinutul prev. de art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. La aplicarea acestei pedepse s-a avut în vedere natura şi gravitatea faptei, precum şi datele care caracterizează persoana inculpatului.
În latura civilă a cauzei, apreciind îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale. Sub acest aspect, instanţa de fond a admis integral pretenţiile civile formulate de partea civilă B.C., apreciind că suma de 20.000 RON este de natură să compenseze suferinţele fizice şi psihice îndurate în urma loviturii în cap aplicate de inculpat, care i-a pus în primejdie viaţa şi pentru a cărei vindecare au fost necesare 35-40 zile îngrijiri medicale, internare în spital şi tratamente medicale complexe.
În ceea ce priveşte daunele materiale pretinse iniţial prin constituirea de parte civilă, instanţa de fond a luat act de renunţare la aceste despăgubiri, având în vedere manifestarea de voinţă a părţii civile, exprimată de avocatul său şi ulterior depusă în scris.
În baza aceloraşi dispoziţii legale şi a art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată, s-a dispus obligarea inculpatului la plata către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Bistriţa-Năsăud, a sumei de 556 RON cu titlu de cheltuieli de spitalizare, aferente internării părţii vătămate B.C. în această unitate spitalicească.
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea toporului folosit de inculpat la săvârşirea faptei deduse judecăţii.
În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.
Conform art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească în favoarea statului cheltuieli judiciare în sumă de 380 RON.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul B.G., solicitând prin apărătorul său desfiinţarea sentinţei penale apelate şi pronunţând o nouă hotărâre, să se dispună achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Astfel, la analiza probelor administrate în stabilirea vinovăţiei, a solicitat a se avea în vedere că nu există nici o declaraţie a vreunei persoane în afara declaraţiei părţii vătămate care să arate că l-a văzut pe inculpat lovind cu securea pe partea vătămată. Aceasta din urmă a declarat că l-a văzut pe inculpat cum vine în fugă din partea dreaptă şi cum îl loveşte cu securea în cap, ori, în cazul în care inculpatul a venit din partea dreaptă, iar lovitura e din partea stângă faţă a capului, este evident că inculpatul trebuia să-l lovească din faţă. Totodată, a arătat că susţinerile părţii vătămate nu se coroborează cu declaraţiile martorilor, astfel că nu există probe de vinovăţie, prin urmare, conform principiului in dubio pro reo trebuia dispusă achitarea inculpatului. Martorii audiaţi de Parchet şi instanţă, au arătat că nu l-au văzut pe inculpat dându-i cu toporul în cap părţii vătămate şi că el este cel care a apelat serviciul de urgenţă. Mai mult, martorul C.T. a susţinut că fratele lui, numitul C.M.C. este cel care l-a lovit cu piatra în cap pe partea vătămată şi că inculpatul nu avea o secure în mână. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a solicitat respingerea.
Prin decizia penală nr. 123/A din 11 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.G. împotriva sentinţei penale nr. 173 din 21 decembrie 2012 a Tribunalului Bistriţa Năsăud.
Analizând sentinţa atacată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat următoarele:
Pe baza probatoriului administrat în cauză, prima instanţă a reţinut o stare de fapt corectă, corespunzătoare adevărului, din care a reieşit vinovăţia inculpatului în săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 20 C. pen., precum şi cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., fapta acestuia constând în aceea că la data de 16 iunie 2009 a agresat-o fizic, în loc public, pe partea vătămată B.C., cu un corp dur, apt de a produce un rezultat letal (în concret, cu partea metalică a unei securi), într-o zonă vulnerabilă a corpului (respectiv în cap), producându-i leziuni corporale traumatice care au necesitat spre vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale, leziuni care au pus în primejdie viaţa victimei.
De asemenea, a constatat că instanţa de fond, în mod corect, a înlăturat apărările inculpatului, precum şi probele prin care a încercat să demonstreze că alte persoane au comis agresiunea. Mai mult, instanţa de fond a avut în vedere şi atitudinea necorepunzătoare a inculpatului din cursul cercetării judecătoreşti, acesta încercând să influenţeze anumiţi martori (a se vedea în acest sens declaraţiile martorilor M.L., M.V. şi B.A.V., declaraţii din care rezultă că a luat legătura cu aceştia înainte de a fi audiaţi de către instanţă.
Trecând apoi la sancţionarea inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere toate criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., respectiv atât circumstanţele reale ale cauzei, cât şi circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv gradul de pericol social ridicat al infracţiunii, modalitatea de comitere, precum şi starea de recidivă.
Faţă de toate aceste aspecte, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a realizat o judicioasă individualizare a pedepsei aplicată inculpatului, atât în ceea ce priveşte cuantumul acesteia cât şi modalitatea de executare, neimpunându-se modificarea acesteia întrucât este aptă să contribuie la reeducarea acestuia şi la prevenirea săvârşirii pe viitor de noi fapte antisociale.
Prin urmare, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul B.G.
Prin motivele scrise de recurs, depuse la data de 06 ianuarie 2014, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză, prin invocarea cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct. 12 şi pct. 17 C. proc. pen. anterior.
Potrivit motivelor de recurs, inculpatul a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior, reiterând apărările formulate pe tot parcursul procesului penal şi anume că probele administrate în stabilirea vinovăţiei nu demonstrează că este autorul faptei. În acest sens, a arătat că nu există nici o declaraţie a vreunei persoane în afara declaraţiei părţii vătămate care să arate că l-a văzut lovind-o cu securea pe partea vătămată.
În subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului pedepsei.
Cu prilejul dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul B.G., a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., solicitând casarea deciziei atacate, admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., arătând că inculpatul a fost condamnat doar pe baza declaraţiilor părţii vătămate, care sunt subiective şi nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, mai mulţi martori audiaţi arătând că nu l-au văzut pe inculpat lovind partea vătămată.
În subsidiar, faţă de circumstanţele reale ale comiterii infracţiunii, a solicitat redozarea pedepsei în sensul reducerii acesteia, legea penală mai favorabilă pentru inculpat fiind legea nouă, arătând că pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat, respectiv art. 175 lit. i) C. pen. anterior, pedeapsa prevăzută era de la 15 la 25 ani închisoare, iar în art. 189 din noul C. pen., infracţiunea săvârşită în public nu mai este prevăzută, prin urmare, solicită aplicarea art. 188 (care prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani) coroborat cu art. 32 din noul C. pen.
În cauză, recursul formulat de inculpat a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 05 iulie 2013 şi s-a stabilit termen de judecată a recursului la data de 10 ianuarie 2014.
La termenul din 10 ianuarie 2014, inculpatul a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător, motiv pentru care s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru data de 21 februarie 2014, după data intrării în vigoare a noilor coduri de procedură penală şi penal.
La termenul din 21 februarie 2014, inculpatul a formulat o nouă cerere de amânare a judecării cauzei motivată de faptul că nu se poate prezenta din motive medicale, în acest sens, ataşând o adeverinţă medicală.
Înalta Curte a respins cererea de amânare faţă de împrejurarea că prezenţa sa nu este obligatorie la judecarea cauzei în recurs iar prin cererile succesive de amânare formulate tinde la tergiversarea judecării cauzei.
Deşi dispoziţiile noului C. proc. pen. sunt de imediată aplicare, norma tranzitorie prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, reglementează atât competenţa de soluţionare cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.
Astfel, în conformitate cu dispoziţia legală anterior menţionată, „recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs”.
Prin urmare, constatând că recursul în prezenta cauză se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte apreciază că este competentă să soluţioneze recursul, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior.
Totodată, constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Cluj la data de 11 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, aşa încât este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Aşadar, obiectul judecăţii în recurs este limitat doar la cazurile expres prevăzute de lege, aşa încât instanţa de recurs poate analiza cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen.
Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menţionat, rezultă că prin limitarea obiectului judecăţii în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
De altfel, reexaminarea integrală a cauzei de către instanţa de apel, în condiţii similare cu cea desfăşurată de instanţa de fond, conduce în mod firesc la concluzia că devoluţiunea în faţa instanţei de recurs trebuie limitată numai la anumite aspecte prevăzute de lege.
Aşadar, recursul nu provoacă un control integral din partea instanţei de recurs, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în coordonatele în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicţie.
Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin aprecierea faptelor, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
În consecinţă, Înalta Curte notează că sfera controlului judiciar a fost limitată prin adoptarea Legii nr. 2/2013, astfel că nu poate examina decât chestiuni ce privesc aspecte de drept, fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.
În afara acestei restrângeri a efectului devolutiv al recursului, există şi o limitare, prevăzută de art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, potrivit căreia instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu excepţia cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.
Analizând recursul formulat conform dispoziţiilor art 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior, motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul a transmis motivele de recurs, la data de 06 ianuarie 2014, cu 4 zile înaintea primului termen de judecată din 10 ianuarie 2014 şi a invocat incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 172 C. proc. pen. anterior, solicitând achitarea întrucât probele administrate nu demonstrează că este autorul faptei şi, în subsidiar, reducerea cuantumului pedepsei. Cu prilejul dezbaterilor a reiterat aceste motive şi, în plus, a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile şi, în consecinţă, schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea agravantei privind comiterea faptei în loc public, precum şi reducerea pedepsei aplicate.
Cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 172 C. proc. pen. anterior, invocate de inculpat, au fost excluse din categoria acelora care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanţa de recurs, respectarea condiţiilor formale prevăzute în art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, Înalta Curte constată că inculpatul nu a respectat obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, de a depune motivele de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, astfel cum s-a reţinut anterior în considerentele hotărârii.
În speţă, primul termen de soluţionare a recursului a fost stabilit în data 10 ianuarie 2014, recurentul inculpat fiind înştiinţat de acest termen, inclusiv despre obligaţia motivării recursului şi consecinţele nerespectării termenului, încă din data de 19 iulie 2013 (dovada de îndeplinire a procedurii de citare).
Cu toate acestea, recursul a fost motivat cu 4 zile înaintea primului termen de judecată, aşa încât sunt aplicabile disp.art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, potrivit cărora instanţa de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. anterior, precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cele reglementate de pct. 12 şi 17 al art. 3859 C. proc. pen. anterior, nu poate examina criticile recurentului prin prisma acestor cazuri de casare, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute în art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în motivarea recursului inculpatul nu a invocat nerespectarea vreunei dispoziţii legale, aşa încât criticile sale nu se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 17 C. proc. pen. anterior, ce au în vedere situaţia în care „nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni” ori „hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii”.
În cauză inculpatul solicită achitarea criticând situaţia de fapt, arătând că aceasta nu are susţinere în probatoriul administrat, or, cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. anterior nu permite cenzurarea situaţie de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate.
Pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, instanţa de recurs nu poate cenzura situaţia de fapt.
Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul este autorul faptei, instanţa de recurs are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de prima instanţă - care, nu poate fi schimbată -, şi care, contrar susţinerilor inculpatului conduce la concluzia că acesta a participat la comiterea faptei în modalitatea descrisă în hotărârea atacată.
În realitate, prin motivele de recurs nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de fond şi de cea de apel.
Pentru considerentele expuse, aceste critici ale inculpatului nu pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prev. art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi nici a vreunui alt caz de casare prev. de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.
În ceea ce priveşte critica vizând greşita apreciere asupra cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată, prin invocarea cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că individualizarea pedepsei se realizează de către instanţa de fond pe baza criteriilor menţionate în art. 72 C. pen. implicând o operaţiune de apreciere fundamentată pe probatoriului administrat.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, în recurs nu se mai poate proceda la o reapreciere a probelor iar reindividualizarea pedepsei sau a modului de executare nu vizează legalitatea hotărârii, ci temeinicia acesteia.
De altfel, abrogarea expresă a cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. anterior arată că voinţa legiuitorului a fost aceea ca, în conformitate cu art 3859 C. proc. pen. anterior examinarea în recurs să se limiteze doar la chestiunile de legalitate şi nu de temeinicie.
Prin urmare, motivul de recurs referitor la greşita individualizare a pedepsei nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. şi nici în celelalte cazuri de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Recursul formulat de inculpat este însă fondat din perspectiva solicitării de a se face aplicarea leşii penale mai favorabile.
Sub acest aspect, se constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpat, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte infracţiunea de omor calificat, precum şi modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracţiune.
Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării leşii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.
Demersul apare ca fiind necesar în condiţiile în care principiul legalităţii incriminării şi pedepsei ar impune ca infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului şi limitele de pedeapsă pentru aceasta să fie cele prevăzute de lege la data comiterii faptei, ceea ce ar face imposibil ca legea nouă să se aplice cu privire la fapta comisă anterior intrării ei în vigoare.
Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.
Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Ca atare, aplicarea legii mai favorabile în temeiul dispoziţiei constituţionale anterior menţionate nu poate fi limitată la cazurile prev. de art. 3859 C. proc. pen. anterior şi, în consecinţă, trebuie examinată din oficiu de către instanţa de recurs.
Controlul legalităţii unei hotărâri judecătoreşti în recurs presupune verificarea dacă prin ivirea unor situaţii ulterioare pronunţării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalităţii şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanţială.
În reglementarea C. proc. pen. anterior modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, a fost abrogat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen., care viza situaţia în care a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului.
Prin abrogarea cazului de casare menţionat, în situaţia în care legea penală intervine înaintea soluţionării cauzei în primă instanţă sau în apel, iar aceste instanţe nu i-au dat eficienţă, hotărârea de condamnare va fi pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident cazul de casare prev. de art 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Situaţia în care legea penală intervine după pronunţarea hotărârii în apel nu este reglementată distinct printr-un caz special de casare însă atrage incidenţa temeiului de casare înscris în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., pentru că hotărârea chiar dacă la momentul pronunţării era legală, nelegalitatea ei este determinată de reglementări survenite ulterior pronunţării, şi nu ca urmare a unor erori de drept produse în cursul judecăţii în fond şi apel.
Aşadar, o hotărâre judecătorească care este legală la momentul pronunţării poate deveni contrară legii sau să aplice greşit legea în raport cu un element ulterior pronunţării, cum ar fi intervenţia unei noi legi.
Principiul constituţional anterior menţionat, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile şi restabilirea legalităţii sub acest aspect.
Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă.
Prin urmare, în opinia instanţei, mecanismul de alegerea a legii penale mai blânde presupune într-o primă etapă stabilirea legii penale mai favorabile sub aspectul condiţiilor de încriminare, a cerinţelor privind tragerea la răspundere penală şi a condiţiilor de sancţionare. În etapele următoare, independent de legea care a fost identificată ca fiind mai blândă în prima fază, legea penală mai favorabilă trebuie determinată, distinct, pentru fiecare dintre celelalte norme penale incidente în cauză, între ele existând, de asemenea, autonomie.
Alegerea legii penale mai blânde cu privire la celelalte norme penale care, în speţă, vizează individualizarea pedepsei, unitatea infracţională, concursul de infracţiuni se va face separat, pentru fiecare dintre aceste instituţii penale în parte. Identificarea acestor instituţii autonome se realizează ţinând seama de caracteristica lor esenţială de a fi reglementate distinct şi astfel, de a funcţiona pe baza unor reguli proprii care le asigură independenţa.
Aceeaşi particularitate a acestor instituţii penale de a funcţiona autonom impun aplicarea legii mai favorabile în mod unitar, global, pentru fiecare dintre acestea, vizând deopotrivă condiţiile proprii de existenţă şi tratamentul sancţionator, pentru a nu se ajunge la aplicarea unei lex tertia, prin combinarea dispoziţiilor mai blânde din legile succesive cu privire la aceeaşi instituţie de drept penal.
Modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi nu într-o manieră globală, se întemeiază pe interpretarea atât a dispoziţiilor legale [art. 5 alin. (2) şi art. 173 C. pen. care demonstrează că noţiunea de „lege penală” se referă la norme de drept cu caracter individual şi nu lege în integralitatea ei], cât şi a normelor tranzitorii în materia tratamentului pluralităţii de infracţiuni, a pedepselor complementare şi accesorii, a suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 10, art. 12, art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 187/2012).
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă, cu suficientă evidenţă, voinţa legiuitorului de a consacra mecanismul de stabilire a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
De altfel, această manieră de interpretare este majoritară în doctrină, fiind exprimată în mod constant din 1923 şi până în prezent în lucrări de referinţă ale unor autori cum ar fi: Traian Pop (Drept penal comparat, Cluj, 1923, p. 121), Vintilă Dongoroz (C. pen. „Regele Carol II” adnotat, vol. I, Ed. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1937, p. 10 şi 12, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 132-133), George Antoniu (C. pen. al RSR comentat şi adnotat, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 64 şi Practica judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 37), Theodor Vasiliu (C. pen. al R.S.R. comentat şi adnotat, vol. I, Bucureşti, 1972, p. 66), Constantin Bulai (Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 139) şi Florin Streteanu (Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 366 şi urm., Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 283 şi urm., „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului C. pen.” - Legea nr. 286/2009, material întocmit la solicitarea Ministerului Justiţiei, publicat pe site-ul oficial www.just.ro).
În legătură cu mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, o precizare se impune în legătură cu opinia, exprimată de Vintilă Dongoroz în lucrarea Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei Române şi AII Beck, Ediţia a Il-a, vol. I, p. 71, potrivit căreia „dintre legile succesive urmează să se aplice numai una dintre ele, cu exclusivitate” ceea ce ar conduce la concluzia unei aplicări globale a legii penale mai blânde. Examinând contextul acestei aserţiuni, se constată că se referă la etapa în care este necesar a se stabili „care lege - dintre cele succesive - prevede o sancţiune mai uşoară”, când, potrivit aceluiaşi autor, „trebuie să se ţină seama de pedeapsa care - în cazul concret şi în raport cu toate agravările şi atenuările prevăzute de lege - poate fi aplicată potrivit fiecăreia dintre legile penale succesive”. În continuare, în cuprinsul aceleiaşi secţiuni din lucrarea anterior menţionată, este analizat separat modul de determinare a legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor continue, continuate şi de obişnuinţă, al pedepselor complementare, al legilor intermediare şi temporare, precum şi al măsurilor de siguranţă şi educative. În situaţia acestora din urmă autorul menţionat arată că au o natură juridică diferită de cea a pedepselor, aşa încât şi determinarea legii mai favorabile implică aspecte deosebite.
Prin urmare, natura juridică diferită a unor instituţii de drept penal substanţial poate conduce la abordări diferite în ceea ce priveşte determinarea legii penale mai favorabile.
Totodată, practica judiciară din perioada interbelică a Curţii de Casaţie (V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, C. pen. al RPR adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 21, 23, 27, Cas. II, decizia nr. 2154/1937 Cas. II, decizia nr. 4021/1938, Cas. II, decizia nr. 4486/1940), dar şi cea ulterioară, a fostului Tribunal Suprem (decizia nr. 939/1969, în V. Pasca, Curs de drept penal, partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 89, decizia nr. 4044/1970, în Culegere de decizii, 1970, p. 275, decizia nr. 1802/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, p. 362) au pus în evidenţă o astfel de interpretare în sensul aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
Curtea Constituţională, cu referire la aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 13 C. pen. anterior, a statuat că aceste dispoziţii legale „care consacră principiul legii penale mai favorabile în cazul situaţiilor tranzitorii (...) privesc atât legea, în ansamblul său, cât şi fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este cazul liberării condiţionate” (Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997).
Jurisprudenţa anterior menţionată are, de asemenea, rolul de a face previzibilă interpretarea cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
În concret, aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome în cazul inculpatului B.G. presupune compararea dispoziţiilor incidente sub aspectul soluţionării laturii penale în cauză din legile succesive, stabilirea legii penale mai favorabile pe fiecare dintre instituţiile autonome şi aplicarea acestor norme mai blânde care prin efectele lor să conducă la crearea unei situaţii mai uşoare pentru recurentul-inculpat.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre Ieşite penale succesive una să fie mai favorabilă.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că fapta de tentativă de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, la momentul comiterii, fapta, în modalitatea descrisă, era incriminată în infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen. anterior, pedepsită cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi.
Noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracţiunii de omor.
Totodată, fapta de a ucide o persoană este în continuare încriminată fiind prevăzută ca infracţiune în art. 188 C. pen.
Înlăturarea elementului circumstanţial agravant influenţează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reţinută infracţiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prev. de art. 188 C. pen., care prevede sancţiunea închisorii de la 5 la 10 de ani şi interzicerea unor drepturi, limitele de pedeapsă fiind reduse ca efect al reţinerii tentativei prev. de art. 32 C. pen.
În concluzie, luând în considerare modificarea intervenită prin eliminarea formei calificate a comiterii faptei în loc public, dar şi reducerea limitelor de pedeapsă atât în ce priveşte minimul, cât şi maximul sancţiunii, rezultă că legea nouă este mai favorabilă, urmând a fi aplicată în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.G.
Deşi legea penală mai favorabilă se aplică ope legis, în cauză, aceasta presupune, în prealabil, schimbarea de încadrare juridică din forma calificată a infracţiunii în forma de bază.
Cât priveşte stabilirea în concret a pedepsei potrivit legii noi, Înalta Curte apreciază că în recurs nu are posibilitatea de a realiza o nouă individualizare a pedepsei ţinând seama de noile limite de pedeapsă.
Ca efect al aplicării legii penale mai blânde în speţă va adapta pedeapsa prin luarea în considerare a noilor limite în sensul proporţionalizării acesteia în aceste noi coordonate, dar cu respectarea raţionamentului pe care instanţa de fond şi instanţa de apel l-au avut în vedere în procesul de individualizare a pedepsei.
În atare situaţie, instanţa de recurs constată că instanţa de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă principală reprezentând minimul special prevăzut de lege în condiţiile reţinerii tentativei, de 7 ani şi 6 luni închisoare.
Ţinând seama de principiile anterior menţionate, Înalta Curte urmează să stabilească o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor, reprezentând minimul special prevăzut de legea nouă.
Instanţa de recurs va aplica principiul proporţionalizării şi cu privire la pedepsele complementare şi accesorii, în legătură cu care art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 prevede că „se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă”, urmând a le adapta în funcţie de noile limite şi conţinut, prin raportare la cele aplicate prin hotărârile atacate, conform legii vechi.
Prin urmare, va aplica recurentului inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
De asemenea, în baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea infracţiunii în stare de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 lit. b) C. pen. anterior şi potrivit art. 39 alin. (4) C. pen. anterior, în cazul acestei recidive se putea aplica o pedeapsă până la maximul special iar dacă acest maxim era considerat neîndestulător, se putea adăuga un spor de până la 10 ani închisoare.
Aceleaşi condiţii de existenţă a recidivei postexecutorii se regăsesc în noile dispoziţii penale, respectiv art. 41 C. pen., însă tratamentul sancţionator este mai sever decât cel prevăzut de legea veche, deoarece potrivit art. 43 alin. (5) C. pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Astfel, pe când legea veche lăsa la aprecierea instanţei posibilitatea orientării pedepsei către maximul special şi, ulterior, posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă, în conformitate cu noile dispoziţii penale, intervine, în mod obligatoriu, o majorare a limitelor de pedeapsă în cadrul cărora se realizează individualizarea sancţiunii.
Având în vedere că, în cauză, prin aplicarea minimului special de pedeapsă, în mod evident nu s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 39 alin. (4) C. pen. anterior, legea veche este mai favorabilă sub aspectul recidivei.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpat este fondat şi, în consecinţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, îl va admite, va casa, în parte, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 173/F din 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud şi, rejudecând, va face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. va schimba încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior va condamna pe inculpatul B.G. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Va aplica recurentului inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., dispoziţii de imediată aplicare în absenţa unor norme tranzitorii, cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de inculpat vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGE
D E C I D E
Admite recursul formulat de inculpatul B.G. împotriva deciziei penale nr. 123/A din 11 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Casează, în parte, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 173/F din 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud şi, rejudecând:
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior condamnă pe inculpatul B.G. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Aplică recurentului inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 200 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 07 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 854/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 892/2014. Penal → |
|---|
