ICCJ. Decizia nr. 94/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Falsul în declaraţii (art. 292 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 94/2014
Dosar nr. 10091/95/2012
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2014
Asupra recursului, arată următoarele;
Prin sentinţa penală nr. 239 de la 23 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Gorj, în Dosarul cu nr. 10091/95/2012, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.M. domiciliat în Comuna Stăneşti, sat Alexeni, jud Gorj, fără antecedente penale, la 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) şi c) C. pen.; în baza art. 292 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 1 (un) an închisoare; în baza art. 33-34 C. pen., s-au contopit pedepsele, în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) şi c) C. pen.; s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua lit. b) şi c) C. pen., pe durata prev. de art. 71 C. pen. şi s-au pus în vedere acestuia dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 241/2005.
S-a dispus comunicarea către O.N.R.C. a dispozitivului sentinţei penale, la data rămânerii definitive a acesteia; s-a dispus anularea actelor false, respectiv declaraţia inculpatului din 30 aprilie 2010, dată în faţa reprezentanţilor D.G.F.P. Gorj şi a menţiunilor false din formularul înregistrat la D.G.F.P. Gorj sub nr. 20778 din 30 aprilie 2010; a fost obligat inculpatul la 61.060 lei despăgubiri civile către A.N.A.F.- D.G.F.P. Gorj (cu sediul în Bucureşti, sector 5), cu accesoriile aferente, până la data achitării integrale a prejudiciului; s-a respins cererea părţii civile privind instituirea sechestrului asigurător cu privire la bunurile inculpatului.
A fost obligat inculpatul la 1200 lei cheltuieli judiciare statului, din care, suma de 200 lei reprezentând onorariu apărător din oficiu s-a dispus a fi avansată din fondurile M.J.L.C., către Baroul Gorj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj nr. 53/P/2011, inculpatul P.M. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 292 C. pen., totul cu aplicarea art. 33-34 C. pen.
Prin Ordonanţa nr. 6068/P/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg Jiu, s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, cu motivarea că, potrivit Legii nr. 202/2010, cercetarea infracţiunilor prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 este de competenţa parchetelor de pe lângă tribunal; ulterior, prin Ordonanţa nr. 53/P/2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, s-a dispus scoaterea sub urmărire penală a numitului P.M. pentru săvârşirea inf. prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/ 2005, cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii obiective, precum şi scoaterea de sub urmărire penală pentru inf prev. de art. 292 C. pen. şi aplicarea unei amenzii cu caracter administrativ în cuantum de 1.000 lei, cu motivarea că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Prin sentinţa nr. 72 din 20 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 1637/95/2012, a fost admisă plângerea petentei D.G.F.P. Gorj împotriva Ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală nr. 53/P/2011 din 21 septembrie 2011, a fost desfiinţată ordonanţa, iar cauza a fost trimisă la procuror, în vederea redeschiderii urmăririi penale.
Prin Ordonanţa nr. 53/P/2011 din 04 aprilie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, s-a dispus redeschiderea urmăririi penale faţă de P.M., pentru infracţiunile prev de art. 9 alin lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi art. 292 C. pen.
În fapt, s-a constatat că inculpatul P.M. a fost asociat unic şi administrator al SC A.S.S.T. SRL, societate ce a fost înfiinţată în anul 1992, având ca obiect principal de activitate „întreţinerea şi repararea autovehiculelor".
Din datele existente la O.R.C. nu a rezultat că societatea a avut ca obiect de activitate principal sau secundar cumpărarea şi revânzarea de autoturisme"second hand,, din spaţiul intracomunitar.
Prin declaraţia de menţiuni înregistrată la D.G.F.P. Gorj sub nr. 13153 din 11 martie 2010, inculpatul a solicitat organelor fiscale luarea în evidenţă ca plătitor de T.V.A. pentru operaţiuni reprezentând achiziţii intracomunitare de bunuri, fiindu-i atribuit codul de înregistrare fiscală în scopuri de T.V.A. în data de 12 martie 2010. Ulterior, în perioada 15 martie 2010 - 15 aprilie 2010, inculpatul a folosit codul de înregistrare fiscală în scopuri de T.V.A., achiziţionând un număr de şapte autoturisme second hand în valoare totală de 82.990 euro, de la societăţi din Germania, conform facturilor fiscale: din 13 aprilie 2011, din 15 martie 2010, din 31 martie 2010, din 13 aprilie 2010, din 15 martie 2010, din 13 aprilie 2010 emise de K.W.A. E.K. şi factura din 15 aprilie 2010 emisă de B.A. G.B.R.
Prin Raportul V.I.E.S. solicitat în baza Regulamentului Consiliului C.E. nr. 1798/2003 privind cooperarea în domeniul T.V.A., s-a precizat că operatorii economici din Germania au declarat că au făcut livrări către operatorul român cu codul de înregistrare fiscală, în scopuri de T.V.A.
Autoturismele achiziţionate au fost vândute de inculpat în perioada martie - aprilie 2010, către diverse persoane fizice, conform facturilor fiscale din 29 martie 2010, din 30 martie 2010, din 09 aprilie 2010, din 19 aprilie 2010 și din 27 aprilie 2010, în valoare totală de 343.628 lei, contravaloarea acestora fiind încasată în numerar.
Deşi societatea era înregistrată ca plătitoare de T.V.A., inculpatul nu a declarat T.V.A.-ul aferent acestor achiziţii intracomunitare, iar facturile fiscale de vânzare nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă pentru perioada fiscală în care au avut loc operaţiunile comerciale.
Conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, T.V.A.-ul datorat de societate este în cuantum de 64.942 lei, sumă ce nu a fost declarată şi nici plătită la bugetul statului.
Prin cererea formular depusă de inculpat la organele fiscale la 30 aprilie 2010, acesta a solicitat anularea înregistrării în scopul de T.V.A., inculpatul dând o declaraţie în faţa organelor fiscale în care a menţionat că nu a utilizat codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. eliberat pentru achiziţii intracomunitare la data de 12 martie 2010, pe motivul că nu a mai fost de acord să efectueze achiziţia intracomunitară, aspectul declarat de inculpatul învinuit fiind nereal, deoarece acesta a efectuat un număr de şapte achiziţii intracomunitare, conform facturilor menţionate mai sus.
Tot la această dată, inculpatul a solicitat prin declaraţia înregistrată la D.G.F P.Gorj sub nr. 20778 din 30 aprilie 2010, luarea în evidenţă ca plătitor trimestrial de taxă pe valoare adăugată începând cu 01 mai 2010, pe formularul respectiv făcând menţiunea că nu a efectuat achiziţii intracomunitare. Urmare a acestei cereri, societatea a fost luată în evidenţă începând cu 01 mai 2010 ca plătitor trimestrial de T.V.A., fiindu-i atribuit codul de înregistrare fiscală.
În luna mai 2010, după obţinerea noului cod de T.V.A., inculpatul i-a solicitat martorei P.R.M. - contabil autorizat - să-i întocmească evidenţa contabilă a societăţii începând cu luna martie 2010, nespunându-i că societatea fusese înregistrată, ca plătitoare de T.V.A. în perioada martie - aprilie 2010, fiindu-i atribuit un alt cod decât cel deţinut la momentul respectiv.
Inculpatul i-a predat spre înregistrare contabilei doar un număr de patru facturi din totalul de şapte, prin care efectuase achiziţiile intracomunitare, care au fost înregistrate în evidenţa contabilă a lunilor martie şi aprilie, însă decontul de T.V.A.- nu a fost depus pentru această perioadă fiscală, întrucât, conform datelor existente la momentulrespectiv, societatea figura ca plătitoare de T.V.A. începând cu 01 mai 2011, iar contabila nu a avut cunoştinţă că firma mai fusese înregistrată ca plătitoare de T.V.A. pe un alt C. fisc.
Inculpatul nu i-a predat spre înregistrare facturile fiscale prin care în lunile martie-aprilie 2010 vânduse toate autoturismele achiziţionate, fapt ce a determinat ca veniturile realizate să nu fie înregistrate în evidenţa contabilă la data efectuării acestora.
La data de 20 august 2011. ca urmare a faptului că societatea era verificată de comisari ai Gărzii Financiare, inculpatul i-a predat contabilei cele facturi prin care în lunile martie şi aprilie vânduse autoturismele, solicitându-i acesteia să le înregistreze în evidenţa contabilă. Acestea au fost înregistrate în evidenţa lunii iulie 2010, înregistrările efectuându-se fără valoare de T.V.A.. Tot cu această ocazie, inculpatul i-a predat spre înregistrare şi factura de achiziţie intracomunitară din data de 15 martie 2010, care a fost înregistrată în evidenţa lunii iulie 2010; nu s-a declarat T.V.A.-ul aferent acestei achiziţii; nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă facturile de achiziţie intracomunitară din 15 martie 2010 şi din 13 aprilie 2010.
Termenul legal pentru declararea şi achitarea taxei pe valoare adăugată aferent achiziţiilor intracomunitare efectuate de inculpat în luna martie 2010, era 25 aprilie 2010, iar pentru luna aprilie 2010 era 25 mai 2010, inculpatul nu a declarat şi nici nu a achitat T.V.A. - ui aferent acestor achiziţii intracomunitare, în cadrul acestui termen; de altfel, din cercetări a rezultat că deşi s-au depus deconturi de T.V.A. începând cu luna mai 2010, nu a fost cuprins şi declarat niciodată T.V.A. aferent acestor achiziţii.
Inculpatul nu a declarat organelor fiscale, achiziţiile intracomunitare efectuate în lunile martie şi aprilie 2010.
Conform C. fisc., în cazul achiziţiilor intracomunitare cumpărătorul este obligat la plata T.V.A. - taxare inversă, pentru fiecare operaţiune efectuată.
Din probatoriul administrat a rezultat că SC A.S.T. SRL administrată de inculpat, a efectuat achiziţii intracomunitare de autoturisme second hand în perioade martie - aprilie 2010, în valoare de 341.802 lei, folosind codul de înregistrare fiscală în scopuri de T.V.A., operaţiuni care nu au fost declarate organelor fiscale şi fără a declara T.V.A. - ui aferent, în sumă de 64.942 lei. Faptul că, după efectuarea achiziţiilor intracomunitare, inculpatul a solicitat anularea codului de înregistrare fiscală în scopuri de T.V.A., declarând în fals că nu a efectuat achiziţii intracomunitare, denotă intenţia acestuia de a se sustrage de la plata T.V.A.- ului aferent.
Prejudiciul în sumă de 64.942 lei nu a fost recuperat.
Societatea s-a aflat în procedură de faliment, iar prin sentinţa nr. 617 din 23 aprilie 2012, Tribunalul Gorj a dispus închiderea procedurii falimentului şi radierea societăţii; nu au fost luate măsuri asigurătorii, inculpatul nefigurând în evidenţa Primăriei Stăneşti cu bunuri mobile sau imobile.
Astfel, instanţa de fond a constatat că, în drept, faptele inculpatului P.M., astfel cum au fost expuse anterior, întrunesc elementele constitutive ale inf. prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/ 2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 292 C. pen., totul cu aplicarea art. 33-34 C. pen., pentru care a fost condamnat la pedepse cu închisoarea, orientate spre minim, iar la individualizarea pedepselor, s-a avut în vedere pericolul social, precum şi împrejurările în care au fost comise aceste fapte.
De asemenea, prima instanţă a avut în vedere atitudinea inculpatului, care deşi legal citat, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată pentru a fi ascultat şi nu a achitat prejudiciul cauzat părţii civile.
Având în vedere aceste aspecte, s-a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoare, cu privare de libertate, orientată spre minim.
De asemenea, instanţa de fond a aplicat inculpatului pedeapsa complementară, precum şi pedeapsa accesorie.
S-a dispus anularea actelor false respectiv, declaraţia inculpatului din 30 aprilie 2010 dată în faţa reprezentanţilor D.G.F.P.Gorj şi a menţiunilor false din formularul 010 înregistrat la D.G.F.P.Gorj sub nr. 20778 din 30 aprilie 2010.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 61.060 lei despăgubiri civile, către A.N.A.F.- D.G.F.P. Gorj, cu accesoriile aferente până la data achitării integrale a prejudiciului, instanţa de fond respingând însă cererea părţii civile privind instituirea sechestrului asigurător cu privire la bunurile inculpatului, întrucât, din actele şi lucrările dosarului a rezultat că acesta nu are în proprietate bunuri mobile şi imobile.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, atât D.G.F.P. Gorj -A.N.A.F. - care a criticat sentinţa pentru netemeinicie fiindcă instanţa a respins cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente în mod greşit - cât şi inculpatul P.M., - care a criticat sentinţa pentru netemeinicie fiindcă instanţa de fond nu a luat act de cererea inculpatului de a fi judecat potrivit art. 3201 cod proc. penală şi a făcut o greşită individualizare a pedepsei închisorii prin nereţinerea de circumstanţe atenuante şi prin neaplicarea suspendării condiţionate a ei.
Apelurile au fost apreciate ca fondate de instanţa de apel fiind admise, pentru următoarele considerente:
Cu privire la apelul părţii civile, instanţa de apel a constatat că D.G.F.P. Gorj - A.N.A.F. s-a constituit parte civilă la data de 24 septembrie 2012 doar împotriva inculpatului, şi a cerut de la acesta plata despăgubirilor şi înfiinţarea unui sechestru asigurător doar pentru bunurile lui şi nu pentru ale părţii responsabile civilmente SC A.S.T. SRL - societate la care inculpatul era administrator.
În condiţiile în care D.G.F.P. Gorj - A.N.A.F. nu s-a constituit parte civilă potrivit art. 15 şi nu a cerut introducerea în cauză, potrivit, art. 16 C. proc. pen. a acestei părţi responsabile civilmente, în mod legal instanţa de fond nu a dispus instituirea vreunui sechestru asigurător cu privire la bunurile părţii responsabile civilmente.
În schimb, instanţa de apel a apreciat că această instanţă a respins netemeinic cererea de înfiinţare a unu sechestru asigurător pentru bunurile imobile şi mobile ale inculpatului, cu motivarea că din acte nu ar rezulta că inculpatul ar avea în proprietate bunuri mobile şi imobile, deşi dispoziţiile art. 163 C. proc. pen., privind măsurile asigurătorii nu fac nici o diferenţă între bunurile existente în patrimoniul inculpatului şi bunurile viitoare.
Aceste dispoziţii, art. 163 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., stabilesc că măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubelor, până la concurenţa valorii acesteia.
Instanţa de apel considera că identificarea bunurilor ce urmează a fi sechestrate se face doar ulterior instituirii sechestrului asigurător, de organele abilitate să procedeze la aplicarea sechestrului, potrivit art. 165 C. proc. pen., şi nu de instanţa de judecată, astfel încât luarea unei măsuri asigurătorii nu este condiţionată de existenţa unor dovezi cu privire la existenţa unor anumite bunuri mobile ori imobile ci de existenţa unor dovezi privind existenţa pagubei şi întinderea ei, ceea ce în speţă este dovedit.
În aceste condiţii, instanţa de apel a admis cererea de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatului P.M., formulată de partea civilă, şi în baza art. 353 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare, aparţinând acestui inculpat, până la concurenţa sumei de 61.060 de lei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, partea civilă Statul Român- A.N.A.F.
Examinând cauza în raport de critica formulată, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În primul rând, se observă faptul că recursul vizează o decizie ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti,astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art 3859 C. proc. pen., modificate prin această lege.
Constatăm că recursul a fost motivat în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. de către partea civilă Statul Român-A.N.A.F., nu a fost însă indicat vreun caz de casare prev. 3859 C. proc. pen., decizia instanţei de apel fiind criticată doar cu privire la faptul că instanţa de apel nu a instituit sechestrul asigurător până la concurenţa întregului prejudiciu, respectiv atât debitul cât şi accesoriile.
În aceste condiţii Înalta Curte va proceda la examinarea recursului părţii civile prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 pct. 172 C. proc. pen.
Înalta Curte consideră că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută în Legea nr. 241/2005, conform prevederilor art. 11 din această lege.
Instituirea obligatorie a acestei măsuri este condiţionată de existenţa unor bunuri în patrimoniul inculpatului sau al părţii responsabile civilmente, la momentul înfiinţării sechestrului.
Această concluzie se desprinde din analiza dispoziţiilor art. 165 şi art. 166 C. proc. pen., potrivit cărora organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând dispune şi ridicarea bunurilor, iar procesul-verbal de sechestru cuprinde descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate, cu indicarea valorii acestora.
În cazul în speţă Înalta Curte constată că sechestrul nu putea fi instituit decât asupra bunurilor existente în patrimoniul inculpatului, a căror descriere şi evaluare este posibilă la momentul înfiinţării acestei măsuri, iar nu şi asupra bunurilor viitoare(a se vedea în acelaşi sens, Decizia nr. 2181 din 20 iunie 2013 al Înaltei Curte de Casație și Justiție, secţia penală).
Cu toate acestea având în vedere faptul că partea civilă Statul Român-A.N.A.F. este singura care a declarat recurs în această cauză, ţinându-se cont de dispoziţiile art. 3858 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte nu va putea desfiinţa această dispoziţie a instanţei de apel, întrucât dacă s-ar proceda în acest mod s-ar încălca textul de lege indicat, privind neagravarea situaţiei părţii care a declarat recurs în această cauză.
Înalta Curte nu a identificat încălcări ale dispoziţiilor legale prevăzute de dispoziţiile art. 385 ind. 9 pct. 1, 3-6, 13, 14 şi 15 C. proc. pen., care pot fi. luate in considerare din oficiu.
În raport de considerentele anterior expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de partea civilă Starul Român- A.N.A.F. şi va obliga recurenta parte civilă A.N.A.F. la plata sumei de 400 cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Statul Român - A.N.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 71 din 5 martie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenta parte civilă A.N.A.F. la plata sumei de 400 cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 956/2014. Penal. Infractiuni la legea privind... | ICCJ. Decizia nr. 92/2014. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
