ICCJ. Decizia nr. 176/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia nr. 176/2012

Dosar nr. 3168/1/2012

Şedinţa publică de la 3 septembrie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 1743 din 15 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8237/1/2009 s-au hotărât următoarele:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul N.A. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de divulgare de informaţii, prevăzută de art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 [ în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 ] .

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul P.R. pentru: complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; complicitate la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul P.R. de obligare a martorului G.B. la plata cheltuielilor judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 227/9/2006 din 19 octombrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

- N.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000;

- M.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi divulgare de informaţii, prevăzută de art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 [ în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 ] , toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- P.R. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen.

Ca aspecte preliminare s-a arătat în actul de sesizare a instanţei că, în baza denunţurilor formulate de numitul G.B. în perioada 19 ianuarie 2006 - 02 februarie 2006, a fost înregistrat la secţia de combatere a corupţiei din cadrul D.N.A. Dosarul nr. 20/P/2006 din care, prin rezoluţia din 08 martie 2006, s-a dispus disjungerea cauzei privindu-i pe numiţii N.A., M.I. şi P.R.

Cauza formată prin disjungere a fost înregistrată sub nr. 41/P/2006, iar ulterior sub nr. 227/P/2006 la secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din cadrul D. N.A.

Prin Rechizitoriul nr. 227/P/2006 din 31 mai 2007 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor N.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi M.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri, luare de mită şi divulgare de informaţii prevăzute de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 C. pen. şi art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 [ în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 ] , precum şi disjungerea cauzei faţă de P.R.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 5278/1/2007.

Prin Sentinţa penală nr. 650 din 30 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia nr. 228 din 14 aprilie 2008 a Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. pentru refacerea urmăririi penale.

În motivarea sentinţei s-a făcut trimitere la Decizia nr. 665/2007 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială sunt neconstituţionale, astfel că procedura de urmărire penală şi de judecată prevăzută în Capitolul III al legii privind responsabilitatea ministerială, care derogă de la dreptul comun, se aplică şi foştilor membri ai Guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Întrucât inculpatului N.A. i se imputa o infracţiune ce se pretinde că a fost săvârşită în perioada în care era prim-ministru şi în exercitarea acestei funcţii, s-a reţinut că acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile procedurale prevăzute de legea specială, care condiţionează prin art. 12, începerea urmăririi penale de existenţa unei cereri a Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui României.

În consecinţă, prima instanţă a constatat că rezoluţia din 24 mai 2006, prin care s-a dispus în cauză începerea urmăririi penale, nu poate fi menţinută.

Ulterior, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, Curtea Constituţională a României a dispus, în aplicarea art. 109 alin. (2) teza I din Constituţia României, că Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Camera Deputaţilor sau Senatul, după caz, pentru a se cere urmărirea penală a membrilor şi foştilor membrii ai Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau senator.

Având în vedere calitatea de deputat a lui N.A., urmare a referatului întocmit de procuror, a fost sesizat Parlamentul României - Camera Deputaţilor, în vederea declanşării procedurilor pentru obţinerea cererii de începere a urmăririi penale faţă de acesta.

Urmare acestei solicitări, Parlamentul României - Camera Deputaţilor a adoptat Hotărârea nr. 8/2009 prin care conform art. 109 alin. (2) din Constituţia României şi art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, a cerut urmărirea penală a domnului N.A., fost prim-ministru, pentru faptele ce fac obiectul Dosarului nr. 68/P/2006 şi nr. 227/P/2006 ale D.N.A. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

După această hotărâre, având în vedere că din Dosarul nr. 227/P/2006 a fost disjunsă cauza faţă de numitul P.R., la data de 31 mai 2007, formându-se Dosarul nr. 129/P/2007, prin rezoluţia din 16 aprilie 2009 s-a dispus conexarea Dosarului penal nr. 129/P/2007 la Dosarul nr. 227/P/2006, pentru o mai bună înfăptuire a urmăririi penale, întrucât între cele două dosare există legătură.

La data de 29 aprilie 2009 organul de urmărire penală a întocmit un proces-verbal de efectuare a actelor premergătoare, în care s-au enumerat sintetic toate activităţile desfăşurate până la acel moment, inclusiv acte de urmărire penală efectuate anterior restituirii de către instanţa de judecată, apreciindu-se că, deşi acestea din urmă au fost declarate nule, ele rămân câştigate cauzei ca acte premergătoare urmăririi penale.

La data de 30 aprilie 2009, prin rezoluţie, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de N.A., M.I. şi P.R.

În fapt, prin actul de sesizare, s-au reţinut în esenţă, următoarele:

La data de 19 ianuarie 2006, numitul G.B. a formulat un denunţ, pe care l-a detaliat ulterior la data de 24 ianuarie 2006, împotriva numiţilor N.A., M.I. şi P.R.

Potrivit acestui denunţ, în cursul lunii noiembrie 2000, inculpatul M.I., în acea perioadă membru al Plenului O.N.P.C.S.B., l-a contactat, beneficiind de sprijinul denunţătorului şi al inculpatului P.R., pe N.A., deputat P.S.D., căruia i-a comunicat că în cadrul instituţiei în care îşi desfăşura activitatea se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o lucrare având ca obiect depunerea în numerar a sumei de 400.000 dolari SUA, într-un cont deschis la C.A. - actualmente H.V.B.B. - având ca titular pe N.D., soţia inculpatului N.A.

Conform susţinerilor denunţătorului, cu această ocazie, M.I. i-a promis lui N.A. că va bloca lucrarea până după alegerile din decembrie 2000, sugerând că acest dosar trebuie să dispară, lucru cu care N.A. s-a declarat de acord, arătând că urmăreşte această finalitate. În consecinţă, M.I. i-a promis lui N.A. că îi va face „cadou” dosarul respectiv, precizând, totodată, că ar trebui schimbat din funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B. numitul C.A., întrucât acesta opina în favoarea informării parchetului referitor la lucrarea menţionată.

După numirea, la data de 28 decembrie 2000, în funcţia de prim-ministru al Guvernului României, inculpatul N.A. a determinat, în prima şedinţă de guvern, emiterea H.G. nr. 1399/2000, pe care a semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care a fost numit în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B. tocmai inculpatul M.I., fiind revocat fostul preşedinte C.A., precum şi unul dintre membrii Plenului, respectiv doamna E.V.

Ca urmare a numirii în această funcţie, abuzând de prerogativele ce îi erau conferite, precum şi de lipsa unor reglementări stricte cu privire la circuitul lucrărilor în cadrul Oficiului, inculpatul M.I. a sustras lucrarea nr. X/1999 care o viza pe N.D., înmânându-i dosarul, în prezenţa denunţătorului G.B., inculpatului P.R., consilier al primului ministru N.A., cu scopul de a fi remis acestuia din urmă.

În drept, prin rechizitoriu, s-a reţinut în sarcina inculpaţilor săvârşirea următoarelor infracţiuni:

Pentru inculpatul M.I. s-au reţinut trei fapte distincte, aflate în concurs real:

1) Infracţiunea de divulgare de informaţii prevăzută de art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 [ în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 ] , constând în aceea că în cursul lunii noiembrie 2000, având calitatea de membru al Plenului O.N.P.C.S.B., i-a contactat pe N.A. şi pe P.R., cărora le-a comunicat că în cadrul instituţiei în care îşi desfăşura activitatea se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, lucrarea având ca obiect o depunere de numerar în cuantum de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D., soţia inculpatului N.A.

2) Infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, la sfârşitul anului 2000, în exercitarea atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de membru al O.N.P.C.S.B., sugerând schimbarea preşedintelui acestui oficiu şi acceptând de la inculpatul N.A. promisiunea numirii în funcţia de preşedinte al acestei instituţii, a primit efectiv această funcţie, prin H.G. nr. 1399/2000, iar ulterior a votat în favoarea clasării lucrării nr. X/1999, în care era cercetată N.D., semnând Decizia de clasare nr. 10 din 24 ianuarie 2001 şi a efectuat demersuri ilicite în scopul ca dosarul să ajungă în posesia inculpatului N.A.

3) Infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., constând în aceea că, în prima jumătate a anului 2001, a sustras lucrarea nr. X/1999 care o viza pe N.D., înmânându-i dosarul inculpatului P.R., consilier al primului-ministru N.A., cu scopul de a-i fi remisă acestuia din urmă.

Pentru inculpatul N.A. s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în baza unei înţelegeri anterioare cu inculpatul M.I. şi cu complicitatea inculpatului P.R., a susţinut şi determinat emiterea H.G. nr. 1399/ 2000, pe care a semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care a fost numit în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B., M.I., pentru a-l determina pe acesta să facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu şi un act contrar acestor îndatoriri, în scopul de a asigura astfel clasarea lucrării nr. X/1999, ce o viza pe N.D. şi intrarea în posesia acesteia, prin intermediul inculpatului P.R., în urma sustragerii lucrării de către inculpatul M.I.

Pentru inculpatul P.R. s-au reţinut, în condiţiile concursului ideal de infracţiuni, prevăzut de art. 33 lit. b) C. pen., două fapte, respectiv complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului P.R. a constat în aceea că în cursul lunii noiembrie 2000 a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I., în acea perioadă membru al Plenului O.N.P.C.S.B., a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul Oficiului se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o lucrare având ca obiect o tranzacţie suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D. Cu această ocazie, în prezenţa numitului P.R., M.I. i-a promis lui N.A. că va bloca lucrarea până după alegerile din decembrie 2000, sugerând că acest dosar trebuie să dispară, lucru cu care N.A. s-a declarat de acord, arătând că urmăreşte această finalitate. Urmare a acestei înţelegeri, după numirea în funcţia de prim-ministru al Guvernului României, N.A. a determinat emiterea H.G. nr. 1399/2000 pe care a şi semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care M.I. a fost numit în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B., concomitent cu revocarea fostului preşedinte C.A. Scopul numirii lui M.I. a fost acela ca N.A. să-şi asigure, prin intermediul acestuia, intrarea în posesia lucrării ce o viza pe soţia sa. Ca urmare a numirii în această funcţie, abuzând de prerogativele ce îi erau conferite, precum şi de lipsa unor reglementări stricte cu privire la circuitul lucrărilor în cadrul Oficiului, M.I. a sustras lucrarea nr. X/1999 care o viza pe N.D., dosarul fiindu-i înmânat inculpatului P.R., consilier al primului-ministru N.A., cu scopul de a-i fi remisă acestuia din urmă.

În susţinerea acuzării, în rechizitoriu se indică mijloacele de probă de la dosar.

Din enumerarea tuturor actelor conţinute în volumele de urmărire penală rezultă că au fost avute în vedere următoarele mijloace de probă: declaraţiile martorilor B.G., S.N.E., D.R.C., S.R.M., T.D.C., T.M.N., G.O., M.P.Ş., P.C.D., T.S., B.A., C.A., E.V., Ş.M., P.Ş., G.M.I., B.D.B., P.M., U.C., O.R.M., M.V., L.B.C., S.C.F., P.N., P.C., S.C.V. şi P.M., proces-verbal de constatare a actelor premergătoare, înscrisuri (sesizarea penală formulată de O.N.P.C.S.B., adresă - răspuns H.V.B.B. din 27 ianuarie 2006, copie Raport privind operaţiunile de depunere şi de retragere în numerar din 25 noiembrie 1999, copii ale filelor din registrele O.N.P.C.S.B. în care au fost înregistrate lucrările nr. X/1999 şi Y/2000, corespondenţa expediată şi primită în legătură cu acestea, două exemplare ale fişei lucrării din 2 februarie 2001, adresă răspuns H.V.B.B. din 21 martie 2006, copie adresă B.A.C. din 26 noiembrie 1999, copie cerere de deschidere de cont N.D., adrese B.A.C., copie contract de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1999 încheiat între C.T. şi B.A., copie formular de depunere numerar, copie document de identitate depunător T.S., copii ale proceselor-verbale ale şedinţelor Plenului în care s-a discutat cu privire la X/1999, copie a Deciziei nr. 10 din 24 ianuarie 2001 de clasare a lucrării X/1999, copie Notă cu propunere de clasare întocmită la 23 ianuarie 2001 de martorul Ş.M., copie Notă cu propunere de informare a parchetului întocmită la 20 noiembrie 2000 de analistul financiar R.E., adrese, decizii şi ordine ale O.N.P.C.S.B., procese-verbale de ridicare de înscrisuri şi documente, precum şi de constatare, note şi referate ale O.N.P.C.S.B., adresa de solicitare întocmită de familia N. şi înregistrată la Oficiu la 7 decembrie 2003, solicitarea din 07 decembrie 2004 de scoatere de lucrări din arhiva Oficiului, adrese A.N.A.F. - AFP4, A.N.A.F. - AFP5, A.N.A.F. - AFP6, A.N.A.F. - AFP7, A.N.A.F. - D.G.F.P. Ialomiţa, adresă O.N.R.C., adresă I.G.P.R. şi S.P.P.).

În cursul cercetării judecătoreşti prima instanţă a administrat următoarele probe:

1. Proba cu martori

- martori propuşi prin rechizitoriu: M.P.Ş., S.M.R., P.D., G.B., S.N.E., T.D.C., E.V., G.O., D.R.C., C.A., G.M.I., Ş.M., P.Ş., B.D.B., O.R.M., B.A., U.C., M.V., P.M., L.B.C., S.C.V., P.N., C. (fostă P.) M., P.C., T.S.;

- martori propuşi în apărare de inculpatul M.I.: M.L.M., P.I., M.C., L.S.C.Ş., P.M.;

- martori propuşi în apărare de inculpatul P.R.: F.V., B.C., S.F.

2. Proba cu înscrisuri

- înscrisuri depuse de inculpatul P.R.: ordonanţa din 28 noiembrie 2007 dată în Dosarul nr. 259/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., Rechizitoriul nr. 325/P/2004 din 14 februarie 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura centrală, extrase din presa locală a judeţului Dolj;

- înscrisuri depuse de inculpatul N.A.: articol „E.Z.” din data de 17 ianuarie 2006, articol „E.Z.” din data de 20 ianuarie 2006, articol „R.L.” din data de 06 iunie 2006, denunţul formulat de D.N. în data de 25 ianuarie 2006, Sentinţa nr. 142 din 17 februarie 2011 a Judecătoriei sector 6;

- înscrisuri depuse de inculpatul M.I.: adeverinţă emisă de O.N.P.C.S.B. cu salarizarea preşedintelui oficiului, evidenţa deplasărilor externe efectuate în perioada 1999 - 2004 de M.I. în calitate de Preşedinte al Oficiului, Ordonanţa nr. 81/D/2006 din 3 martie 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T.

3. Declaraţiile inculpaţilor N.A., M.I. şi P.R.

Din analiza întregului material probator administrat în cauză, prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine în sarcina inculpaţilor săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, dându-se eficienţă regulii in dubio pro reo şi dispunându-se achitarea acestora.

Prima instanţă a analizat infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii în ordinea prezentată în rechizitoriu şi care, în opinia parchetului, urmăreşte cronologia desfăşurării activităţii pretins infracţionale a acestora.

I. Infracţiunea de divulgare de informaţii prevăzută de art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999 [ în prezent art. 24 raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 ] reţinută în sarcina inculpatului M.I.

Procurorul de caz a reţinut pentru această infracţiune că inculpatul M.I., „în cursul lunii noiembrie 2000, având calitatea de membru al Plenului O.N.P.C.S.B., prin intermediul martorului G.B., i-a contactat pe N.A. şi P.R., cărora le-a comunicat că, în cadrul instituţiei în care îşi desfăşura activitatea, se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, lucrarea având ca obiect o depunere în numerar în cuantum de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D., soţia lui N.A.”.

În susţinerea acestei acuzaţii s-au invocat, în principal, declaraţiile martorului G.B., date la urmărirea penală şi în faţa primei instanţe.

S-a susţinut în rechizitoriu că, credibilitatea celor afirmate de martorul G.B. cu privire la divulgarea de către M.I. a informaţiilor privitoare la lucrarea existentă la nivelul O.N.P.C.S.B. având ca obiect depunerea în contul numitei N.D. a sumei de 400.000 dolari SUA este întărită de faptul că acesta a acceptat, fără rezerve, să fie supus unei testări poligraf pentru dovedirea sincerităţii susţinerilor sale.

Se arată că „potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 18 aprilie 2007, efectuat de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul Criminalistică privind detecţia comportamentului simulat, la întrebările «Ai auzit când M. i-a spus lui P. că-i va face cadou lui N. lucrarea cu privire la D.N.?» şi «Ai văzut când P. a luat dosarul despre care M. afirma că are legătură cu D.N.?», răspunsurile subiectului examinat au fost afirmative, adevărate, fără a prezenta note specifice comportamentului simulat”.

În realitate, prima instanţă a constatat că, în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nu există nicidecum concluzia că răspunsurile subiectului la cele două întrebări ar fi adevărate. Raportul conţine o singură concluzie, referitoare la întrebarea „În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă oficiu, acesta ţi-a spus că are dosarul cu privire la D.N.?”, la care subiectul a răspuns afirmativ, detectându-se indicii ale comportamentului simulat.

Interpretarea că răspunsurile la cele două întrebări relevante pentru infracţiunea analizată ar fi adevărate aparţine procurorului, ea nu are niciun corespondent în concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică pentru detectarea conduitelor simulate la care a fost supus G.B.

Mai mult decât atât, în acelaşi raport se arată că „în discuţia post-test, subiectului i-a fost adus la cunoştinţă faptul că a fost diagnosticat NESINCER”.

S-a mai arătat în rechizitoriu că aspectele relatate de martorul G.B. cu privire la divulgarea de informaţii de către inculpatul M.I., se coroborează cu declaraţiile martorilor D.P.C. şi S.N.E.

O interpretare obiectivă a acestor probe conduce, însă, la constatarea că declaraţiile denunţătorului G.B. se coroborează tot cu declaraţiile sale, pentru că ambii martori invocaţi de parchet nu au perceput aspectele relatate în mod direct, ci le cunosc tot din informaţiile primite de la denunţător, aşa cum rezultă din declaraţiile acestora date la urmărirea penală şi în faţa primei instanţe.

Pornind de la declaraţiile martorei S.N. cu privire la întâlnirile dintre G.B., M.I. şi P.R., necontestate, de altfel de aceştia, procurorul a inclus în aceste întâlniri, care au avut loc, dar într-un alt scop şi pe N.A. pentru a-şi susţine afirmaţia că „probele conduc indubitabil la concluzia că M.I. a divulgat informaţii cu privire la existenţa unei lucrări în cadrul O.N.P.C.S.B.”.

Sub aspectul acestei infracţiuni, probele invocate de parchet în actul de acuzare se limitează la cele mai sus evidenţiate.

În cursul cercetării judecătoreşti, probele administrate nu au eliminat dubiul cu privire la verosimilitatea denunţului formulat de G.B.

Au fost audiaţi martorii S.C.V. - şefa de cabinet a lui N.A. în acea perioadă şi P.M. - şefa de cabinet a lui P.R.

Depoziţiile acestora contrazic afirmaţiile lui G.B. despre întâlnirile celor trei inculpaţi în birourile din Palatul Parlamentului.

G.B. a relatat că s-a deplasat împreună cu M.I. la biroul lui P.R. şi în prezenţa sa M.I. i-a relatat lui P.R. despre existenţa la nivelul O.N.P.C.S.B. a unei lucrări privind sume de bani depuse în contul doamnei N.D. Tot acesta arată că P.R., după ce a ascultat cele relatate de M. a spus că trebuie să meargă la şeful A.N., astfel că au plecat împreună la biroul acestuia iar după circa 30 de minute secretara M. l-a condus şi pe G.B. la biroul lui N.A.

Prima instanţă a avut în vedere că la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea asupra vinovăţiei inculpatului pe baza unor probe sigure, clare, certe, or în cauza de faţă probele în acuzarea inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de divulgare de informaţii nu au acest caracter.

Evaluarea probatoriului la care s-a făcut trimitere mai sus lasă loc nesiguranţei în privinţa existenţei faptei, pornind de la următoarele constatări:

- principala probă a acuzării o constituie declaraţia martorului G.B., însă credibilitatea acestuia poate fi pusă la îndoială, întrucât denunţul acestuia a intervenit în cursul anului 2006, când martorul era arestat în altă cauză, iar testarea poligraf a acestuia a indicat note specifice comportamentului simulat, cel puţin în condiţiile analizate în considerentele deja expuse;

- ceilalţi doi martori importanţi invocaţi de parchet, respectiv D.R.C. şi S.N.E. nu au cunoscut aspectele prezentate decât indirect, relatând doar ceea ce le-a spus G.B.;

- martora S.N. a revenit în instanţă asupra unor aspecte importante, motivând că la momentul audierii de la urmărirea penală era într-o stare de presiune datorată arestării soţului său;

- întâlnirea dintre inculpaţii M.I., P.R. şi N.A., în prezenţa martorului G.B., la birourile din Palatul Parlamentului, este exclusă de martorele S.C.V. şi C. (P.) M.;

- în acelaşi sens sunt şi declaraţiile martorilor B.C. şi S.F., propuşi în apărare de inculpatul P.R., martori care au arătat că în luna noiembrie 2000 au participat împreună cu acesta la activităţile specifice campaniei electorale, fiind puţin probabilă prezenţa acestuia în Bucureşti.

În aceste condiţii, prima instanţă a dat eficienţă regulii in dubio pro reo şi, faţă de echivocul probatoriului administrat şi de împrejurarea că nici nu a rezultat că alte probe ar mai putea fi administrate în cauză, a dispus achitarea inculpatului M.I. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neavând convingerea că fapta există.

II. Infracţiunile de corupţie reţinute în sarcina inculpaţilor, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru inculpatul M.I., infracţiunea dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 pentru inculpatul N.A. şi complicitate la cele două infracţiuni, respectiv la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi la dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 pentru inculpatul P.R.

În actul de inculpare s-a reţinut că infracţiunea de luare de mită de care este acuzat M.I. ar consta în aceea că la sfârşitul anului 2000, în exercitarea atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de membru al O.N.P.C.S.B., sugerând schimbarea preşedintelui O.N.P.C.S.B. şi acceptând de la inculpatul N.A. promisiunea numirii în funcţia de preşedinte al acestei instituţii, a primit efectiv această funcţie prin H.G. nr. 1399/2000, iar ulterior a votat în favoarea clasării lucrării nr. X/1999, în care era cercetată N.D., semnând Decizia de clasare nr. 10 din 24 ianuarie 2001 şi a efectuat demersuri ilicite în scopul ca dosarul să ajungă în posesia inculpatului N.A.

Corelativ, în rechizitoriu s-a reţinut că fapta inculpatului N.A. care, în baza unei înţelegeri anterioare cu M.I. şi cu complicitatea inculpatului P.R., a susţinut şi determinat emiterea H.G. nr. 1399/2000 pe care a semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care a fost numit în funcţia de Preşedinte al O.N.P.C.S.B. M.I., pentru a-l determina pe acesta să facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu şi un act contra acestor îndatoriri, în scopul de a asigura astfel clasarea lucrării nr. X/1999, ce o viza pe N.D. şi a intra în posesia acesteia, prin intermediul lui P.R., în urma sustragerii lucrării de către M.I., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită.

Pentru complicitate la infracţiunile de luare de mită şi dare de mită de care este acuzat inculpatul P.R. s-a reţinut următoarea activitate infracţională:

- în cursul lunii noiembrie 2000, a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I., în acea perioadă membru al Plenului O.N.P.C.S.B., a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul O.N.P.C.S.B. se află în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o lucrare având ca obiect o tranzacţie suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D. Cu această ocazie, în prezenţa inculpatului P.R., M.I. i-a promis lui N.A. că va bloca lucrarea până după alegerile din decembrie 2000, sugerând că acest dosar trebuie să dispară, lucru cu care N.A. s-a declarat de acord, arătând că urmăreşte această finalitate. Urmare a acestei înţelegeri, după numirea în funcţia de prim-ministru al Guvernului României, N.A. a determinat emiterea H.G. nr. 1399/2000 pe care a şi semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care M.I. a fost numit în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B., concomitent cu revocarea fostului preşedinte C.A. Scopul numirii lui M.I. a fost acela ca N.A. să-şi asigure, prin intermediul acestuia, intrarea în posesia lucrării ce o viza pe soţia sa, N.D. Ca urmare a numirii în această funcţie, abuzând de prerogativele ce-i erau conferite, precum şi de lipsa unor reglementări stricte cu privire la circuitul lucrărilor în cadrul O.N.P.C.S.B., M.I. a sustras lucrarea nr. X/1999 care o viza pe N.D., dosarul fiindu-i înmânat numitului P.R., consilier al primului-ministru N.A., cu scopul de a-i fi remis acestuia din urmă.

Prima instanţă a constatat că premisa desfăşurării acestei activităţi infracţionale a inculpaţilor o constituie întâlnirile dintre M.I., prin intermediul lui G.B., cu P.R. şi N.A., la birourile acestora de la Camera Deputaţilor pentru a le spune despre existenţa la nivelul O.N.P.C.S.B. a lucrării ce o privea pe N.D.

Aşa cum s-a arătat anterior, în analiza infracţiunii de divulgare de informaţii reţinută în sarcina inculpatului M.I., veridicitatea acestor întâlniri nu s-a putut proba cu certitudine, prima instanţă a apreciat că există dubii suficiente că ele au avut loc, astfel încât să nu poată fi pronunţată o hotărâre de condamnare.

Chiar dacă s-ar accepta versiunea prezentată în rechizitoriu, în sensul că a avut loc o întâlnire între M.I., P.R. şi N.A., prin intermediul lui G.B., afirmaţia procurorului că la acel moment ar fi avut loc „înţelegerea insidioasă” dintre inculpaţi nu are nicio susţinere probatorie.

Martorul G.B. arată în declaraţia dată în faţa instanţei: „Când am ajuns în birou cei trei erau deja în picioare, ceea ce înseamnă că discuţia se încheiase şi din câte am aflat ulterior de la M.I. eu am fost invitat în birou doar pentru a-i fi prezentat domnului N., lucru care s-a şi întâmplat”.

Tot în aceeaşi declaraţie martorul arată: „Domnul M. nu mi-a spus niciodată că şi-ar dori funcţia (de preşedinte al oficiului) şi cu atât mai puţin nu mi-a spus că i s-ar fi promis această funcţie. Eu cred, date fiind relaţiile apropiate dintre noi, că dacă domnul M. ar fi primit o astfel de promisiune, mi-ar fi adus la cunoştinţă acest lucru”.

De altfel, procurorul de caz a arătat că nu a fost vorba de o solicitare sau promisiune concretă, ci de o înţelegere „cu caracter insidios dintre inculpaţii M.I. şi N.A., cu sprijinul inculpatului P.R., fără solicitări sau propuneri explicite, ci tacită, implicită, bazată pe sugestii subtile, dar cu mare forţă de convingere”.

În acest fel a fost interpretată declaraţia martorului G.B., care a arătat că M.I. i-a precizat lui N.A. că „nu doreşte nimic pentru sine însă a sugerat că ar trebui schimbat C.A., precum şi că îi va face dosarul cadou”.

„Înţelegerea insidioasă” s-a produs, susţine procurorul de caz, în momentul în care N.A. s-a declarat de acord cu aceste afirmaţii.

Deşi N.A. nu avea, în acel moment, posibilitatea de a influenţa în vreun fel numirea preşedintelui oficiului, acest accept al inculpatului, arată procurorul, „trebuie privit în contextul socio-politic al momentului”.

S-a făcut, astfel, trimitere la cercetările sociologice realizate de I.M.A.S. şi I.R.S.O.P., care îl plasau pe I.I. şi P.D.S.R. pe primul loc în alegerile ce urmau să aibă loc peste o lună. Faţă de poziţionarea partidului din care făceau parte N.A. şi faţă de poziţionarea lui N.A. în partid, s-a arătat de procurorul de caz, „desemnarea lui N.A. ca prim-ministru era iminentă”.

Atât infracţiunea de luare de mită, cât şi infracţiunea de dare de mită sunt infracţiuni instantanee. Luarea de mită se consumă în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase ori a acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia.

Corelativ, darea de mită se consumă în momentul promisiunii, oferirii sau dării de bani şi alte foloase.

Pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii de dare de mită este necesar ca oferta sau promisiunea să se facă în mod serios şi cu intenţia de a corupe.

Procurorul, tocmai pentru că a admis că, la momentul pretinsei discuţii, persoanele nu ocupau funcţiile care să le permită efectuarea demersurilor necesare în interes reciproc, a susţinut că există o situaţie atipică, similară oarecum condiţiei suspensive din dreptul civil, iar înţelegerea dintre părţi rămâne valabilă şi cu semnificaţie penală, întrucât ulterior ocupării funcţiilor respective, persoanele acţionează conform acelei înţelegeri.

În acest mod, s-a susţinut că infracţiunea de luare de mită s-a consumat în forma primirii efective a folosului promis, respectiv în momentul numirii lui M.I. în funcţia de Preşedinte al O.N.P.C.S.B.

Corelativ, infracţiunea de dare de mită s-a consumat în momentul emiterii H.G. nr. 1399/2000.

Prin rechizitoriul s-a prezentat, în acest context, numirea lui M.I. ca Preşedinte al O.N.P.C.S.B., apreciindu-se că modalitatea în care a avut loc această numire în şedinţa de guvern demonstrează înţelegerea anterioară dintre cei doi inculpaţi.

Martorii propuşi şi audiaţi, atât la urmărirea penală, cât şi în instanţă (S.R., G.O., Ş.M.) nu au prezentat, însă, desfăşurarea şedinţei de Guvern din 30 decembrie 2000 în maniera interpretată de procuror.

S-a probat că revocarea şi, respectiv, numirea în funcţia de Preşedinte al O.N.P.C.S.B. au avut la bază o notă de fundamentare întocmită de Secretariatul General al Guvernului şi ulterior avizată de miniştrii de resort, respectiv ministrul finanţelor, domnul T.M.N. şi ministrul justiţiei, doamna S.R.M.

Deşi s-a insistat în citarea martorului T.M., acesta, domiciliat în prezent în Statele Unite ale Americii, a invocat imposibilitatea de a se deplasa în România datorită atribuţiilor de serviciu din cadrul F.M.I.

Prima instanţă a apreciat că, deşi declaraţiile martorilor au avut acelaşi conţinut în faţa instanţei ca şi cele date în cursul urmăririi penale, procurorul de caz le-a dat o cu totul altă interpretare.

La aceasta a adăugat analiza modului în care inculpatul M.I. a aflat de numirea sa în funcţie, aspect căruia i-a consacrat mai multe pagini în rechizitoriu, deşi este lipsit de relevanţă în ceea ce priveşte realizarea pretinselor infracţiuni de corupţie, ajungând astfel la concluzia, nesusţinută probator, că decizia de numire a inculpatului M.I. în funcţie nu a fost una colectivă ci una individuală, aparţinând exclusiv inculpatului N.A.

Concluzia procurorului nu a fost primită de prima instanţă, întrucât este contrazisă de materialul probator administrat, care a relevat că:

- există un mare dubiu că în luna noiembrie ar fi avut loc o întâlnire între inculpaţii N.A., M.I. şi P.R., mijlocită de denunţătorul G.B.;

- chiar martorul G.B. arată că N.A. nu i-a promis lui M.I. numirea în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B.;

- decizia de numire în funcţie a fost una colectivă, luată în consens în şedinţa de Guvern din 30 decembrie 2000;

- schimbările în conducerea unor instituţii au fost discutate anterior în partid, în ideea realizării programului de guvernare;

- scopul pretins a fi urmărit de mituitor nu are o justificare logică (clasarea lucrării nr. X/1999 şi intrarea în posesia acesteia), aspecte asupra cărora se va reveni în continuare.

Toate aceste concluzii, desprinse din probele analizate anterior, infirmă susţinerea parchetului că numirea lui M.I. în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită pentru inculpatul M. şi, respectiv, dare de mită pentru inculpatul N.

Acţiunea de numire există, materializată prin H.G. nr. 1399/2000, dar aceasta nu întruneşte nici latura obiectivă şi nici subiectivă a infracţiunii de dare de mită.

În plan obiectiv nu s-a probat că între inculpaţii M.I. şi N.A. a existat o înţelegere prin care să se fi promis obţinerea acestui folos, hotărârea de guvern a fost una colectivă, în consens, în îndeplinirea programului de guvernare şi nu a reprezentat o susţinere personală a lui N.A., iar în plan subiectiv nu s-a probat o intenţie directă, calificată prin scopul urmărit, aşa cum o cer prevederile art. 255 raportat la art. 254 C. pen.

În opinia parchetului, scopul urmărit de N.A. a fost unul dublu: determinarea inculpatului M.I. să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, respectiv de a asigura clasarea lucrării nr. X/1999, ce o viza pe N.D. şi, de asemenea, de a face un act contrar acestor îndatoriri, respectiv intrarea în posesia acesteia, prin intermediul inculpatului P.R., în urma sustragerii lucrării de către M.I.

Niciunul din aceste două obiective pretins urmărite de N.A. şi realizate de M.I. nu se bucură de un suport probator.

S-a subliniat că, deşi pe tot parcursul rechizitoriului procurorul foloseşte expresia „lucrarea ce o privea pe N.D.”, ceea ce ar putea crea impresia că se făceau verificări cu privire la aceasta, în realitate obiectul verificărilor din cadrul O.N.P.C.S.B. l-a constituit analiza provenienţei sumei de 400.000 dolari SUA, vizând, în ultimă instanţa situaţia financiară a lui B.A., cel care a cumpărat cu contract de vânzare-cumpărare bunurile de artă de la T.C.

Probele administrate au evidenţiat că în urma raportului din 26 noiembrie 12999 transmis de B.A.C. către O.N.P.C.S.B. s-a stabilit luarea în analiză a unei depuneri în numerar în valoare de 400.000 dolari SUA, efectuată de T.S. în contul deschis de N.D. la B.A.C.

Lucrarea a fost înregistrată la 7 decembrie 1999 şi a fost repartizată spre analiză analistului financiar R.E. (decedată în anul 2003), sub coordonarea martorei E.V., membru al Plenului O.N.P.C.S.B.

Raportarea băncii la care se constituia depozitul respectiv s-a făcut nu ca tranzacţie suspectă, ci ca depunere de cash peste limita de raportare.

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, orice tranzacţie ce depăşea cuantumul prevăzut de lege trebuia raportată la O.N.P.C.S.B.

În cursul aceluiaşi an, datorită numărului foarte mare al tranzacţiilor, Preşedintele O.N.P.C.S.B., domnul C.A. a propus Plenului şi acesta a aprobat ca tranzacţiile cu sume ce depăşesc 100.000 dolari SUA să intre în analiza O.N.P.C.S.B.

Potrivit modului de organizare a activităţii oficiului de la acel moment fiecare din cei şapte membri ai Plenului coordona doi - trei experţi, analişti financiari, iar fiecăruia dintre analişti li se repartizaseră anumite bănci de la care primeau raportări.

După ce analistul financiar primea o raportare de la bancă în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 21/1999, aducea acest lucru la cunoştinţa membrului Plenului în coordonarea căruia se afla şi întocmea o notă cu propunere de verificare a operaţiunii respective, notă ce era supusă aprobării Plenului.

Martora E.V., audiată pe aceste aspecte, a arătat: „Îmi amintesc că doamna expert R.E., unul dintre experţii pe care eu personal îi coordonam, mi-a adus la cunoştinţă, cred că printr-o notă scrisă, că a primit o sesizare de la una din băncile de care răspundea ce privea o depunere mare în numerar … şi, ceea ce a atras atenţia a fost faptul că era vorba de o depunere pe numele unei persoane foarte în vârstă, C.T., care cred că avea peste 80 de ani. Nu reţin dacă încă de la începutul întocmirii notei sau ulterior am obţinut şi informaţia potrivit căreia împuternicită pe contul persoanei în vârstă era D.N.”.

Aceeaşi martoră arată că nota întocmită de experta R.E. a fost discutată în Plenul O.N.P.C.S.B. şi s-a aprobat procedura de verificare a operaţiunii respective.

Verificare însemna analiza provenienţei sumei respective, dacă era una licită sau banii rezultau din săvârşirea vreunei infracţiuni prevăzută de art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Conform procedurii stabilite s-au solicitat de la bancă documentele justificative pentru tranzacţie şi, cu oarecare întârziere, s-au primit cererea de deschidere de cont formulată de N.D., copia ordinului de plată întocmit de T.S. şi un exemplar al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.T., în calitate de vânzătoare şi B.A., în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea unor bijuterii, tablouri, papirusuri şi a altor bunuri de valoare, la preţul total de 400.000 dolari SUA.

Martorul B.A. a fost audiat în faţa primei instanţe şi a precizat că nu a cumpărat toate tablourile sau bijuteriile ce se aflau în apartamentul mătuşii, ci doar pe acelea menţionate în contractul de vânzare-cumpărare. Nu a verificat bunurile achiziţionate, întrucât, în baza prieteniei cu familia N., „a avut încredere în autenticitatea acestora, cu atât mai mult cu cât este un bun cunoscător în ceea ce priveşte bijuteriile”.

După o săptămână a predat D.N. suma de 450.000 dolari SUA cash, de care dispunea la acel moment.

Martorul chiar a apreciat că afacerea a fost profitabilă pentru el, exemplificând că unul din tablourile achiziţionate, respectiv „C.F.” al lui T., urma să fie scos la licitaţie pornind de la suma de 100.000 dolari.

După încasarea banilor, N.D. a apelat la ajutorul martorului T.S., prieten din copilărie, pentru a o consilia în alegerea băncii şi, ulterior, pentru a se ocupa de formalităţile depunerii banilor.

Atât martorul T.S., cât şi martorul P.D. au fost interogaţi de instanţă asupra acestor aspecte legate de depunerea banilor.

Martorul P.D., preşedintele de atunci al băncii a arătat că, în momentul în care N.D. şi T.S. l-au consultat cu privire la deschiderea unui cont şi i-au spus că este vorba de circa 400.000 dolari „i-am adus la cunoştinţă doamnei N. că, fiind vorba de sumă peste 10.000 dolari era necesar ca aceasta să fie raportată la O.N.P.C.S.B., lucru pe care, de altfel, îl aduc la cunoştinţa oricărui client care face astfel de depuneri. Reţin că mi s-a explicat că nu este nici o problemă legată de acest aspect întrucât provenienţa banilor este una legală, mai exact este vorba de o tranzacţie şi atunci eu le-am sugerat că este bine să depună şi contractul de vânzare-cumpărare care să ateste tranzacţia”.

Contrar celor reţinute în rechizitoriu, acelaşi martor precizează: „în nici un caz nu a existat o discuţie între mine şi cei doi de a se face depozite mai mici pentru a nu se raporta suma la O.N.P.C.S.B.”.

În acelaşi sens, în continuarea depoziţiei, martorul arată: „Nici un moment nu am avut impresia că doamna N., în momentul în care a fost informată despre necesitatea raportării depunerii la O.N.P.C.S.B., ar fi vrut să renunţe la depunerea sumei de bani”.

Deoarece, într-o etapă iniţială, la Oficiu s-a primit de la bancă numele persoanei care a făcut depunerea, respectiv T.S., verificările au vizat această persoană şi sursele ei de venit.

Martorul T.S. a arătat: „în mod cert eu am fost cel care a depus suma de 400.000 dolari dar am făcut acest lucru pentru ca doamna D.N. să evite statul la coadă”.

Întrucât, în urma verificărilor firmelor lui T.S., veniturile acestuia nu justificau provenienţa sumei, expertul R. a întocmit o notă prin care propunea Plenului sesizarea parchetului.

Avându-se, însă, în vedere, că tot din verificări rezultau mai multe nume care aveau legătură cu respectiva depunere, Plenul nu a votat sesizarea parchetului ci a decis restituirea lucrării analistului pentru completarea verificărilor.

Votul a fost luat cu majoritatea celor prezenţi, iar martora E.V. a arătat: „Chiar şi eu personal am votat pentru completarea verificărilor … pentru că nu erau indicii clare de spălare de bani, pe baza cel puţin a verificărilor de până la acel moment”.

Cum din rezultatele verificărilor a reieşit că cel care a achitat suma de 400.000 dolari SUA, în calitate de cumpărător, a fost numitul B.A., cercetările O.N.P.C.S.B. s-au extins asupra afacerilor acestuia.

O a doua notă a expertei R. tot pentru sesizarea parchetului a fost respinsă de Plenul oficiului, dat fiind că s-a apreciat că verificările nu sunt complete, însă trebuie subliniat, că verificările nu o mai priveau pe N.D. ci pe A.B., firmele şi asociaţii acestuia.

Verificându-se provenienţa legală a sumei de 400.000 dolari SUA plătită de B.A., aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare dintre acesta şi T.C., încheiat la data de 19 noiembrie 1999, s-a stabilit că B.A. era asociat într-un număr de 26 de societăţi comerciale, singur ori împreună cu numitul N.C.E., aspecte constatate în urma conexării lucrării nr. X/1999 cu o altă lucrare, nr. Y/2000, conexarea dispunându-se pentru că priveau aceleaşi persoane (B.A. şi N.C.).

Doamna R. a întocmit o a treia notă, concluziile acesteia fiind în sensul că B.A. şi N.C.E. s-au asociat în desfăşurarea de activităţi ilicite, care ar fi putut întruni elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani şi pentru aceasta s-a propus informarea parchetului.

Nota nu a mai fost supusă analizei, deoarece coordonatorul lucrării, respectiv E.V. a fost revocată din funcţie împreună cu Preşedintele C.A.

În aceste condiţii, E.V. a predat toate lucrările unui alt membru al Plenului O.N.P.C.S.B., respectiv martorului Ş.M., astfel cum rezultă din depoziţiile acestora şi procesul-verbal încheiat între cei doi la data de 3 ianuarie 2001.

Martorul Ş.M. a întocmit şi semnat nota din data de 23 ianuarie 2001, prin care propunea clasarea lucrării.

Nota a fost luată în dezbaterea Plenului în şedinţa din 24 ianuarie 2001, în prezenţa membrilor M.I. - preşedinte, Ş.M., G.I., B.D. şi P.Ş., hotărându-se, în unanimitate, clasarea lucrării nr. X/1999 şi a lucrării nr. Y/2000 conexată la această lucrare, conform Deciziei nr. 10 din 24 ianuarie 2001.

Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa primei instanţe s-a procedat la interogarea tuturor persoanelor menţionate mai sus.

Trebuie subliniat că, deşi în considerentele sentinţei au fost redate pasaje din depoziţiile martorilor date în faţa instanţei fondului, ele au acelaşi conţinut ca cele consemnate în cursul urmăririi penale.

Martorii nu şi-au modificat depoziţiile în faţa instanţei ci şi-au menţinut declaraţiile date anterior în cauză.

În pofida acestui probatoriu, procurorul de caz, într-o interpretare evident subiectivă şi o logică ce scapă unui observator obiectiv, ajunge la concluzia care nu se sprijină pe nicio probă, arătând că, se naşte o suspiciune datorită faptului că, în cadrul aceleiaşi instituţii şi cu privire la aceeaşi situaţie, doi angajaţi (R.E. şi Ş.M.) şi-au exprimat opinii total diferite.

Din cronologia evenimentelor şi modul în care s-au desfăşurat evenimentele, aşa cum au fost evidenţiate anterior, a fost evident că au fost verificări derulate pe o anumită perioadă de timp şi, pe măsură ce se obţineau informaţii de la organele şi instituţiile de la care erau solicitate, s-a stabilit, cu claritate, cine a depus banii, cine a plătit preţul în contractul de vânzare-cumpărare şi de unde putea să dispună de suma respectivă.

În aceste condiţii, concluzia procurorului de caz nu mai impune alte contra-argumente, căci acesta îşi prezintă propriul raţionament, arătând că: „În ipoteza în care s-ar fi apreciat că B.A. şi N.C.E. s-au asociat în desfăşurarea de activităţi ilicite, din care a rezultat suma depusă în contul D.N., coroborat cu datele incerte ale vânzării … ar fi existat unele indicii privind implicarea D.N. (şi, prin extindere, a soţului acesteia, N.A.) în operaţiuni suspecte”.

Probele dosarului, aşa cum au fost evocate mai sus, nu permit o astfel de concluzie şi nu confirmă, pentru infracţiunile de corupţie analizate, respectiv pentru dare şi luare de mită, existenţa scopului calificat al pretinsei înţelegeri dintre inculpaţii M.I. şi N.A. ca fiind acela ca M.I. să facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, respectiv să-şi respecte promisiunea de a asigura obţinerea în Plenul Oficiului a soluţiei de clasare a lucrării nr. X/1999.

Aşa cum s-a prezentat mai sus, lucrarea, deşi în debut a fost înregistrată pe numele D.N., nu o mai privea pe aceasta ci pe cel care a plătit cei 400.000 dolari SUA, respectiv pe B.A., aspect deja cunoscut în luna noiembrie 2000 când se pretinde de parchet că a avut loc înţelegerea dintre cei doi inculpaţi.

De asemenea, nu a rezultat că M.I. ar fi încercat în vreun mod să-i influenţeze pe ceilalţi membri ai Plenului să voteze în favoarea clasării lucrării, toţi cei care au votat în şedinţa Plenului din ianuarie 2011 arătând că argumentele prezentate de domnul Ş.M., care a arătat că îşi asumă soluţia propusă, au fost convingătoare în sensul că nu se impunea sesizarea Parchetului. S-a avut în vedere faptul că din verificări a rezultat că B.A. justifica provenienţa licită a banilor din profitul obţinut de firmele sale.

Nici cel de-al doilea scop al pretinsei înţelegeri dintre cei doi inculpaţi nu a rezultat din probele administrate, respectiv sustragerea lucrării de la Oficiu şi ajungerea ei în posesia lui N.A.

Asupra sustragerii se va reveni în prezentele considerente când se va analiza cea de-a treia infracţiune pentru care inculpatul M.I. a fost trimis în judecată.

Este însă important a se sublinia că un atare act de sustragere nu s-a putut stabili că a fost comis de inculpatul M.I. şi, pe de altă parte, este justificată apărarea inculpatului N.A. în sensul că nu ar fi avut niciun motiv să intre în posesia unui dosar care nici nu o mai privea pe soţia sa şi în privinţa căruia Oficiul a dat o soluţie de clasare.

Pe de altă parte, dispariţia fizică a lucrării nu presupunea, aşa cum se va arăta în continuare, ştergerea ei din evidenţele Oficiului.

Prima instanţă a constatat că actul de numire în funcţie a lui M.I. a existat, materializat prin H.G. nr. 1399/2000, dar această numire nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de dare de mită pentru inculpatul N.A. şi, corelativ, luare de mită pentru inculpatul M.I., nici sub aspect obiectiv şi nici subiectiv, astfel încât prima instanţă a dispus achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul P.R., în sarcina acestuia rechizitoriul reţine săvârşirea unor acţiuni care ar întruni elementele constitutive a două infracţiuni distincte, respectiv complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, infracţiuni comise în condiţiile concursului ideal de infracţiuni, prevăzut de art. 33 lit. b) C. pen.

În rechizitoriu se arată că inculpatul P.R. a săvârşit mai multe fapte/acţiuni cu caracter penal care, datorită împrejurărilor în care au avut loc şi a urmărilor pe care le-au produs întrunesc elementele constitutive ale celor două infracţiuni.

O primă activitate infracţională a inculpatului P.R. ar consta în aceea că, în cursul lunii noiembrie 2000, a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I. a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul O.N.P.C.S.B. se află în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o lucrare având ca obiect o tranzacţie suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA într-un cont având ca titular pe N.D.

Înlesnirea contactării ar fi avut loc prin intermediul şi în împrejurările descrise de denunţătorul G.B.

Din probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor coroborate cu declaraţia inculpatului P.R. a rezultat că acesta l-a cunoscut pe G.B., fie în anul 1999, cum declară P.R., fie în anul 1998, cum a precizat G.B., aspect mai puţin relevant în cauză.

G.B. i-a fost prezentat lui P.R. de o cunoştinţă comună, un ofiţer de poliţie din Dolj.

De asemenea, a rezultat că între cei doi au avut loc mai multe întâlniri, inclusiv în biroul de la Palatul Parlamentului al lui P.R., aspect recunoscut de cei doi şi relatat şi de martora C. (fostă P.) M., fosta şefă de cabinet a lui P.R. la acea perioadă, precum şi de martora S.N.

Contrar celor susţinute de G.B., vizitele acestuia la P.R. nu au fost foarte numeroase.

Aşa cum s-a arătat în analiza primei infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului M.I., aceea de divulgare de informaţii, probele administrate în cauză nu au putut forma convingerea Înaltei Curţi, dincolo de orice îndoială, că afirmaţiile lui G.B. sunt veridice şi că, într-adevăr, la solicitarea lui M.I., acesta i-a intermediat o întâlnire cu P.R. în Palatul Parlamentului şi, ulterior, şi cu N.A.”.

Pe baza aceloraşi argumente, care nu au mai fost reluate, prima instanţă nu a putut constata, fără dubiu, nici că inculpatul P.R. a desfăşurat pretinsa activitate infracţională reţinută de parchet în sarcina sa.

Pe lângă neconcordanţele dintre declaraţiile martorului G.B. şi celelalte probe administrate, prezentate deja în prima parte a considerentelor, prima instanţă a mai reţinut că nici alte aspecte relatate de acelaşi martor nu au primit o confirmare certă.

Astfel, martorul pretinde că s-a întâlnit cu P.R. în data de 30 sau 31 decembrie 2000, în Craiova, în faţa magazinului B.

Din înscrisurile depuse de inculpat la dosar reiese că acest magazin a fost deschis ulterior, conform contractului de închiriere din 21 septembrie 2001.

De asemenea, martorul F.V., audiat la propunerea inculpatului, a arătat că în perioada 29 decembrie 2000 - 5/6 ianuarie 2001 s-a aflat, împreună cu inculpatul şi familia acestuia, în staţiunea Predeal.

În aceeaşi perioadă, potrivit depoziţiei martorei L.G.C., G.B. „se afla la Herculane, fie la Braşov”.

În rechizitoriu se mai reţine în sarcina inculpatului P.R., în afara activităţii deja analizate, că acesta a intermediat şi primirea, de către inculpatul N.A. de la inculpatul M.I., a lucrării nr. X/1999, sustrasă de acesta din urmă de la O.N.P.C.S.B.

Aspectele privitoare la pretinsa sustragere a lucrării de la O.N.P.C.S.B. au fost analizate de prima instanţă la punctul următor al considerentelor.

Singura probă sub acest aspect, indicată de procuror, este declaraţia martorului G.B., potrivit căreia în primăvara anului 2001 l-a luat personal cu maşina pe M.I. de la O.N.P.C.S.B., acesta avea supra lui lucrarea nr. X/1999 şi a predat-o lui P.R. pentru ca acesta să o înmâneze ulterior, lui N.A.

Pe lângă faptul că nu există alte probe care să se coroboreze cu această mărturie, în mod explicit în raportul de detectare a comportamentului simulat se arată că răspunsul lui G.B. la întrebarea „În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă Oficiu, acesta ţi-a spus că are dosarul cu privire la D.N.?”, întrebare la care subiectul a răspuns afirmativ, este nesincer.

Semnificativă pentru această împrejurare este interpretarea procurorului de caz cu referire la comportamentul simulat al martorului G.B.

Deşi testarea la poligraf nu este enumerată între mijloacele de probă prevăzute de art. 64 C. proc. pen., procurorul s-a hazardat în a găsi o explicaţie a nesincerităţii constatate de expertul ce a întocmit raportul, arătând că aceasta s-a datorat faptului că momentul în care martorul a luat cunoştinţă de conţinutul dosarului respectiv nu a fost acela al întrevederii de lângă Oficiu cu M.I., ci ulterior, în autoturism, pe drumul către Palatul Parlamentului.

Faţă de materialul probatoriu administrat şi analizat mai sus, prima instanţă a constatat că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială că inculpatul P.R. a săvârşit actele calificate în rechizitoriu ca reprezentând complicitate la infracţiunile de luare şi, respectiv, dare de mită, astfel încât, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia.

III. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri reţinută în sarcina inculpatului M.I.

În rechizitoriu s-a reţinut că, în prima jumătate a anului 2001, inculpatul M.I. a sustras lucrarea nr. X/1999 care o viza pe N.D., înmânându-i dosarul inculpatului P.R., consilier al primului-ministru N.A., cu scopul de a-i fi remis acestuia din urmă, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.

Din nou singura probă prezentată de parchet o constituie declaraţia martorului G.B., conform căreia : „În primăvara anului 2001, mai precis în mai - iunie, M.I. m-a chemat la O.N.P.C.S.B. pentru a merge la «unchiul» P.R. … Urmare acestei discuţii, m-am deplasat cu maşina mea, fiind singur în maşină, şi am parcat-o în spatele clădirii în care se afla sediul O.N.P.C.S.B. M.I. a venit la maşina mea având asupra sa un dosar mare, consistent ca un biblioraft, sesizând că avea şi nişte pliante şi mi-a cerut să mergem împreună la biroul lui P.R. la Palatul Parlamentului. Am fost la acelaşi birou al lui P.R. la care fusesem şi anterior. Cu această ocazie M.I. a scos din dosarul mai mare ce-l avea asupra lui, un dosar destul de voluminos despre care a afirmat că este cel ce priveşte lucrarea referitor la depunerea de bani în contul D.N. pe care l-a înmânat lui P.R., precizându-i totodată că aceasta este lucrarea, să stea liniştit că totul s-a terminat. P.R. a preluat acest dosar, pe care l-a închis într-o casetă metalică aflată în biroul său, încastrată în perete şi apoi a sigilat în final caseta metalică”.

Şi în declaraţia dată în faţa instanţei martorul G.B. şi-a menţinut depoziţia, cu unele modificări, în sensul că M. „a ieşit din sediu cu o mapă mai voluminoasă”, iar lui P.R. i s-a înmânat „un plic”.

G.B. a mai subliniat că „Nici o altă persoană nu mai avea cunoştinţă de acest lucru pe care l-am făcut pentru domnul M.”.

Referitor însă la această declaraţie, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică a testului pentru detectarea conduitelor simulate la care a fost supus G.B. arată explicit că subiectul a prezentat indicii ale comportamentului simulat.

Aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, procurorul de caz s-a străduit să găsească şi pentru această situaţie o „explicaţie”, fără să precizeze dacă este explicaţia sa personală sau a martorului.

În rechizitoriu mai sunt invocate declaraţiile martorului D.R.C., care, afirmă parchetul, s-ar corobora cu cele ale lui G.B.

Numai că declaraţiile martorului, cel puţin pe acest aspect, sunt constatate ca nesincere la testul poligraf, iar martorul D. nu a perceput nimic direct, tot ceea ce cunoaşte fiindu-i relatat de G.B.

Sesizând, probabil, inconsistenţa probatoriului, procurorul de caz arată în prezentarea acestei infracţiuni în rechizitoriu că prin probele la care face referire „demonstrează împrejurarea că M. avea posibilitatea de a intra, legal sau nu, în posesia acestei lucrări”.

Prima instanţă a constatat că toate încercările procurorului de caz de a demonstra că inculpatul M.I. avea posibilitatea de a intra în posesia lucrării constituie doar supoziţii ale acestuia, contrazise, de altfel, de martorii audiaţi şi care, în niciun caz, nu pot constitui un temei pentru a se reţine că M. este cel care a sustras lucrarea de la O.N.P.C.S.B.

S-a dovedit în cauză că la data de 03 ianuarie 2001, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat între martorii E.V. şi Ş.M., lucrarea nr. X/1999 a fost predată pe bază de semnătură, acestuia din urmă.

Ulterior, aşa cum se arată şi în rechizitoriu, traseul lucrării este relativ incert, căci nu s-a putut proba unde şi la cine a rămas lucrarea, cel puţin după clasarea ei şi preluarea fişetului doamnei R.E. după decesul acesteia.

De menţionat şi declaraţia martorului C.A. care, în calitate de preşedinte al O.N.P.C.S.B., a arătat că după alegeri a luat măsuri sporite de securitate cu privire la această lucrare.

Martorul arată că: „În acest context, pentru că lucrarea deja putea să aibă conotaţii de altă formă şi mă refer la faptul că domnul N. fusese deja numit prim-ministru, personal am luat măsuri în cadrul oficiului pentru ca sub nici o formă informaţii despre această lucrare să nu se scurgă în afara oficiului. În mod concret am chemat pe lucrătorii de la xerox şi de la informatică li le-am atras atenţia asupra oricărei multiplicări sau editare de materiale în această perioadă”.

Toţi martorii audiaţi au arătat că orice membru al Plenului oficiului avea acces la lucrările oricărui analist financiar.

Martorul Ş.M. a arătat că după clasarea lucrării, acesta a intenţionat să o predea în arhivă, dar arhivarul (martorul U.) a refuzat spunând că nu îl poate primi fără se fie legat, astfel că martorul a dat lucrarea doamnei R. pentru a proceda la legarea dosarului.

Martorul U.C., căruia i-a fost încredinţată arhiva în acea perioadă, a arătat că nu-şi aminteşte dacă doamna R. i-a predat lucrarea, dar dacă i-ar fi predat-o, acest lucru trebuia menţionat într-un proces-verbal de predare-primire sau în registrul arhivei.

Cert este că atunci când a căutat lucrarea în arhivă, în anul 2004, din dispoziţia preşedintelui de atunci al Oficiului, aceasta nu a fost găsită, iar singura explicaţie pe care o dă este aceea că analistul nu a predat lucrarea în arhivă.

Martorul M.C. este cel care a preluat fişetul doamnei R. şi a arhivat lucrările finalizate de aceasta, dar nu a putut face nicio menţiune specială asupra lucrării în discuţie.

Martorul P.M., care a procedat la căutarea lucrării în arhivă, a arătat, de asemenea, că s-au verificat procesele-verbale prin care lucrările se predau în arhivă, precum şi registrele, rezultând că: „lucrarea nu figura ca fiind arhivată”.

În rechizitoriu s-a mai arătat că, imediat după preluarea funcţiei de preşedinte, inculpatul M.I. a propus în şedinţa Plenului din 22 ianuarie 2001, înfiinţarea unui registru separat numai pentru notele de tranzacţii suspecte, subliniindu-se de procurorul de caz că ar fi procedat aşa pentru ca lucrarea ce o privea pe N.D. să dispară din evidenţe.

Martorii audiaţi, angajaţi ai oficiului, au arătat că acest registru era o preocupare mai veche a domnului M. şi că şi în prezent există acest registru al O.N.P.C.S.B.

Martorele O.R. şi M.V. au arătat că această lucrare a fost evidenţiată în registru, deşi fusese clasată, dar acest lucru s-a datorat împrejurării că menţiunea de clasare nu fusese efectuată în registrul vechi până la data de 02 februarie 2001 (lucrarea fiind clasată la data de 24 ianuarie 2001).

Martora M.V. a precizat următoarele: „Chiar dacă trecerea unei lucrări din vechiul registru în noul registru se făcea doar scriptic, în momentul în care lucrarea primea un nou număr, o persoană de la registratură, şi cred că în acea perioadă era doamna O.R., mergea la analistul care deţinea lucrarea cu ştampila, pentru a i se inscripţiona noul număr. În acest mod, practic, s-a făcut şi o verificare a lucrărilor în momentul în care cele reînregistrate au fost ştampilate potrivit noilor numere primite.

Personal sunt sigură că la momentul primirii noului număr, lucrarea ce o privea pe D.N. exista, pentru că doamna O. nu mi-a adus la cunoştinţă că nu ar fi găsit vreo lucrare atunci când a mers să aplice ştampila”.

Martorii audiaţi, angajaţi ai oficiului, au mai relatat şi despre modul în care era reglementat accesul în arhivă sau la fişetele analiştilor, fără să se poată proba, contrar presupunerilor din rechizitoriu, că inculpatul M. ar fi putut avea acces, ilegal, la această lucrarea.

Cât priveşte accesul legal, acesta a existat, în egală măsură pentru toţi membrii Plenului Oficiului, în perioada cât lucrarea a fost luată în discuţie în şedinţele de Plen.

Nu se poate, de asemenea, concluziona că prin înfiinţarea noului registru de evidenţă a tranzacţiilor suspecte, s-a încercat pierderea urmei vreunei lucrări, inclusiv a lucrării în discuţie.

Atât membrii Plenului, cât şi ceilalţi angajaţi, inclusiv martora L.B.C., care a lucrat la serviciul IT, au subliniat că nu se putea, în niciun caz, şterge o lucrare din evidenţa informatică a Oficiului, iar dacă aceasta dispărea fizic, ea ar fi putut fi oricând refăcută, în baza adreselor efectuate de Oficiu pentru fiecare caz în parte.

Martorii au mai relatat şi despre o „spargere” care ar fi avut loc la Oficiu, fără însă a se fi putut proba că s-a produs şi vreo sustragere cu acel prilej.

Din toate probatoriile mai sus evocate se poate desprinde, cu certitudine, concluzia că lucrarea nr. X/1999 a fost căutată în cadrul oficiului, dar nu a fost găsită, însă nu s-a putut proba că inculpatul M.I. este cel care a sustras-o, motiv pentru care prima instanţă, în baza art. 11 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia.

În raport cu soluţiile de achitare dispuse în cauză, prima instanţă a constatat că nu se impune a mai fi analizată apărarea subsidiară invocată de inculpaţi privind prescripţia răspunderii penale.

Solicitarea inculpatului P.R. de a se dispune, în baza art. 193 alin. (6) C. proc. pen., obligarea denunţătorului G.B. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de acest inculpat a fost respinsă, prima instanţă apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale. Chiar şi în ipoteza în care, pentru fapta denunţată, s-a pronunţat o soluţie de achitare, denunţul nu poate fi apreciat ca un fapt ilicit cauzator de prejudiciu decât în măsura în care s-ar stabili că s-a făcut în condiţiile art. 259 C. pen., ceea ce nu a constituit obiectul verificărilor în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpaţii N.A., P.R. şi M. P.I.

Amplele concluzii ale reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorilor aleşi ai recurenţilor intimaţi inculpaţi, precum şi ultimul cuvânt al recurenţilor intimaţi inculpaţi au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia judiciară penală a susţinut, în esenţă, potrivit motivelor de recurs, depuse în scris la dosar şi concluziilor orale ale reprezentantului Ministerului Public că hotărârea atacată este netemeinică, întrucât, în mod greşit, prima instanţă a dispus achitarea inculpaţilor, având în vedere ansamblul probator administrat în cauză.

S-a susţinut că toate probele administrate pe parcursul procesului penal conduc la concluzia că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată şi, în consecinţă, în temeiul art. 385⁶ şi art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. proc. pen. s-a solicitat admiterea recursului, casarea Sentinţei nr. 1743 din 15 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi, pe fond, condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea cu executarea în regim de detenţie şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 65 raportat la art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

Recurentul intimat inculpat N.A., prin apărătorul său ales, a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este netemeinică, întrucât, în mod greşit, a fost achitat, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., impunându-se achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Recurentul intimat inculpat M.P.I., prin apărătorul său ales, a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este netemeinică, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000.

S-a mai solicitat, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) raportat la art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, schimbarea temeiului de drept privind achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 din art. 10 alin. (1) lit. d) în art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Recurentul intimat inculpat P.R., prin apărătorul său ales, a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este netemeinică, sub aspectul neobligării denunţătorului B.G. la restituirea cheltuielilor judiciare făcute de inculpatul P.R. în faza de cercetare judecătorească.

În temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) raportat la art. 385⁹ pct. 17² teza I C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii inculpatului P.R. şi obligării denunţătorului B.G. la restituirea cheltuielilor judiciare făcute de către inculpat în faţa primei instanţe, constând din onorariul de avocat în sumă de 26.639,50 RON, inclusiv TVA.

Examinând hotărârea atacată, potrivit dispoziţiilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi de inculpaţii N.A., P.R. şi M.P.I. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.:

1. Referitor la critica formulată de parchet privind greşita achitare a inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999:

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a stabilit situaţia de fapt şi a dispus achitarea inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999.

Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 21/1999, în vigoare la momentul pretinsei comiteri a infracţiunii, prevedeau că personalul oficiului avea obligaţia de a nu divulga informaţiile primite în timpul activităţii decât în cadrul unei proceduri judiciare, inclusiv după încetarea funcţiei, pe o perioadă de 5 ani. În acelaşi timp, era interzisă folosirea în scop personal de către angajaţii oficiului, a informaţiilor primite, atât în timpul activităţii, cât şi după încetarea acesteia.

Astfel, potrivit rechizitoriului s-a reţinut pentru această infracţiune că inculpatul M.I., „în cursul lunii noiembrie 2000, având calitatea de membru al Plenului O.N.P.C.S.B., prin intermediul martorului G.B., i-a contactat pe N.A. şi P.R., cărora le-a comunicat că, în cadrul instituţiei în care îşi desfăşura activitatea, se afla în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, lucrarea având ca obiect o depunere în numerar în cuantum de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D., soţia lui N.A.”, iar în susţinerea acestei acuzaţii au fost invocate, în principal, declaraţiile martorului G.B.

Acesta a arătat în declaraţiile de la urmărire penală că „în cursul anului 2000, mai precis înainte de alegeri”, în timp ce se afla acasă la inculpatul M.I., acesta, cunoscând că martorul are relaţii în P.S.D., având o relaţie de prietenie cu P.R., „a afirmat că A.N. s-ar putea să aibă ceva probleme deoarece există la nivelul O.N.P.C.S.B. o lucrare ce are ca obiect depunerea unei sume de bani în contul D.N., lucrare ce urmează a fi votată în Plenul Oficiului pentru a fi trimisă la parchet şi, de asemenea, se vehicula trimiterea ei către mass-media”.

Urmare a informaţiilor comunicate de inculpatul M.I., martorul G.B. l-a întrebat pe acesta dacă este „grav”, răspunsul inculpatului fiind în sensul că „poate fi grav dacă această lucrare ajunge la presă deoarece nu se mai poate opri trimiterea ei la parchet”.

Cu ocazia acestei discuţii cei doi au convenit ca G.B., prin prisma relaţiilor de prietenie avute cu P.R., prin intermediul acestuia din urmă, să ia legătura cu inculpatul N.A., iar „M.I. a agreat această modalitate de a discuta despre lucrarea respectivă cu P.R.”, solicitându-i să afle „punctul de vedere al lui P.R. şi N.A. referitor la această lucrare”.

În continuare, martorul G.B. a declarat că: „A doua zi după discuţia avută cu M.I. referitor la lucrarea existentă la nivelul O.N.P.C.S.B. privind-o pe D.N., m-am dus la biroul domnului P.R. şi i-am relatat cele ce-mi fuseseră spuse de M. Cu această ocazie, domnul P.R. s-a dus la biroul domnului A.N. conform celor spuse de acesta şi în urma consultării cu N.A. mi-a cerut să-l aduc la biroul lui pe «vărul meu» M.I. Precizez că termenul de «văr» mi-a fost cerut să-l folosesc de către M.I., fiind mai mult ca o glumă.

Conform celor stabilite cu ocazia acestei întâlniri, după trei - patru zile, m-am deplasat împreună cu M.I. la biroul lui P.R. şi în prezenţa mea, M. i-a relatat lui P. despre existenţa la nivelul O.N.P.C.S.B. a unei lucrări privind sume de bani depuse în contul doamnei N. şi că există riscul ca această lucrare să fie votată în Plen şi depusă la parchet. P.R., după ce a ascultat cele relatate de M., a spus că trebuie să meargă la şeful A.N., astfel că au plecat împreună la biroul acestuia, iar după circa 30 de minute, secretara M. m-a condus şi pe mine la biroul lui A.N., sesizând că discuţia dintre cei trei se finalizase, iar M. a afirmat că tot ceea ce face în legătură cu această lucrare, face pentru mine. În acest context, de faţă cu N.A. şi P.R., M. a afirmat că existenţa amintitei lucrări la nivelul O.N.P.C.S.B. poate reprezenta un pericol şi după perioada alegerilor atâta timp cât această lucrare există acolo şi cât şef este numitul C.A. pus acolo de către un alt partid”.

În declaraţia dată în faţa instanţei martorul G.B. a relatat aceleaşi aspecte, menţinându-şi denunţul dat în cursul urmăririi penale.

În rechizitoriu s-a mai reţinut că, credibilitatea celor afirmate de martorul G.B. cu privire la divulgarea de către M.I. a informaţiilor privitoare la lucrarea existentă la nivelul O.N.P.C.S.B. având ca obiect depunerea în contul numitei N.D. a sumei de 400.000 dolari SUA este întărită de faptul că acesta a acceptat, fără rezerve, să fie supus unei testări poligraf pentru dovedirea sincerităţii susţinerilor sale.

La rechizitoriu s-a reţinut că „potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 18 aprilie 2007, efectuat de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Serviciul Criminalistică privind detecţia comportamentului simulat, la întrebările «Ai auzit când M. i-a spus lui P. că-i va face cadou lui N. lucrarea cu privire la D.N.?» şi «Ai văzut când P. a luat dosarul despre care M. afirma că are legătură cu D.N.?», răspunsurile subiectului examinat au fost afirmative, adevărate, fără a prezenta note specifice comportamentului simulat”.

Din examinarea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică rezultă o singură concluzie, referitoare la întrebarea „În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă oficiu, acesta ţi-a spus că are dosarul cu privire la D.N.?”, la care subiectul a răspuns afirmativ, detectându-se indicii ale comportamentului simulat.

Mai mult decât atât, diagramele anexate raportului nu indică o situaţie diferită a răspunsurilor ci, dimpotrivă, mai multe diagrame de la răspunsurile subiectului par să fie identice cu cele de la întrebarea numărul 8, apreciate în raport ca fiind nesincere.

În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a apreciat că denunţurile şi declaraţiile martorului G.B. nu sunt credibile şi le-a înlăturat, în condiţiile în care acesta avea un interes direct în a beneficia de dispoziţiile legii pentru a obţine atenuarea pedepselor în cauzele în care era cercetat în acel moment.

Argumentele parchetului din motivele de recurs nu aduc nicio probă sau indiciu, suplimentar celor reţinute în rechizitoriu, pentru a schimba aprecierea ca nesincere a acestor denunţuri sau declaraţii.

Afirmaţia procurorului din motivele de recurs, potrivit căreia, ulterior formulării denunţurilor, martorul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunile pentru care s-a şi dispus rearestarea sa, trebuie cenzurată prin prisma cronologiei evenimentelor, în condiţiile în care, în luna ianuarie 2006, martorul denunţător nu putea să anticipeze evoluţia ulterioară a dosarelor sale.

Tot în rechizitoriu s-a mai reţinut că aspectele relatate de martorul G.B. cu privire la divulgarea de informaţii de către inculpatul M.I., se coroborează cu declaraţiile martorilor D.P.C. şi S.N.E.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că ambii martori nu au perceput aspectele relatate în mod direct, ci le cunosc tot din informaţiile primite de la denunţător.

Astfel, chiar în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, martorul D.R.C. a arătat că „în cursul anului 2003 a aflat de la denunţător că în anul 2000 sau 2001 M.I. l-ar fi informat despre existenţa la O.N.P.C.S.B. a unui dosar care o privea pe soţia lui N.A.”.

În declaraţia dată în faţa instanţei, acelaşi martor a arătat că: „Vreau să fac precizarea că tot ceea ce am declarat la organele de anchetă, sau oricum în mare parte, 90%, sunt lucruri care mi-au fost relatate de G.B. În prezent, adică după anul 2006, nu mai am încredere în G.B. pentru că mi-a creat multe probleme”.

Mai mult, în perioada pretinsei comiteri a faptelor, cei doi (martorul D. şi G.B.) nici nu se cunoşteau. Martorul D. arată, în continuarea declaraţiei date în instanţă: „Eu îl cunosc pe G.B. din anul 2003, de când am lucrat cu el pe post de şofer”; acest aspect a fost confirmat şi de G.B.

Martora S.N., la rândul său, încă de la primele declaraţii date la urmărirea penală a arătat că „G.B. i-a relatat că M.I. i-a spus …”.

În cursul cercetării judecătoreşti, martora chiar revine asupra declaraţiilor din cursul urmăririi penale şi arată: „Niciodată în prezenţa mea nu s-a pronunţat numele domnului N.A. sau al D.N. Nu ştiu de ce la urmărirea penală am dat o declaraţie în care am arătat că am aflat de la G.B. despre lucrarea pe care N.D. o avea la O.N.P.C.S.B. Cele relatate acolo nu corespund realităţii pentru că, aşa cum am evocat mai devreme, niciodată în prezenţa mea nu a fost pomenit numele lui N.A. sau al D.N. Posibila explicaţie pe care o dau legat de cele cuprinse în declaraţia de la urmărirea penală este aceea că în perioada în care am dat declaraţia exista o mare presiune asupra mea în sensul că soţul meu era arestat”.

Instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat corespunzător şi relevanţa declaraţiilor martorilor D.R.C. şi S.N.

În completarea celor relatate de martorii acuzării, în mod corect, prima instanţă, a reţinut ca probe, în motivarea soluţiei de achitare, declaraţiile martorelor S.C.V. şi C. (fostă P.) M., persoane care în anii 2000 - 2001 ocupau funcţia de şef de cabinet la Cabinetul inculpatului N.A., respectiv Cabinetul inculpatului P.R.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs constată că aceste martore au avut o poziţie constantă de-a lungul cercetărilor în prezenta cauză, atât la urmărirea penală, cât şi la cercetarea judecătorească, în sensul că au declarat că nu au condus niciodată pe M.I. sau G.B., singuri sau însoţiţi de altă persoană, la cabinetul lui N.A. din incinta Parlamentului.

De altfel, ambele martore au afirmat că nu îl cunoşteau şi nu l-au văzut, în perioada de referinţă pe M.I. la cabinetele parlamentare ale celor doi inculpaţi.

Martora S.C.V. a învederat instanţei următoarele: „Eu exclud posibilitatea ca în cabinetul domnului N.A., în perioada în care eu am îndeplinit funcţia, să intre domnii M.I. şi G.B., fie singuri, fie însoţind o altă persoană”.

Martora a mai arătat că: „până la momentul la care eu am fost audiată în acest dosar la urmărirea penală nu l-am cunoscut niciodată pe domnul M.I. şi nici nu l-am văzut în vizită la cabinetul de la Camera Deputaţilor al domnului N.A. De asemenea, nici numele acestuia nu l-am auzit până atunci şi nici pe al lui G.B.”.

Martora C. (fostă P.) M. arată că: „Eu personal nu am condus nici o persoană la cabinetul domnului N.A. din partea domnului P.R.”. Tot martora arată că nu îl cunoaşte pe M.I.

În declaraţia din 24 iunie 2009 aceasta a arătat expres: „Nu am cunoştinţă ca domnul M.I., în perioada amintită să fi venit în vizită la cabinetele lui P.R. sau N.A. Precizez încă o dată că nu îl cunosc personal pe numitul M.I.”.

La fel şi martora S.C.V., în declaraţia dată la 24 iunie 2009 în cursul urmăririi penale, a arătat că „Persoanele amintite (M.I. sau G.B.) nu au fost la cabinetul domnului N.A. şi arăt că până la momentul în care am fost audiată ca martor pentru prima dată în această cauză nu am cunoscut cum arată M.I. şi G.B. şi, de asemenea, nici nu auzisem, la acel moment, de aceste două persoane. Şi la acest moment, după trecerea anilor de la momentul 2000, pot afirma cu certitudine că M.I. şi G.B., pe care nu-i cunoşteam la acel moment şi ale căror fotografii le-am văzut pentru prima dată în anul 2007, nu au trecut pe la cabinetul domnului N.A.”.

O altă probă reţinută, în mod corect, de către prima instanţă, în motivarea soluţiei de achitare, este declaraţia dată de martorii B.C. şi S.F., martori propuşi în apărare de inculpatul P.R., martori care au arătat că în luna noiembrie 2000 au participat, împreună cu inculpatul P.R., la activităţile specifice campaniei electorale, fiind puţin probabilă prezenţa acestuia în Bucureşti, iar în decembrie a aceluiaşi an au petrecut revelionul la Predeal, la o distanţă semnificativă de intrarea în municipiul Craiova, loc de întâlnire indicat de denunţătorul G.B.

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a apreciat că la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea asupra vinovăţiei inculpatului pe baza unor probe sigure, clare, certe. Or în cauza de faţă probele în acuzarea inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de divulgare de informaţii nu au acest caracter; în aceste condiţii, în mod corect, prima instanţă a dat eficienţă regulii in dubio pro reo şi, faţă de echivocul probatoriului administrat şi de împrejurarea că nici nu a rezultat că alte probe ar mai putea fi administrate în cauză, a pronunţat achitarea inculpatului M.I. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

2. Referitor la critica formulată de parchet privind:

- greşita achitare a inculpaţilor N.A. şi M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv a infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- greşita achitare a inculpatului P.R. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000:

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs constată că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi a dispus achitarea inculpaţilor N.A.,M.I. şi R.P. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi respectiv de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În actul de inculpare s-a reţinut că infracţiunea de luare de mită de care este acuzat M.I. ar consta în aceea că la sfârşitul anului 2000, în exercitarea atribuţiilor ce îi reveneau în calitate de membru al O.N.P.C.S.B., sugerând schimbarea preşedintelui O.N.P.C.S.B. şi acceptând de la inculpatul N.A. promisiunea numirii în funcţia de preşedinte al acestei instituţii, a primit efectiv această funcţie prin H.G. nr. 1399/2000, iar ulterior a votat în favoarea clasării lucrării nr. X/1999, în care era cercetată N.D., semnând Decizia de clasare nr. 10 din 24 ianuarie 2001 şi a efectuat demersuri ilicite în scopul ca dosarul să ajungă în posesia inculpatului N.A.

Corelativ, în rechizitoriu s-a reţinut că fapta inculpatului N.A. care, în baza unei înţelegeri anterioare cu M.I. şi cu complicitatea inculpatului P.R., a susţinut şi determinat emiterea H.G. nr. 1399/2000 pe care a semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care a fost numit în funcţia de Preşedinte al O.N.P.C.S.B. M.I., pentru a-l determina pe acesta să facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu şi un act contra acestor îndatoriri, în scopul de a asigura astfel clasarea lucrării nr. X/1999, ce o viza pe N.D. şi a intra în posesia acesteia, prin intermediul lui P.R., în urma sustragerii lucrării de către M.I., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită.

Pentru complicitate la infracţiunile de luare de mită şi dare de mită de care este acuzat inculpatul P.R. s-a reţinut în rechizitoriu că, în cursul lunii noiembrie 2000, acesta a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I., în acea perioadă membru al Plenului O.N.P.C.S.B., a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul O.N.P.C.S.B. se află în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o lucrare având ca obiect o tranzacţie suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA, într-un cont având ca titular pe N.D. Cu această ocazie, în prezenţa inculpatului P.R., M.I. i-a promis lui N.A. că va bloca lucrarea până după alegerile din decembrie 2000, sugerând că acest dosar trebuie să dispară, lucru cu care N.A. s-a declarat de acord, arătând că urmăreşte această finalitate. Urmare a acestei înţelegeri, după numirea în funcţia de prim-ministru al Guvernului României, N.A. a determinat emiterea H.G. nr. 1399/2000 pe care a şi semnat-o în calitate de prim-ministru, hotărâre prin care M.I. a fost numit în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B., concomitent cu revocarea fostului preşedinte C.A. Scopul numirii lui M.I. a fost acela ca N.A. să-şi asigure, prin intermediul acestuia, intrarea în posesia lucrării ce o viza pe soţia sa, N.D. Ca urmare a numirii în această funcţie, abuzând de prerogativele ce-i erau conferite, precum şi de lipsa unor reglementări stricte cu privire la circuitul lucrărilor în cadrul O.N.P.C.S.B., M.I. a sustras lucrarea nr. X/1999 care o viza pe N.D., dosarul fiindu-i înmânat numitului P.R., consilier al primului ministru N.A., cu scopul de a-i fi remis acestuia din urmă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de control judiciar constată că premisa desfăşurării acestei activităţi infracţionale a inculpaţilor o constituie întâlnirile dintre M.I., prin intermediul lui G.B., cu P.R. şi N.A., la birourile acestora de la Camera Deputaţilor pentru a le spune despre existenţa la nivelul O.N.P.C.S.B. a lucrării ce o privea pe N.D.

Însă, veridicitatea acestor întâlniri nu s-a putut proba cu certitudine, aşa cum a rezultat anterior din analiza infracţiunii prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999.

În critica adusă soluţiei primei instanţe, parchetul, prin motivele de recurs, a pornit de la premisa greşită potrivit căreia declaraţiile martorului denunţător G.B. sunt reale şi credibile.

Înalta Curte nu va mai relua aspectele expuse pe larg la punctul anterior, privind credibilitatea acestui martor denunţător, însă va analiza alte aspecte, după cum urmează:

Din declaraţiile date de martorul G.B., în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti rezultă că acesta nici măcar nu cunoştea amplasamentul biroului inculpatului N.A., faţă de amplasamentul biroului inculpatului R.B., în cadrul clădirii Parlamentului României, aspect care dovedeşte că martorul G.B. nu a fost niciodată în biroul inculpatului A.N., cu atât mai puţin există probabilitatea ca acesta să fi asistat la vreo presupusă discuţie dintre toţi inculpaţii, însă aşa cum s-a arătat mai sus, veridicitatea acestor întâlniri nu s-a putut proba cu certitudine.

Din declaraţia martorului denunţător G.B., dată în faţa primei instanţe, rezultă că :„Domnul M. nu mi-a spus niciodată că şi-ar dori funcţia (de preşedinte al oficiului) şi cu atât mai puţin nu mi-a spus că i s-ar fi promis această funcţie. Eu cred, date fiind relaţiile apropiate dintre noi, că dacă domnul M. ar fi primit o astfel de promisiune, mi-ar fi adus la cunoştinţă acest lucru”.

Astfel, parchetul, din lipsa oricărui suport probator sub acest aspect, a arătat că nu a fost vorba de o solicitare sau promisiune concretă ci de o înţelegere „cu caracter insidios dintre inculpaţii M.I. şi N.A., cu sprijinul inculpatului P.R., fără solicitări sau propuneri explicite, ci tacită, implicită, bazată pe sugestii subtile, dar cu mare forţă de convingere”, în acest sens fiind interpretată declaraţia martorului G.B., care a arătat că M.I. i-a precizat lui N.A. că „nu doreşte nimic pentru sine însă a sugerat că ar trebui schimbat C.A., precum şi că îi va face dosarul cadou”.

Tot procurorul a susţinut că „înţelegerea insidioasă” s-a produs în momentul în care N.A. s-a declarat de acord cu aceste afirmaţii, deşi acesta nu avea, în acel moment, posibilitatea de a influenţa în vreun fel numirea preşedintelui oficiului, însă acest accept „trebuie privit în contextul socio-politic al momentului”, făcându-se trimitere la cercetările sociologice realizate de I.M.A.S. şi I.R.S.O.P., care îl plasau pe I.I. şi P.D.S.R. pe primul loc în alegerile ce urmau să aibă loc peste o lună; faţă de poziţionarea partidului din care făceau parte N.A. şi faţă de poziţionarea lui N.A. în partid, se arată de procurorul de caz, „desemnarea lui N.A. ca prim-ministru era iminentă”.

Potrivit art. 254 alin. (1) C. pen., infracţiunea de luare de mită constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege, fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Infracţiunea de dare de mită constă, potrivit art. 255 alin. (1) C. pen., în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254 C. pen.

În ce priveşte elementul material al infracţiunii de luare de mită, acesta poate consta, fie într-o acţiune (pretindere, primire sau acceptarea promisiunii), fie într-o inacţiune (nerespingerea promisiunii), cerinţa esenţială fiind însă ca banii sau celelalte foloase pretinse, primite ori promise să aibă un caracter de retribuţie, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea efectuării de către funcţionar a unui act determinat, arătat în mod explicit de către mituitor.

În acest context, instanţa de recurs apreciază că nu doar actul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului (sau actul contrar acestor îndatoriri) trebuie să fie determinat de către mituitor, ci şi plata oferită, primită sau făgăduită funcţionarului.

Aceasta, pentru că stabilirea caracterului de retribuţie a banilor sau foloaselor presupune existenţa unei anumite proporţii între actul privitor la atribuţiile de serviciu (sau contrar acestora) şi răsplată, faţă de care se poate aprecia dacă, din punct de vedere subiectiv, funcţionarul a realizat sau nu că primeşte sau acceptă promisiunea unei retribuţii.

Particularizând aceste considerente la situaţia acceptării promisiunii, ca element material al infracţiunii de luare de mită cu relevanţă în speţă, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că plata promisă funcţionarului în schimbul actului ce urmează a fi sau nu îndeplinit, trebuie să fie precizată de mituitor, în aşa fel încât în mod obiectiv să poată determina o atitudine de respingere din partea funcţionarului (pe care acesta, prin ipoteză, nu a adoptat-o, explicit sau tacit), cerinţă care nu este îndeplinită atunci când promisiunea este formulată în termeni neclari, cu caracter de generalitate.

Atât infracţiunea de luare de mită, cât şi infracţiunea de dare de mită sunt infracţiuni instantanee. Luarea de mită se consumă în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase ori a acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia.

Corelativ, darea de mită se consumă în momentul promisiunii, oferirii sau dării de bani şi alte foloase.

Pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii de dare de mită este necesar ca oferta sau promisiunea să se facă în mod serios şi cu intenţia de a corupe.

Deşi la momentul pretinsei discuţii, inculpaţii nu ocupau funcţiile care să le permită efectuarea demersurilor necesare în interes reciproc, parchetul a susţinut că, în acest caz, ne aflăm într-o situaţie atipică, similară condiţiei suspensive din dreptul civil, iar înţelegerea dintre părţi rămâne valabilă, cu semnificaţie penală, întrucât ulterior ocupării funcţiilor respective, persoanele acţionează conform acelei înţelegeri, infracţiunea de luare de mită consumându-se în forma primirii efective a folosului promis, respectiv în momentul numirii lui M.I. în funcţia de Preşedinte al O.N.P.C.S.B., iar infracţiunea de dare de mită consumându-se în momentul emiterii H.G. nr. 1399/2000.

Aşa cum s-a arătat mai sus, această promisiune este afirmată ca fiind auzită de martorul G.B., în contextul în care acesta nu cunoştea amplasamentul biroului inculpatului N.A., birou în care ar fi fost făcută această promisiune şi la care el ar fi asistat.

Acelaşi denunţător, în faza cercetării judecătoreşti şi-a nuanţat declaraţia, afirmând că „ar fi fost prezent în biroul lui A.N., dar discuţiile se încheiaseră la momentul la care a venit şi deci nu a auzit discutându-se despre nici un fel de promisiune”.

Rechizitoriul a prezentat, în acest context, numirea lui M.I. ca Preşedinte al O.N.P.C.S.B., apreciind că modalitatea în care a avut loc această numire în şedinţa de guvern demonstrează înţelegerea anterioară dintre cei doi inculpaţi.

Examinând cauza, instanţa de recurs apreciază că toate aceste susţineri exprimate în rechizitoriu şi reluate în motivele de recurs nu au la bază niciun fundament probator; s-a dovedit, pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti că, pe de o parte, promisiunea de numire nu s-a formulat niciodată, iar pe de altă parte, numirea a fost justificată cu argumente obiective şi a fost adusă la îndeplinire cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, în exercitarea unui program politic de guvernare.

În ce priveşte justificarea necesităţii înlocuirii fostului preşedinte al O.N.P.C.S.B., martorul Ş.M. a arătat că aceasta s-a realizat, întrucât încă din timpul campaniei electorale au fost preocupări în cadrul partidului legate de schimbările pe care le vor face în cadrul diferitelor structuri după câştigarea alegerilor. Printre aceste schimbări s-a numărat şi numirea la conducerea O.N.P.C.S.B. a unui alt preşedinte întrucât „activitatea acestuia era categorisită la Bruxelles ca slabă, iar conducerea de la acel moment a Oficiului nu făcuse mai nimic pentru integrare”.

Martorul a mai arătat că: „pentru a nu complica lucrurile, am dorit să numim la conducerea O.N.P.C.S.B. o persoană din cadrul acestei instituţii. Nu pot preciza cine anume a propus numirea domnului M.I. la şefia Oficiului, dar ştiu că într-o perioadă de circa două săptămâni de după câştigarea alegerilor s-au purtat discuţii, definitivându-se în acest interval de timp programul de guvernare şi celelalte măsuri necesare guvernării”.

Pe de altă parte, numirea inculpatului M.I. în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B. s-a făcut pe baza unei note de fundamentare întocmită de Secretariatul General al Guvernului şi avizată de miniştrii de resort T.M.N. (Ministrul Finanţelor) şi S.R. (Ministrul Justiţiei).

Martora S.R.M. a fost audiată, relatând că, în momentul în care s-a ajuns la punctul de pe ordinea de zi privind propunerea domnului M.I. în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B., aceasta „a intervenit cerând lămuriri asupra necesităţii schimbării fostului preşedinte” dar asta pentru că îl cunoscuse şi avea o impresie bună despre domnul C.A. În schimb, nu-l cunoştea pe domnul M.I., dar în pauza solicitată a obţinut despre acesta referinţe foarte bune, astfel că nu a mai reluat în şedinţa de guvern discuţiile privind această numire.

Martora a mai subliniat că „din discuţiile pe care le-am avut în acea şedinţă de guvern cu Primul-ministru, nici o clipă nu mi-a lăsat impresia că numirea domnului M.I. în funcţia de preşedinte era o susţinere personală a sa … Insist în a sublinia că discuţiile mele cu domnul prim-ministru din şedinţa de guvern nu au fost cu referiri la persoană, ci era o discuţie de principii, fiindcă eu aveam o altă viziune asupra necesităţii schimbărilor în funcţiile de conducere”.

Martorul G.O. arată, de asemenea, că a participat la şedinţa de guvern, iar revocarea fostului preşedinte a fost necesară pentru o mai bună organizare a activităţii şi în acord cu practica oricărui guvern de a-şi alege, în funcţie de programul de guvernare, în instituţiile importante noi conducători.

Şi acest martor a subliniat că: „nu am avut impresia că propunerea de numire a domnului M.I. era susţinută în mod deosebit, personal, de domnul prim-ministru N.A.”.

În consecinţă, decizia de numire a inculpatului M.I. în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B. nu a aparţinut, în mod exclusiv, inculpatului N.A. şi aceasta, întrucât, în mod corect, prima instanţă a reţinut că există un mare dubiu că în luna noiembrie ar fi avut loc o întâlnire între inculpaţii N.A., M.I. şi P.R., mijlocită de denunţătorul G.B.; că însuşi martorul G.B. arată că N.A. nu i-a promis lui M.I. numirea în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B.; că decizia de numire în funcţie a fost una colectivă, luată în consens în şedinţa de Guvern din 30 decembrie 2000; că schimbările în conducerea unor instituţii au fost discutate anterior în partid, în ideea realizării programului de guvernare şi că scopul pretins a fi urmărit de mituitor nu are o justificare logică (clasarea lucrării nr. X/1999 şi intrarea în posesia acesteia).

Toate aceste concluzii, desprinse din probele analizate anterior, infirmă susţinerea parchetului că numirea lui M.I. în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită pentru inculpatul M. şi, respectiv, dare de mită pentru inculpatul N.

Acţiunea de numire există, materializată prin H.G. nr. 1399/2000, dar acest act normativ nu conduce la realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii de dare de mită nici sub aspect obiectiv, nici a celui subiectiv.

Astfel, în plan obiectiv nu s-a probat că între inculpaţii M.I. şi N.A. a existat o înţelegere prin care să se fi promis obţinerea acestui folos, hotărârea de guvern a fost una colectivă, în consens, în îndeplinirea programului de guvernare şi nu a reprezentat o susţinere personală a lui N.A., iar în plan subiectiv nu s-a probat o intenţie directă, calificată prin scopul urmărit, aşa cum o cer prevederile art. 255 raportat la art. 254 C. pen.

În opinia parchetului, scopul urmărit de N.A. a fost unul dublu: determinarea inculpatului M.I. să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, respectiv de a asigura clasarea lucrării nr. X/1999, ce o viza pe N.D. şi, de asemenea, de a face un act contrar acestor îndatoriri, respectiv intrarea în posesia acesteia, prin intermediul inculpatului P.R., în urma sustragerii lucrării de către M.I., însă niciunul din aceste două obiective pretins urmărite de N.A. şi realizate de M.I. nu se bucură de un suport probator.

Deşi pe tot parcursul rechizitoriului s-a folosit sintagma ”lucrarea ce o privea pe N.D.” (creându-se impresia că se făceau verificări cu privire la aceasta), în realitate, obiectivul verificărilor din cadrul oficiului l-a constituit analiza provenienţei sumei de 400.000 dolari SUA vizând, în ultimă instanţa situaţia financiară a lui B.A., cel care a cumpărat cu contract de vânzare-cumpărare bunurile de artă de la T.C.

Probele administrate au evidenţiat că în urma raportului din 26 noiembrie 12999 transmis de B.A.C. către O.N.P.C.S.B. s-a stabilit luarea în analiză a unei depuneri în numerar în valoare de 400.000 dolari SUA, efectuată de T.S. în contul deschis de N.D. la B.A.C.

Lucrarea a fost înregistrată la 7 decembrie 1999 şi a fost repartizată spre analiză analistului financiar R.E. (decedată în anul 2003), sub coordonarea martorei E.V., membru al Plenului O.N.P.C.S.B.

Raportarea băncii la care se constituia depozitul respectiv s-a făcut nu ca tranzacţie suspectă, ci ca depunere de cash peste limita de raportare.

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, orice tranzacţie ce depăşea cuantumul prevăzut de lege trebuia raportată la O.N.P.C.S.B.

Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 21/1999 se prevedea: „Pentru operaţiunile de depunere sau retragere de sume în numerar, în RON sau valută, sume ce depăşesc echivalentul în RON a 10.000 euro, personalul din structurile prevăzute la art. 8 va raporta oficiului în maximum 24 de ore de la data efectuării operaţiunii”.

În cursul aceluiaşi an, datorită numărului foarte mare al tranzacţiilor, Preşedintele O.N.P.C.S.B., domnul C.A., a propus Plenului şi acesta a aprobat ca tranzacţiile cu sume ce depăşesc 100.000 dolari SUA să intre în analiza O.N.P.C.S.B.

Potrivit modului de organizare a activităţii oficiului de la acel moment fiecare din cei şapte membri ai Plenului coordona doi - trei experţi, analişti financiari, iar fiecăruia dintre analişti li se repartizaseră anumite bănci de la care primeau raportări.

După ce analistul financiar primea o raportare de la bancă în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 21/1999, aducea acest lucru la cunoştinţa membrului Plenului în coordonarea căruia se afla şi întocmea o notă cu propunere de verificare a operaţiunii respective, notă ce era supusă aprobării Plenului.

Martora E.V., audiată pe aceste aspecte, arată: „Îmi amintesc că doamna expert R.E., unul dintre experţii pe care eu personal îi coordonam, mi-a adus la cunoştinţă, cred că printr-o notă scrisă, că a primit o sesizare de la una din băncile de care răspundea ce privea o depunere mare în numerar … şi, ceea ce a atras atenţia a fost faptul că era vorba de o depunere pe numele unei persoane foarte în vârstă, C.T., care cred că avea peste 80 de ani. Nu reţin dacă încă de la începutul întocmirii notei sau ulterior am obţinut şi informaţia potrivit căreia împuternicită pe contul persoanei în vârstă era D.N.”.

Aceeaşi martoră arată că nota întocmită de experta R.E. a fost discutată în Plenul O.N.P.C.S.B. şi s-a aprobat procedura de verificare a operaţiunii respective.

Verificarea însemna analiza provenienţei sumei respective, dacă era una licită sau banii rezultau din săvârşirea vreunei infracţiuni prevăzută de art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Conform procedurii stabilite s-au solicitat de la bancă documentele justificative pentru tranzacţie şi, cu oarecare întârziere, s-au primit cererea de deschidere de cont formulată de N.D., copia ordinului de plată întocmit de T.S. şi un exemplar al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.T., în calitate de vânzătoare şi B.A., în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea unor bijuterii, tablouri, papirusuri şi a altor bunuri de valoare, la preţul total de 400.000 dolari SUA.

Martorul B.A., audiat în instanţă a arătat că: „D.N. mi-a spus că mătuşa sa are de vânzare mai multe bijuterii şi tablouri, astfel că am mers împreună cu aceasta la mătuşa sa, T.C. şi într-adevăr, în locuinţa acesteia am văzut bunurile despre care mi se vorbise. Mătuşa D.N. locuia într-un apartament de bloc”.

Martorul a mai precizat că nu a cumpărat toate tablourile sau bijuteriile ce se aflau în apartamentul mătuşii, ci doar pe acelea menţionate în contractul de vânzare-cumpărare. Nu a verificat bunurile achiziţionate, întrucât în baza prieteniei cu familia N., „a avut încredere în autenticitatea acestora, cu atât mai mult cu cât este un bun cunoscător în ceea ce priveşte bijuteriile”.

După o săptămână a predat D.N. suma de 450.000 dolari SUA cash, de care dispunea la acel moment.

Martorul chiar a apreciat că afacerea a fost profitabilă pentru el, exemplificând că unul din tablourile achiziţionate, respectiv „C.F.” al lui T., urma să fie scos la licitaţie pornind de la suma de 100.000 dolari.

După încasarea banilor, N.D. a apelat la ajutorul martorului T.S., prieten din copilărie, pentru a o consilia în alegerea băncii şi, ulterior, pentru a se ocupa de formalităţile depunerii banilor.

Atât martorul T.S., cât şi martorul P.D. au fost audiaţi de prima instanţă asupra acestor aspecte legate de depunerea banilor.

Martorul P.D., preşedintele de atunci al băncii, a arătat că, în momentul în care N.D. şi T.S. l-au consultat cu privire la deschiderea unui cont şi i-au spus că este vorba de circa 400.000 dolari „i-am adus la cunoştinţă doamnei N. că, fiind vorba de sumă peste 10.000 dolari era necesar ca aceasta să fie raportată la O.N.P.C.S.B., lucru pe care, de altfel, îl aduc la cunoştinţa oricărui client care face astfel de depuneri. Reţin că mi s-a explicat că nu este nici o problemă legată de acest aspect întrucât provenienţa banilor este una legală, mai exact este vorba de o tranzacţie şi atunci eu le-am sugerat că este bine să depună şi contractul de vânzare-cumpărare care să ateste tranzacţia”.

Contrar celor reţinute în rechizitoriu, acelaşi martor preciza: „în nici un caz nu a existat o discuţie între mine şi cei doi de a se face depozite mai mici pentru a nu se raporta suma la O.N.P.C.S.B.”.

În acelaşi sens, în continuarea depoziţiei, martorul a arătat: „Nici un moment nu am avut impresia că doamna N., în momentul în care a fost informată despre necesitatea raportării depunerii la O.N.P.C.S.B., ar fi vrut să renunţe la depunerea sumei de bani”.

Deoarece, într-o etapă iniţială, la Oficiu s-a primit de la bancă numele persoanei care a făcut depunerea, respectiv T.S., verificările au vizat această persoană şi sursele ei de venit.

Martorul T.S. a arătat: „în mod cert eu am fost cel care a depus suma de 400.000 dolari dar am făcut acest lucru pentru ca doamna D.N. să evite statul la coadă”.

Întrucât, în urma verificărilor firmelor lui T.S., veniturile acestuia nu justificau provenienţa sumei, expertul R. a întocmit o notă prin care propunea Plenului sesizarea Parchetului.

Avându-se, însă, în vedere, că tot din verificări rezultau mai multe nume care aveau legătură cu respectiva depunere, Plenul nu a votat sesizarea parchetului, ci a decis restituirea lucrării analistului pentru completarea verificărilor.

Votul a fost luat cu majoritatea celor prezenţi, iar martora E.V. a arătat: „Chiar şi eu personal am votat pentru completarea verificărilor … pentru că nu erau indicii clare de spălare de bani, pe baza cel puţin a verificărilor de până la acel moment”.

Cum din rezultatele verificărilor a reieşit că cel care a achitat suma de 400.000 dolari SUA, în calitate de cumpărător, a fost numitul B.A., cercetările O.N.P.C.S.B. s-au extins asupra afacerilor acestuia.

Instanţa de recurs constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că lucrarea din 7 decembrie 1999 privea în primul rând pe B.A., întrucât el era cumpărătorul şi, deci, provenienţa banilor săi trebuia analizată prin prisma obiectului de activitate al Oficiului.

O a doua notă a expertei R. tot pentru sesizarea parchetului a fost respinsă de Plenul oficiului, dat fiind că s-a apreciat că verificările nu sunt complete, însă trebuie subliniat, că verificările nu o mai priveau pe N.D., ci pe A.B., firmele şi asociaţii acestuia.

Verificându-se provenienţa legală a sumei de 400.000 dolari SUA plătită de B.A., aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare dintre acesta şi T.C., încheiat la data de 19 noiembrie 1999, s-a stabilit că B.A. era asociat într-un număr de 26 de societăţi comerciale, singur ori împreună cu numitul N.C.E., aspecte constatate în urma conexării lucrării nr. X/1999 cu o altă lucrare, nr. Y/2000, conexarea dispunându-se pentru că priveau aceleaşi persoane (B.A. şi N.C.).

În consecinţă, prima restituire a fost motivată de faptul că analistul s-a limitat la verificarea veniturilor deponentului T.S., în condiţiile în care, din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că banii au fost plătiţi de B.A., iar a doua notă cu propunere de sesizare a parchetului nu a fost votată, dispunându-se şi de data aceasta restituirea, întrucât verificările asupra tuturor firmelor deţinute de B.A. nu fuseseră finalizate.

Doamna R. a întocmit o a treia notă, concluziile acesteia fiind în sensul că B.A. şi N.C.E. s-au asociat în desfăşurarea de activităţi ilicite, care ar fi putut întruni elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani şi pentru aceasta s-a propus informarea parchetului.

Nota nu a mai fost supusă analizei, deoarece coordonatorul lucrării, respectiv E.V. a fost revocată din funcţie împreună cu Preşedintele C.A.

În aceste condiţii, E.V. a predat toate lucrările unui alt membru al Plenului O.N.P.C.S.B., respectiv martorului Ş.M., astfel cum rezultă din depoziţiile acestora şi procesul-verbal încheiat între cei doi la data de 3 ianuarie 2001.

Martorul Ş.M. a întocmit şi semnat nota din data de 23 ianuarie 2001, prin care propunea clasarea lucrării.

Nota a fost luată în dezbaterea Plenului în şedinţa din 24 ianuarie 2001, în prezenţa membrilor M.I. - preşedinte, Ş.M., G.I., B.D. şi P.Ş., hotărându-se, în unanimitate, clasarea lucrării nr. X/1999 şi a lucrării nr. Y/2000 conexată la această lucrare, conform Deciziei nr. 10 din 24 ianuarie 2001.

Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în instanţă s-a procedat la audierea tuturor persoanelor menţionate mai sus.

Martorul Ş.M. a arătat, cu referire la primele propuneri întocmite de doamna R. în coordonarea doamnei E.: „Personal eu am aflat optat pentru continuarea verificărilor şi această decizie nu mi-a fost influenţată de nimeni şi nu am remarcat că domnul M. să fi insistat în mod special pentru această soluţie. Oricum, în ceea ce priveşte nici nu ar fi avut vreo şansă să facă acest lucru.

După circa o lună de zile din nou doamna R. a prezentat Plenului propunerea de a fi sesizat parchetul, propunere susţinută tot de A.C. şi E.V. Personal eu am considerat că verificările nici de data asta nu erau complete pentru că din documentele primite de la bancă reieşea că banii, o sumă de circa 400.000 dolari SUA, au fost plătiţi de B.A., astfel că în acel moment verificările nu o mai priveau pe N.D., ci pe B. şi aveau ca obiect stabilirea provenienţei licite sau nu a sumei respective. Doamna R. se limitase să verifice cam două firme din cele ce aparţineau omului de afaceri B., însă acesta deţinea vreo 7 - 8 firme şi de aceea am apreciat că analiza nu era completă.

Mai mult decât atât, argumentele prezentate de doamna R. nici nu erau profesionale, pentru că se refereau la relaţiile comerciale dintre firmele D.N. şi ale lui T.S., ori în cauză era limpede că ceea ce trebuia verificat era activitatea firmelor domnului B., fiindcă acesta achitase banii”.

Ulterior, după revocarea doamnei E., domnul Ş.M. a avut în coordonare activitatea doamnei R. Cu referire la lucrarea în discuţie, acelaşi martor arăta: „Personal, în coordonarea acestei lucrări, am iniţiat o serie de verificări la Administraţia Financiară privind veniturile şi profitul pe care l-au obţinut firmele lui B. În urma acestor verificări am întocmit un raport pe care mi-l asum în totalitate, în care am propus clasarea lucrării. Concluzia la care am ajuns a fost determinată de faptul că B. obţinuse un profit de peste 700.000 dolari, ceea ce justifica suma de 400.000 dolari pe care o plătise în tranzacţia respectivă.

Nu au fost nici un fel de influenţe asupra mea pentru această lucrare şi, de altfel, nici nu erau necesare pentru că dovezile arătau în mod evident provenienţa licită a banilor”.

Martorul P.Ş., membru al Plenului Oficiului arăta aceleaşi aspecte: „Iniţial, când lucrarea a fost supusă dezbaterii membrilor Plenului eu personal am votat pentru continuarea verificărilor fiindcă am apreciat că persoana care a depus banii trebuie verificată pentru a justifica provenienţa sumei depuse”.

Şi acest martor neagă orice fel de intervenţie a inculpatului M.I. în soluţionarea lucrării, arătând că: „domnul M. nu a exercitat nici un fel de influenţă şi nu a avut discuţii cu mine” (în legătură cu această lucrare).

Rechizitoriul scoate în evidenţă o anumită poziţie nuanţată a martorului P.Ş. faţă de votul său în Plenul Oficiului, subliniind, în redarea declaraţiei martorului de la urmărirea penală, o expresie scoasă din context, deşi, inclusiv din declaraţia prezentată rezultă că nu existau niciun fel de indicii sau suspiciune în ceea ce o priveşte pe D.N., martorul apreciind doar că verificările nu erau finalizate şi că erau necesare unele cercetări privind alte persoane din dosare ce păreau a avea legătură cu acesta.

Martorul B.D., de asemenea membru al Plenului a relatat aceleaşi aspecte prezentate de ceilalţi membri audiaţi, subliniind că: „eu personal am solicitat completarea verificărilor pentru că piesele dosarului până la acel moment nu păreau a indica o tranzacţie ilicită”.

Şi acest martor a subliniat că: „la toate lucrările eu mi-am exprimat votul independent şi personal nu am resimţit niciodată vreo încercare de influenţare a votului”.

Din declaraţia martorei G.M.I., de asemenea membră a Plenului rezultă că: „Nici domnul M. şi nici un alt membru al Plenului nu a încercat vreodată să-mi influenţeze votul. Reţin că referatul întocmit de domnul Ş.M. pentru lucrarea în discuţie era foarte bine întocmit şi cu argumente solide, care m-au convins că nu se impunea sesizarea parchetului”.

Martorii nu şi-au modificat depoziţiile în faţa primei instanţe, ci şi-au menţinut declaraţiile date anterior în cauză.

Din probele analizate anterior nu se confirmă existenţa scopului calificat al pretinsei înţelegeri dintre inculpaţii N.A. şi M.I., ca fiind acela ca M.I. să facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, respectiv să-şi respecte promisiunea de a asigura obţinerea în Plenul Oficiului a soluţiei de clasare a lucrării nr. X/1999.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu a existat niciodată vreo promisiune sau vreo înţelegere frauduloasă privind numirea inculpatului M.I. ca preşedinte al Oficiului, în decembrie 2000 şi nici nu se poate reţine că acesta ar fi încercat vreodată, prin orice mijloc, să determine Plenul Oficiului să adopte o anumită soluţie privind lucrarea din 7 decembrie 1999, astfel încât, în mod corect, prima instanţă a apreciat că actul de numire în funcţie a lui M.I. există, materializat prin H.G. nr. 1399/2000, dar această numire nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de dare de mită pentru inculpatul N.A. şi, corelativ, luare de mită pentru inculpatul M.I., nici sub aspect obiectiv şi nici subiectiv, dispunându-se achitarea acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul P.R., în sarcina acestuia rechizitoriul reţine săvârşirea unor acţiuni care ar întruni elementele constitutive a două infracţiuni distincte, respectiv complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. şi raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, infracţiuni comise în condiţiile concursului ideal de infracţiuni, prevăzut de art. 33 lit. b) C. pen.

În rechizitoriu se arată că inculpatul P.R. a săvârşit mai multe fapte/acţiuni cu caracter penal care, datorită împrejurărilor în care au avut loc şi a urmărilor pe care le-au produs întrunesc elementele constitutive ale celor două infracţiuni.

O primă activitate infracţională a inculpatului P.R. ar consta în aceea că, în cursul lunii noiembrie 2000, a înlesnit contactarea de către inculpatul M.I. a inculpatului N.A., cunoscând că scopul întrevederii era acela de a i se comunica inculpatului N.A. că în cadrul O.N.P.C.S.B. se află în lucru, cu propunere de informare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o lucrare având ca obiect o tranzacţie suspectă privind depunerea sumei de 400.000 dolari SUA într-un cont având ca titular pe N.D.

Înlesnirea contactării ar fi avut loc prin intermediul şi în împrejurările descrise de denunţătorul G.B.

Din probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor coroborate cu declaraţia inculpatului P.R. a rezultat că acesta l-a cunoscut pe G.B., fie în anul 1999, cum declară P.R., fie în anul 1998, cum a precizat G.B., aspect mai puţin relevant în cauză.

G.B. i-a fost prezentat lui P.R. de o cunoştinţă comună, un ofiţer de poliţie din Dolj.

De asemenea, a rezultat că între cei doi au avut loc mai multe întâlniri, inclusiv în biroul de la Palatul Parlamentului al lui P.R., aspect recunoscut de cei doi şi relatat şi de martora C. (fostă P.) M., fosta şefă de cabinet a lui P.R. la acea perioadă, precum şi de martora S.N.

Contrar celor susţinute de G.B., vizitele acestuia la P.R. nu au fost foarte numeroase.

Sub acest aspect, martora C. (P.) M. a arătat: „Vizitele lui G.B. nu erau foarte dese, cred că în perioada 1999 - 2000 acesta a venit la domnul P.R. de circa 3 - 4 ori”.

Despre scopul acestor vizite inculpatul P.R. a declarat: „Atunci când mă vizita, domnul G.B. venea să-mi spună că este simpatizant al P.S.D.R. şi că nu are relaţii foarte bune cu organizaţia de la Dolj şi îmi solicita ajutorul pentru a deveni mai activ acolo”.

Inculpatul P.R. a negat însă că G.B. i-ar fi cerut vreodată să se întâlnească cu M.I., că o asemenea întâlnire ar fi avut loc în biroul din Palatul Parlamentului şi cu atât mai puţin o întâlnire între cei doi şi N.A.

Inculpatul, sub acest aspect a arătat că „G.B. nu mi-a cerut niciodată să mă întâlnesc cu domnul M.I. şi sunt convins că dacă domnul M.I. ar fi vrut să ne întâlnim nu ar fi apelat la G.B. ci mi-ar fi solicitat acest lucru personal, pentru că ne cunoaştem de mult timp”.

Inculpatul a subliniat că: „Pe domnul M.I. îl cunosc din anii 1970, perioadă în care am lucrat împreună în Ministerul de Interne”.

La rândul său, inculpatul M.I. a arătat: „Niciodată nu am fost cu G.B. în clădirea Parlamentului. Mai mult decât atât, eu personal am intrat pentru prima dată în clădirea Parlamentului la jumătatea anului 2000. Cu prilejul anchetei în acest dosar eu am solicitat procurorului de caz să verifice evidenţele S.P.P. privind intrările în Palatul Parlamentului, fiind sigur că nu aveam cum să figurez că aş fi intrat în perioada anterioară, dar mi s-a răspuns că aceste evidenţe nu există”.

Cu referire la relaţia cu inculpatul P.R., inculpatul M.I. arată: „Pe domnul P.R. îl cunosc de aproape 40 de ani, fiind amândoi ofiţeri în cadrul Ministerului de Interne. Iar din anul 1983 am fost vecini, locuind în acelaşi imobil. Eu personal l-am vizitat pe domnul P.R. acasă, acesta însă niciodată nu m-a vizitat pe mine. Între noi era o relaţie de prietenie, fiind şi vecini ai căror copii au crescut împreună”.

Astfel cum s-a analizat la pct. I, probele administrate în cauză nu au putut forma convingerea instanţei de recurs că afirmaţiile martorului G.B. sunt veridice şi că la solicitarea lui M.I. i-a intermediat o întâlnire cu P.R. în palatul Parlamentului şi ulterior, cu A.N.

Pe lângă neconcordanţele dintre declaraţiile martorului G.B. şi celelalte probe administrate, prezentate deja în prima parte a considerentelor, Înalta Curte, completul de 5 judecători, mai reţine că nici alte aspecte relatate de acelaşi martor nu au primit o confirmare certă.

Astfel, martorul pretinde că s-a întâlnit cu P.R. în data de 30 sau 31 decembrie 2000, în Craiova, în faţa magazinului B.

Din înscrisurile depuse de inculpat la dosar reiese că acest magazin a fost deschis ulterior datelor menţionate, conform contractului de închiriere din 21 septembrie 2001.

De asemenea, martorul F.V., audiat la propunerea inculpatului, a arătat că în perioada 29 decembrie 2000 - 5/6 ianuarie 2001 s-a aflat, împreună cu inculpatul şi familia acestuia, în staţiunea Predeal.

În aceeaşi perioadă, potrivit depoziţiei martorei L.G.C., G.B. „se afla la Herculane, fie la Braşov”.

În rechizitoriu se mai reţine în sarcina inculpatului P.R., în afara activităţii deja analizate, că acesta a intermediat şi primirea, de către inculpatul N.A. de la inculpatul M.I., a lucrării nr. X/1999, sustrasă de acesta din urmă de la O.N.P.C.S.B.

Singura probă sub acest aspect, indicată de procuror, este declaraţia martorului G.B., potrivit căreia în primăvara anului 2001 l-a luat personal cu maşina pe M.I. de la O.N.P.C.S.B., acesta avea asupra lui lucrarea nr. X/1999 şi a predat-o lui P.R. pentru ca acesta să o înmâneze ulterior, lui N.A.

Mai mult decât atât, pe lângă faptul că nu există alte probe care să se coroboreze cu această mărturie, în mod explicit în raportul de detectare a comportamentului simulat se arată că răspunsul lui G.B. la întrebarea „În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă Oficiu, acesta ţi-a spus că are dosarul cu privire la D.N.?”, întrebare la care subiectul a răspuns afirmativ, este nesincer, astfel încât nu poate fi primită explicaţia parchetului pentru nesinceritatea constatată de expert, în sensul că aceasta s-a datorat faptului că momentul în care martorul a luat cunoştinţă de conţinutul dosarului respectiv nu a fost acela al întrevederii de lângă Oficiu cu M.I., ci ulterior, în autoturism, pe drumul către Palatul Parlamentului.

În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu se poate stabili dincolo de orice îndoială că inculpatul P.R. a săvârşit actele calificate în rechizitoriu ca reprezentând complicitate la infracţiunile de luare şi, respectiv, dare de mită, dispunându-se achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

3. Referitor la critica formulată de parchet privind greşita achitare a inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.:

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi a dispus achitarea inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.

Astfel, în rechizitoriu s-a reţinut că în prima jumătate a anului 2001, inculpatul M.I. a sustras lucrarea nr. X/1999 care o viza pe N.D., înmânându-i dosarul inculpatului P.R., consilier al primului-ministru N.A., cu scopul de a-i fi remis acestuia din urmă, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.

Cu privire la acesta infracţiune, singura probă, în acuzare, prezentată de parchet, o constituie declaraţia martorului G.B., conform căreia „În primăvara anului 2001, mai precis în mai - iunie, M.I. m-a chemat la O.N.P.C.S.B. pentru a merge la «unchiul» P.R. … Urmare acestei discuţii, m-am deplasat cu maşina mea, fiind singur în maşină, şi am parcat-o în spatele clădirii în care se afla sediul O.N.P.C.S.B. M.I. a venit la maşina mea având asupra sa un dosar mare, consistent ca un biblioraft, sesizând că avea şi nişte pliante şi mi-a cerut să mergem împreună la biroul lui P.R. la Palatul Parlamentului. Am fost la acelaşi birou al lui P.R. la care fusesem şi anterior. Cu această ocazie M.I. a scos din dosarul mai mare ce-l avea asupra lui, un dosar destul de voluminos despre care a afirmat că este cel ce priveşte lucrarea referitor la depunerea de bani în contul D.N. pe care l-a înmânat lui P.R., precizându-i totodată că aceasta este lucrarea, să stea liniştit că totul s-a terminat. P.R. a preluat acest dosar, pe care l-a închis într-o casetă metalică aflată în biroul său, încastrată în perete şi apoi a sigilat în final caseta metalică”.

Şi în declaraţia dată în faţa primei instanţe martorul G.B. şi-a menţinut depoziţia, cu unele modificări, în sensul că M. „a ieşit din sediu cu o mapă mai voluminoasă”, iar lui P.R. i s-a înmânat „un plic”.

G.B. a mai subliniat că „Nici o altă persoană nu mai avea cunoştinţă de acest lucru pe care l-am făcut pentru domnul M.”.

Pe de altă parte, însă, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 18 aprilie 2007, privind detecţia comportamentului simulat, fiind întrebat, cu referire directă la această infracţiune, şi anume dacă: ”În primăvara anului 2001, când te-ai întâlnit cu M. lângă oficiu, acesta ţi-a spus că are dosarul cu privire la D.N.?”, martorul G.B. a răspuns afirmativ, raportul concluzionând explicit că subiectul a prezentat indicii al comportamentului simulat cu privire la această întrebare.

Deşi în rechizitoriu mai sunt invocate declaraţiile martorului D.R.C., care s-ar corobora cu cele ale lui G.B., totuşi, martorul D. nu a perceput nimic în mod direct, tot ceea ce cunoştea fiindu-i relatat de G.B.

Nu pot fi reţinute susţinerile procurorului în sensul că inculpatul M.I. avea posibilitatea de a intra în posesia lucrării, având în vedere că acestea sunt contrazise de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi care nu pot constitui temei pentru a se reţine că inculpatul este cel care a sustras lucrarea.

Astfel, la data de 03 ianuarie 2001, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat între martorii E.V. şi Ş.M., lucrarea nr. X/1999 a fost predată pe bază de semnătură, acestuia din urmă.

Ulterior, traseul lucrării este relativ incert, căci nu s-a putut proba unde şi la cine a rămas lucrarea, cel puţin după clasarea ei şi preluarea fişetului doamnei R.E. după decesul acesteia.

Din declaraţia martorului C.A. care, în calitate de preşedinte al O.N.P.C.S.B., rezultă că după alegeri s-au luat măsuri sporite de securitate cu privire la această lucrare.

Martorul arata că: „În acest context, pentru că lucrarea deja putea să aibă conotaţii de altă formă şi mă refer la faptul că domnul N. fusese deja numit prim-ministru, personal am luat măsuri în cadrul oficiului pentru ca sub nici o formă informaţii despre această lucrare să nu se scurgă în afara oficiului. În mod concret am chemat pe lucrătorii de la xerox şi de la informatică li le-am atras atenţia asupra oricărei multiplicări sau editare de materiale în această perioadă”.

Toţi martorii audiaţi au arătat că orice membru al Plenului oficiului avea acces la lucrările oricărui analist financiar.

Martorul Ş.M. a arătat că după clasarea lucrării, acesta a intenţionat să o predea în arhivă, dar arhivarul (martorul U.) a refuzat spunând că nu o poate primi fără să fie legată, astfel că martorul a dat lucrarea doamnei R. pentru a proceda la legarea dosarului.

Martorul U.C., căruia i-a fost încredinţată arhiva în acea perioadă, a arătat că nu-şi aminteşte dacă doamna R. i-a predat lucrarea, dar dacă i-ar fi predat-o, acest lucru trebuia menţionat într-un proces-verbal de predare-primire sau în registrul arhivei.

Martorul M.C. este cel care a preluat fişetul doamnei R. şi a arhivat lucrările finalizate de aceasta, dar nu a putut face nicio menţiune specială asupra lucrării în discuţie.

Martorul P.M., care a procedat la căutarea lucrării în arhivă, a arătat, de asemenea, că s-au verificat procesele-verbale prin care lucrările se predau în arhivă, precum şi registrele, rezultând că : „lucrarea nu figura ca fiind arhivată”.

Lucrarea din 7 decembrie 1999 a fost înregistrată în sistemul informatic al Oficiului; atât membrii Plenului audiaţi, cât şi martora L.B.C., cea care a proiectat sistemul informatic al Oficiului au subliniat că nu se putea în niciun caz şterge o lucrare din sistemul informatic al Oficiului, iar dacă aceasta dispărea fizic, putea fi oricând refăcută, pe baza documentelor existente în format electronic şi pe baza corespondenţei efectuată de Oficiu cu alte instituţii, pentru fiecare caz în parte.

În acest sens, în declaraţia dată în faţa instanţei, martora arăta că ”în mod evident, nu putea să dispară cu totul o lucrare pentru ca, aşa cum am arătat, odată ce fusese introdusă în baza de date, o lucrare nu mai putea fi ştearsă…nu exista nici un risc să se piardă vreo lucrare pentru ca datele despre peroane erau înregistrate în tabele separate”.

Orice presupusă sustragere fizică a vreunei lucrări din Oficiu nu ar fi prezentat nicio relevanţă sau utilitate pentru vreo persoană interesată de acest lucru, având în vedere că, oricând, lucrarea sustrasă putea fi reconstituită.

Mai mult de cât atât, inculpatul N.A. a declarat că nu exista niciun interes să ascundă această lucrare, atâta timp cât suma asupra căreia avea control soţia sa fusese menţionată, în scris, în declaraţia de avere postată pe site-ul Camerei Deputaţilor.

În ceea ce privesc susţinerile parchetului referitoare la cheile de la arhivă şi fişete, care se aflau la cabinetul Preşedintelui instituţiei, Înalta Curte apreciază că acestea sunt în totală contradicţie cu probatoriul administrat în cauză.

Astfel, martorul U.C. arăta că arhiva era asigurată cu două sisteme de închidere, iar la cabinetul preşedintelui se aflau doar cheile de la unul dintre aceste sisteme, astfel că, pentru a intra în arhivă, era necesară, de fiecare dată, şi prezenta sa, pentru a deschide uşa cu cheia care se afla permanent asupra sa: ”nici chiar Preşedintele Oficiului nu putea să intre în arhivă fără mine sau fără persoana care îmi ţinea locul, nici secretarele d-lui M. nu puteau să intre fără mine şi, în acelaşi timp, fără aprobarea d-lui M.”.

Referitor la asigurarea fişetelor cu lucrări ale analiştilor, s-a confirmat în cursul cercetării judecătoreşti că acestea erau încuiate şi sigilate de fiecare funcţionar în parte, care păstra cheia şi sigiliul asupra sa.

Este adevărat că la secretariat şi nu în biroul preşedintelui se găseau, în avizierul încuiat şi sigilat de şefa de cabinet, plicurile sigilate ce conţineau dublurile de la cheile fişetelor, aspect confirmat în declaraţiile martorilor C.A., G.M. şi P.M.

Aceştia au arătat, în declaraţiile date în faţa primei instanţe că, în situaţia în care ar fi fost nevoie de aceste dubluri, era obligatorie prezenţa şefei de cabinet şi a membrului plenului care coordona analistul respectiv, pentru a se putea deschide avizierul, respectiv plicul.; niciunul dintre martorii audiaţi nu au relatat vreo situaţie în care inculpatul M. să le fi cerut folosirea acestei dubluri pentru accesarea fişetului vreunui analist.

În rechizitoriu se mai arată că, imediat după preluarea funcţiei de preşedinte, inculpatul M.I. a propus în şedinţa Plenului din 22 ianuarie 2001, înfiinţarea unui registru separat numai pentru notele de tranzacţii suspecte, subliniindu-se de procurorul de caz că ar fi procedat aşa pentru ca lucrarea ce o privea pe N.D. să dispară din evidenţe.

Martorii audiaţi, angajaţi ai oficiului, au arătat că acest registru era o preocupare mai veche a domnului M. şi că şi în prezent există acest registru al O.N.P.C.S.B.

Martorele O.R. şi M.V. au arătat că această lucrare a fost evidenţiată în registru, deşi fusese clasată, dar acest lucru s-a datorat împrejurării că menţiunea de clasare nu fusese efectuată în registrul vechi până la data de 02 februarie 2001 (lucrarea fiind clasată la data de 24 ianuarie 2001).

Martora M.V. a precizat următoarele: „Chiar dacă trecerea unei lucrări din vechiul registru în nou registru se făcea doar scriptic, în momentul în care lucrarea primea un nou număr, o persoană de la registratură, şi cred că în acea perioadă era doamna O.R., mergea la analistul care deţinea lucrarea cu ştampila, pentru a i se inscripţiona noul număr. În acest mod, practic, s-a făcut şi o verificare a lucrărilor în momentul în care cele reînregistrate au fost ştampilate potrivit noilor numere primite.

Personal sunt sigură că la momentul primirii noului număr, lucrarea ce o privea pe D.N. exista, pentru că doamna O. nu mi-a adus la cunoştinţă că nu ar fi găsit vreo lucrare atunci când a mers să aplice ştampila”.

Nu se poate, de asemenea, concluziona că prin înfiinţarea noului registru de evidenţă a tranzacţiilor suspecte, s-a încercat pierderea urmei vreunei lucrări, inclusiv a lucrării în discuţie.

Martorii au mai relatat şi despre o „spargere” care ar fi avut loc la Oficiu, fără însă a se fi putut proba că s-a produs şi vreo sustragere cu acel prilej.

Din toate probatoriile mai sus evocate, instanţa de control judiciar constată că lucrarea nr. X/1999 a fost căutată în cadrul oficiului, dar nu a fost găsită, însă nu s-a putut proba că inculpatul M.I. este cel care a sustras-o, motiv pentru care, în mod corect, prima instanţă, în baza art. 11 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia.

II. În ceea ce privesc:

- motivul de recurs formulat de inculpatul M.I. privind schimbarea încadrării juridice, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000 din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000;

- motivul de recurs formulat de inculpatul N.A., prin care s-a solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000;

- motivul de recurs formulat de inculpatul M.I., prin care s-a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000;

Înalta Curte apreciază că aceste motive sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs susţinut de inculpatul M.I., privind schimbarea încadrării juridice, instanţa de control judiciar apreciază că acesta este neîntemeiat, având în vedere că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000.

Potrivit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 21/1999 şi art. 10 alin. (3) lit. d) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a O.N.P.C.S.B., rezultă că membrii plenului Oficiului au atribuţii de constatare a contravenţiilor şi a infracţiunilor; parchetul este informat doar dacă se constată de către membrii oficiului, în şedinţa plenului, că există indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii de spălare de bani sau alte infracţiuni în legătură cu aceste fapte; toate informările sunt transmise parchetului sub semnătura preşedintelui oficiului şi în condiţiile în care se constată că există indicii temeinice de săvârşire a unor infracţiuni.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect s-a reţinut săvârşirea infracţiunii în condiţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000, existând în acest sens probe în contextul cauzei cu privire la aceste atribuţii.

Fără a relua argumentele reţinute la pct. I al prezentei decizii, numirea lui I.M. în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită pentru inculpatul M. şi, respectiv, dare de mită pentru inculpatul N., având în vedere că din întregul material probator administrat în cauză rezultă:

- existenţa unui mare dubiu că în luna noiembrie ar fi avut loc o întâlnire între inculpaţii N.A., M.I. şi P.R., mijlocită de denunţătorul G.B.;

- chiar martorul G.B. arată că N.A. nu i-a promis lui M.I. numirea în funcţia de preşedinte al O.N.P.C.S.B.;

- decizia de numire în funcţie a fost una colectivă, luată în consens în şedinţa de Guvern din 30 decembrie 2000;

- schimbările în conducerea unor instituţii au fost discutate anterior în partid, în ideea realizării programului de guvernare;

- scopul pretins a fi urmărit de mituitor nu are o justificare logică (clasarea lucrării nr. X/1999 şi intrarea în posesia acesteia), aspecte asupra cărora se va reveni în continuare.

Achitarea unui inculpat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. presupune ca fapta să nu existe în materialitatea sa, adică să nu fi fost săvârşită o faptă care să fi produs modificări fizice în lumea înconjurătoare.

Or, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că recurentul inculpat M.I. a fost numit în funcţia de Preşedinte al O.N.P.C.S.B. prin H.G. nr. 1399/2000, aşa încât numirea inculpatului concretizată prin emiterea actului normativ indicat există în materialitatea sa şi a produs consecinţe juridice.

În plan obiectiv, însă, nu s-a probat că între inculpaţii M.I. şi N.A. a existat o înţelegere prin care să se fi promis obţinerea acestui folos, hotărârea de guvern a fost una colectivă, în consens, în îndeplinirea programului de guvernare şi nu a reprezentat o susţinere personală a lui N.A., iar în plan subiectiv nu s-a probat o intenţie directă, calificată prin scopul urmărit, aşa cum o cer prevederile art. 255 raportat la art. 254 C. pen.

În această situaţie nu se poate vorbi de inexistenţa vreunei fapte, ci, dimpotrivă de existenţa acesteia, însă aceasta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de dare de mită, respectiv luare de mită, nici din punct de vedere al laturii obiective şi nici al laturii subiective .

Pentru aceleaşi considerente va fi respinsă şi solicitarea formulată de inculpatul M.I., prin apărător, de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

III. În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de inculpatul P.R., prin care s-a solicitat casarea, în parte, a sentinţei atacate, admiterea cererii privind obligarea denunţătorului B.G. la restituirea cheltuielilor judiciare făcute de inculpat în faţa primei instanţe, respectiv a onorariului de avocat în sumă de 26.639,50 RON, inclusiv TVA, Înalta Curte urmează a respinge şi acest motiv de recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, chiar dacă în prezenta cauză s-a pronunţat o soluţie de achitare, denunţul formulat de martorul denunţător G.B. nu reprezintă un fapt ilicit cauzator de prejudiciu, decât dacă s-ar fi stabilit că acesta s-a făcut în condiţiile prevăzute de art. 259 C. pen.

Mai mult decât atât, obiectul prezentului dosar îl constituie recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi de inculpaţii N.A., M.I. şi R.P., împotriva unei hotărâri prin care aceştia au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1999, art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. şi art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 26 din C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge şi acest motiv de recurs, ca nefondat.

IV. Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi recurenţii intimaţi inculpaţi N.A., P.R. şi M. P.I. împotriva Sentinţei nr. 1743 din 15 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8237/1/2009.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii intimaţi inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi recurenţii intimaţi inculpaţi N.A., P.R. şi M.P.I. împotriva Sentinţei nr. 1743 din 15 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8237/1/2009.

Obligă recurenţii intimaţi inculpaţi la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 septembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 12/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 177/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 1/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 12/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 177/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 2/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 20/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 253/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI