ICCJ. Decizia nr. 198/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 198/2011
Dosar nr.6375/1/2011
Şedinţa publică din 17 august 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1131 din 27 iulie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.L.A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că inculpatul a formulat prin apărătorul său, cerere de liberare provizorie sub control judiciar în temeiul dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen.
S-a motivat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar putea săvârşi alte infracţiuni, ori că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, iar faţă de comentariile laudative la adresa sa şi mai ales afirmaţiile pozitive ale şefului A.N.A.F. la adresa sa, nu se poate reţine că inculpatul D.L.A. a făcut parte dintr-o grupare infracţională organizată. A mai arătat că în ce-l priveşte pe inculpat, nu s-au administrat probe suplimentare, nu au apărut elemente noi care să justifice menţinerea în stare de arest a acestuia şi consideră că cererea de liberare provizorie poate fi admisă chiar dacă există presupunerea rezonabilă că ar fi comis faptele; inculpatul este căsătorit, are un copil de 4 ani şi nu sunt date din care să rezulte că ar putea să se sustragă de la urmărirea penală.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că arestarea inculpatului D.L.A. s-a dispus prin încheierea nr. 759 din data de 25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin respingerea recursului inculpatului conform încheierii nr. 143 din 31 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.
Prin încheierea nr. 888 din 18 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (definitivă prin respingerea recursului inculpatului D.L.A. conform încheierii nr. 154 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători), a fost prelungită starea de arest a inculpatului D.L.A. pentru încă 30 de zile.
Ulterior, prin încheierea din data de 11 iulie 2011 nr. 1026, a fost prelungită cu încă 30 de zile măsura arestării preventive a acestui inculpat.
Conform actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală, inculpatul D.L.A. este cercetat pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în faptul că ar fi aderat şi sprijinit un grup infracţional organizat.
Astfel, în perioada anului 2010 - începutul anului 2011, în calitatea deţinută, de Ş.B.V. Constanţa Sud Agigea a aderat şi sprijinit grupul infracţional organizat.
În acest context, împreună cu inculpatul B.E., începând cu data de 27 octombrie 2010, a ordonat blocarea completă a intrării în ţară a mărfurilor de tip textile şi încălţăminte, iar apoi, peste câteva zile, a tuturor mărfurilor importate prin B.V. Constanţa Sud Agigea, ca măsură de retorsiune pentru neplata de către unii intermediari vamali, printre care, în special inculpatul D.M. şi inculpatul A.N.A.R.B.M., a taxelor cuvenite grupului infracţional organizat din care făcea parte, inclusiv a sumelor datorate cu titlu de mită către lucrătorii vamali. Această acţiune era menită a-i determina pe intermediarii vamali menţionaţi să achite aceste sume de bani.
Inculpatul D.L.A. a fost permanent informat de membrii grupului infracţional organizat despre acţiunile infracţionale desfăşurate în B.V. Constanţa Sud Agigea, solicitându-i-se acordul cu privire la acestea.
Astfel, cu ocazia unor operaţiuni de tranzit vamal efectuate de intermediarul A.N.A.R.B.M. la data de 24 august 2010, în privinţa unor mărfuri introduse în ţară prin B.V. Constanţa Sud Agigea, cu destinaţia vamală Slobozia, pentru care s-a plătit mită lucrătorilor vamali prin intermediul inculpatului T.D.I., acesta l-a informat de cele întâmplate pe inculpatul D.L.A.
La data de 25 septembrie 2010 (ora 16:08:08), într-o discuţie dintre inculpatul T.D.I. şi inculpatul O.C.C., adjunctul inc. D.L.A., s-a menţionat de către O.C.C. că s-a luat legătura şi cu D.L.A., care a fost de părere că se vor face de râs, deoarece toate operaţiunile erau închise şi totul „e în regulă, fără probleme".
În legătură cu întârzierile la plata datoriilor către comisionarii vamali, incluzând şi sumele date ca mită lucrătorilor vamali, la data de 12 octombrie 2010, inculpatul T.D.I. i-a cerut inculpatului D.L.A. să facă presiuni asupra inculpatului D.M. pentru a-şi plăti datoriile.
La 24 octombrie 2010, orele 13:24:06, într-o discuţie purtată între inculpatul T.D.I. şi inculpatul Ţ.V., referitoare la introducerea în ţară a unor containere cu mărfuri prin firme fantomă, s-a afirmat că despre aceste operaţiuni a fost informat şi D.L.A.
La data de 26 octombrie 2010, orele 10:09:08, inculpatul T.D.I. i-a cerut sfatul inculpatului D.L.A. cum să procedeze în cazul unui client al C.C.S., G.B.V., care realizează o operaţiune de tranzit vamal către B.V.T.E. Bucureşti, ocazie cu care inculpatul D.L. a promis să îi ajute, precizând că mita ce trebuie oferită la biroul vamal de destinaţie este de 500 euro („o palmă europeană").
La data de 27 octombrie 2010, inculpatul D.L.A. a direcţionat un client, prin intermediul inculpatului P.L. către inculpatul T.D.I. pentru rezolvarea unor operaţiuni de tranzit vamal, prin darea de mită lucrătorilor vamali implicaţi.
La data de 03 noiembrie 2010, ora 08:29:18, inculpatul D.L.A. i-a cerut inculpatului T.D.I. să-i facă legătura unui prieten al său cu „A." (inculpatul M.R.), pentru realizarea unor operaţiuni de import prin intermediul acestuia, iar la data de 03 noiembrie 2010 ora 09:15:11, inculpatul T.D.I. a luat legătura cu inculpatul M.R. în sensul cerut de inculpatul D.L.A.
La data de 13 noiembrie 2010, orele 15:12:33, inculpatul T.D.I. i-a recomandat inculpatului C.M. să ia legătura cu inculpatul D.L., pentru că aşa i-a indicat acesta din urmă pentru rezolvarea unor probleme în legătură cu operaţiunile vamale ale acestuia (a se vedea şi 13. 11. 2010 orele 15:54:28), ce presupuneau introducerea în ţară de mărfuri contrafăcute, purtând însemnele mărcii C.K. În final, problema s-a rezolvat prin plata unei mite în valoare de 3.000 dolari S.U.A., prin intermediul inculpatului T.D.I. (13 noiembrie 2010 ora 20:50:31).
La data de 15 noiembrie 2010, orele 10:19:21, inculpatul D.L.A. a intervenit pe lângă inculpaţii Ţ.V. şi T.D.I. pentru rezolvarea de către aceştia a unei operaţiuni vamale a unui prieten al său, vizând introducerea în ţară, în condiţii ilegale, a 4 containere cu mărfuri.
La data de 13 ianuarie 2011, orele 09:50:06, inculpatul T.D.I. i-a cerut numitului O.M., angajat al C.C.S., să îl întrebe şi pe inculpatul D.L.A. dacă este de acord cu o operaţiune vamală în care este implicată o persoană neagreată de acesta.
La data de 22 septembrie 2010, orele 11:50:34, inculpatul D.L.A. i-a dat consultaţii de specialitate vamală numitului T. despre modul cum ar trebui să procedeze pentru introducerea în ţară a unor mărfuri importate din China, cu menţiunea „porţelan" în actele de provenienţă, pentru a o putea declara la vamă ca „ceramică", încadrare tarifară ce presupunea taxe mai mici. (orele 12:58:45).
La data de 03 octombrie 2010, orele 10:01:44, inculpatul D.L.A. a fost avertizat de un lucrător de poliţie că situaţia este dificilă, „pentru că nu au rezolvat [..] chestiunea", acesta precizând că va vorbi pentru a afla ce s-a întâmplat. Lucrătorul de poliţie a mai precizat „te rog mult de tot, pentru că e mare criză şi e dificil."
La aceeaşi dată, orele 11:18:18, inculpatul i-a comunicat lucrătorului de poliţie, într-un limbaj codat că persoana „a avut presiunea mai mică la o roată, altfel decât presiunea recomandată de producător".
La data de 22 noiembrie 2010, orele 12:37:11, inculpatul D.L.A. s-a implicat în rezolvarea unei probleme legată de activitatea vamală a inculpatului M.R., arătându-i inculpatului B.E. că „nu am putut să vorbesc decât la telefon şi n-am putut să-i spun nume, cu astea, concret".
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi de art. 136 alin. (2) art. 1601 şi următoarele din C. proc. pen., prima instanţă a apreciat că formularea unei cereri de liberare provizorie este condiţionată, de luarea prealabilă a măsurii arestării şi nu presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării, deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte instituţii de drept procesual penal, revocarea arestării sau înlocuirea arestării, existând dreptul judecătorului de a acorda sau nu liberarea provizorie, instituţia indicată constituind „substituent" al măsurii arestării.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.L.A., s-a reţinut că aceasta îndeplineşte condiţiile pentru admiterea în principiu [(art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.)], care se referă la natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, determinate de cuantumul pedepsei prevăzute de lege, având în vedere şi Decizia de recurs în interesul legii nr. 7 din 9 februarie 2009 (M. Of. nr. 694/15.10.2009) pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, infracţiunile ce intrau în scopul grupului infracţional organizat fiind infracţiuni de corupţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani.
În ceea ce priveşte condiţia negativă prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie, s-a apreciat de către prima instanţă că aceasta nu este îndeplinită.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., prima instanţă a constatat că acordarea liberării provizorii sub control judiciar are un caracter facultativ, chiar şi în ipoteza în care inculpatul nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
S-a constatat că probatoriul administrat de către procuror până la acest moment procesual este de natură a conduce la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat penal, fiind îndeplinită exigenţa prevăzută de art. 143 C. proc. pen. Urmărirea penală este în curs de desfăşurare, cauza fiind destul de complexă, iar temeiurile în baza cărora s-a dispus măsura arestării preventive nu s-au schimbat, nu au intervenit elemente noi, favorabile, în ceea ce priveşte poziţia procesuală a inculpatului.
Procedând la analiza numai a aspectelor avute în vedere de dispoziţiile art. 1601 - art. 16010 C. proc. pen. şi nu la analiza temeiurilor arestării preventive, prima instanţă a constatat că instanţa, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, poate dispune liberarea provizorie, sub control judiciar, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., neexistând obligaţia de admitere a cererii.
S-a apreciat că la verificarea temeiniciei unei cereri de liberare sub control judiciar se porneşte de la una dintre premisele esenţiale ale liberării provizorii, respectiv subzistenţa temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, deoarece dacă aceste temeiuri s-ar schimba ori ar înceta, instanţa ar fi obligată ca, la cerere sau din oficiu, să dispună, după caz, înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive, nemaimpunându-se, prin ipoteză, problema liberării provizorii.
S-a concluzionat că pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie, instanţa trebuie să constate existenţa unor temeiuri mai puternice decât cele avute în vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea inculpatului în libertate, chiar provizorie şi restrânsă printr-un control judiciar, nu este totuşi oportună.
Prin interpretarea sistematică a dispoziţiilor procedurale din materia măsurilor preventive, în corelaţie şi cu exigenţele C.E.D.O. şi ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, s-a reţinut că astfel de temeiuri privesc, fie aspecte legate de buna desfăşurare a procesului penal, respectiv existenţa unor date, altele decât cele avute în vedere de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal ar putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul şi mijloacele de săvârşire ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relaţiilor sociale ocrotite, traduse printr-un impact violent asupra conştiinţei publicului, astfel încât liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială şi neîncredere în actul de justiţie.
Faţă de argumentele expuse prima instanţă a constatat că cererea inculpatului este neîntemeiată, la acest moment procesual, buna desfăşurare a procesului penal putând fi compromisă prin faptul că instanţa nu a fost încă sesizată cu rechizitoriul, s-au mai efectuat acte de urmărire penală de la data arestării preventive a inculpatului şi până în prezent, şi urmează să fie efectuate şi alte acte procesuale, urmărirea penală nefiind finalizată, faţă de numărul mare de persoane implicate, cauza şi implicit urmărirea penală fiind complexe, fiind ridicate documente de la societăţi comerciale care au beneficiat de acordul liberului de vamă, ce urmează să fie verificate.
De asemenea, având în vedere modalitatea şi împrejurările comiterii faptelor, numărul actelor materiale reţinute în sarcina inculpatului, calitatea avută de acesta, de şef al Vămii Constanţa Sud Agigea rezultă pericolul concret pe care îl constituie lăsarea sa în libertate, aducându-se atingere valorilor sociale şi regulilor de drept instituite într-un stat democratic, generându-se în rândul opiniei publice ideea că funcţionarii vamali se pot folosi de funcţiile lor pentru obţinerea de beneficii materiale, prejudiciind buna reputaţie a autorităţilor publice. O reacţie blândă faţă de acest gen de inculpaţi ar putea crea un sentiment de insecuritate publică şi ar face ineficiente măsurile legislative care au menirea să înfrângă recrudescenţa penală de corupţie generând, totodată, neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona la astfel de fenomene şi, prin aceasta, punând în pericol ordinea publică de drept, aflată într-o relaţie cauzală cu actul de înfăptuire a justiţiei.
Concomitent, prima instanţă, văzând relaţionarea dintre circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului, a avut în vedere şi urmarea socialmente periculoasă a infracţiunii, lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public.
Din actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, prima instanţă a reţinut presupusa existenţă a unui grup infracţional organizat pe şase paliere, probele sau indiciile temeinice, în sensul art. 143 alin. (1) cu referire la art. 681 C. proc. pen., existente la dosar, şi funcţiile publice sau private îndeplinite de persoanele faţă de care se efectuează cercetări până la acest moment, sugerând ca posibilă o astfel de organizare a presupusei activităţi infracţionale a inculpaţilor, procurorii anticorupţie situându-l pe inculpatul D.L.A. la palierul nr. 3. În cauză, în raport cu modul de organizare şi ierarhizare al presupusului grup infracţional, astfel cum acesta este prezentat în actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, situarea inculpatului D.L.A. la unul din paliere superioare ale acestuia (palierul nr. 3 „palierul de comandă şi coordonare la nivelul sistemului vamal") - având în vedere probele şi indiciile temeinice existente până în prezent, este de natură a justifica concluzia privind „necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte" în sensul dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen., garanţiile de ordin personal (buna conduită avută anterior, lipsa antecedentelor penale, faptul că are în întreţinere 1 copil şi are o familie organizată), cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., neînlăturând pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, pentru folosirea de argumente străine instituţiei juridice a liberării provizorii sub control judiciar, aprecierea asupra temeiniciei cererii prin raportare, în mod eronat, la temeiurile arestării, inexistenţa elementelor în sensul neîndeplinirii condiţiei prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., necesitatea respectării principiului egalităţii şi dreptului la un proces echitabil (având în vedere că alţi inculpaţi, aflaţi în aceeaşi situaţie sunt cercetaţi în libertate), necesitatea analizării posibilităţii aplicării măsurilor alternative celor privative de libertate, împrejurarea că probele administrate ulterior luării, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive, nu au legătură cu acesta.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din C.E.A.D.O.L.F. care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei [(art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.)] şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Analizând actele dosarului se constată că întemeiat prima instanţă a considerat că la acest moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului nu era oportună.
Se reţine, astfel, că prin hotărâri judecătoreşti definitive succesive, faţă de inculpat a fost luată şi apoi prelungită măsura arestării preventive.
Totodată, se constată că există date apte a convinge un observator obiectiv că la nivelul instituţiilor vamale şi portuare din Municipiul Constanţa s-a constituit un grup infracţional organizat, incluzând oameni politici deţinători ai unor importante funcţii de stat (secretar general al M.A.I./senator al României), persoane cu funcţii de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu diferite grade profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali, oameni de afaceri implicaţi în activitatea de import - export de mărfuri, persoane fizice beneficiare curente a mărfurilor importate în România şi transportatori, grup ce avea ca scop deturnarea activităţilor legale ale autorităţilor statului român în privinţa activităţii de import - export de mărfuri prin birourile vamale de pe raza D.R.A.O.V. Constanţa, dar şi din Municipiul Bucureşti, prin acapararea instituţiilor competente, determinate să îşi exercite prerogativele exclusiv pentru realizarea intereselor economice ale grupului infracţional organizat.
Practicile grupului infracţional organizat constau în instituirea unei reţele structurale funcţionale de taxare ilicită, în favoarea grupului, a containerelor cu mărfuri procesate în punctele vamale, facilitându-se concomitent introducerea în ţară de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri ce nu erau însoţite de avizele sau autorizaţiile necesare, mărfuri de altă natură sau în alte cantităţi decât cele declarate în vamă, falsificarea sistematică a documentelor de achiziţie externă a mărfurilor (în scopul diminuării bazei de taxare vamală a acestora), mărfuri flagrant subevaluate, mărfuri provenind de la societăţi comerciale ori din ţări ce necesită taxarea anti-dumping, fără perceperea acestor taxe.
Reţeaua constituită de grupul infracţional organizat percepea sume de bani ilicite, inclusiv pentru procesarea vamală legală a mărfurilor licit introduse în România, în caz contrar, aceste mărfuri fiind amânate sine die de la controlul vamal.
Infracţiunile, mijloace de acţiune ale grupului infracţional organizat, erau reprezentate de darea şi luarea de mită, traficul de influenţă, evaziunea fiscală, contrabanda, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, folosirea de documente falsificate la autoritatea vamală, infracţiuni contra drepturilor de marcă industrială înregistrată.
Potrivit cercetărilor efectuate până în prezent membrii grupului infracţional organizat erau structuraţi pe paliere de conducere şi control: B.E. şi P.A.C., de protecţie externă: M.L. şi B.M., comandă şi coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S., D.L.A., B.L., O.C.C. şi S.I., execuţie la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V., D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D., execuţie – comisionari vamali şi angajaţi ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ţ.V., B.S., I.M.I., P.L., O.M., H.L., C.M., Z.R., D.I., execuţie – intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A., A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.
Se reţine, de asemenea, că actele dosarului furnizează date apte a crea presupunerea rezonabilă că inculpatul s-a implicat în acţiunile grupului infracţional în calitate de Ş.B.V. Constanţa Sud Agigea, prin luarea de măsuri faţă de persoanele care nu achitau datoriile avute faţă de membrii grupului, solicitându-i-se acordul în ceea ce priveşte acţiunile desfăşurate la B.V. Constanţa Sud Agigea şi fiind informat cu privire la activităţile derulate de ceilalţi inculpaţi, cărora în anumite situaţii le oferea sfaturile considerate corespunzătoare, infracţiunile fiind prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003.
Probele administrate creează presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis respectivele fapte, de o gravitate deosebită, având în vedere amploarea activităţii grupului infracţional, scopurile acestuia şi impactul exercitat din punct de vedere economic şi social.
Faptele pentru care inculpatul este cercetat şi pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplineşte condiţia oportunităţii, implicit prevăzută de normele ce reglementează această instituţie.
Acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârşire al faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţie, anterior indicat, nu instituie o obligaţie de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanţii în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepţiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Aşa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care acestea au fost comise şi impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi, cel puţin în stadiul procesual actual, atins fără privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfăşurări a procesului penal, aflat într-o fază incipientă, urmărirea penală nefiind finalizată, având în vedere caracterul complex al cauzei, natura variată şi amplul probatoriu ce trebuie în continuare administrat pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele.
La aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanţele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere şi nici să prevaleze principiului aflării adevărului şi necesităţii desfăşurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la inculpat nu sunt suficiente în speţă pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate neputând fi avute în vedere izolat faţă de interesul general al menţinerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanţe, dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în stare de libertate.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare, cauzei concrete dedusă judecăţii, a normelor legale incidente în speţă, hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros argumentată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Soluţia primei instanţe a avut în vedere necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care, în prezenta cauză, la acest moment procesual nu poate fi realizat în absenţa privării de libertate a inculpatului, având în vedere natura infracţiunilor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, gravitatea acestora, complexitatea cauzei şi necesitatea desfăşurării în bune condiţii a urmăririi penale.
Sub acest aspect se reţine că sunt nefondate criticile apărării în sensul că instanţa s-a raportat în mod greşit la aspecte circumscrise temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive şi că ar fi utilizat argumente străine de natura pricinii, deoarece numai o examinare concretă a situaţiei particulare a inculpatului (care implica şi analiza circumstanţelor reale şi personale) putea oferi date apte a forma convingerea instanţei cu privire la oportunitatea sau, dimpotrivă, la inoportunitatea acordării liberării provizorii.
Totodată, nu pot fi primite susţinerile apărării în sensul inexistenţei de date privind un potenţial comportament negativ al inculpatului ulterior liberării, în condiţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., inoportunitatea acordării liberării provizorii rezultând implicit din natura şi gravitatea faptelor despre care există date ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, condiţiile şi circumstanţele reale şi personale ale inculpatului, impresia creată publicului în sensul funcţionării clandestine şi ilicite a unui sistem paralel cu cel al autorităţilor statului, ce urmărea realizarea intereselor private ale membrilor săi şi care, în mod evident, presupunea o reacţie fermă a organelor judiciare.
Se reţine, de asemenea, că independent de ordinea aleasă de organul de urmărire în administrarea probelor, actele dosarului creează presupunerea, pentru considerentele anterior expuse, influenţării negative a posibilităţii de realizare a scopului procesului penal prin admiterea, la acest moment procesual, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la necesitatea de a fi avută în vedere posibilitatea de luare faţă de inculpat a unor măsuri preventive alternative, se reţine, după cum s-a motivat şi în cele ce preced, că această posibilitate nu poate fi avută în vedere în mod abstract şi fără observarea prevederilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., analiza coroborată a normelor legale incidente în cauză întemeind soluţia primei instanţe.
Cu privire la susţinerea apărării în sensul că se impune ca inculpaţii să beneficieze de un tratament identic şi să fie cercetaţi în stare de libertate, se constată că principiul egalităţii de tratament nu poate fi înţeles într-un sens ce l-ar deturna de la menirea sa originară, de asigurare a egalităţii persoanelor fără discriminări, ci trebuie interpretat în sensul ca unul şi acelaşi tratament trebuie aplicat persoanelor aflate în situaţii identice, ceea ce nu este cazul în situaţia inculpaţilor cercetaţi în prezenta cauză.
Rezultă, aşadar, că argumentele invocate de către instanţă, contrar susţinerilor apărării, sunt apte a justifica soluţia dispusă, care este legală, temeinică şi riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.L.A. împotriva încheierii nr. 1131 din 27 iulie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6060/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 august 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 199/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
