ICCJ. Decizia nr. 340/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia civilă nr. 340/2013

Dosar nr. 2318/1/2013

Şedinţa publică de la 17 iunie 2013

Asupra recursului de faţă, constată următoarele;

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători la data de 7 decembrie 2012, Inspecţia Judiciară a solicitat secţiei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtei E.C.I., judecător în cadrul Judecătoriei Piteşti, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) şi m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată (în reglementarea în vigoare anterior modificării prevederilor menţionate prin Legea nr. 24/2012) şi art. 99 lit. o) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 24/2012, constând în exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă şi nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, pentru faptele săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012, respectiv nerespectarea în mod grav şi repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor şi exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, prin hotărârea nr. 1/J din 20 februarie 2013, a admis acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat judecătorului E.C.I., de la Judecătoria Piteşti, sancţiunea disciplinară constând în „reducerea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni” pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) şi m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în reglementarea în vigoare anterior modificării acestei legi prin Legea nr. 24/2012) şi de art. 99 lit. o) şi t) teza a II-a din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 24/2012.

Pe baza materialului probator administrat atât în cursul cercetării prealabile, precum şi ulterior, de către instanţa de disciplină în mod nemijlocit, secţia pentru procurori a reţinut situaţia de fapt expusă în continuare.

Inspecţia Judiciară a fost sesizată la data de 27 iunie 2012, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 de către petenta P.M., care a semnalat aspecte vizând activitatea judecătorului E.C.I. din cadrul Judecătoriei Piteşti, solicitând efectuarea de verificări cu privire la modul în care au fost repartizate anumite dosare la completul prezidat de acest judecător.

În cadrul cercetării disciplinare, din oficiu, au fost verificate dosare ale Judecătoriei Piteşti, în care s-a luat măsura disjungerii, urmată de repartizarea manuală la acelaşi complet, precum şi dosare având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, soluţionate de judecătorul E.C.I., pentru a verifica incidenţa unor aspecte similare cu cele reţinute în rezoluţia din data de 24 septembrie 2012.

Aceste verificări au relevat următoarele aspecte, în ceea ce priveşte Dosarele nr. 9766/280/2011, nr. 13667/280/2011 şi nr. 15177/280/2011.

Dosarul nr. 9766/280/2011 a fost înregistrat la data de 18 mai 2011 pe rolul Judecătoriei Piteşti.

Secţia a reţinut că, nici în încheierea de şedinţă din data de 4 iulie 2011 şi nici în practicaua sentinţei civile nr. 7083/2011, nu se consemnează depunerea de către reclamantă a chitanţei privind plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de pronunţare a hotărârii care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Această obligaţie a fost stabilită de instanţă prin încheierea din data de 27 iunie 2011, fără însă a se determina cuantumul taxei judiciare de timbru, obligaţia acesteia, astfel cum a fost stabilită prin dispozitiv fiind „de a timbra corespunzător conform art. 2 din Legea nr. 146/1997 sub sancţiunea anulării cererii modificatoare ca netimbrată”.

Fiind învestită cu cererea modificatoare depusă de reclamantă la 26 iunie 2011, instanţa avea obligaţia de a stabili taxa de timbru datorată la valoarea imobilului pentru cererea privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de înstrăinare a unui bun imobil, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997.

În condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, dacă taxa judiciară de timbru nu este achitată în cuantumul datorat la momentul introducerii acţiunii instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgând, conform art. 20 alin. (3) sancţiunea anulării cererii.

În cauza menţionată, valoarea imobilului nu a fost determinată în mod clar, prin cererea modificatoare reclamanta indicând o valoare a antecontractului de 20.000 RON, pentru ca, ulterior depunerii contractului de împrumut, să susţină că suma împrumutată prin actul sub semnătură privată reprezintă preţul plătit pentru imobilele evidenţiate în cuprinsul acestui act, în care se specifică faptul că suma împrumutată este în cuantum de 120.000 RON.

Deşi diferenţa dintre cele două valori era considerabilă, instanţa nu a lămurit valoarea imobilului în condiţiile precizate în art. 3¹ din Legea nr. 146/1997, iar din examinarea actelor dosarului nu a reieşit depunerea de către reclamantă a vreunei chitanţe care să dovedească achitarea vreunei sume de bani cu titlu de taxă judiciară de timbru. De asemenea, nu reiese care sunt motivele pentru care instanţa ar fi revenit asupra măsurii de a se timbra cererea la valoare, conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, astfel cum s-a stabilit prin încheierea din 27 iunie 2011.

Secţia a constatat că, la dosarul cauzei, nu au fost depuse extrasul de carte funciară ori certificatul de sarcini cerut de prevederile legale şi că, în această pricină, instanţa nu a stabilit calitatea pârâtei C.I. de proprietar al bunului imobil cu privire la care s-a solicitat pronunţarea hotărârii, consemnându-se în considerentele sentinţei că, prin contractele de cesiune, s-a transmis pârâtei un drept de creanţă, contracte în virtutea cărora pârâta este proprietar al acestor suprafeţe de teren.

La dosar nu există titlul de proprietate al pârâtei vânzătoare cu privire la terenurile menţionate în dispozitiv, ci doar un contract de împrumut, în care se specifică faptul că vânzătoarea C.I. dobândise terenul respectiv în baza unor contracte de cesiune.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie depusă la dosar, instanţa de disciplină a arătat că instanţa investită cu soluţionarea cererii principale nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora, după ascultarea părţilor şi a celui care intervine, instanţa va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei.

Secţia a apreciat că primirea unei cereri de intervenţie într-un dosar înregistrat pe rolul instanţei, fără verificarea condiţiilor menţionate de dispoziţiile art. 49 alin. (1), art. 53 şi 55 C. proc. civ., urmată de repartizarea manuală, conform dispoziţiilor art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care titularul unei astfel de cereri nu a justificat prin niciun act anexat cererii de intervenţie interesul de a interveni în această pricină, constituie o încălcare a prevederilor referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, precum şi a dispoziţiilor prevăzute în materie de C. proc. civ.

S-a considerat că, practic, în această situaţie, o cerere de sine stătătoare ajunge să nu fie supusă repartizării aleatorii, partea având astfel posibilitatea de a alege judecătorul, părând a nu exista o minimă cenzură sub aspectul existenţei unei legături între cererea principală şi cererea astfel formulată, faptă ce contravine dispoziţiilor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce priveşte Dosarul nr. 13667/280/2011, instanţa disciplinară a reţinut că a fost înregistrat la data de 8 iulie 2011 în baza hotărârii prin care s-a dispus disjungerea şi a fost repartizat manual la completul C1 vacanţă fond funciar marţi cu termen la 2 august 2011 (prezidat de judecătorul E.C.I.).

La termenul din 2 august 2011, reclamantul a depus o cerere precizatoare a acţiunii principale, prin care arată că renunţă la judecată faţă de C.I. şi solicită a se judeca cu pârâtul D.C., care nu a figurat în cauza iniţială din care a fost disjunsă cererea în discuţie, susţinând că l-a împrumutat pe acesta cu suma de 50.000 euro (cu chitanţă sub semnătură privată), sumă care nu a fost restituită, motiv pentru care se solicită „să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 8213 mp situat în Piteşti, str. D. şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare”.

În acest dosar nu s-a dispus niciun act pe care să se întemeieze pretenţiile iniţiale faţă de pârâta C.I. şi care să justifice intervenţia principală din Dosarul nr. 9766/2011 şi, respectiv, disjungerea şi repartizarea manuală conform art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

La termenul din 2 august 2011, s-a administrat un interogatoriu din oficiu al pârâtului şi s-a pronunţat hotărârea nr. 7385, prin care a fost admisă cererea modificată, s-a consfinţit învoiala părţilor, s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între D.N.L. şi D.C., cu privire la suprafaţa de 8213 mp situat în localitatea Piteşti, str. D., reconstituit în baza Legii nr. 10/2001 autorului său, D.C., cu vecinătăţile determinate în procesul-verbal de punere în posesie încheiat la 10 martie 2009 şi „pe care vânzătorul pârât se obligă să-l lase reclamantului în deplinătate proprietate şi posesie, prin bună înţelegere”.

Ca şi în cazul dosarului menţionat anterior, valoarea imobilului nu a fost determinată cu exactitate, nu a fost prezentat extrasul de carte funciară ori certificatul de sarcini menţionat la art. 3² din Legea nr. 146/1997, nu a fost depus titlul de proprietate al autorului pârâtului D.C. şi nici certificatul de moştenitor, act care, în condiţiile prevăzute de art. 85 din Legea nr. 36/1995, face dovada calităţii de moştenitor.

Din verificările efectuate în cursul cercetării disciplinare, respectiv din relaţiile ce au fost comunicate de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş a reieşit faptul că pe numele C.I. sau L.P. nu au fost identificate deschise cărţi funciare pentru imobilele menţionate în sentinţa civilă nr. 7083 din 8 iulie 2011 pronunţată de Judecătoria Piteşti, şi, de asemenea, pe numele D.N.L. sau D.C. nu au fost identificate deschise cărţi funciare pentru imobilul menţionat în sentinţa civilă nr. 7385 din 2 august 2011, dreptul de proprietate asupra imobilelor la care se referă cele două sentinţe nefiind intabulat în cartea funciară pe numele C.I., respectiv D.N.L., înainte de pronunţarea sentinţelor.

Totodată, verificările evidenţelor acestei instituţii au dus la concluzia că nu au fost transmise adrese ale Judecătoriei Piteşti, prin care să se solicite eliberarea unui extras de carte funciară pentru informare sau certificat de sarcini pentru imobilele din cele două sentinţe.

Ca şi în dosarul menţionat anterior, la ultimul termen de judecată s-a depus o cerere de intervenţie în interes propriu formulată de numitul M.M., cerere prin care acesta solicita, în contradictoriu cu C.I., obligarea acesteia la restituirea sumei de 3.000 RON reprezentând împrumut, fără a se ataşa chitanţa sub semnătură privată de care făcea vorbire în conţinutul cererii.

Cererea de intervenţie a fost primită de judecătorul E.C.I. în şedinţa publică din 2 august 2011.

Această cerere nu este examinată sub aspectul admisibilităţii în principiu, şi asta în condiţiile în care reclamantul a renunţat la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu C.I., înlocuind, practic, atât obiectul cererii, cât şi pârâtul şi rămânând să se judece cu numitul D.C.

Cu toate acestea, deşi nu s-a justificat în niciun fel interesul acestei persoane de a interveni în pricina privind pe D.N.L. şi D.C., instanţa a disjuns respectiva cerere şi repartizat-o manual la acelaşi complet de judecată.

Cererea de intervenţie nu a fost păstrată în copie la dosar, ci a fost ataşată în dosarul nou format.

Şi în această situaţie, pârâta judecător a primit o cerere de intervenţie într-un dosar înregistrat pe rolul instanţei, fără să verifice condiţiile menţionate de dispoziţiile procedurale, pentru ca, ulterior, să procedeze la repartizarea manuală conform dispoziţiilor art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care titularul unei astfel de cereri nu a fost justificat prin niciun act anexat cererii de intervenţie interesul de a interveni în această pricină, a încălcat prevederile referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, precum şi dispoziţiile prevăzute de art. 49 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte Dosarul nr. 15177/280/2011, s-a reţinut că acesta a fost înregistrat la data de 3 august 2011, în baza hotărârii prin care s-a dispus disjungerea şi a fost repartizat manual la completul judecătorului E.C.I., termenul fiind fixat prin hotărârea menţionată.

Cauza a fost amânată la termenul din 9 august 2011, ca urmare a neîndeplinirii producerii de citare, punându-se în vedere reclamantului obligaţia de a timbra la valoarea pretenţiilor şi de a depune acte în dovedirea calităţii procesuale active.

Ulterior, la termenul din 24 octombrie 2011, s-a constatat că procedura este legal îndeplinită, însă s-a apreciat că este necesar ca reclamantul să fie citat cu menţiunea „dacă mai insistă în soluţionarea cererii sale sau nu, sub sancţiunea suspendării prevăzută de art. 155¹ C. proc. civ.”.

Aceleaşi măsuri au fost dispuse şi prin încheierea din 14 noiembrie 2011.

Ulterior, în şedinţa din 21 noiembrie 2011, s-a dispus amânarea ca urmare a neîndeplinirii procedurii de citare, aceeaşi fiind situaţia şi la termenele din 19 decembrie 2011, 9 ianuarie 2012, 23 ianuarie 2012 şi, respectiv, 13 februarie 2012.

La termenul din 27 februarie 2012, s-a consemnat prezenţa personală a ambelor părţi, la cererea cărora s-a acordat termen pentru a se stinge litigiul pe cale amiabilă şi s-a menţinut obligaţia reclamantului de a preciza acţiunea, de a timbra la valoarea pretenţiilor şi de a depune acte în dovedirea calităţii procesuale active.

La următorul termen de judecată, 12 martie 2012, s-a depus de către reclamantul M.M. o cerere precizatoare şi modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care acesta arată că renunţă la judecată în contradictoriu cu pârâta C.I. şi că înţelege să se judece în contradictoriu cu numiţii D.C.C.C., D.C.V., C.R.M.R., C.E.C., N.M.L., toţi prin procurator D.C.C.C., precum şi în contradictoriu cu D.M.

Se menţionează că renunţarea la judecata cererii formulată în contradictoriu cu pârâta C.I. a intervenit ca urmare a faptului că aceasta a achitat suma datorată şi se precizează de către reclamant că, prin contractul de împrumut prin care a împrumutat-o pe C.I. cu suma de 3.000 RON, reclamantul l-a împrumutat şi pe D.C.C. cu o sumă de bani şi, întrucât debitorul său, D.C.C., a decedat, au fost chemaţi în judecată pârâţii, moştenitorii acestuia.

Prin cererea astfel modificată, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu persoanele menţionate mai sus, anularea testamentului autentificat din 6 ianuarie 2009 de către Biroul Notarial Public P.A.S., să se constate nulitatea absolută a căsătoriei încheiată între D.C.C. şi D.M., să se constate calitatea de moştenitori ai defunctului D.C.C. a numiţilor D.C.C., D.C.V., C.R.M.R., C.E.C., N.M.L. şi D.C.V., să se dispună partajul averii succesorale rămase de pe urma defunctului, cotele ce se cuvin copărtaşilor şi să se dispună atribuirea bunurilor din masa succesorală.

S-a depus de către reclamant o chitanţă, prin care D.C. împrumută de la M.M. suma de 80.000 euro, pe care se obligă să-i restituie până la data de 20 august 2011 şi, de asemenea, se obligă ca, în cazul în care nu va restitui suma, să îi cedeze, în formă autentică, toate despăgubirile în cuantumul în care se vor acorda, obţinute în baza Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 18/1991 sau terenul, în cazul în care se va restitui în natură.

Deşi în motivarea cererii s-a arătat că prin contractul de împrumut prin care a împrumutat-o pe C.I. cu suma de 3.000 RON, l-a împrumutat şi pe pârâtul D.C.C. cu o sumă de bani, în chitanţă nu este menţionată numita C.I., iar acest contract este datat 5 septembrie 2001, pe când în cererea pe care a promovat-o împotriva numitei C.I. se precizează că a împrumutat-o pe aceasta la data de 11 mai 2010, cu termen de restituire 1 mai 2011, astfel încât, în mod evident, nu putea fi vorba despre acelaşi contract de împrumut care, eventual, ar justifica o modificare a cererii iniţiale în pretenţii, în sensul precizării şi a unui alt debitor ca urmare a existenţei unui izvor comun al obligaţiilor.

În această manieră, o cerere având ca obiect pretenţii, repartizată manual astfel cum s-a arătat mai sus, este transformată total, atât sub aspectul obiectului, cât şi al părţilor, ajungând să aibă obiectul, anulare testament, anulare căsătorie şi partaj şi cu totul alte părţi, fără a exista o minimă legătură cu cererea iniţială şi fără ca o astfel de cerere să fie supusă repartizării aleatorii, fiind încălcate dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., art. 49 şi 52 C. proc. civ., respectiv, art. 11 din Legea nr. 304/2004.

La termenul din 12 martie 2012, a fost depusă la dosar cererea precizatoare şi s-a consemnat prezenţa în şedinţa de judecată a numitului D.C.C., care a fost identificat, datele fiind menţionate în încheierea de şedinţă.

Instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii faţă de pârâta C.I. şi, de asemenea, s-a luat act de modificarea cererii şi s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor D.C.V., D.C.C.C., C.R.M.R., C.E.C., N.M.L., toţi reprezentaţi prin procurator D.C.C.C., precum şi a numitei D.M.

Cauza a fost reţinută în pronunţare şi s-a dispus amânarea pronunţării la data de 26 martie 2012, iar la data de 2 aprilie 2012, prin sentinţa civilă nr. 3245/2012, s-a admis în parte acţiunea disjunsă, precizată şi restrânsă, formulată de reclamantul M.M., s-a dispus anularea testamentului autentificat din 6 ianuarie 2006 şi s-a consfinţit învoiala părţilor, astfel cum aceasta a fost înfăţişată în scris, fiind respinsă în rest acţiunea.

Din referatul întocmit la data de 18 septembrie 2012 de Biroul Informatică al Tribunalului Argeş a reieşit faptul că datele referitoare la numele pârâţilor D.C., D.C.V., C.R.M.R., C.E.C., N.M.L. şi D.M. au fost introduse în programul informatic ECRIS la Dosarul nr. 15177/280/2011, la data de 31 mai 2012, ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 3245 din 2 aprilie 2012.

Aceste părţi nu au fost citate în dosarul menţionat, ci au fost reprezentate prin avocat, în şedinţa de judecată din data de 12 martie 2012, când instanţa a luat act de modificarea acţiunii, în sensul introducerii în cauză a acestor pârâţi şi când au avut loc şi dezbaterile asupra fondului.

Având în vedere menţiunile de la finalul sentinţei nr. 3245 din 2 aprilie 2012, care consemnează ca dată a redactării data de 31 mai 2012, precum şi referatul întocmit de Biroul Informatică, s-a reţinut că se poate concluziona că introducerea datelor referitoare la numele acestor părţi în programul informatic s-a făcut la momentul redactării sentinţei.

În acest dosar, s-a depus de către reclamantul M.M. o declaraţie autentificată la Biroul Notarial Public G.C. din 20 iulie 2012, prin care reclamantul declară că renunţă la acţiunea disjunsă, precizată şi restrânsă, care face obiectul Dosarului nr. 15177/280/2011 şi că renunţă la însuşi dreptul dedus judecăţii.

Prin decizia civilă nr. 2816 din 6 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, au fost admise recursurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 3245/2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 15177/280/2011, a fost modificată sentinţa, în sensul că a fost respinsă acţiunea.

Instanţa de disciplină a constatat că modificarea cererii de chemare în judecată a intervenit după prima zi de înfăţişare, fiind astfel încălcate prevederile art. 132 C. proc. civ., în condiţiile în care această modificare a presupus transformarea totală a cererii iniţiale, atât sub aspectul părţilor cât şi al obiectului, iar nu numai o întregire ori o modificare a pretenţiilor faţă de pârâta din cererea iniţială, C.I.

De asemenea, nu a mai fost examinată calitatea procesuală activă a reclamantului, deşi prin încheieri anterioare s-a pus în vedere acestuia să depună acte în dovedirea calităţii procesuale active.

Tranzacţia consfinţită prin hotărârea menţionată a fost încheiată între reclamantul M.M., pârâtul D.C.C., precum şi pârâţii D.C.V., C.R.M.R., C.E.C. şi N.M.L., aceştia din urmă semnând tranzacţia prin mandatar D.C.C.

În cazurile expuse, în cererile de intervenţie care s-au depus în Dosarele nr. 9766/280/2011 şi nr. 13667/280/2011 şi care au fost ulterior disjunse, înregistrate separat sub nr. 13667/280/2011 şi, respectiv, nr. 15177/280/2011 şi repartizate manual la completul iniţial învestit, nu a fost justificat şi dovedit interesul titularilor cererilor de a interveni în pricinile care priveau alte persoane, obiectul cererilor formulate pe cale incidentală fiind distinct de cel al cererii principale, fiind, practic, cereri de chemare în judecată de sine stătătoare, care au fost introduse în dosare deja formate, cu scopul de a rămâne spre soluţionare la completul care judeca cererea iniţială. Această concluzie se desprinde şi din faptul că, ulterior înregistrării separate a acestor cauze disjunse, titularul cererii a procedat la transformarea totală a acţiunii, atât sub aspectul părţilor, cât şi sub aspectul obiectului, introducând în proces alte persoane decât cele care au figurat în cererea principală şi deducând judecăţii cu totul alte pretenţii decât cele expuse prin cererea de intervenţie.

S-a apreciat că acest lucru contravine şi principiului specializării şi, cu atât mai mult, pârâta trebuia să-şi dea seama de consecinţele faptelor sale, având în vedere faptul că era titularul unui complet specializat în soluţionarea litigiilor de drept funciar, iar un astfel de complet nu putea avea în lista de obiecte alocate spre soluţionare obiectele cauzelor disjunse şi, respectiv, reţinute spre judecată.

În ceea ce priveşte Dosarul nr. 20544/280/2010, s-a reţinut faptul că a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 20 octombrie 2010 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de judecată C3, luni, prezidat de pârâta judecător.

Prin cererea ce formează obiectul acestui dosar, reclamanta SC A.C.M.R.R.P.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.E.C.I.C. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 66.579,43 RON reprezentând contravaloarea materialelor livrate, serviciilor prestate şi utilităţilor consumate în baza contractului de subantrepriză din 7 aprilie 2009, prin care pârâta s-a obligat să execute lucrări pentru imobilul situat în Piteşti, str. C.A.R.

În această cauză, până la data de 18 ianuarie 2012, au fost acordate 13 termene de judecată, fiind încuviinţate şi administrate probele solicitate de părţi, inclusiv efectuarea unei expertize.

La data de 18 ianuarie 2012, s-a depus prin serviciul Registratură al Judecătoriei Piteşti, de către pârâta SC C.E.C.I.C. SRL, un set de înscrisuri menţionate în borderou respectiv: „acţiune, dovadă de conciliere, contract de lucrări din 5 octombrie 2010”, precizându-se că acestea vizează Dosarul nr. 20544/280/2010, cu termen la data de 31 ianuarie 2012.

În şedinţa publică din data 30 ianuarie 2012, conform menţiunilor existente în încheierea de şedinţă, instanţa a pus în discuţie cererea depusă de pârâtă, iar apărătorul acesteia a arătat că cererea nu are legătură cu cauza aflată pe rolul instanţei, urmând a fi disjunsă.

Apărătorul reclamantei a arătat că nu se opune disjungerii.

Instanţa a dispus, în temeiul art. 165 C. proc. civ., disjungerea cererii depusă la dosar de către pârâtă împreună cu actele însoţitoare, aceasta făcând obiectul unui dosar separat, care s-a înregistrat în regimul de evidenţă informatizat al instanţei având ca obiect pretenţii contractuale, cu termen la 12 martie 2012.

În temeiul acestei încheieri, cererea depusă prin registratură la data de 18 ianuarie 2012 a fost înregistrată sub un număr de dosar separat, respectiv nr. 1704/280/2012, care a fost repartizat manual la completul C3 de luni.

Ulterior, acest dosar a rulat la acelaşi complet, continuându-se procedura de judecată.

Din conţinutul acţiunii depusă de SC C.E.C.I.C. SRL, rezultă că această societate comercială a chemat în judecată pe pârâta Primăria comunei R., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 109.506,64 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare la contractul de execuţie din 5 octombrie 2010, având ca obiect „reabilitare şi extindere Şcoala Generală comuna R.”.

Secţia a reţinut că, astfel, SC C.E.C.I.C. SRL nu a înţeles să formuleze în cadrul Dosarului nr. 20544/280/2010 o cerere reconvenţională împotriva reclamantei ori o cerere de atragere a unor terţi în proces, ci a promovat o acţiune separată, în contradictoriu cu o persoană juridică ce nu avea calitatea de parte în procesul iniţial, iar pretenţiile deduse judecăţii erau total distincte de cele din acţiunea iniţială, care fusese înregistrată pe rolul instanţei în urmă cu mai bine de un an.

Practic, singura legătură existentă cu dosarul iniţial a reprezentat-o faptul că SC C.E.C.I.C. SRL figura ca parte în ambele cereri, însă în prima calitate de pârâtă, iar în a doua, în calitate de reclamantă.

Dosarul nr. 8084/280/2011 a fost înregistrat la data de 26 aprilie 2011 pe rolul Judecătoriei Piteşti şi a fost repartizat spre soluţionare completului de judecată prezidat de judecătorul E.C.I.

Prin cererea ce formează obiectul acestui dosar, creditorul G.I. a solicitat validarea popririi, în contradictoriu cu debitorul C.S. şi terţul poprit SC S.T. SRL.

În această cauză, au fost acordate şase termene de judecată la 27 iunie 2011, 2 august 2011, 7 noiembrie 2011, 19 decembrie 2011 şi 6 februarie 2012, iar la termenul de judecată din data de 6 februarie 2012, conform menţiunilor existente în încheierea de şedinţă, au fost prezenţi creditorul, personal şi terţul poprit prin avocat, lipsind debitorul.

Apărătorul terţului poprit a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, cerere la care creditorul s-a opus, însă instanţa a admis cererea formulată de terţul poprit şi, totodată, a pus în vedere acestei părţi să depună la dosar actele solicitate, sub sancţiunea aplicării amenzii judiciare. S-a acordat termen în acest sens la data de 12 martie.

La finalul acestei încheieri este consemnat un referat având următorul conţinut: „Referat după strigarea cauzei şi acordarea termenului de judecată la data de 12 martie 2012, înainte de închiderea şedinţei de judecată, respectiv la finalul acesteia, se prezintă debitorul C.S. împreună cu apărătorul ales, avocat C.C., căruia i s-a adus la cunoştinţă termenul acordat, dar se solicită instanţei să se ia act că se depune delegaţie de reprezentare şi cerere reconvenţională de către debitor, având ca obiect contestaţie la poprire şi suspendarea executării până la soluţionarea acesteia, în contradictoriu cu intimatul, creditor G.I., intimat Biroul Executorului Judecătoresc V.I. şi terţul poprit SC S.T. SRL.

Se solicită instanţei în mod expres, să se primească cererea reconvenţională, având în vedere obiectul acesteia, motivat de faptul că s-a pornit executarea silită de Biroul Executorului Judecătoresc V.I. în dosarul de executare din 2009, în temeiul titlului executoriu deţinut de intimatul-creditor G.I., care insistă şi este de rea-credinţă în continuarea executării silite. În susţinere s-a depus proces-verbal de licitare din 31 ianuarie 2012, iar cererea reconvenţională este legal timbrată cu suma de 200 RON şi timbru judiciar de 0,15 RON.

Se depune cauţiune insistându-se asupra măsurii urgente de a se primi acţiunea şi de a se dispune suspendarea de urgenţă faţă de situaţia reală care se face prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuală de către creditor G.I. şi Biroul Executorului Judecătoresc V.I.

Instanţa arată că nu poate să primească cererea reconvenţională, dar se arată de debitorul-contestator că i se încalcă dreptul la justiţie, iar în cel mai rău caz să fie primită cererea şi să fie disjunsă în temeiul art. 165 C. proc. civ., chiar dacă nu este discutată în contradictoriu, să se acorde termen scurt în vederea soluţionării urgente a cererii de suspendare pentru care s-a depus cauţiune.

Instanţa pentru a nu încălca dreptul la justiţie în temeiul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, disjunge cererea reconvenţională având ca obiect contestaţie la executare şi suspendare executare, urmând să formeze obiectul unui nou dosar separat, ce se va înregistra în Registrul de Evidenţă Informatizată al Instanţei, în care contestatorul C.S. va avea termen în cunoştinţă, intimatul Biroul Executorului Judecătoresc V.I. va fi citat prin fax şi cu menţiunea de a înainta copii certificate a dosarului de executare din 2009, intimatul G.I. şi terţul poprit SC S.T. SRL prin agentul procedural al instanţei”.

Referatul nu este semnat de către preşedintele completului de judecată, judecătorul E.C.I., ori de către grefierul de şedinţă.

Cererea menţionată în acest referat este formulată de către debitorul C.S., în contradictoriu cu intimatul G.I. şi cu terţul poprit SC S.T. SRL, solicitându-se prin aceasta anularea formelor de executare în ceea ce priveşte executarea silită prin poprire şi suspendarea executării până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei.

Această cerere a fost înregistrată sub nr. 2702/280/2012, pe rolul Judecătoriei Piteşti şi a fost repartizată manual completului de judecată C3 luni, prezidat de judecătorul pârât.

În Dosarul nr. 8084/280/2011, la termenul de judecată din data de 12 martie 2012 s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ.

Pentru următorul termen stabilit în cauză la data de 9 aprilie 2012, creditorul G.I. a depus o cerere prin care a invocat nulitatea referatului întocmit după redactarea şi semnarea încheierii din data de 6 februarie 2012, precum şi nulitatea tuturor actelor următoare, inclusiv a disjungerii şi formării Dosarului nr. 2072/280/2012 al Judecătoriei Piteşti, invocându-se în acest sens faptul că referatul nu este semnat de către judecător, fiind incidentă nulitatea prevăzută de art. 258 pct. 1 C. proc. civ., referatul este nelegal şi neprocedural, nefiind prevăzut de C. proc. civ. sau de regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Asupra acestei cereri, instanţa s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din data de 9 aprilie 2012, dispunând respingerea cererii privind constatarea nulităţii referatului întocmit de către grefierul de şedinţă „având în vedere că referatul se întocmeşte de către grefierul de şedinţă şi semnează tot de acesta şi nu de către preşedintele completului de judecată”.

În ceea ce priveşte cele arătate mai sus, instanţa de disciplină a subliniat faptul că măsurile privind disjungerea cererii, înregistrarea acesteia separată, acordarea termenului în cunoştinţă, citarea părţilor, stabilirea în sarcina acestora a obligaţiei de a depune înscrisuri sunt, în mod evident, măsuri care vizează activitatea de judecată, iar nu simple consemnări ale modului de desfăşurare a unei şedinţe de judecată, măsuri pe care numai judecătorul le poate dispune, grefierul de şedinţă având doar obligaţia de a le consemna.

Instanţa de disciplină a reţinut că aceste măsuri au fost dispuse de către judecătorul E.C.I. cu încălcarea principiului contradictorialităţii, ulterior încheierii dezbaterilor şi acordării termenului în Dosarul nr. 8084/280/2011, în prezenţa unei singure părţi, fără ca părţile care au fost prezente la strigarea cauzei, în ordinea listei de şedinţă, să aibă posibilitatea de a formula apărări referitoare la o nouă cerere depusă la dosar.

În ceea ce priveşte măsura disjungerii, s-a reţinut, în primul rând, faptul că cererea a fost depusă după şedinţa de judecată din data de 6 februarie 2012, nu a fost formulată de parte ca cerere reconvenţională, ci modul în care este redactată duce la concluzia că aceasta ar reprezenta o cerere de sine stătătoare, formulându-se „contestaţie la poprire”, întemeiată pe prevederile art. 399, coroborat cu art. 401 alin. (3) şi art. 404¹ şi urm., fără a se indica drept temei de drept art. 119 C. proc. civ.

În dezbaterile ce au avut loc la momentul depunerii acestei cereri, în timpul şedinţei de judecată din data de 6 februarie 2012, se consemnează că partea solicită instanţei să se primească cererea reconvenţională or, în această situaţie se impunea, ca prim pas, calificarea de către instanţă a cererii astfel depuse, însă aceasta se putea realiza doar în cadrul procesului, cu respectarea principiului contradictorialităţii.

În acest fel, o cerere de sine stătătoare a fost primită nu la registratura instanţei, şi de către judecător, în timpul şedinţei de judecată, însă cererea nu a fost supusă dezbaterilor contradictorii, iar urmare a disjungerii acestei cereri s-a format un nou dosar, care a fost repartizat manual aceluiaşi judecător, deşi nu erau incidente prevederile referitoare la disjungere şi, în consecinţă, nu erau întrunite cerinţele art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

În cauza menţionată, în afara cadrului procesual, pârâta judecător s-a învestit cu soluţionarea unei cereri fără a fi în situaţia primirii unor cereri accesorii sau incidentale, fiind încălcate principiul publicităţii, contradictorialităţii, precum şi prevederile referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei.

Secţia a apreciat că şi în această situaţie pârâta judecător a încălcat prevederile din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti cu privire la repartizarea aleatorie a cauzelor, dar şi drepturile procedurale ale părţilor, astfel cum s-a expus anterior.

În Dosarul nr. 11428/280/2011, având ca obiect anulare act în materia fondului funciar şi care a fost repartizat aleatoriu completului specializat în materia fondului funciar, prezidat de către pârâta judecător, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, instanţa a încuviinţat cererea de preschimbare a termenului de judecată, a disjuns cererea de revizuire şi cererea de suspendare a executării unei hotărâri judecătoreşti formulată în cauză şi a suspendat judecarea acţiunii iniţial înregistrate, având ca obiect anulare act, până la soluţionarea cererii de revizuire.

Instanţa a dispus, aşadar, o serie de măsuri care vizează activitatea de judecată, în cadrul unei şedinţe de cameră de consiliu şi fără a se proceda la citarea părţilor, procedură prevăzută doar pentru soluţionarea cererii de preschimbare a termenului de judecată, încălcând dispoziţiile prevăzute de art. 85 C. proc. civ., principiul publicităţii şedinţei de judecată prevăzut de art. 121 C. proc. civ., precum şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, în cadrul acţiunii în anulare, reclamantul a depus o cerere pe care a calificat-o ca fiind completatoare, prin care se promova, de fapt, o cale extraordinară de atac împotriva unei sentinţe pronunţată în anul 1997 de Judecătoria Piteşti.

Nu există niciun motiv pentru care soluţionarea unei căi extraordinare de atac să revină instanţei învestită iniţial de către reclamant cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect anulare act, impunându-se înregistrarea separată şi repartizarea aleatorie a cererii de revizuire.

S-a considerat că o atare soluţie, cum este cea adoptată de către pârâtă, permite părţilor să eludeze regula repartizării aleatorii, sub o aparentă aplicare a principiului continuităţii completului de judecată, prin depunerea la un dosar repartizat iniţial aleatoriu, a unor cereri noi, total diferite de acţiunea iniţială şi care ar impune înregistrarea separată şi repartizarea aleatorie, dar care, urmare a disjungerii, înfrâng aceste principiu, prin aplicarea dispoziţiilor art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Instanţa nu a dat eficienţă principiului repartizării aleatorii; mai mult, a luat act de cererea intitulată completatoare, în camera de consiliu, când a şi suspendat acţiunea introductivă, a disjuns cererea de revizuire, fixând termen la acelaşi complet, fără a dispune citarea părţilor şi fără a pune în discuţie cererea formulată şi, respectiv, suspendarea acţiunii iniţiale.

De asemenea, secţia pentru judecători a reţinut că, ulterior, pârâta a suspendat executarea sentinţei a cărei revizuire s-a solicitat şi a unei alte sentinţe, modificate prin decizia instanţei de recurs, dar şi executarea silită pornită în baza acestor hotărâri, toate acestea în condiţiile în care dispoziţiile art. 325 C. proc. civ. prevăd expres termenii în care se dispune suspendarea în cadrul procedurii revizuirii.

În Dosarul nr. 12372/280/2011, prin sentinţa nr. 637 din 14 februarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 7355/2004(7342/280/2004), completul compus din judecătorul E.C.I.a a admis acţiunea formulată de către reclamanţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi a constatat dreptul de proprietate al acestora asupra unor imobile construcţii, situate pe terenul în suprafaţă de 7200 mp, din comuna C., oraş Mioveni (în acest mod se solicitase în acţiune constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor situate pe teren).

În considerentele hotărârii, se reţine caracterul acţiunii ca fiind cel al unei acţiuni în constatare declarativă, cu efecte relative, care nu poate vătăma astfel interesul vreunui terţ, ce ar putea pretinde vreun drept asupra acestor bunuri. Acţiunea s-a soluţionat fără a exista în cauză pârâţi şi fără a se efectua expertize de specialitate, procedându-se la administrarea probei cu înscrisuri şi a celei testimoniale.

La data de 26 mai 2011, reclamanţii au formulat cerere de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 637 din 14 februarie 2005, solicitând a se menţiona constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi terenului.

La data de 3 iunie 2011, reclamanţii au formulat o cerere precizatoare, arătând că cererea este o contestaţie la titlu, întemeiată pe art. 401 C. proc. civ., solicitându-se lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului de proprietate. S-a invocat faptul că la intabularea imobilului s-a constat această omisiune. Nu s-a făcut vorbire sau dovada existenţei unei executări silite în curs.

Prin încheierea din data de 20 iunie 2011, s-a dispus disjungerea cererii, precizându-se în cuprinsul încheierii că cererea disjunsă, având ca obiect contestaţie la titlu, se va judeca pe calea procedurii necontencioase, ca şi sentinţa ce reprezintă titlul contestat.

Prin sentinţa nr. 7040, pronunţată la data de 4 iulie 2011, s-a admis cererea şi s-a dispus lămurirea întinderii şi exercitării sentinţei civile nr. 637 din data de 14 februarie 2005, în sensul menţionat de reclamanţi. Hotărârea dată a devenit irevocabilă, reclamanţii arătând că nu declară apel.

În această situaţie s-a reţinut că, iniţial, instanţa a fost învestită cu o cerere de îndreptare eroare materială, care, în mod corect, a revenit spre soluţionare judecătorului fondului. Această cerere a fost însă precizată, în sensul că reprezintă o contestaţie la titlu. Or, o astfel de cerere este o cerere complet nouă, cu un regim procedural diferit şi care nu justifică soluţionarea în continuare de către judecătorul fondului. Cererea a fost însă reţinută spre soluţionare, după disjungere şi admisă, încălcându-se în acest mod dispoziţiile privind distribuirea aleatorie a cauzelor.

În Dosarul nr. 14243/280/2011, cu a cărui soluţionare a fost învestit completul compus din judecătorul E.C.I., la termenul din data de 30 aprilie 2012 s-a reţinut că G.M.R.A. şi Z.D. nu justifică interes pentru a formula o cerere de intervenţie în cauză, obiectul cererii fiind total diferit şi distinct, în sensul obligării C.L.F.F. Bascov la punerea în posesie, invocând un drept propriu şi validarea după un alt autor decât cel al reclamantului în cauză.

Instanţa a respins în principiu cererea de intervenţie, în condiţiile art. 165 C. proc. civ., a disjuns cererea astfel promovată, formând dosar separat, nr. 8842/280/2012, reţinut spre soluţionare de către acelaşi complet.

Din chiar motivarea dată de către instanţă soluţiei de respinge a admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, rezultă că aceasta reprezintă o cerere cu un obiect total diferit de cel al acţiunii introductive.

Secţia pentru judecători a reţinut că practica Judecătoriei Piteşti în astfel de situaţii este în concordanţă cu dispoziţiile legale şi nu în maniera în care a procedat pârâta judecător, fiind identificate dosare în care au fost formulate cereri de intervenţie, care, după ce au fost puse în discuţia părţilor şi, respectiv, admise în principiu, au fost disjunse.

Din examinarea înscrisurilor ce aparţin dosarelor având ca obiect pronunţarea hotărârii care sa ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, ce au fost soluţionate de către judecătorul E.C.I., secţia a reţinut că Dosarul nr. 5029/280/2012 a fost înregistrat la data de 21 martie 2012, pe rolul Judecătoriei Piteşti, fiind repartizat aleatoriu în sistem informatic prin programul ECRIS completului de judecată C10M.

Prin cererea ce formează obiectul acestui dosar, reclamantul D.O. a chemat în judecată pe pârâţii I.M. şi R.D.O., solicitându-se să se constate că, la data de 6 iulie 2010, pârâţii i-au vândut imobilul situat în municipiul Piteşti, Str. T., compus din teren în suprafaţă de 199 mp şi construcţie, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare şi să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

La data înregistrării acestei cereri, au fost efectuate de către grefierul registrator verificările în sistemul ECRIS cu privire la existenţa unor cereri formulate de aceleaşi persoane împotriva aceloraşi persoane şi având acelaşi obiect, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (1¹) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Conform acestui referat, a fost identificat un dosar în care cererea era formulată de aceleaşi persoane împotriva aceloraşi persoane şi având acelaşi obiect.

Referatul întocmit de către grefierul registrator a fost ataşat cererii de chemare în judecată.

Prin rezoluţia întocmită de către pârâta judecător au fost dispuse, potrivit art. 97 alin. (1) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor, măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, stabilindu-se în acest sens că se va preciza valoarea câtimii obiectului, pentru a se timbra la valoare, conform art. 2 din Legea nr. 146/1997.

Nu au fost dispuse, însă, şi măsurile prevăzute de art. 97 alin. (3) din acelaşi regulament, în sensul ataşării dosarelor indicate în referat pentru primul termen de judecată în dosarul nou format.

Din înscrisurile aflate în dosarul Inspecţiei Judiciare, rezultă că, în Dosarul nr. 6118/2011 a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 8928 din 27 septembrie 2011, care a avut acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, prin care a fost respinsă cererea reclamantului, însă, pârâta judecător nu a verificat dacă există sau nu autoritate de lucru judecat faţă de această cauză şi nici nu a trimis cauza la completul iniţial învestit, conform hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 829/2011.

În Dosarul nr. 5029/280/2012, la termenul din data de 2 mai 2012 s-a învederat, printr-o cerere precizatoare, faptul că părţile au ajuns la un acord de mediere, potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 şi prin care s-a formulat o cerere de ajutor public judiciar, constând în scutirea de la plata taxei de timbru.

Conform încheierii de şedinţă de la termenul din data de 2 mai 2012, pârâţii au declarat în faţa instanţei că s-au prezentat la notar, dar nu s-a putut face intabularea imobilului „deoarece nu sunt acte”.

Au fost acordate ulterior termene de judecată la: 16 mai 2012, 13 mai 2012 şi apoi la data de 27 iunie 2012, în vederea soluţionării cererii de ajutor public judiciar.

La termenele menţionate, precum şi la termenul din data de 20 iunie 2012, completul de judecată a fost prezidat de către judecătorul A.C.D.

La termenul din data de 20 iunie 2012, judecătorul A.C.D. a dispus emiterea unei adrese către reclamant, cu menţiunea de a depune la dosarul cauzei actul de proprietate în privinţa imobilului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 6 iulie 2010 şi adresa din 29 ianuarie 2003 emisă de către Ministerul Culturii şi cultelor, acordând termen la data de 10 octombrie 2012.

S-a subliniat faptul că solicitarea acestor înscrisuri s-a făcut avându-se în vedere menţiunile existente în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare din 6 iulie 2010 şi anume faptul că Ministerul Culturii şi Cultelor D.J.C.C.P.C.N. Argeş a emis adresa din 23 ianuarie 2003, prin care se menţionează că imobilul obiect al masei succesorale este monument istoric, clasat în lista monumentelor istorice din Judeţul Argeş, sub numele de „Casele M.”, prevăzându-se în antecontractul menţionat că „până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică se vor obţine toate avizele şi autorizaţiile necesare înstrăinării acestui imobil”.

Ulterior, respectiv la data de 26 noiembrie 2010, părţile au încheiat un act adiţional la acest antecontract, în care se precizează că „datorită cauzelor obiective care au dus la respingerea cererii de intabulare a imobilului şi faptului că nu s-au putut efectua demersurile pentru obţinerea avizului de la Ministerul Cultelor, noi părţile contractante am hotărât să prelungim termenul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în intravilanul municipiului Piteşti Str. T., care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, până la data de 15 martie 2011”.

La termenul de judecată din data de 10 octombrie 2012, completul de judecată a fost prezidat de către pârâta judecător E.C.I.

Din încheierea pronunţată la acest termen de judecată, rezultă că părţile nu au mai fost interpelate sub aspectul depunerii actelor menţionate în încheierea de şedinţă din data de 20 iunie 2010, deşi la dosarul cauzei, până la acest termen, nu fuseseră depuse aceste înscrisuri şi nici nu s-a revenit de către judecător asupra măsurii dispuse prin încheierea anterioară.

La data de 17 octombrie 2012, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8461/2012, prin care a fost admisă acţiunea precizată, formulată de către reclamantul D.O., în contradictoriu cu pârâţii I.M., R.D.O., prin procurator B.C., a fost consfinţită învoiala părţilor, conform Acordului de Mediere încheiat la data de 14 martie 2012, privind vânzarea de către D.P.O. a imobilului situat în intravilanul municipiului Piteşti, Str. T., compus din suprafaţa de teren de 199 mp, teren împreună cu o locuinţă construită din cărămidă, conform antecontractului de vânzare-cumpărare.

Această hotărâre a avut ca şi bază exclusiv acordul de mediere, neexistând la dosar niciun act care să ateste dreptul de proprietate al vânzătorilor asupra imobilului vândut.

La dosarul cauzei nu există extrasul de carte funciară ori certificatul de sarcini cerut de prevederile art. 3² din Legea nr. 146/1997, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 276/2009, dispoziţii legale care au instituit obligaţia instanţei de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri care să ţină loc de act autentic de înstrăinare a unui imobil de a solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă sau certificatul de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară deschisă.

În cauzele ce au ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanţa are obligaţia de a verifica dacă acordul de voinţă al părţilor, consfinţit de antecontractul de vânzare-cumpărare, îndeplineşte condiţiile legale pentru transferul dreptului de proprietate, iar în acest sens o condiţie esenţială este ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut, fapt care se dovedeşte cu titlu de proprietate.

În această cauză, în plus faţă de aceste cerinţe, se pune o problemă particulară, şi anume împrejurarea că imobilul era clasificat în categoria monumentelor istorice, astfel încât, în vederea înstrăinării, erau necesare avizele şi autorizaţiile cerute de prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Inexistenţa acestor avize şi autorizaţii a constituit motivul pentru care părţile au convenit un alt termen pentru îndeplinirea obligaţiei de a se prezenta la notariat în vederea întocmirea actului autentic de vânzare-cumpărare şi, totodată, a reprezentat motivul pentru care o cerere anterioară, având acelaşi obiect şi care s-a judecat între aceleaşi părţi, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 8928 din 27 septembrie 2011.

În concluzie, instanţa disciplinară a apreciat că sentinţa civilă nr. 8461/2012 a fost pronunţată de către pârâta judecător E.C.I. exclusiv în baza acordului de mediere, fără a se face minime verificări pentru a se constata dacă cererea întrunea condiţiile impuse de lege, neexistând la dosar niciun fel de înscris care să ateste calitatea de proprietari a pârâţilor asupra lucrului vândut. În aceste condiţii, s-a luat act de încheierea între părţi a unui acord de mediere, fără ca instanţa să verifice condiţiile de formă şi de fond, conform prevederilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, eludându-se, astfel, norme imperative precum cele prevăzute de Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Şi în Dosarul nr. 17015/280/2011 al Judecătoriei Piteşti, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cauză soluţionată de judecătorul E.C.I., s-a constatat nerespectarea prevederilor art. 3² din Legea nr. 146/1997 modificată prin Legea nr. 276/2009.

Astfel, la dosarul cauzei nu s-a depus extras de carte funciară sau certificat de sarcini; s-a depus un titlu de proprietate privind pe promitenta-vânzător, autoarea pârâtelor, însă nu şi înscrisuri din care să rezulte că acestea sunt moştenitoarele promitentei-vânzător. Prin sentinţa nr. 5823 din 11 iunie 2012, s-a luat act de tranzacţie, hotărârea devenind irevocabilă prin nerecurare.

Secţia pentru judecători a apreciat că, prin modalitatea în care pârâta judecător a soluţionat cauzele având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilelor construcţii şi terenuri, cu consecinţa transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor, în condiţii lipsite de transparenţă şi predictibilitate, au fost încălcate dispoziţiile prevăzute de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 71/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare şi ale art. 3² din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Instanţa de disciplină a mai apreciat că în dosarele exemplificate, pârâta judecător nu a respectate prevederile art. 3² din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 276/2009, care instituie o obligaţie a instanţei de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri care să ţină loc de act autentic de înstrăinare a unui bun imobil, de a solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă sau certificat de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară deschisă şi certificat fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

De asemenea, s-a reţinut şi faptul că pârâta judecător nu a verificat dacă taxa judiciară de timbru achitată de părţi este în cuantumul legal, neexistând vreo dovadă că s-a verificat cuantumul taxei de timbru în raport cu valoarea imobilelor, conform art. 3¹ alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar însăşi valoarea imobilelor nu este clar determinată.

Instanţa de disciplină a reţinut că modalitatea în care au fost soluţionate de către pârâta judecător E.C.I. cererile având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobile, precum şi încălcările normelor procedurale indicate cu ocazia analizării fiecărui dosar în parte, respectiv a normelor ce reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de intervenţie, a cererilor de suspendare, precum şi stabilirea şi aplicarea taxelor judiciare de timbru, conduc la concluzia că aceasta a fost consecinţa nesocotirii din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual ce erau incidente în aceste pricini.

De asemenea, s-a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile legale cu privire la publicitatea şedinţei de judecată, prevăzute de art. 121 C. proc. civ., dispoziţiile legale cu privire la contradictorialitatea fazei de judecată, dispoziţiile prevăzute de art. 132 C. proc. civ. cu privire la termenul până la care se poate modifica o cerere de chemare în judecată, dispoziţiile prevăzute de art. 85 C. proc. civ. cu privire la citarea părţilor, precum şi dispoziţiile prevăzute de art. 67 C. proc. civ. cu privire la reprezentarea părţilor în procesul civil.

Sub aspectul laturii subiective, secţia a reţinut că modul de soluţionare de către pârâta judecător a cauzelor exemplificate este expresia gravei neglijenţe în exercitarea funcţiei, prin nesocotirea normelor procedurale şi regulamentare menţionate, pârâta neavând nicio justificare faţă de modul în care a aplicat sau nu a aplicat dispoziţiile legale, faţă de modalitatea în care a administrat actul de justiţie şi, respectiv, a soluţionat aceste cauze, existând o vădită contradicţie cu dispoziţiile legale aplicabile.

Totodată, secţia a apreciat că pârâta judecător nu a respectat dispoziţiile cu privire la repartizarea aleatorie a cauzelor, aceasta fiind o consecinţă a încălcării normelor procedurale referitoare la primirea, soluţionarea ori disjungerea unor cereri accesorii sau incidentale, cu consecinţa aplicării eronate a prevederilor art. 99 alin. (6) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Secţia pentru judecători a considerat că faptele săvârşite de către pârâta judecător E.C.I. întrunesc elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. h) şi m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată (în reglementarea în vigoare anterior modificării prevederilor menţionate prin Legea nr. 24/2012) pentru faptele comise anterior datei de 25 ianuarie 2012, acelea de exercitare a funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură cu gravă neglijenţă, respectiv nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, iar faptele comise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012 întrunesc elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. o) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, constând în respectarea în mod repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor şi exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

La individualizarea sancţiunii, aplicată în condiţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de disciplină a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, precum şi consecinţele faptelor săvârşite de către pârâta judecător.

Secţia pentru judecători a reţinut că pârâta este titulară a unui complet specializat în materia fondului funciar încă de la înfiinţarea acestor complete la nivelul instanţei, funcţionând în mod constant în această materie, iar complexitatea cauzelor în materia fondului funciar este una ridicată, aspectele ce se impun a fi soluţionate prezentând de multe ori grade de dificultate sporită, iar probatoriul ce se impune a fi administrat fiind unul complex.

S-a relevat că, din situaţiile statistice al Judecătoriei Piteşti, rezultă că numărul dosarelor înregistrate pe rolul completului al cărui titular este judecătorul E.C.I. s-a situat, în mod constant, peste media instanţei, însă complexitatea cauzelor rulate pe aceste complet depăşeşte cu mult această medie (de exemplu, pentru anul 2011, complexitatea dosarelor rulate de către pârâta judecător a fost de 32727, în timp ce pentru celelalte complete, acest indicator nu a depăşit, decât în cazuri excepţionale, 15000 puncte).

Tot astfel, s-a reţinut că, din declaraţiile date de magistraţii propuşi ca martori de către pârâta judecător, a rezultat că şedinţele prezidate de către aceasta aveau o durată mare (la fel ca şi cel de al doilea complet ce a funcţionat în materie funciară în anul 2012) şi, dată fiind lipsa sălilor de şedinţă (situaţie remediată ca urmare a mutării Tribunalului Argeş, din 2012, într-un nou sediu), ora de începere a şedinţelor era decalată, ceea ce conducea de multe ori la prelungirea duratei acestora la ore târzii, 20.00-21.00. Întrucât judecătorul proceda la efectuarea pronunţărilor în ziua şedinţei de judecată, finalizarea activităţilor aferente şedinţei se realiza după orele 23.00-24.00.

La individualizarea sancţiunii, a fost avut în vedere şi faptul că, din declaraţiile colegilor magistraţi, a rezultat că judecătorul E.C.I. este un magistrat dedicat profesiei, preocupat de studiu, pasionat de materia specializată în care judecă (sens în care a participat la diferite seminarii cu teme în domeniu).

Ţinând cont de toate aceste împrejurări, secţia a apreciat că se justifică aplicarea unei sancţiuni care să nu o îndepărteze din magistratură, dar care, în acelaşi timp, să îi atragă atenţia asupra gravităţii faptelor şi a urmărilor acestora.

Împotriva hotărârii instanţei de disciplină a declarat recurs judecătorul E.C.I., în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate de către recurentă vizează, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate, din perspectiva neîntrunirii elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa, atât în ceea ce priveşte latura obiectivă, cât şi referitor la existenţa laturii subiective, dar şi netemeinicia hotărârii sub aspectul modului de individualizare a sancţiunii aplicate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut, sub un prim aspect, că, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, instanţa de disciplină a reţinut în mod eronat că magistratul ar fi încălcat anumite norme de drept substanţial, cuprinse în C. proc. civ., şi în legi speciale, respectiv Legea nr. 146/1997, Legea nr. 7/1996, Legea nr. 422/2001, Legea nr. 192/2006, Legea nr. 36/1995. Aceasta, deoarece, în opinia magistratului, o parte din faptele reţinute ca dovezi în sensul săvârşirii abaterii disciplinare nu ar fi încălcări ale prevederilor legale invocate şi niciuna dintre faptele reţinute nu ar constitui o greşită apreciere asupra probelor, raportat la dispoziţiile legale menţionate, nu ar contura şi nu ar dovedi existenţa laturii subiective, respectiv a vinovăţiei, astfel cum a fost stabilită, „respectiv rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

Cu referire doar la unele dosare în care s-au constatat încălcări ale normelor procedurale ori ale dispoziţiilor referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, recurenta a expus pe larg aspectele reţinute în acţiunea disciplinară, precum şi în considerentele hotărârii instanţei de disciplină, prezentând punctual aspecte care ar justifica măsurile pe care le-a dispus în respectivele speţe.

Astfel, în ceea ce priveşte Dosarul nr. 9766/280/2011, contrar celor reţinute în hotărâre, ar fi fost depuse toate înscrisurile din care rezultă calitatea şi interesul procesual al părţilor, precum şi dreptul de proprietate dobândit de către pârâtă pe cale succesorală, nefiind necesară depunerea extrasului de carte funciară sau a certificatului de sarcini.

Referitor la măsura disjungerii cererii de intervenţie, recurenta a susţinut că aceasta nu trebuia dezbătută în dosarul iniţial, în situaţia în care urma a se pronunţa o hotărâre de expedient şi nici nu putea fi transmisă cererea respectivă compartimentului Registratură, întrucât cererea avea legătură în mod vădit cu cauza iniţial înregistrată.

Cu privire la toate cauzele ce au format obiectul verificării, s-a subliniat de către recurenta judecător faptul că acestea i-au fost repartizate aleatoriu, ceea ce ar exclude presupunerea că ar fi urmărit vreun interes în soluţionarea lor. În acelaşi sens, s-a arătat că solicitarea părţilor, intitulate fiecare „cerere de intervenţie” au fost depuse prin registratura instanţei, referirea părţilor la o cauză civilă aflată pe rol determinând ataşarea acestora la dosarele pe care magistratul le-a primit spre soluţionare.

Consideră recurenta că existenţa unei legături directe sau mai puţin strânsă cu cauzele nu i-ar fi îndreptăţit un refuz de a se pronunţa asupra acestora, după cum reţinerea respectivelor cereri de intervenţie şi judecarea lor alături de cererile principale, în condiţiile în care părţile iniţiale puseseră capăt litigiilor prin tranzacţie, a apreciat că ar fi avut drept consecinţă o tergiversare a soluţionării pricinilor iniţiale şi ar fi determinat afectarea interesului procesual al părţilor. De asemenea, se apreciază că disjungerea cererilor de intervenţie a fost o măsură firească şi în interesul soluţionării cu celeritate a cauzelor. Nu i se poate reproşa, se consideră, faptul că nu ar fi examinat conţinutul acestor cereri de intervenţie şi că nu ar fi îndrumat părţilor la formularea unor acţiuni principale separate, dat fiind că, în opinia judecătorului E.C.I., efectul disjungerii era, practic, acelaşi.

În acest context, recurenta a susţinut că nu i se poate imputa încălcarea regulilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor, întrucât , „în mod vădit” ar fi fost respectate prevederile art. 11 din Legea nr. 304/2004 şi practica în materie de la nivelul Judecătoriei Piteşti şi de la cel al Tribunalului Argeş, iar textul art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti ar reglementa, fără echivoc, păstrarea cauzei disjunse de către completul iniţial învestit, cu scopul asigurării continuităţii completului de judecată.

Cât priveşte abaterea disciplinară privind încălcarea principiului repartizării aleatorii a dosarelor, analiza acestei abateri ar implica, după părerea recurentei, dovedirea interesului subiectiv al magistratului şi a favorizării uneia dintre părţi, respectiv, a afectării interesului personal al părţii adverse.

În speţă, Inspecţia Judiciară nu ar fi fost în măsură să probeze o asemenea rezoluţie subiectivă, iar împrejurarea că marea majoritate a hotărârilor ar fi intrat în puterea lucrului judecat, fie prin neatacare, fie prin respingerea căilor de atac, ar confirma legalitatea şi temeinicia soluţiilor pronunţate.

Relativ la Dosarul nr. 13667/280/2011, în care s-a depus o cerere de intervenţie, în contradictoriu cu o persoană faţă de care reclamantul renunţase la judecată, magistratul a susţinut că, întrucât cererea viza o persoană care nu mai avea calitatea de pârât, ca urmare a precizării cererii introductive, nu era necesar să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, dat fiind că nici reclamantul şi nici pârâtul „nu aveau interese legate de cele ale intervenientului”.

Recurenta a menţionat că, în considerarea principiului disponibilităţii, părţile au dreptul de a-şi modifica obiectul cererii iniţiale, neputându-se imputa judecătorului că ar fi acceptat schimbarea totală a obiectului cererilor iniţiale, renunţarea parţială la judecată faţă de anumiţi pârâţi, introducerea în cauză a altor persoane, nici faptul că părţile nu sunt în măsură sau nu doresc administrarea unui probatoriu complet, interpretarea rolului activ al instanţei neputând încălca aceste principiu al disponibilităţii.

În privinţa încălcării dispoziţiilor procedurale referitoare la citarea şi reprezentarea părţilor în procesul civil, s-a precizat că niciuna dintre hotărârile examinate nu au fost desfiinţate sau casate, aspect considerat semnificativ în dovedirea lipsei de fundament al încălcărilor imputate din această perspectivă.

Şi în ceea ce priveşte stabilirea taxelor judiciare de timbru, recurenta consideră că şi-a îndeplinit în mod corect îndatoririle profesionale, în condiţiile în care legislaţia ar fi ambiguă, ar conţine numeroase derogări, iar în materia litigiilor de fond funciar normele privind timbrajul nu se aplică.

Printr-o altă critică, magistratul a susţinut că verificarea aspectelor semnalate asupra unor cauze aflate pe rol, în fond sau în căi de atac, excede atribuţiilor de control ale Inspecţiei Judiciare şi ale secţiei pentru judecători, fiind atributul instanţelor de control judiciar, singurele în măsură să cenzureze eventualele erori de judecată.

Cu referire şi la Dosarele nr. 20544/280/2010, nr. 2072/280/2012 şi nr. 15177/280/2011, autoarea recursului a subliniat că nu a nesocotit, conform art. 99¹ din Legea nr. 303/2004, cu ştiinţă, normele de drept material sau procesual, nu a urmărit sau acceptat vătămarea unei persoane, iar culpa ar fi scuzabilă, pentru că nu a existat rea-credinţă.

În cadrul unei alte critici, recurenta judecător a arătat, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 99 lit. h) şi m) din Legea nr. 303/2004, întrucât nu ar fi fost probată reaua-credinţă şi nici grava neglijenţă, ca forme ale vinovăţiei.

Din acest punct de vedere, s-a specificat că nu au fost avute în vedere considerentele de ordin teoretic şi jurisprudenţial, de interpretare logică, juridică, precum şi principiile de drept avute în vedere şi indicate în apărare.

În fine, recurenta a critica hotărârea atacată din perspectiva modului de individualizare a sancţiunii disciplinare.

Dezvoltându-se această susţinere, s-a susţinut că sancţiunea aplicată este nejustificat de aspră, în raport cu o serie de împrejurări obiective învederate atât în cadrul cercetării prealabile, cât şi în cursul soluţionării acţiunii disciplinare, împrejurări ce vizează îndelungata sa experienţă profesională şi rezultatele foarte bune obţinute pe acest plan, încărcătura mare şi gradul de complexitate deosebită a cauzelor soluţionate în şedinţele sale de judecată.

Pentru a dovedi existenţa volumului mare de activitate şi gradul de încălcare al şedinţelor civile la nivelul Judecătoriei Piteşti, recurenta E.C.I. a depus la dosar, în recurs, în cadrul probei cu înscrisuri, trei memorii formulate de o parte din judecătorii instanţei menţionate, adresate conducerii judecătoriei, precum şi secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care se semnalau aceste aspecte şi prin care se solicita luarea unor măsuri în vedere repartizării dosarelor pe complete, în mod echitabil, prin schimbarea componenţei secţiei.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în principal, în sensul respingerii acţiunii disciplinare, ca nefondată, iar în subsidiar, în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare aplicate cu altă sancţiune mai uşoară, respectiv avertismentul.

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi a reiterat situaţia de fapt şi argumentele de drept care susţin legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate prin hotărârea nr. 1/J din 20 februarie 2013 a secţiei pentru judecători.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de către recurentă, a apărărilor intimatei, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivele de nelegalitate invocate de către recurentă relativ la abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa au în vedere încălcări ale legii de drept substanţial, respectiv ale art. 99 lit. h) şi m) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, şi ale art. 99 lit. o) şi t) teza a II-a din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 24/2012, cu referire la mai multe norme cuprinse în C. proc. civ. şi în legi speciale, anume Legea nr. 146/1997, Legea nr. 7/1996, Legea nr. 422/2001, Legea nr. 192/2006 şi Legea nr. 36/1995.

Susţinerile recurentei din această perspectivă vizează, în fapt, o greşită apreciere asupra probelor, raportat la dispoziţiile legale enunţate, precum şi asupra existenţei laturii subiective, respectiv a vinovăţiei.

Aceste ipoteze nu se regăsesc, însă, în conţinutul hotărârii atacate.

Abaterea disciplinară prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, constă în „exercitarea funcţie, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune”.

În aceeaşi formă a legii menţionate, art. 99 lit. m) prevedea că este abatere disciplinară „nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor”.

După modificările aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 24/2012, legiuitorul a stabilit că, potrivit art. 99 lit. t) „exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă” şi, respectiv, conform art. 99 lit. o) „nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor”.

Aceste norme vin în completarea celor prevăzute de art. 4 din legea menţionată, care dispune că judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi obligaţiile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor; precum şi a celor reglementate de art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, care prevede că judecătorii şi procurorii au îndatorirea că promoveze supremaţia legii, a statului de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

În speţă, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea de atac a recursului, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale acestor abateri reţinute în sarcina judecătorului E.C.I.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei: cereri formulate de părţi în cauzele analizate, sentinţele pronunţate de recurentă, minute, încheieri, adrese, procese-verbale, referate, fişe ale datelor evidenţiate în aplicaţia ECRIS pentru dosarele în discuţie, situaţii statistice relative la aceste dosare, rezultă că, sub aspect obiectiv, faptele reţinute au natura unor acte de justiţie înfăptuite cu înfrângerea unei valori sociale.

În cauză, valoarea socială lezată o reprezintă relaţiile sociale referitoare la realizarea activităţii de justiţie, atât în sensul larg, cât şi în sensul restrâns al acestei noţiuni, care presupune, pe lângă organizarea şi funcţionarea organelor judiciare, şi înfăptuirea corectă a actului de justiţie.

Gravitatea conduitei disciplinare a recurentei a fost determinată de încălcarea repetată şi sistematică a normelor regulamentare privind repartizarea aleatorie a cauzelor, precum şi a mai multor norme generale, de procedură, ca şi din legi speciale, în instrumentarea anumitor dosare.

Sub acest aspect, este de observat că situaţia de fapt reţinută prin hotărâre este de netăgăduit, ea fiind dovedită prin materialul probator administrat în faza cercetării prealabile, fără a fi infirmată prin vreun alt mijloc de dovadă administrat în prezenta cale de atac.

Maniera personală în care cereri de sine stătătoare (intitulate „cereri de intervenţie” sau „cerere reconvenţională”) au fost primite de către recurenta judecător, fie prin registratura instanţei, fie în timpul şedinţei de judecată, în cadrul unor procese pe rol, cu care nu aveau legătură, care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau a căror admisibilitate în principiu nu a fost examinată şi care au fost disjunse de către magistrat, pentru ca, urmare a disjungerii acelor cereri, să se formeze un nou dosar, pe care judecătorul şi l-a repartizat manual, reprezintă, aşa cum corect a reţinut secţia pentru judecători, o încălcare a dispoziţiilor art. 11 şi ale art. 53 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 93 alin. (1), ale art. 95 alin. (1) şi ale art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, referitoare la distribuirea aleatorie a cauzelor.

Susţinerile recurentei formulate sub acest aspect nu pot fi primite, acestea constituind interpretări personale, care nu sunt în concordanţă cu interpretarea logică, teleologică şi gramaticală a textelor legale menţionate.

În condiţiile în care recurenta însăşi recunoaşte că respectivele cereri nu reprezentau cereri accesorii sau incidentale în respectivele cauze, ci erau cereri total distincte, aceasta nu se putea prevala de principiul continuităţii pentru menţinerea soluţionării lor la acelaşi complet şi nici de vreo justificare legală a măsurii disjungerii, care presupunea, pe de o parte, o învestire legală prealabilă, realizată cu respectarea normelor de repartizare aleatorie, iar pe de altă parte, respectarea dispoziţiilor procedurale în materia disjungerii.

Împrejurarea că „cererile de intervenţie” au fost depuse prin registratura instanţei nu are semnificaţia unei repartizări aleatorii, după cum pretinde magistratul, atâta vreme cât acele cereri, deşi erau formulate în cadrul unor dosare aflate pe rol (acestea din urmă, într-adevăr, repartizate aleatoriu) nu aveau legătură cu cauzele respective, cele mai multe fiind formulate chiar în materii diferite, având obiecte şi părţi distincte.

În atare situaţie, nu au relevanţă nici susţinerile judecătorului, propuse prin motivele de recurs, referitoare la o eventuală tergiversare a soluţionării cauzelor principale prin judecarea cererilor de intervenţie alături de cererile iniţiale, la faptul că magistratul nu putea să refuze să se pronunţe asupra acelor cereri şi la interpretarea personală privind rolul activ al judecătorului, în raport cu efectul disjungerii.

În contextul expus, se reţine că nici argumentul jurisprudenţial sau de text invocat sub acest aspect, nu poate fi reţinut în sensul acordat de autoarea recursului.

Este adevărat că dispoziţiile art. 99 alin. (4) din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti reglementează cu claritate păstrarea cauzei disjunse, de către completul iniţial învestit, aceasta fiind şi practica Tribunalului Argeş şi a Judecătoriei Piteşti, însă ceea ce se reproşează în speţă judecătorului, este modalitatea în care, cu încălcarea normelor legale incidente, acesta a dispus măsura procesuală a disjungerii.

Semnificativ, în acest sens, este faptul că, de exemplu, verificările Inspecţiei Judiciare au relevat că în dosarele instrumentate de către alţi judecători din cadrul Judecătoriei Piteşti, instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie şi abia după admiterea acesteia în principiu, acolo unde s-a impus, a dispus disjungerea şi înregistrarea cauzei pe rolul aceluiaşi complet.

Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei privind încălcarea normelor de drept substanţial, cu referire la dispoziţiile prevăzute în C. proc. civ. şi în legi speciale.

Este adevărat că actul de judecată nu poate fi supus cenzurii în acest cadru, însă modalitatea în care judecătorul a înţeles să respecte aceste norme, clare şi imperative, poate fi examinată într-o astfel de procedură.

Sub acest aspect, se constată că, pentru fiecare situaţie în parte, a fost dovedită încălcarea prevederilor legale reţinute, recurenta neinfirmând prin niciun mijloc de probă şi prin nicio susţinere pertinentă situaţia de fapt stabilită în cauză.

Tot sub aspectul abaterii astfel conturate, este nerelevant că, deşi recurenta judecă în complet specializat în materia fondului funciar, i se repartizează şi cauze în materia civilă, această împrejurare fiind corect reţinută de instanţa de disciplină.

Prin criticile şi apărările formulate, recurenta E.C.I. încearcă să minimalizeze importanţa nesocotirii tuturor acestor prevederi legale, precum şi consecinţele respectivelor încălcări.

Or, din probele administrate, a rezultat că acţiunile recurentei şi atitudinea manifestată de către aceasta în realizarea activităţii de justiţie au fost neconforme cu obligaţiile profesionale ce îi reveneau în calitate de judecător, cu consecinţe negative asupra drepturilor procesuale ale părţilor, asupra imaginii şi prestigiului justiţiei.

Înalta Curte constată că şi sub aspect subiectiv instanţa de disciplină a stabilit corect că abaterile disciplinare reţinute în sarcina recurentei s-au săvârşit cu gravă neglijenţă (iar nu cu rea-credinţă, cum se susţine în calea de atac).

Maniera proprie prin care recurenta a înţeles să încalce normele privind repartizarea aleatorie a cauzelor şi să nu aplice dispoziţii legale imperative, cu consecinţe asupra calităţii actului de justiţie, a transparenţei şi predictibilităţii acestuia, numărul cauzelor în care s-au constatat încălcările respective, cât şi multitudinea şi diversitatea normelor legale încălcate, amplificate de uşurinţa cu care magistratul a nesocotit obligaţiile ce revin judecătorilor, potrivit reglementărilor ce guvernează statutul acestei profesii, denotă existenţa elementului subiectiv de natură a atrage răspunderea magistratului pentru săvârşirea faptelor imputate, cu gravă neglijenţă.

De aceea, toate criticile vizând latura subiectivă vor fi înlăturate, motivaţiile recurentei în sprijinul acestora neavând un suport real sau rezonabil.

Prin urmare, în ceea ce priveşte cele două abateri disciplinare, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a culpei, a consecinţelor negative şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs.

Întrucât aspectele expuse de recurentă în apărare, aşa cum corect a reţinut instanţa disciplinară, nu pot înlătura caracterul imputabil al faptelor, rezultă că şi sub aspectul situaţiei de drept, în raport cu principiul aplicării legii în timp, în mod întemeiat s-a statuat că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, în reglementarea în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012 şi, respectiv, de art. 99 lit. o) şi t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 24/2012.

Examinându-se cauza în ansamblu, în raport cu criticile formulate de către recurentă prin motivul de recurs invocat în subsidiar, se constată că, la individualizarea sancţiunii aplicate judecătorului E.C.I., s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual în faza adoptării soluţiei, precum şi principiul proporţionalităţii, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, nu sunt aspecte de individualizare a sancţiunii care să poată justifica modificarea soluţiei instanţei de disciplină.

După cum s-a arătat, situaţia de fapt reţinută de secţia pentru judecători a rămas neschimbată şi a reliefat gravitatea respectivelor abateri.

În speţă, valoarea socială lezată o reprezintă, astfel cum s-a reţinut, relaţiile sociale referitoare la realizarea actului de justiţie, pe planul raportului juridic de muncă aceste relaţii transpunându-se în obligaţii şi îndatoriri profesionale ale magistraţilor, stabilite prin legi şi regulamente.

În procesul de apreciere, de individualizare a sancţiunii, nu trebuie pierdute din vedere sau minimalizate consecinţele directe, imediate ale faptelor magistratului, corect reliefate de instanţa de disciplină.

Înalta Curte constată că secţia pentru judecători a avut în vedere, la individualizarea sancţiunii, alături de circumstanţele reale identificate prin cercetarea prealabilă şi circumstanţele personale ale recurentei, dar şi consecinţele negative al abaterilor reţinute în sarcina sa.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că sancţiunea aplicată recurentei a fost în mod judicios stabilită, având în vedere gravitatea încălcărilor normelor de procedură, conduita culpabilă, conturată de maniera culpabilă în care recurenta a înţeles să îşi îndeplinească atribuţiile profesionale.

Vechimea mare în profesie a judecătorului E.C.I., ca şi aprecierile pozitive obţinute la evaluări, încărcătura mare de dosare, gradul crescut de complexitate al şedinţelor de judecată şi modul în care, din cauza condiţiilor obiective, acestea se desfăşurau în cadrul instanţei au fost avute în vedere şi ca şi circumstanţe în favoarea magistratului şi au determinat, aşa cum s-a reţinut, aplicarea unei sancţiuni pecuniare, iar nu pe cea mai gravă, a excluderii din magistratură.

Nici înscrisurile depuse în recurs nu pot justifica o reindividualizare a sancţiunii, întrucât aspectele de fapt rezultate din acestea nu sunt noi, ele fiind cunoscute şi avute în vedere de instanţa de disciplină.

Aplicarea unei sancţiuni şi mai uşoare, de exemplu, avertismentul, cea propusă de magistrat, nu ar face decât să minimalizeze caracterul sancţionatoriu al măsurii disciplinare, ceea ce nu ar fi în concordanţă cu gravitatea faptelor culpabile reţinute.

Având în vedere considerentele expuse şi care relevă legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de E.C.I. împotriva hotărârii nr. 1/J din 20 februarie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 341/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 330/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 30/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 31/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 329/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 330/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 341/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 342/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 4/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 401/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI