ICCJ. Decizia nr. 61/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 61/2013
Dosar nr. 1736/1/2013
Şedinţa publică de la 22 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 14 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul P.I.F. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen.
În baza art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1)1 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul P.I.F. a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Gorj, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1)2 C. proc. pen., inculpatului P.I.F. i s-a impus ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, să respecte şi următoarele obligaţii:
a) să nu se apropie şi să nu ia legătura cu inculpaţii, cu denunţătorul T.S., precum şi cu martorii din prezenta cauză şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;
b) să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit faptele.
În baza art. 1451 raportat la art. 145 alin. (2)2 C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului P.I.F. că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului P.I.F. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 14 din data de 26 iunie 2012 emis de Curtea de Apel Craiova, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj nr. 422/P/2012 din 12 decembrie 2012, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul P.I.F., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 248 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., art. 249 C. pen. şi art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 33-34 C. pen., alături de alţi cinci inculpaţi, (aceştia din urmă în stare de libertate).
S-a reţinut că inculpatul, în calitate de ordonator de credite a ordonanţat la plată, dispunând plata sumei de 1.598.642,02 lei, în mod necuvenit, pentru lucrări neexecutate către SC T.S. SA Tg-Jiu, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută şi pedepsită de art. 248 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen. şi că a acceptat să-i fie efectuate lucrări de finisaje interioare la apartamentul proprietate personală şi care a primit materiale de la SC T.S. SA Tg-Jiu pentru a nu-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, valoarea manoperei şi materialelor fiind de 1.603,16 lei, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.
S-a mai reţinut că a efectuat plăţi necuvenite către SC M. SRL Ţicleni, în valoare de 154.000 lei, înainte de întocmirea proiectului pentru obiectivul de investiţii „Bază sportivă comuna Peştişani, judeţul Gorj, proiectare şi execuţie obiectiv” şi de emitere a ordinului de începere a executării lucrării, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 248 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen., întrucât s-au produs consecinţe deosebit de grave constând în perturbarea deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice dintre cele prevăzute la art. 145 C. pen.
În sarcina inculpatului s-a mai reţinut că a acceptat încheierea a două contracte de cesiune de creanţă şi a semnat aceste contracte, în calitate de debitor-cedat, în situaţia în care creanţa cedată unor persoane fizice nu era certă, lichidă şi exigibilă, valoarea creanţei cedate fiind 2.500.000 lei, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 248 C. pen. raportat la art. 2481 C. pen.
De asemenea, în sarcina inculpatului s-a reţinut şi infracţiunea de luare de mită faptă prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., constând în aceea că a acceptat suma de 7.000 lei de la inculpatul P.D.D. în schimbul îndeplinirii unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu, respectiv atribuirea contractului de proiectare şi execuţie pentru obiectivul „Bază sportivă comuna Peştişani, judeţul Gorj”.
S-a mai reţinut în sarcina inculpatului şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că inculpatul, în calitate de ordonator de credite, a ordonanţat la plată cheltuieli reprezentând drepturi salariale necuvenite, în sumă de 132.803,7 lei.
În ceea ce priveşte starea de arest a inculpatului, Curtea a constatat că prin Încheierea nr. 44 din 21 iunie 2012 Tribunalul Gorj a respins propunerea de arestare preventivă formulată de parchet, cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 143 şi art. 148 C. proc. pen.
Prin încheierea nr. 170 din 26 iunie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 8473/95/2012, Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj împotriva Încheierii nr. 44 din 21 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 8473/95/2012, a casat încheierea, a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.I.F. pe o perioadă de 29 de zile, de la data reţinerii şi încarcerării, inculpatul fiind încarcerat la aceeaşi dată.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului P.I.F. l-a constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., judecătorii instanţei de recurs reţinând că sunt probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că acest inculpat a săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţa de fond în conformitate cu prevederile art. 155 şi următoarele C. proc. pen.
Prin încheierea din 12 decembrie 2012, Tribunalul Gorj, în baza art. 3001 C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 1451 C. proc. pen. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului P.I.F., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Ministerul Public, recurs care prin decizia penală nr. 2599 din 15 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost admis şi în consecinţă casându-se încheierea, a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului ca legală şi temeinică.
Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 18 din 22 ianuarie 2013 a Tribunalului Gorj, secţia penală, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a faptului că unul dintre coinculpaţi (P.D.D.) a dobândit calitatea de senator.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 24 ianuarie 2013, primul termen de judecată pe fondul cauzei fiind stabilit pentru 25 aprilie 2013.
Prin încheierea din data de 31 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 18870/95/2012 s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.F. şi instituirea în sarcina acestuia, pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, a obligaţiilor prevăzute în art. 1608a alin. (3) şi alin. (3)1 C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 21 din 7 februarie 2013 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva încheierii sus-menţionate, s-a casat încheierea, între altele, sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.F., cerere pe care a respins-o ca nefondată.
Prin încheierea din data de 11 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 18870/95/2012 s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul P.I.F. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. şi instituirea în sarcina acestuia, pe durata măsurii preventive, a obligaţiilor prevăzute în art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1)1 şi alin. (1)2 C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 43 din 12 februarie 2013 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva încheierii sus-menţionate, s-a casat încheierea atacată şi, în rejudecare, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului P.I.F. şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpatul P.I.F., prin apărătorii aleşi, în faţa primei instanţei.
În acest cadru, Curtea a constatat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., întrucât de la momentul luării măsurii arestării preventive împotriva inculpatului şi până în prezent, temeiurile care au determinat luarea măsurii s-au schimbat.
Astfel, deşi din datele existente la dosar se conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele de care este acuzat, în cauză au intervenit schimbări în ce priveşte cea de-a doua condiţie cumulativă, referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului.
În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de acesta - acestea sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la dreptul legal şi constituţional de a fi pus în libertate în cursul procedurii.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează; persistenţa motivelor plauzibile de a crede că inculpatul a săvârşit o infracţiune nu mai este suficientă pentru a justifica privarea acestuia de libertate.
În acest sens, Curtea a constatat, pe de o parte, că faptele imputate inculpatului au fost comise în anii 2008-2009, iar, pe de altă parte, că acesta este arestat preventiv de aproape 8 luni, perioadă în care doar s-a finalizat urmărirea penală, nefiind dispuse niciun fel de măsuri pe fondul cauzei.
În cauza dedusă judecăţii, la acest moment procesual nu mai persistă temerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care impune instanţelor naţionale ca, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi măsura arestării preventive, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională, punerea în libertate a persoanei în cauză putând fi condiţionată de instituirea unor garanţii de natură a asigura buna desfăşurare în continuare a procesului penal, instanţa de fond a apreciat că, în speţa de faţă, scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi atins la acest moment şi prin luarea faţă de inculpat a unei măsuri restrictive de drepturi, cum este cea a obligării de a nu părăsi ţara reglementată de art. 1451 C. proc. pen.
Curtea a constatat, totodată că, prin punerea în libertate a inculpatului nu se creează vreun risc de obstrucţionare a desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, în condiţiile în care între obligaţiile impuse inculpatului de către instanţă se poate afla şi aceea de a nu lua legătura cu inculpaţii, cu denunţătorul, precum şi cu martorii din prezenta cauză, de a nu comunica cu aceştia direct sau indirect.
Curtea a mai reţinut şi că o asemenea măsură preventivă a fost instituită şi faţă de alţi inculpaţi cercetaţi în aceeaşi cauză, inculpatul P.I.F. fiind singurul faţă de care s-a dispus, s-a prelungit şi s-a menţinut starea de arest.
În concluzie, Curtea a constatat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului s-au modificat şi că buna desfăşurare a procesului penal în continuare nu va fi afectată de punerea în libertate a acestuia, sens în care în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul P.I.F. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a formulat cerere de recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând casarea încheierii din 14 martie 2013 şi, în rejudecare, menţinerea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul P.I.F., apreciindu-se că temeiurile care au stat la baza luării acestor măsuri se menţin şi impune în continuare privarea de libertate a inculpatului. În esenţă, s-a arătat că infracţiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul sunt grave, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura şi gravitatea faptelor comise, calitatea sa de primar al comunei Peştişani, valoarea mare a prejudiciului presupus a fi produs prin faptele inculpatului, precum şi de numărul mare de inculpaţi angrenaţi în activitatea infracţională. S-a mai arătat că cercetarea judecătorească nu a debutat încă, s-a apreciindu-se că există riscul zădărnicirii adevărului în cauză prin exercitarea unor presiuni asupra unor martori, funcţionari în cadrul primăriei Peştişani, cât şi prin alterarea unor probe. S-a mai menţionat că, în cauză nu a fost depăşit termenul rezonabil al detenţiei preventive. De asemenea, s-a apreciat că, în mod netemeinic, instanţa de fond a procedat la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, întrucât în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen.
Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate, atât prin prisma motivelor invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 141 C. proc. pen., cu referire la art. 3851 şi art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că datele relevate de mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, respectiv declaraţiile martorilor B.C.G., L.N., D.D., F.I., F.V. ş.a., declaraţiile coinculpaţilor, raportul de expertiză contabilă, constituie indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. care justifică bănuiala legitimă pentru un observator obiectiv că inculpatul P.I.F. ar fi săvârşit pretinsele infracţiuni reţinute în sarcina acestuia, fiind îndeplinite astfel condiţiile impuse de art. 143 C. proc. pen.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. scopul măsurilor preventive este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.
Buna desfăşurare a procesului penal presupune, în esenţă, atingerea scopului procesului penal, astfel cum este consacrat de art. 1 C. proc. pen., contribuind la apărarea ordinii de drept şi formarea cetăţenilor în spiritual respectării legii.
În speţă, faţă de natura faptelor imputate inculpatului, împrejurările concrete şi calitatea în care se presupune că au fost săvârşite, numărul mare de persoane implicate, urmările faptelor presupus a fi comise de acesta şi de faza de debut a cercetării judecătoreşti, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că este justificată o restrângere a libertăţii de circulaţie a inculpatului.
Instanţa de control judiciar constată că prin încheierea nr. 170 din 26 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 8473/95/2012 a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj împotriva Încheierii nr. 44 din 21 iunie 2012 a Tribunalului Gorj, casată încheierea şi admisă propunerea de arestare preventivă a inculpatului P.I.F. pe o perioadă de 29 de zile, inculpatul fiind încarcerat la aceeaşi data. Totodată se constată că măsura a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi a fost necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite (cauza Contrada contra Italiei, cauza Dinler contra Turciei), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii ( cauza Letellier contra Franţa).
Prin urmare, restricţia la libertatea de circulaţie corespunde cerinţelor CEDO, fiind o ingerinţă prevăzută de lege, urmărind un scop legitim şi fiind necesară într-o societate democratică.
Referitor la durata rezonabilă a procedurii penale, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Slezevicius contra Lituaniei; cauza Tudorache contra României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor.
În speţă, infracţiunile deduse judecăţii, încadrate în codul penal din care o parte circumscrise celor de corupţie, numărul mare de persoane angrenate în activitatea infracţională, îndreptăţesc instanţa de control judiciar să considere cauza una complexă.
În ceea ce priveşte atitudinea inculpatului, nu se poate aprecia în niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii procedurii .
Referitor la activitatea procesuală a instanţei de judecată, se observă că de la data înregistrării cauzei pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost trei termene de judecată, pe parcursul cărora prima instanţă s-a pronunţat asupra cererilor formulate de inculpat, ultima amânare fiind generată de solicitările celorlalţi coinculpaţi din cauză, de angajare de apărători aleşi şi pregătire a apărării. Astfel, nu se poate reţine vreo culpă în sarcina instanţei învestite cu soluţionarea cauzei în fond, cu privire la prelungirea procedurii.
Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Cu toate acestea, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 § 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (dies a quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă (dies ad quem).
Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 § 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice.
În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că prima instanţă, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul P.I.F. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută în art. 1451 C. proc. pen., făcând o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 145 alin. (11) privind obligaţiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum şi art. 145 alin. (1)2 C. proc. pen., examinând condiţiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, instanţa de fond a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă faţă de inculpat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia.
În sensul celor arătate, instanţa de fond a considerat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive a inculpatului P.I.F. pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu infracţiunile deduse judecăţii, perioada în care a fost evidenţiată presupusa activitate infracţională, respectiv 2008 - 2009, modalităţile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, rezonanţa socială a faptelor presupus a fi comise care s-a diminuat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii măsurii preventive scurgându-se un interval de 9 luni, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni sau că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că prima instanţă a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate şi temeinicie asupra măsurii arestării prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură penală şi, în mod just, a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
În baza propriului examen efectuat asupra condiţiilor de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de înlocuire a măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul P.I.F. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută în art. 1451 C. proc. pen., precum şi a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse şi i-au conferit efectivitate măsurii, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi probele existente la dosarul cauzei.
La acest moment procesual, nu se identifică nicio probă sau indiciu temeinic din care să rezulte inculpatul ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal şi nici nu au intervenit elemente noi care să probeze existenţa unui risc de a împiedica buna derulare a judecării cauzei, posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală sau sustragerea de la judecată.
Prin urmare, măsura obligării de a nu părăsi ţara, prin garanţiile procesuale oferite, este de natură să conducă la buna desfăşurare a procesului penal, întocmai ca şi măsura dispusă anterior, prin raportare la durata acesteia şi la termenul rezonabil care trebuie să caracterizeze orice restrângere adusă libertăţii individuale.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva încheierii din 14 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 18870/95/2012, privind pe intimatul inculpat P.I.F.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 25 lei, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 45/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 70/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
