ICCJ. Decizia nr. 45/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 45/2013
Dosar nr. 7606/1/2012
Şedinţa publică de la 25 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 658 din 26 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8711/1/2011 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat S.V.A.
Pentru a pronunţa această sentinţa, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 6 din 09 decembrie 1991, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a dispus condamnarea pentru infracţiunile de omor deosebit de grav şi de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. şi art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen., ambele cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. b) C. pen. la câte 6 pedepse rezultante de 20 ani închisoare a numiţilor C.I., B.R., P.C., P.I. şi S.T. şi de 18 ani închisoare a numiţilor D.I. şi C.I., toate cu executare în regim de detenţie, întrucât inculpaţii, în perioada 17 - 22 decembrie 1989, fiind membrii ai comandamentului constituit la Timişoara din dispoziţia lui N.C., sub conducerea inculpatului C.I. în vederea reprimării demonstraţiilor anticomuniste au ucis prin împuşcare 72 de persoane şi alte 253 au fost rănite.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Sentinţa penală nr. 250 din 03 aprilie 2007 a fost condamnat revizuentul S.V.A. la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare cu executare, pentru infracţiunile de omor deosebit de grav şi de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. şi art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen., ambele cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., art. 13 C. pen . şi art. 33 lit. b) C. pen., soluţie rămasă definitivă la Completul de 9 judecători.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că, în perioada 17-22 decembrie 1989, S.V.A., prim adjunct al ministrului Apărării Naţionale, a contribuit la reprimarea mişcării de protest îndreptate împotriva regimului comunist din România de la Timişoara, aducând la îndeplinire, alături de alţi militari, hotărârea Comitetului Politic Central al P.C.R. şi dispoziţia lui N.C. care a solicitat folosirea tuturor mijloacelor, inclusiv a armelor de foc, acţiune ce s-a soldat cu moartea unui număr de 72 de persoane şi rănirea altor 253 de persoane, a căror viaţă a fost pusă în primejdie, prin împuşcare.
Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitată doar împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi numai pentru cazurile limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., întrucât are ca scop repararea erorilor judiciare prin anularea hotărârii în care s-au strecurat asemenea erori şi pronunţarea unei hotărâri noi care să reflecte adevărul.
Potrivit prevederilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a revizuirii este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind titularul cererii, respectarea termenului legal de introducere a acesteia, indicarea unuia dintre motivele care se încadrează în dispoziţiile art. 394 alin. (1) C. proc. pen. precum şi existenţa unor date suficiente în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate.
În speţă, chiar dacă obiectul cererii de revizuire îl constituie două hotărâri definitive care conţin o rezolvare pe fond a cauzei, pronunţate atât în primă instanţă cât şi în recurs de instanţa supremă, iar revizuentul a indicat cazul prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât acestea se referă la aceleaşi fapte şi făptuitori diferiţi soluţia incidenţă este cea de respingere, ca inadmisibilă, întrucât starea de inconciliabilitate reclamată nu există, hotărârile neexcluzându-se una pe cealaltă.
Participanţii la comiterea activităţii infracţionale concretizată în acte de ucidere şi punerea în primejdie a vieţii prin împuşcare cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara au fost condamnaţi prin hotărâri diferite, inclusiv prin Sentinţele penale nr. 6 din 09 decembrie 1991 şi nr. 250 din 03 aprilie 2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cercetarea şi judecarea, în cauze distincte, a participanţilor la săvârşirea aceloraşi fapte, chiar ulterior pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, nu constituie motiv de neconciliere în condiţiile în care, reţinându-se existenţa faptelor prin hotărârea iniţială, s-a statut doar asupra vinovăţiei persoanelor cu care a fost sesizată instanţa.
Acest fapt nu exclude descoperirea ulterioară şi a altor participanţi la comiterea infracţiunilor sau strângerea de probe care să susţină trimiterea în judecată a unui făptuitor pentru care se luase iniţial o măsură de neurmărire penală.
În acest context, apare ca lipsită de relevanţă împrejurarea că revizuentul a avut calitatea de martor în cauza în care au fost condamnaţi numiţii C.I., B.R., P.C., P.I., S.T., D.I. şi C.I., faţă de acesta, existând Ia acel moment, o soluţie de neurmărire penală pentru aceleaşi fapte, în condiţiile în care în urma redeschiderii dosarului la data de 28 octombrie 1997, prin infirmarea soluţiei, s-a constatat că sunt suficiente probe pentru a fi trimis în judecată, cu atât mai mult cu cât sentinţa penală nr. 6 din 09 decembrie 1991 a instanţei supreme, intrată deja în autoritatea de lucru judecat, nu dezlegase conflictul de natură penală privind contribuţia revizuentului la evenimentele de reprimare a protestelor de la Timişoara din decembrie 1989.
Înalta Curte a statuat asupra vinovăţiei şi implicării condamnatului S.V.A. în activitatea infracţională desfăşurată la Timişoara în perioada 17-22 decembrie 1989 şi materializată în uciderea şi rănirea unor manifestanţi doar prin Sentinţa penală nr. 250 din 03 aprilie 2007, ocazie cu care a reţinut faţă de acesta agravanta comiterii infracţiunilor împreună cu mai multe persoane, respectiv numiţii C.I., B.R., P.C., P.I., S.T., D.I. şi C.I., condamnaţi anterior pentru aceste fapte.
Ca atare, hotărârea de condamnare a revizuentului nu este urmarea reţinerii unor împrejurări de fapt diferite, ireconciliabile cu sentinţa penală nr. 6 din 09 decembrie 1991 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci întregeşte tabloul infracţional sub aspectul participaţiei penale.
Pe de altă parte, aspectele ce ţin de încadrarea juridică dată faptelor, de contribuţia avută la comiterea acestora, de existenţa raportului de cauzalitate dintre aşa zisa activitate infracţională şi urmarea produsă sunt chestiuni de fond, ce au fost examinate şi soluţionate cu autoritate de lucru judecat de instanţa care a pronunţat condamnarea revizuentului S.V.A., neputând fi repuse în discuţie prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs revizuentul S.V.A., solicitând casarea sentinţei penale şi, în rejudecare, admiterea cererii de revizuire, suspendarea executării hotărârii de condamnare şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, apreciind că, în cauză sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 3 (judex inhabilis) şi pct. 172 C. proc. pen. Motivele de recurs au fost expuse pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel că nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 3 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când (…) a existat un caz de incompatibilitate.
Recurentul revizuent a criticat, în primul rând, sentinţa nr. 658 din 26 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub aspectul existenţei unui caz de incompatibilitate, în sensul că domnul judecător I.M. a făcut parte atât din Completul de 9 Judecători învestit cu soluţionarea recursului declarat de recurentul revizuent împotriva hotărârii de condamnare, cât şi din completul care s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a prezentei cereri de revizuire, exprimându-şi astfel, opinia cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia revizuentului S.V.A.
În motivele scrise se arată că, în această situaţie, domnul judecător I.M. „nu mai putea să verifice cu imparţialitate existenţa unui caz de revizuire”.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că domnul judecător I.M. a participat la judecarea recursului declarat de recurentul revizuent împotriva sentinţei penale nr. 250 din 2007 prin care acesta a fost condamnat, precum şi că, a făcut parte din completul care a examinat admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată împotriva aceleiaşi sentinţe anterior menţionate.
Potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen. admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, verificându-se, în această etapă îndeplinirea condiţiilor de fond şi formă cerute de legiuitor.
Etapa examinării în principiu este o procedură premergătoare şi eliminatorie, având ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fond a cauzei a acelor cereri de revizuire inadmisibile, tardive sau neîntemeiate.
Chiar dacă domnul judecător I.M. a făcut parte din completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului declarat de revizuent împotriva hotărârii de condamnare - Sentinţa penală nr. 250 din 3 aprilie 2007 - acesta nu este incompatibil să participe la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât această etapă premergătoare prin natura sa juridică, nu vizează soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac.
Or, prin sentinţa penală recurată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în cameră de consiliu, a verificat doar dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia cu privire la calitatea persoanei care a formulat-o, dacă cererea a fost introdusă în termenul legal, dacă se întemeiază pe cazurile prevăzute de lege şi, dacă există dovezi în susţinerea acesteia, în final, prima instanţă respingând-o, ca inadmisibilă în principiu.
Faţă de cele precizate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 3859 pct. 3 C. proc. pen.
În ce priveşte cel de al doilea caz de casare invocat şi anume art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., referitor la greşita aplicare a legii, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că nici acesta nu este fondat.
Conform art. 393 C. proc. pen. revizuirea poate fi îndreptată numai împotriva unor hotărâri judecătoreşti penale definitive. Aceste hotărâri trebuie date în soluţionarea fondului cauzei, deci hotărâri de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă, pentru acestea din urmă, s-a examinat şi fondul cauzei.
Potrivit art. 394 alin. (1) C. proc. pen. revizuirea unei hotărâri definitive poate fi cerută: a) când au fost descoperite fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) când un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) când un membru al completului de judecată, procurorul sau persoana care a efectuat acte de cercetare penală a săvârşit o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere şi, e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Pentru a se conferi activităţii de înfăptuire a justiţiei un caracter de stabilitate s-a decis că hotărârile judecătoreşti definitive sunt executorii şi au autoritate de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat este considerată ca fiind acel principiu care nu permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă.
În virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului (res judicata pro veritate habetur).
Cu toate acestea, în anumite situaţii, limitativ prevăzute de lege chiar hotărârile judecătoreşti rămase definitive se impun a fi cenzurate, motiv pentru care în Codul de procedură penală s-au reglementat căile extraordinare de atac, ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase definitive.
În această categorie de remedii procesuale se încadrează şi revizuirea, cale de atac extraordinară, prin care pot fi atacate hotărârile judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt. Prin revizuire se urmăreşte o reexaminare în fapt a cauzei penale.
În jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dreptul la un proces corect în faţa unui tribunal aşa cum este garantat prin art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina Preambulului la Convenţie, care declară, printre alte lucruri, că domnia legii este o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante.
Unul din aspectele fundamentale ale domniei legii este principiul certitudinii juridice, care impune, inter alia, ca în situaţiile în care instanţele au decis definitiv asupra unei chestiuni, hotărârea lor să nu poată fi pusă sub semnul întrebării.
În final, Curtea reiterează că nici o parte nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei sentinţe definitive şi executorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii în cauză.
Puterea instanţelor de a revizui trebuie exercitată spre a corecta erori judiciare şi aplicări greşite ale legii, dar nu pentru a realiza o nouă examinare.
Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat şi simpla posibilitate de a exista mai mult de două opinii asupra unui subiect nu este motiv de reexaminare. O abatere de la acest principiu se justifică numai dacă devine necesară prin circumstanţe cu un caracter substanţial şi obligatoriu.
Din analiza dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că obiectul examinării în principiu a cererii de revizuire constă în verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, respectiv dacă cererea a fost făcută de o persoană admisă de lege, în termenul legal, dacă a fost introdusă la procurorul competent şi a ajuns la instanţa competentă, dacă se întemeiază pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen. şi s-au adus probe în dovedirea acestui caz.
Lipsind tehnic posibilitatea rejudecării fondului, decât în situaţii limitate de art. 394 C. proc. pen., instanţele nu pot decât să analizeze aceste din urmă dispoziţii, iar soluţiile ce ar putea fi adoptate trebuie să fie contrare celei date în sentinţa supusă revizuirii.
Prin cererea formulată revizuentul S.V.A. a invocat dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi anume existenţa a două hotărâri definitive ce nu se pot concilia, respectiv sentinţa penală nr. 250 din 03 aprilie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, hotărâre definitivă, prin care recurentul revizuent a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. şi art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen., iar a doua, Sentinţa penală nr. 6 din 09 decembrie 1991, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care numiţii C.I., B.R., P.C., P.I., S.T., D.I. şi C.I. au fost condamnaţi, pentru aceleaşi infracţiuni de omor deosebit de grav şi de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzute de art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen. şi art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 lit. b) C. pen., care au fost reţinute şi în sarcina revizuentului , hotărâre definitivă.
În conformitate cu teoria şi practica în materie, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- hotărârile definitive ale instanţelor penale să soluţioneze fondul cauzei, în sensul să se pronunţe diferit asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către inculpat şi a vinovăţiei acestuia, ceea ce denotă că inconciliabilitatea trebuie să se refere la fapte, la împrejurările esenţiale ale cauzei care au atras şi soluţii de neconciliat;
- hotărârile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se exclud una pe alta, rezultând că inconciliabilitatea trebuie concepută în sensul că într-o hotărâre se afirmă existenţa unei fapte, iar printr-o altă hotărâre se neagă expres sau tacit existenţa acesteia;
- inconciliabilitatea trebuie să rezulte din ceea ce s-a spus prin hotărârea definitivă, deci prin dispozitiv, iar atunci când dispozitivul nu este determinant în lămurirea soluţiilor ce nu se pot concilia se poate apela şi la considerentele care-l precizează.
În ceea ce priveşte motivul invocat al cererii de revizuire, se constată că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., deoarece în aceiaşi cauză faţă de inculpat nu s-au pronunţat două sau mai multe hotărâri ce nu se pot concilia.
Este adevărat că au fost pronunţate două hotărâri de condamnare cu privire la aceleaşi fapte, însă aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, hotărârea de condamnare a revizuentului nu este urmarea reţinerii unor împrejurări de fapt diferite, ireconciliabile cu sentinţa penală nr. 6 din 09 decembrie 1991 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci întregeşte tabloul infracţional sub aspectul participaţiei penale.
Prin sentinţa penală nr. 6 din 9 decembrie 1991au fost condamnaţi o parte dintre participanţii la comiterea activităţii infracţionale concretizată în acte de ucidere şi punerea în primejdie a vieţii prin împuşcare cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara iar ulterior prin Sentinţa penală nr. 250 din 03 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost condamnat recurentul revizuent.
Cercetarea şi judecarea în cauze distincte a participanţilor la săvârşirea aceloraşi fapte, chiar ulterior pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, nu poate fi reţinut ca motiv de neconciliere în condiţiile în care, prin hotărârea iniţială din decembrie 1991, s-a statut doar asupra vinovăţiei persoanelor cu care a fost sesizata instanţa, reţinându-se existenţa faptelor.
Acest fapt nu exclude descoperirea ulterioară şi a altor participanţi la comiterea infracţiunilor sau strângerea de probe care să susţină trimiterea în judecată a unui făptuitor pentru care se luase iniţial o măsură de neurmărire penală.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că aspectele ce ţin de încadrarea juridică dată faptelor, de contribuţia avută la comiterea acestora, de existenţa raportului de cauzalitate dintre aşa zisa activitate infracţională şi urmarea produsă sunt chestiuni de fond, ce au fost examinate şi soluţionate cu autoritate de lucru judecat de instanţa care a pronunţat condamnarea recurentului revizuent S.V.A., neputând fi repuse în discuţie prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, completul de 5 judecători, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul S.V.A. împotriva Sentinţei nr. 658 din 26 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8711/1/2011.
Faţă de soluţia de respingere a recursului declarat, Înalta Curte, completul de 5 judecători, urmează a respinge şi cererea de suspendare a executării sentinţei penale nr. 250 din 03 aprilie 2007 pronunţată de Înalta Curte, secţia penală.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul S.V.A. împotriva Sentinţei nr. 658 din 26 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8711/1/2011.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 44/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 61/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
