ICCJ. Decizia nr. 30/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 30/2013
Dosar nr. 534/1/2013
Şedinţa publică de la 11 februarie 2013
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 18 ianuarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 4305/2/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, investită cu soluţionarea recursurilor declarate, printre alţii, de inculpatul I.M. împotriva deciziei penale nr. 356/A din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală, a dispus respingerea cererii formulată de recurentul intimat inculpat I.M. de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2481 C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen., excepţia fiind inadmisibilă.
La termenul de judecată din 18 ianuarie 2013 inculpatul I.M., prin apărător ales, a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2481 C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen., întrucât aceste dispoziţii legale intră în contradicţie flagrantă cu art. 24 alin. (1) din Constituţia României care garantează dreptul la apărare.
În motivarea cererii scrise, prin care s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, s-au arătat următoarele:
Dreptul la apărare este un concept larg, care conferă tuturor celor aflaţi în raporturi de contradictorialitate cu legea penală, posibilitatea obiectivă de a-şi formula apărări în legătură cu legi sau texte de lege, clare şi previzibile (lex certa) sau de a intui consecinţele faptelor lor, în situaţia în care ar încălca textele de lege, adică de a anticipa efectele încălcărilor, astfel încât să-şi regleze conduita în raporturile cu legea.
În consonanţă cu cele de mai sus, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în cauza Kokkinakis contra Greciei din 25 mai 1993 ca statele membre au obligaţia de a asigura definirea fiecărei infracţiuni, prin lege, consacrând, dacă mai era nevoie, principiul legalităţii incriminării, iar in conformitate cu art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 (drept intern), "textul legislativ trebuie sa fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 din aceeaşi lege, "actele normative trebuie sa fie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc".
Textul art. 2481 C. pen., având denumirea marginală "Abuzul în serviciu în forma calificată" prevede că "dacă faptele prevăzute în art. 246, 247 şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea drepturilor, art. 146 C. pen. cu denumirea marginală "Consecinţe deosebit de grave" prevede ca "Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200 000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane fizice sau juridice".
Cele două texte incidente statuează, pe de-o parte, o normă incriminatoare separată faţă de dispoziţiile art. 246-248 cu denumirea marginală "Abuzul în serviciu în forma calificată", iar pe de altă parte, că singurul criteriu pentru forma calificată sunt consecinţele deosebit de grave ale rezultatului faptelor prevăzute în art. 246-248 C. pen., precum şi definiţia dată de legiuitor termenului de "consecinţe deosebit de grave" în art. 146 C. pen.
Astfel fiind, consecinţele deosebit de grave avute în vedere de art. 2481 nu pot fi stabilite decât în consonanţă strictă cu definiţia dată în art. 146 C. pen., astfel încât să fie pe deplin aplicabil principiul legalităţii incriminării, excluzându-se în acest fel orice apreciere a judecătorului în legătură cu rezultatul infracţiunilor prevăzute în art. 246-248 C. pen.
În demonstraţia lipsei clarităţii şi previzibilităţii art. 2481 prin raportare la art. 246 C. pen. - texte în legătură cu care inculpatul I.M. justifică un interes în ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate - dar şi prin raportare la art. 247 C. pen. este necesară o interpretare sistematică a textelor care incriminează abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.); abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C. pen.); abuzul în serviciu contra intereselor publice (art. 248 C. pen.) şi, în fine, neglijenţa în serviciu (art. 249 C. pen.).
Interpretarea sistematică a acestor texte de lege, conduce la o primă concluzie şi anume aceea că în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 246, 248 şi 249 C. pen., elementul material al infracţiunii, ca şi componentă a laturii obiective, este identic şi constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act ori în îndeplinirea în mod defectuos a acestuia, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi că diferenţa dintre ele o dau, pe de-o parte, valorile sociale apărate, - diferite în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 248 C. pen. - dar înglobate în art. 249 C. pen., iar pe de altă parte, rezultatele în mod expres prevăzute de textele legale.
Astfel, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., rezultatul activităţii infracţionale este cauzarea unei vătămări intereselor legale ale unei persoane, iar în cazul infracţiunii prevăzute de art. 248 C. pen., rezultatul este alternativ sau concomitent şi constă într-o tulburare însemnată adusă bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen. sau într-o pagubă patrimoniului acesteia. În fine, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen., rezultatul cerut de textul incriminator pentru ca fapta săvârşită din culpă să fie prevăzută ca infracţiune este fie cel arătat în art. 248 C. pen., fie o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, acest din urmă rezultat fiind identic cu cel de la art. 246 C. pen. prin formulare, însă diferit prin gravitate.
În aceste condiţii, se constată că atunci când legiuitorul a dorit să incrimineze un anumit tip de rezultat, şi anume paguba cauzată unei autorităţi publice sau unei unităţi la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice, - termeni ce se regăsesc ad literam în art. 146 C. pen. - a făcut-o în textul de la art. 248 C. pen. sau în alte texte cum ar fi cel de la art. 215 C. pen. (art. 215 alin. (5) C. pen. chiar incriminează înşelăciunea cu consecinţe deosebit de grave).
Deosebit de rezultatul prevăzut în art. 248 C. pen. este cel prevăzut în art. 246 C. pen., care incriminează cauzarea unei vătămări intereselor legale unei persoane, rezultat care nu face obiectul definiţiilor date de art. 146 C. pen.
Aşa fiind, şi luând în considerare şi textul de la art. 249 C. pen., care consacră rezultatul infracţiunii ca fiind atât cel prevăzut în art. 248 C. pen., cât şi cel prevăzut în art. 246 C. pen. - într-o formă mai gravă, prin folosirea sintagmei "vătămare importantă" - se constată că paguba nu este una şi aceeaşi cu vătămarea intereselor legale şi că acest din urmă concept nu poate să înglobeze, cât de general ar fi el, paguba, aşa cum în mod greşit, în opinia apărării, s-a statuat în practica judiciară, dar şi în decizia penală nr. 356/A din 24 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
Dacă instanţa de contencios constituţional va primi considerentele de mai sus, este evident că va statua prin decizie că dispoziţiile art. 2481 C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. şi art. 146 C. pen. sunt neconstituţionale, pentru că încalcă grav dreptul la apărare al celor acuzaţi de săvârşirea acestei infracţiuni, în condiţiile în care textul este neclar şi imprevizibil.
Caracterul neclar şi imprevizibil al textului este dat de lipsa unei definiţii legale a consecinţelor deosebit de grave în raport cu rezultatul cerut de textul de la 246 C. pen. şi anume cauzarea vătămării intereselor legale ale unei persoane, mai ales în condiţiile în care legiuitorul, atunci când a vrut să o facă, gradual a prevăzut un rezultat identic, dar diferit în gravitate, la art. 249 C. pen. prin sintagma vătămarea importantă a intereselor legale ale unei persoane.
De altfel, se constată că şi textul de la alin. (2) al art. 249 C. pen. este neconstituţional în măsura în care stabileşte o pedeapsă mai gravă, în raport cu alin. (1), în considerarea consecinţelor deosebit de grave ale faptei de la alin. (1), care prevede între rezultate şi vătămarea importantă a intereselor legale ale unei persoane.
Logic, din interpretarea dispoziţiilor art. 246, 249 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport cu rezultatul prevăzut de textele incriminatoare, se constată că există o ierarhie a gravităţii acestuia şi anume vătămarea intereselor legale ale unor persoane (art. 246 C. pen.), vătămarea importantă a intereselor legale ale unei persoane (art. 249 alin. (1) C. pen.) şi, în fine, un alt rezultat nedefinit în art. 146 C. pen., dar care atrage o pedeapsă mult mai gravă, pentru că vătămarea intereselor legale ale unei persoane, atunci când îmbracă forma consecinţelor deosebit de grave, este pedepsită cu o pedeapsă mult mai gravă în conformitate cu art. 249 alin. (2) C. pen.
Incoerenţa legislativă, neclaritatea şi imprevizibilitatea textelor de lege care incriminează faptele de abuz în serviciu prin raportare la consecinţele deosebit de grave ale rezultatelor cerute de textele incriminatoare, îmbracă forma absolutului în ceea ce priveşte rezultatul prevăzut în art. 247 C. pen. (abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi) în oricare dintre variantele normative, de vreme ce în conformitate cu art. 2481 C. pen. şi această formă a abuzului poate îmbrăca forma calificată, prin consecinţele deosebit de grave ale rezultatului.
S-a mai susţinut că judecătorul nu poate nici să interpreteze, nici să aprecieze conceptul de consecinţe deosebit de grave, de vreme ce legiuitorul a înţeles să-l definească în mod precis în art. 146 C. pen., dar insuficient, apreciază apărarea prin raportare la rezultatul prevăzut în art. 246, 249 şi mai ales 247 C. pen., astfel încât în cauză nu sunt aplicabile considerentele din decizia dată în cauza Hertel contra Elveţiei sau în cauza Wingrove contra Marii Britanii, în care admite că legea nu trebuie să fie însoţită de certitudini absolute; că practica poate să statueze interpretări şi că o lege care atribuie o putere de apreciere nu contravine în principiu acestei exigenţe. Ar fi fost aşa dacă nu erau definite consecinţele deosebit de grave în art. 146 C. pen., iar gravitatea faptelor de abuz în serviciu ar fi rămas la aprecierea exclusivă a magistratului judecător în toate cazurile, fără excepţie. Or, de vreme ce legiuitorul a înţeles să definească termenul de consecinţe deosebit de grave, atrage după sine concluzia că textul care consacră definiţia nu este susceptibil de interpretări, în măsura în care sunt prevăzute expres consecinţele deosebit de grave şi că nici nu suportă adăugiri făcute de magistratul pus numai să-l aplice, căruia de altfel îi este interzis să adauge la lege, chiar şi prin aprecieri necesare.
Analizând solicitarea formulată de către recurentul inculpat prin apărătorul său, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legal:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată, privind dispoziţiile art. 2481 C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. vizează texte de lege care sunt în vigoare şi nu s-au constatat anterior, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, că sunt neconstituţionale.
Referitor la condiţia de admisibilitate - dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei -, aceasta vizează incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti şi a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată.
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.
Dacă cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, pe cale de consecinţă, irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.
Faţă de motivele invocate în scris şi susţinute oral în faţa instanţei de către autorul excepţiei, instanţa a reţinut că modificarea legii organice a adus o nuanţare a condiţiei relevanţei, aceasta apărând uşor atenuată, deoarece ea nu mai prezintă o relaţie de dependenţă între dispoziţia atacată şi soluţionarea cauzei, ci o simplă ”legătură” între acestea.
Noţiunea de relevanţă este subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, însă această noţiune nu a fost definită în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; cu toate acestea, există o serie de elemente care influenţează aprecierea relevanţei unei excepţii de neconstituţionalitate, un astfel de element fiind caracterul material sau procesual al normei contestate.
Din această perspectivă, instanţa este chemată, în egală măsură, să verifice şi legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate a unei norme procedurale aplicabile procedurii de soluţionare a cauzei, dacă excepţia a fost invocată într-un moment al procesului în care relevanţa sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt şi a probelor administrate.
În ceea ce priveşte dreptul subiectiv de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate, acesta nu are un caracter absolut, ci trebuie exercitat în condiţiile şi în limitele stabilite de lege (cu bună-credinţă), cu respectarea scopului legii şi nu pentru a se încerca denaturarea sau a se împiedica aplicarea unei instituţii ori a unei norme legale.
Examinând prin prisma dispoziţiilor legale menţionate cererea formulată de recurentul inculpat I.M., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală a constatat că nu este îndeplinită raportat la excepţia de neconstituţionalitate invocată, ultima condiţie, aceea că dispoziţia din lege a cărei neconstituţionalitate este invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Recurentul inculpat I.M. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2481 C. pen. cu referire la art. 246 C. pen. în raport cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţia României, susţinând că art. 2481 C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. este neconstituţional, întrucât se află în contradicţie flagrantă cu dreptul la apărare consacrat de art. 24 alin. (1) din Constituţie; s-a arătat că cele două texte incidente statuează, pe de-o parte, o normă incriminatoare separată faţă de dispoziţiile art. 246-248 cu denumirea marginală "Abuzul în serviciu în formă calificată", iar pe de altă parte, că singurul criteriu pentru forma calificată sunt consecinţele deosebit de grave ale rezultatului faptelor prevăzute în art. 246-248 C. pen., precum şi definiţia dată de legiuitor termenului de "consecinţe deosebit de grave" în art. 146 C. pen.; astfel fiind, consecinţele deosebit de grave avute în vedere de art. 2481 nu pot fi stabilite decât în consonanţă strictă cu definiţia dată în art. 146 C. pen., astfel încât să fie pe deplin aplicabil principiul legalităţii incriminării, excluzându-se în acest fel orice apreciere a judecătorului în legătură cu rezultatul infracţiunilor prevăzute în art. 246-248 C. pen., ceea ce contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţia României.
Textele de lege invocate ca fiind neconstituţionale de către recurentul inculpat şi care critică practic textele de lege ce au stat la baza condamnării inculpatului, texte care în varianta în care sunt reglementate în prezent în opinia sa îi creează o situaţie defavorabilă şi care dacă ar fi modificate prin admiterea excepţiei ar putea determina achitarea sa prin intervenirea prescripţiei, nu au în opinia Înaltei Curţi, legătură cu obiectul cauzei, prin excepţiile invocate tinzându-se practic, la modificarea legii, atribut care este de competenţa exclusivă a legiuitorului.
Toate motivările şi susţinerile recurentului inculpat vizează practic apărări ce ţin de soluţionarea pe fond a excepţiei invocată, aşa încât Înalta Curte, raportat strict la competenţele pe care le are în momentul în care este investită cu soluţionarea unei astfel de excepţii urmează a nu le analiza.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că dispoziţiile art. 2481 C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluţionarea cauzei, neavând relevanţă faţă de starea de fapt incidentă în speţă sau faţă de probele administrate, dispoziţia legală stabilind în sarcina instanţei doar obligativitatea analizei hotărârii prin prisma cazurilor de casare invocate ca fiind incidente în cauză.
Împotriva acestei încheieri recurentul intimat inculpat I.M. a formulat cerere de recurs.
Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că este nefondată şi va fi respinsă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că încheierea atacată este legală şi temeinică şi, pe cale de consecinţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat este inadmisibilă.
Examinând excepţia invocată de recurentul intimat inculpat I.M., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre cerinţele cumulative impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Înalta Curte constată că, prin excepţia invocată, inculpatul pretinde că art. 2481 C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. ar contraveni prevederilor constituţionale - art. 24 alin. (1) din Constituţia României care garantează dreptul la apărare -, prin argumente care ţin de tehnica legislativă, referitoare la termenii şi expresiile folosite de legiuitor, care potrivit susţinerilor inculpatului nu ar avea un înţeles clar, ci ambiguu.
Se mai susţine de către inculpat că dispoziţiile art. 2481 C. pen. prin raportare la art. 246 C. pen. şi art. 146 C. pen. sunt neconstituţionale, pentru că încalcă grav dreptul la apărare al celor acuzaţi de săvârşirea acestei infracţiuni, în condiţiile în care textul este neclar si imprevizibil, prin lipsa unei definiţii legale a consecinţelor deosebit de grave în raport cu rezultatul cerut de textul de la art. 246 C. pen.
Or, folosirea acestor termeni şi expresii nu are legătură cu soluţionarea cauzei, aşa cum a motivat prima instanţă.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a inculpatului, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză, unde, pe baza acestui text nu se creează o încălcare a principiului legalităţii incriminării, ci se uzează de tehnici legislative, precum normele de trimitere.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză, recursul declarat de recurentul intimat inculpat I.M. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 4305/2/2010, este nefondat, cererea de recurs va fi respinsă, ca atare, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul intimat inculpat I.M. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 4305/2/2010.
Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 29/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 44/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
