ICCJ. Decizia nr. 39/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 39/2014
Dosar nr. 5381/1/2013
Şedinţa completului de filtru de la 24 martie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele;
La data de 11 noiembrie 2013, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, recursul declarat de A.V.A., la acel moment procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Dej, împotriva Hotărârii nr. 4/P din 17 septembrie 2013, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară.
În susţinerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost dată prin aplicarea greşită a normelor de drept material (fără a se indica normele vizate), referitoare la faptele reţinute în sarcina sa, cu referire la modul de stabilire a încălcărilor, a gravităţii acestora şi a vinovăţiei, precum şi la lipsa oricăror consecinţe ale acestora.
Din perspectiva situaţiei de fapt reţinute, recurentul procuror a formulat o serie de critici punctuale în ceea ce priveşte modul de evaluare a probatoriului administrat de către instanţa de disciplină, nefiind avute în vedere, în opinia sa, în mod corect şi complet, toate aspectele rezultate din probe şi care ar evidenţia, în opinia sa, o stare de fapt diferită, inexistenţa unor consecinţe reale ale faptelor ce i-au fost reţinute în sarcină, caracterul provocator, şicanator, denigrator şi ameninţător al unor fapte şi mesaje ale comisarului B.M., lipsa vinovăţiei sale. Sub acest aspect, magistratul a menţionat că nu a făcut altceva decât să se apere de insinuările comisarului B.M. şi să verifice orice suspiciune cu privire la conduita acestuia, întrucât verificările sale „cu caracter general” s-ar înscrie în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
De asemenea, autorul recursului a criticat atât modul de individualizare a sancţiunii disciplinare de către Secţia pentru procurori în majoritate, cât şi cel exprimat prin opinia separată, apreciind că ambele sancţiuni disciplinare propuse sunt prea aspre.
În concluzie, recurentul A.V.A. a solicitat admiterea recursului, „desfiinţarea” hotărârii atacate şi restabilirea situaţiei anterioare, în sensul de a fi reintegrat în magistratură, cu consecinţa acordării drepturilor cuvenite, inclusiv pe perioada cât a fost suspendat din funcţie.
Prin punctul de vedere la raportul întocmit în cauză, recurentul a precizat că vinovăţia sa trebuie analizată în contextul în care există indubitabil o provocare ce ar rezulta din demersul repetat al comisarului B.M., care, deşi nu avea atribuţii de serviciu în acest sens, a formulat două sesizări, cu aproximativ aceleaşi fapte şi care l-ar fi denigrat în faţa unor persoane, toate având la bază divorţul comisarului de fosta sa soţie, fapt care nu-i este imputabil, cât timp relaţiile de familie dintre ei nu mai existau de peste doi ani, aceştia fiind despărţiţi faptic în tot acest timp.
De asemenea, în răspunsul la întâmpinarea depusă de intimată, recurentul a precizat explicit că solicită casarea hotărârii atacate, pe motiv de netemeinicie, subliniind în mod expres că „a invocat netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii, ştiut fiind faptul că alături de nelegalitate şi netemeinicie constituie un motiv de recurs”.
A reluat apoi detaliat şi a completat susţinerile din cererea de recurs, structurând şi sistematizând punctual criticile expuse în această cerere, din perspectiva fiecăreia dintre faptele materiale reţinute în conţinutul laturii obiective a abaterii disciplinare în discuţie.
Intimata Inspecţia Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea în principiu a recursului şi a reiterat, în esenţă, situaţia de fapt şi argumentele de drept care susţin legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate prin hotărârea atacată.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 37/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin încheierea din data de 31 ianuarie 2014, completul a admis în principiu recursul procurorului A.V.A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul, în sensul şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în speţă, cadrul de procedură este reglementat de dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, respectiv ale celui aprobat prin Legea nr. 134/2010.
Aşa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din legea menţionată, care reglementează obiectul şi scopul recursului în accepţiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă şi din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care dispun că, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, printre celelalte menţiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă şi din structura art. 488 din legea menţionată, care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanţa de recurs este limitat la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile recurentului, anterior reprezentate, formulate exclusiv din perspectiva netemeiniciei nu pot fi examinate, aşa cum propune acesta, în actualul cadru de procedură.
Pe de altă parte, susţinerile formulate de autorul recursului, prin care, chiar dacă nu în mod explicit, acesta critică modul în care, raportându-se la probatoriul cauzei, instanţa de disciplină a interpretat dispoziţiile de drept material incidente, deşi nu sunt întemeiate, pot fi examinate în raport şi cu specificitatea cauzelor de natură disciplinară ca şi aspecte de nelegalitate.
În limitele cenzurii de legalitate impusă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul dedus judecăţii în speţă este nefondat.
Astfel, în cauză, argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, vizează încălcarea legii de drept substanţial (neindicată de parte), mai precis, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptelor.
Aceste ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite (…) în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.
Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia”.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările şi completările ulterioare: „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă”.
În acelaşi context, se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, conform cărora: „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate”.
Din interpretarea logică şi teleologică a tuturor textelor normative mai sus citate, prin raportare la particularităţile concrete ale speţei, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică extinderea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei, chiar şi dincolo de raporturile de serviciu propriu-zise.
Responsabilitatea în menţinerea imaginii justiţiei şi a statutului magistratului, ca şi obligaţia de rezervă a acestuia intervin şi în afara cadrului strict profesional.
Din examinarea actelor dosarului, se constată că, soluţionând acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară, Secţia pentru procurori, ca instanţă disciplinară, a stabilit corect încadrarea juridică a faptelor, pe baza justei aprecieri a stării de fapt, abaterea disciplinară reţinută în sarcina procurorului A.V.A. fiind dovedită prin probele aflate la dosar.
Este de reţinut că, prin recursul formulat, magistratul nu contestă în totalitate săvârşirea faptelor culpabile reţinute în sarcina sa, criticile formulate vizând lipsa vinovăţiei, a urmărilor vătămătoare ale faptelor, precum şi contextul în care acestea s-au petrecut, determinat şi indus exclusiv de comisarul B., ce ar justifica săvârşire lor şi ar înlătura, în opinia sa, răspunderea disciplinară.
În cauză, însă a fost dovedită săvârşirea cu vinovăţie, de către procurorul A.V.A. a faptelor respective, de natură a aduce atingere onoarei, probităţii profesionale şi prestigiului justiţiei, aşa încât, în mod judicios, s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate.
Într-adevăr, aşa cum s-a stabilit prin hotărârea Secţiei pentru procurori, maniera comportamentală proprie - reliefată de probatoriul administrat - în care recurentul, în calitatea lui de procuror, a înţeles să dea curs animozităţii sale „la scenă deschisă” (potrivit susţinerii unui martor) faţă de comisarul B.M., pe fondul unui conflict personal cu acesta ce a „degenerat până la cote alarmante” (conform declaraţiei unui alt martor), ca şi intervenţia acestuia la Şcoala Specială în rezilierea contractului de catering cu SC Z.I. SRL, în scopul încheierii ulterioare a unui contract cu firma deţinută de B.I., precum şi implicarea în activităţi comerciale ale localului deţinut de aceasta în staţiunea T. (toate aceste situaţii de fapt confirmate, contrar susţinerilor recurentului de înscrisuri şi declaraţii concordante ale mai multor martori), încalcă obligaţiile de rezervă, prudenţă, seriozitate sau imparţialitate impuse statutului magistratului şi l-au expus unor comentarii negative, atât în mediul profesional, cât şi în articolele ce au apărut în presă.
Susţinerile formulate în apărare de recurent au fost examinate prin hotărârea atacată, iar faptele reţinute ca abatere sunt rezultatul corectei aplicări a legii la împrejurările ce au reieşit în mod concordant din ansamblul materialului probator administrat şi au evidenţiat consecinţa produsă, respectiv: atingerea unei valori sociale ocrotite de lege.
În cauză, valoarea socială lezată - şi pe care recurentul încearcă să o minimizeze - o reprezintă relaţiile sociale referitoare la justiţie, în sensul larg al acestei noţiuni, cu referire specială la imaginea şi prestigiul acesteia, precum şi la onorarea şi probitatea profesională a magistratului, ca factor principal în acest cadru.
Astfel, gravitatea conduitei procurorului este relevată de faptul că aceasta era cunoscută la nivelul unităţii parchetului în care magistratul funcţiona, la nivelul Judecătoriei Dej, precum şi în rândul ofiţerilor de poliţie din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, a determinat îngreunarea activităţii profesionale la nivelul unora dintre aceste autorităţi şi a necesitat luarea unor măsuri în cadrul acestora (de tipul schimbării compartimentelor pe care procurorul le supraveghea în cadrul poliţiei; al sesizării unor foruri superioare, de exemplu a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj sau al efectuării unor verificări ce au antrenat importante forţe şi mijloace ale, dar şi de aducerea la cunoştinţa publicului a acestor aspecte prin intermediul presei (la un moment dat, recurentul însuşi încercând să implice o televiziune locală în încercarea de a-l denigra pe comisarul cu care se afla în relaţii tensionate).
De aceea, apărarea formulată de recurent, în sensul că urmările faptelor reţinute în sarcina sa ar fi, practic, inexistente, iar pericolul social redus, nu poate fi reţinută.
În contextul expus, se constată că nu poate fi reţinută nici menţiunea recurentului privind lipsa laturii subiective.
Sub acest aspect, vinovăţia trebuie constatată cert, ca o concluzie indubitabilă a unui lanţ deductibil fără discontinuitate.
În prezenta cauză, vinovăţia, ca element esenţial al angajării răspunderii disciplinare, a fost în mod corect dedusă din modalitatea în care a acţionat magistratul, fiecare situaţie factuală în parte relevând, pe bună dreptate, atât existenţa factorului intelectiv, cât şi a celui volitiv, ce conturează existenţa acestei laturi.
De altfel, recurentul însuşi şi-a exprimat, chiar dacă nu în mod explicit, intenţia de a răspunde, într-un anume fel „provocării” la care se consideră supus de către comisarul B.M.
Recurentul nu se poate prevala de această pretinsă „provocare”. Pe de o parte, formularea, în limita cadrului legal, de către respectivul comisar, a două sesizări împotriva sa adresate Inspecţiei Judiciare, ca şi faptul că acesta ar fi angajat o firmă de detectivi particulari pentru a-şi urmări fosta soţie şi că, în raportul întocmit de respectiva firmă, alături de persoana de sex feminin, în fotografii apare şi procurorul, în absenţa unor alte dovezi, nu au semnificaţia propusă.
Pe de altă parte, chiar dacă, potrivit propriilor susţineri, ar fi fost deranjat într-o formă sau alta de atitudinea/comportamentul comisarului respectiv, recurentul trebuia să se limiteze la a se adresa strict în cadrul procedurii judiciare prevăzute de lege organelor în drept să cenzureze pretinsele manifestări, singurele abilitate să ia măsurile legale ce s-ar fi impus.
Chiar şi în ipoteza în care, urmare verificărilor, sesizările/plângerile - mai mult sau mai puţin însuşite de recurent - au fost într-o modalitate sau alta respinse, acesta trebuia să se abţină de la alte acte sau fapte, în afara acestui cadrul legal, pe care, în calitatea sa de magistrat era, cu atât mai mult, obligat să-l cunoască şi să-l respecte.
Or, după cum în mod just a reţinut instanţa de disciplină, calea aleasă de recurentul A.V.A. nu a fost conformă cu dispoziţiile legale ce reglementează atât obligaţiile profesionale ale procurorilor, cât şi statutul acestora.
Nu au relevanţa atribuită de autorul recursului nici criticile vizând pretinsa atitudine contradictorie a Inspecţiei Judiciare, precum şi caracterul singular al unor fapte ce i-au fost reproşate în speţă.
Analiza conţinutului rezoluţiei de clasare invocate sub primul aspect, impune concluzia că cercetarea în acest caz a avut în vedere, în principal, alte abateri disciplinare, respectiv pe cele prevăzute de art. 99 lit. c) şi lit. n) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările şi completările ulterioare, precum şi situaţii de fapt ce nu sunt identice cu cele supuse examinării în cauză.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, amploarea şi diversitatea faptelor culpabile ale recurentului au fost corect reţinute de instanţa de disciplină, pe baza probelor pertinente administrate, analizate corect cu ocazia soluţionării în fond a cauzei.
Prin urmare, se constată că, prin hotărârea atacată, a fost reliefată corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmării prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce justifică încadrarea lor în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Nici în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, soluţia majoritară a instanţei de disciplină nu este criticabilă.
Înalta Curte constată că, la individualizarea sancţiunii aplicate procurorului pârât, s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluţiei, precum şi principiul proporţionalităţii, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată.
În cauză, nu sunt elemente de individualizare a sancţiunii care să poată justifica o casare a soluţiei instanţei de disciplină, sub acest aspect.
Aşa după cum s-a arătat, încadrarea judiciară a faptelor, reţinută de către Secţia pentru procurori, verificată de Înalta Curte în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată şi a reliefat gravitatea abaterii disciplinare respective.
În procesul de apreciere a legalităţii individualizării sancţiunii, trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.
Se constată că, la aplicarea sancţiunii, instanţa de disciplină a avut în vedere, alături de circumstanţele reale identificate de cercetarea judecătorească şi circumstanţele personale ale recurentului, dar şi consecinţele negative ale abaterilor imputabile.
În atare situaţie, se reţine că sancţiunea aplicată recurentului, cu opinia majoritară, respectiv „excluderea din magistratură, a fost în mod judicios stabilită.
Vechimea mare în profesie a procurorului A.V.A., nu are nicio relevanţă în acest cadru şi nu poate să îndreptăţească aplicarea unei sancţiuni mai puţin aspre şi, cu atât mai puţin, să îl absolve de orice sancţiune.
Dimpotrivă, cu o mare vechime în funcţia de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit, prin experienţa acumulată, să cunoască şi să respecte normele legale şi deontologice, precum şi principiile ce guvernează această activitate, să respecte obligaţia de rezervă, demnitate, seriozitate şi imparţialitate impuse unui procuror.
Faptele fiind grave, singura sancţiune care se impune este cea aplicată de Consiliul Superior al Magistraturii.
Având în vedere considerentele expuse şi care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.V.A. împotriva Hotărârii nr. 4/P din 17 septembrie 2013 a C.S.M., secţia pentru procurori.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 37/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 48/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
