ICCJ. Decizia nr. 66/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 66/2014
Dosar nr. 5039/1/2013
Şedinţa publică de la 5 mai 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele;
La data de 17 octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, recursul declarat de N.G.A. împotriva Hotărârii nr. 12/J din 19 iunie 2013, pronunţată de C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.
În susţinerea recursului, magistratul a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi pe cele ale art. 3041 C. proc. civ. (fiind vizat, în mod evident, codul de procedură civilă de la 1865).
Printr-o primă critică, autorul recursului a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece:
- Secţia pentru judecători a interpretat nelegal dispoziţiile art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, reţinând în sarcina sa încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la repartizarea aleatorie a cauzelor;
- Secţia pentru judecători a interpretat nelegal dispoziţiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 reţinând în sarcina sa încălcarea aparenţei de imparţialitate;
Printr-o altă critică, recurentul a arătat, în esenţă că, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa de disciplină a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât;
- a realizat o greşită încadrare a faptei în raport cu modificările Legii nr. 303/2004;
- a realizat o greşită individualizare a sancţiunii disciplinare;
- prin hotărâre, Secţia pentru judecători a încălcat prezumţia de nevinovăţie a sa.
Recurentul a mai invocat, de asemenea, o serie de critici sub aspectul netemeiniciei hotărârii atacate, „în temeiul art. 3041 C. proc. civ.”, relativ la cele reţinute de Secţia pentru judecători cu privire la faptul că a acordat termen la un complet de vacanţă pe care nu îl prezida, ceea ce nu ar echivala cu dezinvestirea de soluţionarea cererii în anulare.
Intimata Inspecţia Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a reiterat, în esenţă, situaţia de fapt şi argumentele de drept care susţin, în opinia sa, legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate prin hotărârea atacată.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, criticile de recurs putând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă - incidentă în speţă -, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului N.G.A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu susţinerile intimatei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte va admite recursul în sensul şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Sub un prim aspect, trebuie menţionat că, în raport cu data sesizării instanţei de disciplină, cu prevederile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată şi cu dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 76/2012, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (Noul Cod de procedură civilă), iar nu cele ale Codului de procedură civilă din 1865, invocate drept temei de drept în susţinerea recursului.
Instanţa constată că motivele invocate de recurentul-pârât pot fi circumscrise numai ipotezei de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.
Cât priveşte criticile din recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi art. 3041 C. proc. civ., cu referire la Codul din 1865, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanţei de control judiciar prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă, se reţine faptul că acestea nu pot fi cenzurate ca atare, în actualul cadru de procedură neputându-se examina criticile de netemeinicie şi nici cauza sub toate aspectele.
Prima critică de nelegalitate invocată, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 în reglementarea în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, vizează în fapt lipsa elementelor constitutive ale acestei abateri.
Critica este întemeiată.
În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare anterior modificărilor dispuse prin Legea nr. 24/2012, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor”.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Or, respectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor reprezintă o îndatorire de serviciu.
Ca atare, neîndeplinire acestei obligaţii ar putea, în condiţii determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor şi procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În consecinţă, pentru admiterea acţiunii disciplinare sub acest aspect, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. m) din legea menţionată, dacă în speţă sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare. În acest sens, este de reţinut că statutul disciplinar al judecătorului şi procurorului integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii şi obiectului acestora.
Această reglementare a regimului disciplinar nu priveşte, însă, condiţiile angajării răspunderii disciplinare, aşa încât respectivele condiţii şi cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.
Aşadar, angajarea răspunderii disciplinare cere şi în cazul magistraţilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv, obiectul, cu referire la relaţiile sociale de muncă în acest caz; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligaţie specifică; subiectul calificat; latura subiectivă, constând în vinovăţie, în oricare dintre formele sale; producerea unui rezultat vătămător; legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Prin urmare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi inexistenţa unor cauze de exonerare pot fundamenta angajarea răspunderii disciplinare.
Din această perspectivă, este de menţionat că se impune a fi făcută distincţie între încălcarea dispoziţiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor, ca şi eventuala greşeală de judecată, pe de o parte, săvârşită de judecători cu ocazia soluţionării cauzelor şi, pe de altă parte, nerespectarea dispoziţiilor privind repartizarea aleatorie, în context disciplinar.
În acest sens, se constată că, în ceea ce priveşte latura obiectivă, starea de fapt, corect reţinută de instanţa de disciplină nu evidenţiază, totuşi, încălcarea prevederilor referitoare la repartizarea aleatorie, în context disciplinar.
Ceea ce i se impută, în fapt, recurentului, sub acest aspect, este faptul că, în cadrul unui dosar înregistrat pe rolul instanţei, având ca obiect o cerere de suspendare a executării unor acte administrativ fiscale, la unul dintre termene, pârâtul judecător a primit două cereri formulate de către aceeaşi parte, privind anularea actelor administrative, inclusiv a celor a căror suspendare s-a solicitat, cereri care au fost înregistrate şi soluţionate în cadrul aceluiaşi dosar, fără a se proceda la înregistrarea separată şi repartizarea aleatorie a acestora în sistemul informatic prin aplicaţia E.C.R.I.S.
Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, în raport cu particularităţile concrete ale speţei analizate, fapta reţinută în sarcina judecătorului pârât a fost abordată mai degrabă ca o problemă de aplicare a legii speciale incidente, fiind rezultatul interpretării date de judecător prevederilor Legii nr. 554/2004, decât o chestiune de repartizare aleatorie a cauzelor.
Împrejurarea că, aşa cum rezultă din relaţiile şi înscrisurile comunicate în recurs de către Curtea de Apel Cluj (inclusiv din Dosarele nr. 1584/33/2012 şi nr. 184/33/2012, aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal), în speţe asemănătoare şi alţi judecători din cadrul secţiei din care face parte judecătorul recurent-pârât au procedat într-o manieră similară, ca şi faptul că, în şedinţa de secţie din 8 octombrie 2013, această chestiune s-a aflat pe ordinea de zi, atestă că procedura urmată de recurent este rezultatul unei interpretări controversate a unor dispoziţii din legea specială aplicabilă în materie, ceea ce nu poate face obiectul controlului judiciar în cadrul contenciosului disciplinar.
Sub un alt aspect, trebuie precizat că, plasând încălcarea dispoziţiilor referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor în sfera abaterilor disciplinare, în mod evident, legiuitorul a avut în vedere acea încălcare evidentă şi indiscutabilă, iar nu o situaţie echivocă, susceptibilă de interpretare, cu privire la care, în aceeaşi instanţă există soluţii diferite, neavând relevanţă, din acest punct de vedere, dacă soluţia aleasă este sau nu corectă.
Şi în situaţia în care recurentului i s-ar putea reproşa o culpă în procedura urmată în cazul înregistrării la dosar a unei cereri de anulare a actului administrativ după ce, în prealabil, fusese înregistrată o cerere de suspendare a executării actului respectiv, din perspectiva modului de repartizare a cauzelor, aceasta este grefată pe o practică neunitară dovedită la nivelul instanţei şi care a suscitat necesitatea clarificării în cadrul şedinţei judecătorilor secţiei respective, sens în care această instanţă de recurs a solicitat relaţii prin adrese emise conducerii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Cluj, răspunsurile comunicate regăsindu-se la filele 56 - 62 şi, respectiv, 92 - 153, la care s-a făcut deja referire.
În contextul expus, Înalta Curte constată că fapta judecătorului N.G.A., astfel cum a fost reţinută ca reprezentând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, poate avea ca şi cauză o eventuală greşeală colectivă de judecată, iar nu o cauză de angajare a răspunderii disciplinare a magistratului.
Prin urmare, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că aspectele astfel reţinute înlătură caracterul de abatere disciplinară al acestei prime fapte şi, deci, înlătură temeiul răspunderii disciplinare pentru această abatere imputată recurentului.
În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012 şi, respectiv, art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, Înalta Curte constată, însă, că aspectele de nelegalitate invocate de recurent, sunt nefondate.
În primul rând, instanţa constată că motivul invocat de recurentul-pârât, vizând încadrarea juridică a acesteia abateri disciplinare, astfel cum aceasta rezultă din dispozitivul hotărârii, nu poate fi reţinut.
Din considerentele hotărârii atacate, reiese că instanţa de disciplină a examinat faptele săvârşite anterior datei de 25 ianuarie 2012, prin prisma dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012.
Împrejurarea că, pentru faptele săvârşite ulterior datei de 25 ianuarie 2012, aplicarea regimului sancţionator s-a făcut în temeiul legii noi, respectiv a Legii nr. 303/2004, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 24/2012, în vigoare la acea dată, nu are semnificaţia propusă de recurent şi nu atrage nelegalitatea hotărârii atacate, cu motivarea că, o altă soluţie ar fi adus atingere principiului neretroactivităţii legii.
Soluţia instanţei de disciplină, exprimată în dispozitiv şi în concordanţă cu considerentele hotărârii este în deplin acord cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor (…)” şi cu evoluţia în timp a dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în determinarea practică a legii aplicabile situaţiilor juridice concrete cu care a fost investită, Secţia pentru judecători a aplicat corect regula, potrivit căreia, o situaţie juridică generează acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.
Legea nouă, respectiv art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 24/2012 nu putea fi, însă, aplicată unor situaţii de fapt anterioare şi încadrate în altă normă legală.
Nu se poate susţine că ar fi fost aplicabile, în realitate, prevederile art. 99 lit. b) din această din urmă formă a legii, după cum propune recurentul, acestea având un alt obiect de reglementare.
Păstrând caracterul unitar al dispoziţiilor legale pe baza cărora s-a realizat încadrarea juridică a faptelor, pe de o parte, Secţia pentru judecători a respectat limitele învestirii, iar pe de altă parte, a menţionat clar şi explicit şi a aplicat corect normele legale incidente, hotărârea nefiind criticabilă din acest punct de vedere.
Nici a doua critică de nelegalitate invocată referitor la această abatere disciplinară nu poate fi reţinută.
În ceea ce priveşte abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, s-a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii”, iar potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, în varianta normativă a tezei I, legiuitorul a prevăzut că „nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa” constituie abatere disciplinară.
Dispoziţiile menţionate se completează cu prevederile art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, conform cărora, judecătorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între intereselor lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei şi a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, care stipulează că judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe, precum şi să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia.
Din examinarea actelor dosarului, se constată că instanţa de disciplină a stabilit corect starea de fapt, această primă abatere disciplinară reţinută în sarcina judecătorului N.G.A. fiind dovedită prin probele administrate, atât în timpul cercetării prealabile, cât şi de către Secţia pentru judecători în mod nemijlocit.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existenţa unei relaţii cu reprezentantul unei părţi aflate într-un litigiu dedus judecăţii sale a fost judicios reţinută, aceasta fiind de natură a constitui un puternic indiciu pentru o aparenţă de imparţialitate, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Împrejurarea că această situaţie nu ar fi una dintre cele prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 24 - 27 C. proc. civ. nu are semnificaţia atribuită de autorul recursului şi nu este de natură să infirme faptul că judecătorul recurent a participat la soluţionarea unor cauze în care reprezentantul unei părţi îi era o persoană apropiată - acest aspect fiind de notorietate în mediul local - cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii lato sensu.
Încălcarea acestor obligaţii legale de către recurent a avut, într-adevăr, drept consecinţă, lezarea unor valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de justiţie şi anume imparţialitatea.
Înalta Curte subliniază că imparţialitatea magistratului trebuie privită şi în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu Hotărârea din 6 mai 2003, cauza Klein şi alţii vs. Olanda).
În acest sens, noţiunea de imparţialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte (imparţialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noţiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care se pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal (imparţialitate obiectivă).
Particularităţile speţei relevă în concret o aparenţă de imparţialitate subiectivă.
Încălcarea obligaţiei legale de abţinere în cazurile date a avut drept consecinţă, pe de o parte, crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparţial (suspiciune evidenţiată în sesizarea formulată, ca şi în articolele de presă publicate).
Pe de altă parte, o consecinţă a faptei imputabile ar putea-o reprezenta percepţia petiţionarilor şi a opiniei publice (prin intermediul presei) asupra justiţiei, aprecierile negative ale acestora fiind determinate de lipsa lor de încredere în obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorului care participă la soluţionarea unui dosar.
Din această perspectivă, se constată că susţinerile recurentului privind lipsa intenţiei, cele referitoare la practica în materie a instanţei (dar care derivă din situaţii de fapt diferite), ca şi cele vizând calitatea respectivei persoane sunt lipsite de relevanţă juridică, fiind inapte să acopere situaţiile de incompatibilitate în care s-a aflat judecătorul, precum şi consecinţa directă şi imediată a încălcării obligaţiilor profesionale sub acest aspect şi pe care recurentul încearcă să o minimalizeze.
În contextul examinat, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii.
Sub acest aspect, instanţa de control judiciar constată că, în cauză, a fost reliefată existenţa acestei a doua fapte, a conduitei ilicite, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs, aşa încât susţinerile recurentului, privind lipsa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, nu pot fi primite.
În cadrul cenzurii de legalitate şi în raport cu soluţia în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,se constată şi temeinicia criticilor formulate de recurent prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancţiunii.
Având în vedere individualizarea sancţiunii, astfel cum a fost realizată de către instanţa de disciplină în opinia majoritară, Înalta Curte are în vedere faptul că se impune respectarea pe deplin a criteriilor legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluţiei şi a principiului proporţionalităţii.
Sub acest aspect, este de observat că sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, aplicată recurentului, este cea mai severă dintre sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Înalta Curte apreciază că abaterea săvârşită de judecătorul N.G.A., de natură a aduce atingere principiului independenţei şi imparţialităţii magistratului, singura menţinută în cauză în sarcina acestuia, nu are totuşi nivelul de gravitate care să justifice aplicarea celei mai grele sancţiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reţinute, după cum ignoră şi caracterul gradual al sancţionării magistratului. În raport cu toate aceste împrejurări, prin aplicarea sancţiunii disciplinare este necesar să îşi găsească reflectare şi principiul proporţionalităţii dintre faptă şi riposta societăţii, după cum trebuie luate în considerare şi celelalte circumstanţe relevante în cauză.
În acest sens, se reţine că, potrivit pct. 5.1. din Carta Europeană privind Statutul judecătorilor (Strasbourg, 8-10 iulie 1998): „(…) Gravitatea sancţiunilor aplicabile este precizată prin statut şi aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii.(…)”.
Nu pot fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudenţiale invocate, cu referire la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia exemplificată.
În plus, potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de lege, un alt criteriu de care instanţa de disciplină trebuia să ţină seama, pe lângă aspectul sus menţionat, îl reprezintă şi circumstanţele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârşit respectivele abateri.
Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că la ultima evaluare profesională recurentului i s-a acordat calificativul „foarte bine” pentru activitatea desfăşurată, acesta are titlul de doctor în drept, desfăşoară activitate didactică în cadrul Facultăţilor de Drept „D.C.” şi „B.V.” din Cluj-Napoca şi a publicat o serie de lucrări de specialitate în domeniul juridic.
Chiar dacă acesta a mai fost sancţionat disciplinar, sancţiunea aplicată fiind cea a diminuării indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 15% pe o perioadă de 3 luni, se impune o reapreciere a sancţiunii aplicate judecătorului N.G.A., la individualizarea căreia trebuie să se ţină cont şi de aspectele favorabile acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză.
În raport cu temeinicia acestor critici, ca şi a celor vizând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010, recursul este fondat şi va fi admis.
În ceea ce priveşte soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.
Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispoziţiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, care, în speţă, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv Noul Cod de procedură civilă.
Spre deosebire de dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menţionat), prevederile Noului Cod de procedură civilă reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.
În raport cu aceste din urmă dispoziţii, de strictă interpretare şi aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secţiei pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, singura soluţie posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, relativ la eventualele soluţii de casare cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din interpretarea literală, logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanţă judecătorească (instanţa de apel sau prima instanţă) a soluţionat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanţe judecătoreşti, controlul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca instanţă de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu este de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că, în cuprinsul acestui text, aşa cum s-a arătat, referirea la o instanţă de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza speţei nu se circumscrie, aşadar, condiţiilor prevăzute de textul menţionat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanţe de judecată asupra litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunţe, în cauză, o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.
Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat şi prin raportare la art. 41 alin. (1) din acelaşi cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluţionat în primă instanţă sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în cazul celor două secţii ale C.S.M., ca instanţe de disciplină, în raport cu dispoziţiile legale speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii şi cu principiul enunţat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secţie sau de către aceeaşi secţie într-o altă componenţă, a litigiului.
Cu toată insuficienţa şi forma inadecvată a soluţiei legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situaţiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiile fundamentale ale procesului civil stabilite în mod expres de dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege şi cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităţilor şi specificităţii contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat, precum şi a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii şi dezbaterii întregii problematici deduse judecăţii în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispoziţiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.
Rejudecând, prin urmare, în speţă, Înalta Curte, constată că se impune respingerea acţiunii disciplinare privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi, faţă de dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reindividualizarea sancţiunii care, prin raportare la cele anterior expuse şi la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancţiuni decât cea mai aspră, sancţiune care să nu-l îndepărteze pe recurent din magistratură, dar care să-i atragă atenţia asupra gravităţii şi consecinţelor faptelor sale.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, va înlocui sancţiunea aplicată recurentului, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu sancţiunea mutării disciplinare pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Alba - Iulia, prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în reglementarea în vigoare anterior modificării intervenite prin Legea nr. 24/2012 şi, respectiv, de art. 99 lit. i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012 şi va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de N.G.A. împotriva Hotărârii nr. 12/J din 19 iunie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară.
Casează în parte hotărârea atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Înlocuieşte sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu cea a mutării disciplinare pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Alba - Iulia, prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în reglementarea în vigoare anterior modificării intervenite prevederilor menţionate prin Legea nr. 24/2012 şi respectiv, de art. 99 lit. i) teza 1 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 5 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 48/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 67/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
