ICCJ. Decizia nr. 70/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 70/2015
Dosar nr. 772/1/2015
Şedinţa publică de la 18 mai 2015
Asupra cererii de contestaţie în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 23 februarie 2015 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, contestaţia în anulare formulată de condamnatul N.Z. împotriva Deciziei penale nr. 13 din data de 24 ianuarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, penal 2 în Dosarul nr. 2253/1/2013.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul condamnat a arătat că la data soluţionării cauzei, atât în fond, cât şi în recurs, existau probe de natură a conduce la încetarea procesului penal faţă de acesta, întrucât avizul Preşedintelui României pentru începerea urmăririi penale a fost emis fără respectarea dispoziţiilor legale, fiind incident cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 13 din 24 ianuarie 2014, Înalta Curte, completul de 5 judecători, printre altele, a admis apelul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi a condamnat pe inculpatul N.Z. pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 2481 C. pen., prin reţinerea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa principală de 4 (patru) ani închisoare şi 4 (patru) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a, lit. b) şi c) C. pen., prin înlăturarea dispoziţiei primei instanţe vizând schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina acestui inculpat, precum şi a condamnării acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen.
A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a, lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 8 (opt) ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 862 C. pen.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare, a impus inculpatul N.Z. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Ilfov;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
Împotriva acestei decizii, condamnatul N.Z. a formulat contestaţie în anulare, invocând cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., apreciind că la data soluţionării cauzei, atât în fond, cât şi în recurs, existau probe de natură a conduce la încetarea procesului penal faţă de acesta, respectiv că urmărirea penală a fost declanşată fără a exista un act legal emis de către Preşedintele României în acest sens.
Examinând contestaţia în anulare formulată de condamnatul N.Z., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
În faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de recurs, contestatorul condamnat, a ridicat problema nelegalităţii cererii de începere a urmăririi penale emisă de Preşedintele României sub nr. 214/2008, atât ca excepţie, în faţa instanţei de fond, cât şi ca apărare de fond în cadrul motivelor de recurs.
Instanţa de recurs, prin hotărârea a cărei anulare se solicită, a respins ca inadmisibilă solicitarea inculpatului N.Z. de constatare a nelegalităţii "cererii" Preşedintelui României considerând că aceasta nu reprezintă un act administrativ care să dea naştere, să modifice sau să schimbe raporturi juridice.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea 544/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În conformitate cu dispoziţiile art. 44 C. proc. pen. raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă (...)"
Folosind ca şi criteriu producerea de efecte juridice, având în vedere totodată şi jurisprudenţa administrativă, care acceptă în mod unanim că toate operaţiunile material tehnice administrative, anterioare emiterii unui act administrativ (acte preparatorii) nu sunt acte juridice, întrucât nu produc efecte juridice proprii, fiind simple elemente de procedură angrenate în emiterea unui act administrativ apt să producă efecte juridice, instanţa de recurs a considerat că, în mod evident, "cererea" preşedintelui este o operaţiune administrativă, întrucât luată separat, nu este capabilă să dea naştere, să modifice sau să schimbe raporturi juridice şi prin urmare nu este supusă controlului instanţei de contencios.
Dincolo de aceste aspecte, referitor la motivele invocate în susţinerea prezentei contestaţiei, Înalta Curte Completul de 5 judecători reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) din Constituţia ţării: "În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în M. Of. al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului."
Deşi legiuitorul s-a exprimat generic, nu toate atribuţiile şi competenţele Preşedintelui, urmează să fie exercitate prin emiterea de decrete.
Alături de decrete, în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor, Preşedintele României emite şi alte acte juridice. Astfel, atunci când este vorba despre acte ale Preşedintelui României în legătură cu activitatea Parlamentului (cum este cazul cererii de reexaminare a unei legi) ori a Curţii Constituţionale (cum este cazul sesizării privind constituţionalitatea legilor înainte de promulgare), acestea nu îmbracă forma unui decret, căci este vorba despre competenţe prevăzute de legea fundamentală în favoarea Preşedintelui României în legătură cu atribuţii ale altor autorităţi publice.
În acest context, Înalta Curte, completul de 5 judecători, face trimitere la propria sa jurisprudenţă (Decizia penală nr. 124 din 20 mai 2013, Decizia penală nr. 11 din 27 ianuarie 2015) care a consacrat în esenţă faptul că actele juridice ale Preşedintelui României trebuie să îmbrace forma decretului atunci când acestea sunt emise în exercitarea atribuţiilor sale astfel cum acestea sunt reglementate în capitolul din Constituţie care se referă la Preşedintele României, iar nu şi când este vorba despre competenţe ale acestuia prevăzute punctual în capitole referitoare la alte autorităţi publice.
Aşa cum se poate constata, cererea privind urmărirea penală a unui ministru pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei este prevăzută în capitolul din Constituţie referitor la Guvern, mai precis la răspunderea membrilor acestuia, astfel încât acest act al Preşedintelui României nu trebuie să îmbrace forma unui decret publicat în M. Of. al României.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că în cauză nu este incidentă vreo cauză de încetare a procesului care să atragă incidenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., sens în care va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de condamnatul N.Z. împotriva Deciziei penale nr. 13 din data de 24 ianuarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, penal 2 în Dosarul nr. 2253/1/2013 şi va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnatul N.Z. împotriva Deciziei penale nr. 13 din data de 24 ianuarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, penal 2 în Dosarul nr. 2253/1/2013.
Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 67/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 74/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
