ICCJ. Decizia nr. 84/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 5 Judecători

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 84/2015

Dosar nr. 1350/1/2015

Şedinţa publică de la 29 iunie 2015

Asupra apelului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 666 din 30 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 253¹ C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 253¹ C. pen. (1969) formulată de inculpatul G.V.G.

În baza art. 253¹ C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul G.V.G. (fiul lui V. şi E., născut în Ibăneşti, judeţul Mureş, domiciliat în Reghin, str. P., judeţul Mureş) la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese.

A făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

În baza art. 81 C. pen. (1969), a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 3 ani stabilit în condiţiile art. 82 alin. (1) C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii a suspendat executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969) privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.

A fost obligat inculpatul G.V.G. la plata sumei de 800 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a reţinut următoarele:

II. Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în sarcina inculpatului G.V.G. faptul că, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenţie, a propus angajarea şi a avizat contractul individual de muncă din 23 decembrie 2008 şi ulterior a propus modificarea acestuia prin actul adiţional încheiat la data de 23 septembrie 2010, prin care soţia sa, martora G.E. a fost angajată în cadrul biroului său parlamentar, fiind remunerată din bugetul Camerei Deputaţilor.

Forma continuată a infracţiunii de conflict de interese s-a reţinut motivat de faptul că, prin cele două acte succesiv încheiate, s-a tins la obţinerea aceluiaşi rezultat concret, reliefând o unitate de rezoluţie, situaţiile de conflict existente în raport de fiecare act fiind identice.

În faza de urmărire penală au fost administrate următoarele mijloace de probă: Raportul nr. 119027/G/II din 7 noiembrie 2011 întocmit de A.N.L - Inspecţia de integritate; declaraţiile învinuitului G.V.G.; declaraţia olografă dată de G.E. în faza actelor premergătoare; depoziţiile martorilor M.I. şi F.R.; fotocopii conforme ale documentaţiei de angajare, comunicate de Camera Deputaţilor; fotocopii ale fişelor fiscale şi de pe declaraţiile de avere ale învinuitului; documente obţinute din surse deschise şi procese-verbale de verificare.

Fiind audiat în faza de urmărire penală, inculpatul a arătat că, deşi nu contestă derularea evenimentelor, în plan obiectiv, nu se consideră vinovat de comiterea vreunei infracţiuni, întrucât nu a urmărit să fraudeze legea şi a considerat că demersul său nu atinge sfera ilicitului penal.

În apărare, inculpatul G.V.G. a arătat că soţia sa a prestat, în mod efectiv, activitatea pentru care a fost angajată, sumele primite reprezentând o legală retribuire a muncii şi că, indiferent de calitatea de rudă sau nu a persoanei angajate, salariul tot s-ar fi plătit, deci bugetul Camerei Deputaţilor nu se poate considera prejudiciat în vreun fel.

În argumentare, inculpatul G.V.G. a arătat, în esenţă, că:

- din interpretarea dată legii (atât de către inculpat personal, cât şi de către celelalte persoane din acelaşi mediu), a fost convins de faptul că deputaţii nu ar fi funcţionari publici, astfel că prevederile art. 253¹ C. pen. din 1969 nu le-ar fi aplicabile;

- art. 38 din Legea nr. 96/2006 republicată (forma în vigoare la data faptelor) nu impunea vreo restricţie cu privire la persoana angajată;

- pentru o bună desfăşurare a activităţii la nivelul biroului parlamentar a considerat necesară angajarea unei persoane în care să poată avea deplină încredere;

- la momentul declanşării procedurii de angajare, a solicitat verbal lămuriri de la funcţionarii Camerei, fiind asigurat că nu sunt impedimente legale;

- solicitarea de angajare a trecut prin filtrul mai multor direcţii din cadrul aparatului administrativ al Camerei Deputaţilor, contractul fiind avizat, fără obiecţiuni, inclusiv de către Serviciul juridic;

- în perioada respectivă, mai mulţi deputaţi procedau în acelaşi mod, fără incidente;

- în momentul în care discutarea publică a acestui tip de situaţii s-a amplificat, soţia sa a solicitat încetarea raporturilor de muncă;

- instanţa de contencios administrativ a admis acţiunea formulată de către inculpat şi a dispus anularea raportului A.N.I.;

- la data de 18 octombrie 2011, Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului a hotărât că angajarea rudelor la biroul parlamentar nu constituie conflict de interese.

Afirmaţiile inculpatului, referitoare la consultarea, exclusiv verbală, a funcţionarilor din cadrul aparatului administrativ al Camerei Deputaţilor, nu au fost susţinute de către martorii audiaţi în cauză, M.I. (şeful Serviciului juridic) şi F.R. (consilier parlamentar în cadrul Direcţiei resurse umane).

Martorii au mai arătat şi că, raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată în 2008 (redactarea în vigoare până în iulie 2013), în limitele funcţiei lor, le revenea obligaţia de examinare a propunerilor de angajare, doar în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de formă (studii, stare medicală, limite de retribuire, durată a contractului, etc.), având în vedere că formularea propunerii ţinea exclusiv de voinţa deputatului în cauză, nu erau abilitaţi să verifice alte aspecte referitoare la persoana propusă pentru angajare şi nici să stabilească eventuale grade de rudenie ori situaţii de incompatibilitate sau conflict.

Un asemenea filtru suplimentar a fost introdus în procedura de angajare abia după ce asemenea situaţii au devenit publice, iar A.N.I. s-a sesizat cu privire la existenţa unor posibile conflicte de interese.

În faţa instanţei, inculpatul G.V.G. a arătat că nu solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) şi art. 375 C. proc. pen. care reglementează procedura simplificată în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 378 C. proc. pen., instanţa de fond a procedat la ascultarea inculpatului, depoziţia acestuia fiind consemnată în proces-verbal separat şi ataşat la dosarul cauzei.

Ulterior, la termenul din 27 noiembrie 2014, în baza art. 381 C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la ascultarea separată a martorilor din rechizitoriu F.R. şi M.I. şi a martorei propusă de inculpat în apărare, soţia acestuia, numita G.E., sub prestare de jurământ, depoziţiile acestora fiind, de asemenea, consemnate în procese-verbale separate şi ataşate la dosarul cauzei.

La ultimul termen de judecată, din data de 29 ianuarie 2015, în baza art. 381 C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la ascultarea martorei propusă de inculpat în apărare, numita G.E., sub prestare de jurământ, depoziţia acesteia fiind consemnată în proces-verbal separat şi ataşat la dosarul cauzei şi a fost administrată proba cu înscrisuri încuviinţată inculpatului.

Analizând întregul material probatoriu administrat în ambele faze procesuale, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 10 noiembrie 2011, Agenţia Naţională de Integritate a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la faptul că G.V.G., deputat în Parlamentul României, a încălcat dispoziţiile legale care reglementează conflictul de interese, prin facilitarea angajării soţiei sale, numita G.E., în cadrul biroului său parlamentar.

Din verificările efectuate la nivelul Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi din actele de urmărire penală efectuate în cauză, s-au reţinut următoarele aspecte:

Inculpatul G.V.G. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislatura 2008 - 2012, calitate pe care şi-a păstrat-o, fiind reales şi în legislatura următoare (2012 - 2016).

În această calitate, inculpatul a formulat personal o cerere de încadrare în muncă, pe perioadă determinată, a soţiei sale, martora G.E., în cadrul biroului său parlamentar din circumscripţia electorală nr. 28 Mureş.

Ca urmare a demersului făcut de către inculpat, prin contractul individual de muncă din 23 decembrie 2008, avizat, între alţii şi de către G.V.G., soţia sa G.E. a fost angajată în funcţia de "şef cabinet", pe perioadă determinată, începând cu data de 05 ianuarie 2009 şi până la sfârşitul mandatului deputatului, fiind remunerată cu un salariu brut lunar în cuantum de 1200 lei.

Ulterior, la propunerea inculpatului, contractul a fost modificat prin actul adiţional încheiat la data de 23 septembrie 2010, prin care s-a stabilit un nou salariu de bază, în cuantum de 1575 lei.

Contractul individual de muncă a încetat la data de 28 martie 2011, la solicitarea angajatului G.E.

Din actele dosarului de urmărire penală a rezultat, aşadar, că G.E. figurează înregistrată ca prestând activitate pentru cabinetul parlamentar al soţului său, în perioada 05 ianuarie 2009 - 28 martie 2011 (27 luni calendaristice).

În concluziile Raportului de evaluare nr. 119027/G/II din 07 noiembrie 2011 întocmit de către Inspecţia de Integritate s-a menţionat faptul că inculpatul G.V.G. nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese.

Concluziile raportului respectiv au fost contestate de către inculpat, la instanţa de contencios administrativ, acţiune care a fost admisă în fond (Dosar nr. 396/43/2011 al Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal).

Astfel, potrivit sentinţei definitive, dar nu şi irevocabile, nr. 211 din 30 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 396/43/2011 al Curţii de Apel Târgu Mureş, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea nr. 34 din 29 mai 2013, s-a dispus admiterea contestaţiei formulată de reclamantul G.V.G. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi s-a dispus anularea raportului de evaluare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 octombrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 396/43/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. proc. civ. (text de lege preluat, aproape integral, cu unele modificări care ţin, mai degrabă, de claritatea şi conciziunea exprimării, prin dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din actualul C. proc. civ.), s-a dispus suspendarea judecării recursului declarat de Agenţia Naţională de Integritate.

Textul de lege mai sus invocat reglementează ipoteza suspendării facultative a judecăţii, în situaţia în care, dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept, care face obiectul unei alte judecăţi. În această situaţie, suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a motivat suspendarea - în speţă, până când sentinţa penală de faţă - va deveni definitivă.

Concluzionând, Înalta Curte a constatat - contrar celor susţinute în apărare - că raportul de evaluare întocmit de către Agenţia Naţională de Integritate este perfect valabil, atâta timp cât nu s-a dispus anularea sa printr-o hotărâre irevocabilă pronunţată de către instanţa de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte dreptul de a angaja personal pentru cabinetele parlamentare, tipurile de contracte şi procedura angajării, s-au reţinut următoarele aspecte:

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată în anul 2008 (redactare în vigoare în perioada 2008 - iulie 2013), "angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor (...) se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil.

În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaţilor se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor (...), la propunerea deputaţilor (...) în cauză (...)".

Conform art. 38 alin. (5) din aceeaşi lege, drepturile băneşti ale personalului angajat pentru cabinetul parlamentar sunt achitate din suma forfetară alocată demnitarului respectiv.

În cazul contractelor individuale de muncă (în care, conform legii, deputatul nu este parte), în baza unei "cereri de încadrare în muncă pe perioadă determinată" (formular tip), parlamentarul respectiv solicită angajarea unei persoane, indicând numele acesteia, funcţia, salariul şi durata.

Dosarul, ce cuprinde formularul de contract individual de muncă semnat de viitorul angajat şi documentele specifice angajării (acte de stare civilă, de studii, avize medicale, etc.), este depus la Direcţia resurse umane, unde este verificat şi avizat şi, ulterior, trimis pentru avizare la Direcţia salarizare şi la Serviciul juridic.

De asemenea, se solicită avizul şi de la deputatul care a formulat solicitarea iniţială. Avizele se concretizează prin semnarea formularului de contract la rubricile corespunzătoare.

După obţinerea tuturor avizelor, contractul este supus semnării sale de către Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi se consideră perfectat.

O procedură identică se aplică şi în cazul modificării contractelor aflate în derulare, respectiv deputatul propune încheierea unui act adiţional, specificând clauzele care trebuie modificate şi, ulterior, avizează actul de modificare.

Analiza apărărilor inculpatului:

Pe parcursul urmăririi penale şi în faza de cercetare judecătorească, inculpatul G.V.G. a arătat, în mod constant, faptul că nu a cunoscut conţinutul normei de incriminare, apărare ce nu poate fi reţinută, întrucât nimeni nu poate invoca propria ignoranţă sau eroarea de drept penal.

Astfel, eroarea reprezintă o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 C. pen., respectiv, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, conform art. 51 C. pen. din 1969, care se referă la necunoaşterea existenţei unei stări, situaţii, împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Potrivit art. 51 alin. (4) C. pen. din 1969, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

Pe de altă parte, pentru a răspunde problemei de drept ridicată de către inculpat, referitoare la lipsa calităţii de funcţionar public a deputatului la data încheierii contractului individual de muncă în cauză, prima instanţă a apreciat că se impune o analiză comparativă a dispoziţiilor legale ce definesc termenii de "funcţionar public" şi "public" din actuala reglementare cu cele cuprinse în prevederile articolelor 145 şi 147 C. pen. din 1969.

Astfel, s-a reţinut că din coroborarea articolelor sus-menţionate rezultă că funcţionar public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori al unei instituţii sau al altei persoane juridice de interes public.

Aşa cum s-a menţionat în mod constant şi în literatura juridică, în înţelesul legii penale, noţiunile de "funcţionar public" şi de "funcţionar" au o semnificaţie mai largă decât aceleaşi noţiuni din dreptul administrativ, datorită, atât a caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi a faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, persoana care accede la o funcţie publică trebuie să fie numită oficial, fapt ce are loc în cadrul unei solemnităţi prilejuite de emiterea actului administrativ de numire şi de depunerea jurământului, să aibă ca sarcini de serviciu efectuarea activităţilor ce presupun prerogativa de putere publică, sarcini ce trebuie să fie îndeplinite în serviciul autorităţilor sau instituţiilor publice, iar pentru activitatea prestată să fie şi remunerată.

În doctrina juridică s-a mai arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine, în sensul că îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală şi este supus unui anumit statut şi regim juridic.

Legea penală, atât în actuala reglementare (art. 176), cât şi în reglementarea Codului penal din 1969 (art. 145) face trimitere la noţiunea de "autorităţi publice" care, potrivit dispoziţiilor titlului III din Constituţia României, are în sfera sa de cuprindere organele administraţiei publice (centrale de specialitate şi locale), Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească.

În schimb, dispoziţiile noului C. pen. nu mai cuprind noţiunea simplă de "funcţionar", ci doar pe aceea de "funcţionar public" sau asimilat al acestuia din urmă.

Legea nr. 188 din anul 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, act normativ ce reglementează regimul general al funcţiei publice, defineşte funcţionarul public ca fiind acea persoană care dispune de prerogativa de putere publică şi care îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu.

Activităţile ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele: punerea în executare a legilor şi a celorlalte act normative, elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora, elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, consilierea, controlul şi auditul public intern, o autoritate sau instituţie publică din cadrul administraţiei centrale sau locale.

Prerogativa de putere publică se constituie, în acest caz, într-un element esenţial de identificare a funcţionarului public.

Alt sens al noţiunii, mai extins, include toate categoriile de persoane care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. În acest concept sunt consideraţi funcţionari publici, pe lângă cei care dispun de prerogativa de putere publică şi persoanele încadrate în baza unui contract individual de muncă şi cărora le sunt aplicate prevederile legislaţiei muncii.

Un alt sens al noţiunii de funcţionar public, la care se adaugă şi conceptul de funcţionar, era prezent în Codul penal din 1969 unde, în art. 147, prin funcţionar public şi funcţionar se avea în vedere o paletă foarte largă de persoane, de la demnitari ce exercită atribuţii ale puterii executive, legislative şi judecătoreşti, până la salariaţii care prestează o activitate pentru şi sub autoritatea persoanelor juridice de drept privat.

Prin urmare, în accepţiunea legii penale, o persoană poate avea calitatea de funcţionar public doar dacă desfăşoară o activitate în cadrul unei autorităţi sau instituţii publice, pentru o altă persoană juridică de interes public, precum şi o activitate în cadrul unui serviciu de interes public.

Pe de altă parte, noţiunea de funcţionar include atât funcţionarul public, cât şi salariatul, aşa cum este definit acesta în dreptul muncii, adică, persoana încadrată în muncă, în baza unui contract individual de muncă, la un angajator persoană juridică ce desfăşoară o activitate cu scop patrimonial sau nepatrimonial.

Din perspectiva legii penale, pentru a avea calitatea de funcţionar public este necesară îndeplinirea unei singure condiţii şi anume, persoana, titulară a funcţiei, să aibă o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau altei persoane juridice de interes public. Nu interesează natura însărcinării sau dacă aceasta este permanentă sau temporară. Nu are relevanţă penală nici titlul sau modul în care a fost învestită, numită sau aleasă şi nici dacă este remunerată sau nu.

Legiuitorul a optat, aşadar, pentru soluţia atribuirii conceptului de funcţionar public oricărei persoane care îndeplineşte o activitate pentru un serviciu public, de orice natură.

Modificări importante cu privire la definirea conceptului de funcţionar public sunt aduse de noul C. pen. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. (a) C. pen., dobândesc statutul de funcţionar public persoanele care exercită atribuţii şi responsabilităţi în vederea realizării prerogativelor puterii legislative şi anume: parlamentarii, senatori şi deputaţi, inclusiv organele lor de conducere (preşedinţii şi vicepreşedinţii, chestorii şi secretarii Camerei Deputaţilor şi ai Senatului României).

Un argument în plus în susţinerea faptului că deputatul G.V.G. avea calitatea de funcţionar public la data încheierii contractului individual de muncă ce face obiectul prezentei cauze este dat prin considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora, "în condiţiile în care mandatul prezidenţial şi cel parlamentar sunt definite ca funcţii de demnitate publică, persoanele care ocupă aceste funcţii exercită atribuţii şi responsabilităţi stabilite în temeiul Constituţiei şi a legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, fiind justificată vocaţia acestora la calitatea de subiect activ pentru infracţiunile de serviciu şi pentru infracţiunile de corupţie".

De asemenea, prin Decizia nr. 279/2006 pronunţată de Curtea Constituţională, hotărâre prin care, între altele, s-a constatat că dispoziţiile art. 38 - 41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituţionale, s-a arătat că: "suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziţionare a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice implică recunoaşterea, în favoarea deputaţilor şi senatorilor, a unui statut special, cuprinzând şi măsuri de protecţie a demnităţii publice pe care o exercită, de natură să le asigure independenţa şi prestigiul necesar în îndeplinirea atribuţiilor, la adăpost de constrângeri materiale şi tentaţii de corupţie".

În acelaşi sens, în legătură cu statutul special al parlamentarilor, tot Curtea Constituţională, sesizată în baza art. 146 lit. a) din Constituţia României, analizând constituţionalitatea proiectului de lege, de modificare a Legii nr. 96/2006, a arătat că: "(...) statutul constituţional şi legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanţi ai poporului, este diferit de statutul funcţionarilor publici şi, în general, de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în consecinţă, particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi", dar "acest statut nu poate fi reţinut ca justificând o diferenţă de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010".

Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale - toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma «funcţii şi demnităţi publice», în considerarea căreia le revin obligaţii specifice".

În aceeaşi ordine de idei, potrivit art. 71 din Legea nr. 161/2003, "principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public".

Or, în cauză, prin formularea propunerii de angajare a soţiei sale şi prin avizarea contractului individual de muncă şi, ulterior, prin propunerea de modificare a contractului, prin act adiţional, inculpatul nu numai că nu s-a abţinut de la a participa la luarea unei decizii, ci chiar a declanşat aceasta procedură, din proprie iniţiativă, iar faptul că a acţionat în interesul direct al familiei sale este evident. În acest mod, s-a constatat că niciunul dintre principiile mai sus enumerate nu a fost respectat.

Pe de altă parte, aspectul invocat de către inculpat, în sensul că alţi colegi se aflau într-o situaţie similară cu acesta nu are relevanţă juridică, deoarece nu poate conduce la exonerarea inculpatului de la răspunderea penală.

În altă ordine de idei, apărarea inculpatului potrivit căreia anterior încheierii contractului de muncă cu soţia sa, ar fi făcut demersurile necesare pentru a se lămuri dacă, prin încheierea acestui contract, s-ar afla în prezenţa unui conflict de interese, în sensul că a consultat personalul Camerei Deputaţilor în legătură cu acest aspect, a fost combătută prin declaraţiile martorilor F.R., consilier parlamentar în cadrul Direcţiei de resurse umane şi M.I., şef Serviciu juridic al Camerei Deputaţilor, audiaţi în ambele faze procesuale.

Totodată, declaraţia martorei M.R., propusă de inculpat în apărare şi audiată în faza de cercetare judecătorească, nu este de natură a înlătura depoziţiile celorlalţi doi martori audiaţi în cauză, întrucât nu a putut oferi elemente concrete din care să rezulte că inculpatul s-ar fi interesat, într-adevăr, de situaţia juridică în care s-ar fi aflat şi dacă s-ar afla în ipoteza unui conflict de interese.

Astfel, martora a arătat doar că a luat parte la o discuţie între soţii G., când inculpatul i-a relatat soţiei sale că a discutat la compartimentul resurse umane pentru a se interesa dacă ar fi vreo problemă, din punct de vedere al conflictului de interese, în ceea ce priveşte încheierea contractului de muncă al soţiei sale şi i s-a răspuns că nu există nicio interdicţie.

Critica formulată în apărare privind previzibilitatea legii apare ca neîntemeiată, datorită faptului că, în sarcina inculpatului G.V.G., se reţine comiterea infracţiunii de conflict de interese începând cu data de 23 decembrie 2008 - data încheierii contractului individual de muncă -, iar Legea nr. 278/2006 - care a reglementat infracţiunea de conflict de interese - a intrat în vigoare la data publicării sale în M. Of. al României, respectiv, la data de 12 iulie 2006, aşadar, anterior, presupusei activităţi infracţionale a inculpatului.

Analiza legislaţiei relevante în cauză:

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractului de muncă în cauză (23 decembrie 2008), prevedea, în art. 38 alin. (6) că: "angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaţilor se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaţilor sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaţilor sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputaţii sau senatorii în cauză şi persoana fizică".

Prin Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului publicată în M. Of. nr. 498/2006 au fost aprobate Normele privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputaţi şi senatori în circumscripţiile electorale, norme care evidenţiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se dă de către deputat, respectiv, senator, inclusiv, confirmarea realităţii şi legalităţii efectuării acestor cheltuieli.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contractul de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcţiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa 7, cărora li se stabilesc atribuţii şi răspunderi potrivit legii. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului prevăzut în anexa 6 şi statutului deputaţilor şi senatorilor, încadrarea se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaţilor/Senatului după caz, la propunerea deputaţilor şi senatorilor în cauză. Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată vizată de Secretarul General al Camerei Deputaţilor/Senatului se va depune la Direcţia pentru resurse umane şi salarizare, respectiv, la Direcţia resurse umane, anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8. Contractele de muncă şi cele civile, pentru birourile parlamentare ale deputaţilor, vor fi vizate de Biroul contencios şi se depun la Direcţia pentru resurse umane şi salarizare din cadrul Camerei Deputaţilor. Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului încetează la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de deputat/senator, potrivit legii.

Aşadar, contractul individual de muncă pentru personalul angajat în cadrul unui birou parlamentar, este un contract tip, aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului, contract ce conţine clauze specifice acestei categorii, prevăzând obligaţii, atât pentru salariat, cât şi pentru angajatorii: Biroul parlamentar şi Camera Deputaţilor.

Avizarea contractului este făcută şi de către deputat, semnătura şi ştampila oficială a acestuia din urmă constituind o cerinţă obligatorie pentru validitatea contractului.

Anexa nr. 8 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului cuprinde modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcţiei, salariului şi perioadei de încadrare. Acest specific al regimului juridic aferent personalului încadrat la Birourile parlamentare se regăseşte şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a serviciilor Camerei Deputaţilor aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 31/2006, republicată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 31/2006, numirea în funcţii a personalului la birourile parlamentare din circumscripţiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

Analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de conflict de interese:

Obiectul juridic special al infracţiunii de conflict de interese îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condiţiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice.

Conflictul de interese nu presupune doar obţinerea unor foloase materiale necuvenite, ci obţinerea oricărui tip de folos patrimonial, conform textului de lege care incriminează fapta, întrucât incriminarea nu urmăreşte sancţionarea unor situaţii în care sunt încălcate normele legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase materiale, ci a situaţiilor în care exercitarea imparţială a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public ar putea fi afectată.

Astfel, în Expunerea de motive care a însoţit Legea nr. 278/2006, se arăta că, în vederea eficientizării acţiunilor de prevenire şi sancţionare a faptelor de corupţie, prin incriminarea "conflictului de interese", "se urmăreşte sancţionarea penală a funcţionarului public care, în mod conştient şi deliberat, satisface interese personale prin îndeplinirea atribuţiilor publice (...), înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcţionarului public care este chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea atribuţiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

În prezent, există întemeiat suspiciunea că funcţionarul public nu va depune toate diligenţele în vederea satisfacerii interesului public, ci va încerca să satisfacă interesul său ori al uneia dintre persoanele sus-arătate."

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de conflict de interese presupune acţiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material, în vechea reglementare şi, respectiv, un folos patrimonial, în actuala reglementare.

Prin îndeplinirea unui act se înţelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acţiuni la care acesta este ţinut în virtutea atribuţiilor sale.

Spre deosebire de îndeplinirea unui act, care este acţiunea exclusiv personală a funcţionarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuţiuni de serviciu în situaţia în care decizia nu aparţine în totalitate funcţionarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane. În această calitate, împreună cu ceilalţi membri, ia decizii păgubitoare pentru instituţie, unitate etc. şi aducătoare de beneficii pentru acesta, pentru soţ, o rudă ori un afin etc.

Legea nu cere ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să fie defectuoasă, astfel încât, pentru incidenţa textului analizat este suficient ca autorul să acţioneze conform atribuţiilor de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii este necesară o situaţie premisă constând în aceea că funcţionarul public are competenţa îndeplinirii actului sau a participării la luarea respectivei decizii.

Din conţinutul art. 301 C. pen., care a preluat cuprinsul art. 253¹ C. pen. din 1969 reiese faptul că existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea mai multor cerinţe esenţiale şi anume:

- funcţionarul public să fi comis acţiunea incriminată în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu;

- prin fapta comisă să se realizeze, direct sau indirect, un folos patrimonial (material) pentru sine, soţul său, o rudă sau un afin până la gradul II inclusiv, ori pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură;

- potrivit art. 253¹ alin. (2) C. pen. din 1969 (art. 301 alin. (2) din C. pen.), îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii să nu se refere la emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative.

Deşi obţinerea unui folos material reprezintă o cerinţă pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 253¹ C. pen. din 1969, aceasta nu conferă faptei caracterul unei infracţiuni de prejudiciu, întrucât relaţiile sociale apărate prin incriminarea infracţiunii ţin de corecta exercitare a autorităţii publice.

Astfel, în apărare, inculpatul G.V.G. a arătat că soţia sa a prestat efectiv activitatea pentru care a fost angajată, sumele primite reprezentând o legală retribuire a muncii şi că, indiferent de calitatea de rudă sau nu a persoanei angajate, salariul tot s-ar fi plătit, deci bugetul Camerei Deputaţilor nu se poate considera prejudiciat în vreun fel.

S-a reţinut că aspectul învederat de către inculpat în apărare nu are relevanţă juridică în cauză şi nu este de natură să înlăture răspunderea penală a acestuia, deoarece legea nu cere ca folosul să fie injust, ci numai ca acesta să fi fost efectiv obţinut printr-o procedură favorizantă, inechitabilă.

În acest context, este evident că angajarea unei rude apropiate (în cauză, soţia deputatului) apare ca o consecinţă evidentă a dorinţei de a spori venitul cumulat al familiei, atâta vreme cât, potrivit legii, dreptul de a formula propunerea de angajare, act iniţial determinant, aparţine, în mod exclusiv, deputatului.

Or, în prezenta cauză, numita G.E., soţia inculpatului G.V.G., a fost angajată, la cererea deputatului G.V.G., în funcţia de şef al cabinetului parlamentar al acestuia din urmă şi remunerată din bani publici, fiind întrunit, aşadar, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de conflict de interese se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, făptuitorul prevăzând că, prin activitatea îndeplinită se realizează un folos material (patrimonial) în patrimoniul uneia dintre persoanele menţionate în textul de lege, afectându-se, prin aceasta, relaţiile de serviciu şi bunul mers al unităţii publice, urmărind sau acceptând un asemenea rezultat.

Inculpatul G.V.G. a acţionat, în cauză, cu intenţia de a-şi avantaja propria familie în obţinerea de foloase materiale (patrimoniale), din fondurile Camerei Deputaţilor, beneficiarul acestor venituri (salariile încasate) fiind soţia sa.

Prima instanţă a reţinut că argumentele invocate în apărare nu prezintă relevanţă sub aspect penal.

Astfel, actele ilicite intenţionate nu pot fi justificate prin argumentaţia că: "toţi făceau la fel" sau prin încercarea de disipare a răspunderii ("nimeni nu a formulat vreo obiecţiune").

De asemenea, nu produc efecte juridice nici argumentele referitoare la relaţia de deplină încredere cu colaboratorii, argumente care, deşi pot părea pertinente, este discutabil dacă reflectă dorinţa reală de a promova interesul naţional care, de fapt, a fost subsumat interesului particular, iniţiativele repetate ale inculpatului fiind demersurile esenţiale, determinante pentru angajarea soţiei sale. Pe aceeaşi linie se înscriu, atât propunerea de angajare şi avizarea contractului individual de muncă, cât şi modificarea ulterioară a contractului prin act adiţional.

Pe de altă parte, odată cu verificările dispuse de către Inspecţia de Integritate, Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 republicată şi întrunită în vederea analizării şi interpretării unitare a prevederilor art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, a hotărât că "situaţia de conflict de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate" (Hotărârea din data de 18 octombrie 2011, publicată în M. Of., Partea a II-a, nr. 29/C/19.10.2011).

Cu toate acestea, ulterior adoptării hotărârii sus-menţionate, cel puţin la nivelul Camerei Deputaţilor, s-a impus verificarea propunerilor de angajare şi sub aceste aspecte şi nu s-au mai încheiat contracte noi prin care să fi fost angajate persoane dintre cele expres enumerate în art. 253¹ C. pen. din 1969. Pe de altă parte, nu s-a procedat, însă, nici la o reziliere colectivă a contractelor aflate în derulare.

S-a reţinut că, deşi dispozitivul nu face nicio distincţie, din cuprinsul hotărârii sus-menţionate rezultă că această Comisie pare să se refere la conflictul de interese, în sens administrativ, textele de lege invocate sau analizate fiind din acte normative extrapenale. În plus, în limitele competenţei sale legale, Comisia nu se putea pronunţa decât asupra acestui tip de conflict.

Aşadar, s-a constatat că hotărârea astfel pronunţată nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidenţa art. 253¹ C. pen. din 1969. Aceasta în condiţiile în care, comisia respectivă nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului şi nici puterii judecătoreşti şi nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare, în ceea ce priveşte existenţa unei infracţiuni, a conţinutului constitutiv al acesteia şi/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare.

În concluzie, s-a reţinut că, indiferent de natura lor, actele comisiei nu constituie izvor de drept penal.

Având în vedere considerentele expuse, prima instanţă a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. din 1969, întrucât, la propunerea inculpatului G.V.G. a fost angajată, soţia sa, de către Camera Deputaţilor, prin contract individual de muncă, contract care a fost avizat de către deputat şi în urma căruia au fost obţinute venituri salariale şi, ulterior, inculpatul a propus modificarea contractului, prin actul adiţional încheiat la data de 23 septembrie 2010.

Modalitatea şi împrejurările concrete în care inculpatul a comis fapta, în formă continuată, coroborate cu scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese constând în asigurarea unei comportări corecte a funcţionarului public în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în afara unor interese personale, conduc la concluzia că fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În consecinţă, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, în drept, fapta inculpatului G.V.G. care, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenţie, a propus angajarea şi a avizat contractul individual de muncă din 23 decembrie 2008 şi, ulterior, a propus modificarea acestuia prin actul adiţional încheiat la data de 23 septembrie 2010, prin care soţia sa, martora G.E., a fost angajată în cadrul biroului său parlamentar, fiind remunerată din bugetul Camerei Deputaţilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 253¹ C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în infracţiunea prevăzută de art. 253¹ C. pen. din 1969 formulată de inculpatul G.V.G., Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că este neîntemeiată şi a respins-o ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Infracţiunea continuată reprezintă forma unităţii legale de infracţiune caracterizată prin săvârşirea, de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Din analiza legală a infracţiunii continuate, dată prin art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, rezultă caracteristicile acesteia de a fi formată dintr-o pluralitate de acte de executare unite între ele sub trei aspecte: unitate de subiect, unitate de hotărâre sau rezoluţie infracţională şi unitate de conţinut al infracţiunii, în sensul că fiecare acţiune realizează conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Forma continuată a infracţiunii de conflict de interese derivă din faptul că, prin cele două acte succesiv încheiate (contractul individual de muncă încheiat pe perioadă determinată şi actul adiţional la acest contract), s-a tins la obţinerea aceluiaşi rezultat concret, reliefând o unitate de rezoluţie infracţională. În cauză, s-a constatat că situaţiile de conflict de interese existente în raport de fiecare act sunt identice.

Astfel, s-a reţinut că în cauză, există două acte materiale, intervenţia inculpatului făcându-se raportat la două momente distincte, respectiv, o dată, la momentul încheierii contractului individual de muncă din 23 decembrie 2008 şi, ulterior, în data de 23 septembrie 2010, cu ocazia încheierii actului adiţional la acelaşi contract.

Deşi această modificare şi actul adiţional au survenit ca urmare a obţinerii diplomei de licenţă şi a finalizării studiilor universitare ale soţiei inculpatului, actul adiţional îndeplineşte cerinţele unui nou contract individual de muncă, pe perioadă determinată, fiind stabilite condiţii noi, inclusiv un alt salariu.

Înalta Curte, secţia penală, a procedat la identificarea legii penale mai favorabile inculpatului, având în vedere succesiunea de legi intervenită în cursul procesului şi ţinând cont de Decizia definitivă şi general obligatorie nr. 265 din data de 06 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, conform căreia, dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării apelului, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Prin urmare, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziţia art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne acelaşi.

Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, etc.

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, aşadar, atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.

Cu privire la pedeapsă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora, în mod concret.

În cauză, s-a constatat că legea nouă sancţionează infracţiunea săvârşită cu pedeapsa închisorii în limita minimă mai ridicată faţă de legea veche şi, comparând cele două legi succesive, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, având în vedere cuantumul pedepsei şi modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei.

Din această perspectivă, comparând dispoziţiile referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei din reglementarea veche cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei, prima instanţă a apreciat că legea veche este mai favorabilă, având în vedere condiţiile de acordare (nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracţiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, pe durata termenului de încercare sunt prevăzute obligaţii mai puţine, etc.).

Singurul element în virtutea căruia ar fi mai favorabilă reglementarea nouă este durata termenului de încercare (denumit termen de supraveghere în actuala reglementare), element apreciat de prima instanţă ca insuficient pentru a califica noua reglementare ca fiind mai favorabilă.

De altfel, s-a constatat că, la această concluzie conduc şi prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform cărora, măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.

În consecinţă, la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpatului G.V.G., prima instanţă a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, reţinând limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracţiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, forma continuată a infracţiunii, dar şi persoana şi conduita inculpatului, care s-a prezentat, în mod constant, în faţa procurorului şi a instanţei, nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii în modalitatea descrisă în rechizitoriu, nu este cunoscut cu antecedente penale, reţinând şi vârsta acestuia, de 55 de ani, dar şi calitatea sa de deputat în Parlamentul României.

Având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, stările şi circumstanţele în care a fost comisă fapta, dar şi persoana inculpatului, prima instanţă a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. din 1969, poate fi atins în condiţii optime prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, orientată spre limita minimului special prevăzut de lege, cu suspendarea condiţionată a executării.

VI. Împotriva sentinţei penale pronunţată de prima instanţă, a declarat apel, în termen legal, inculpatul G.V.G., acesta fiind motivat la dosarul instanţei de apel.

Prin motivele scrise de apel, reiterate oral, inculpatul a solicitat:

- schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 253¹ C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în infracţiunea prevăzută de art. 253¹ C. pen. din 1969;

- achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b), ambele teze legale C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

În susţinerea criticii vizând lipsa vinovăţiei, inculpatul a arătat că din conduita sa nu se poate reţine o intenţie infracţională, prevederile nu erau clare, iar în condiţiile lipsei de pregătire juridică nu a considerat că legea nu îi permitea aceste acţiuni.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la motivele de apel invocate de inculpatul G.V.G. şi în raport cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. În ce priveşte prima critică formulată în motivele de apel, Înalta Curte, completul de 5 judecători constată că aceasta este nefondată.

Înalta Curte, completul de 5 judecători constată că din succesiunea cronologică a împrejurărilor faptice reţinute de prima instanţă, se conturează două momente ale acţiunii infracţionale a inculpatului, respectiv, al încheierii contractului individual de muncă la data de 23 decembrie 2008 şi al încheierii actului adiţional la acest contract, la data de 23 septembrie 2010.

Susţinerea apărării, în sensul că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în actul de inculpare şi ulterior în hotărârea apelată din infracţiunea de conflict de interese în formă continuată prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea de conflict de interese în formă simplă prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior nu este întemeiată.

Instanţa de control judiciar constată, prin raportare la infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, la împrejurările de fapt şi datele cauzei, că din punct de vedere material s-au săvârşit două fapte, în formă continuată, care constituie, fiecare în parte, infracţiunea de conflict de interese, iar din punct de vedere juridic există unitate de infracţiune.

Unitatea legală de infracţiune există atunci când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. (2) C. pen. anterior).

Pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar a se stabili dacă acţiunile inculpatului au fost sau nu generate de o rezoluţie infracţională unică sau au fost săvârşite izolat, pe baza unor rezoluţii infracţionale distincte.

Din analiza elementelor de fapt şi a împrejurărilor în care inculpatul a comis cele două acte, rezultă că, în momentul luării rezoluţiei, inculpatul a avut reprezentarea, în concret, a activităţii infracţionale în ansamblul ei, existând acea persistenţă a elementului subiectiv care trebuie să existe iniţial şi să lege acţiunile inculpatului, concretizată în obţinerea aceluiaşi rezultat - angajarea soţiei sale.

În ce priveşte critica inculpatului, în sensul că actul adiţional nu poate fi asimilat unui nou contract individual de muncă, iar prin acesta nu a fost prelungită durata acestui contract, instanţa de apel constată că nu este fondată.

Încheierea actului adiţional contractului individual de muncă, în contextul obţinerii diplomei de licenţă şi a finalizării studiilor universitare ale soţiei inculpatului, nu a avut natura unei simple reevaluări contractuale, care să decurgă din prevederile legale, respectiv în baza Codului muncii, astfel cum susţine apărarea.

Cu ocazia încheierii actului adiţional, inculpatul putea să evalueze, în condiţiile schimbării parametrilor, utilitatea acestui act, însă la momentul reevaluării acelor dispoziţii din dreptul muncii, deşi corecte din punct de vedere contractual, a acţionat în baza rezoluţiei iniţiale, urmărind procurarea unui folos material pentru soţia sa.

Drept urmare, şi cel de-al doilea act material caracterizează conţinutul juridic şi constitutiv al infracţiunii de conflict de interese, întrucât şi prin realizarea acestuia, inculpatul a urmărit producerea aceluiaşi rezultat a cărui reprezentare a avut-o de la început, constând în menţinerea calităţii de angajat a soţiei sale.

2. Referitor la al doilea motiv de apel invocat de inculpatul G.V.G., verificând probele dosarului cu privire la infracţiunea de conflict de interese pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt corectă, bazată pe materialul probator administrat şi just apreciat, care a confirmat existenţa faptei şi întrunirea conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Probatoriul administrat confirmă pe deplin existenţa şi săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de conflict de interese, în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 253¹ C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, reţinându-se că, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenţie, a propus angajarea şi a avizat contractul individual de muncă din 23 decembrie 2008 şi, ulterior, a propus modificarea acestuia prin actul adiţional încheiat la data de 23 septembrie 2010, prin care soţia sa, martora G.E., a fost angajată în cadrul biroului său parlamentar, fiind remunerată din bugetul Camerei Deputaţilor.

Pentru a aprecia astfel, instanţa de fond a avut în vedere probele administrate nemijlocit în faza de cercetare judecătorească - concordante cu cele strânse în cursul urmăririi penale -, care au probat acuzaţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, respectiv Raportul nr. 119027/G/II/7 noiembrie 2011 întocmit de A.N.L - Inspecţia de integritate; declaraţiile inculpatului G.V.G.; declaraţia olografă dată de G.E. în faza actelor premergătoare; depoziţiile martorilor M.I. şi F.R.; fotocopii conforme ale documentaţiei de angajare, comunicate de Camera Deputaţilor; fotocopii ale fişelor fiscale şi de pe declaraţiile de avere ale învinuitului; documente obţinute din surse deschise şi procese-verbale de verificare; declaraţiile inculpatului, martorilor M.I., F.R., G.E. în cursul cercetării judecătoreşti.

În acest context, instanţa de control judiciar constată că nu sunt incidente împrejurările invocate de către inculpat în susţinerea căii sale de atac, referitoare la lipsa de previzibilitate a legii.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că pregătirea profesională a inculpatului prezumă faptul că acesta nu se poate prevala de necunoaşterea legii (penale sau extrapenale) ori de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a caracterului ilicit al faptei de comiterea căreia este acuzat.

Instanţa de control judiciar constată, într-adevăr că art. 38 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor conferă deputatului facultatea de a-şi angaja personalul biroului parlamentar prin încheierea unui contract de muncă, însă exerciţiul acestui drept trebuie să aibă loc în condiţiile cadrului general de desfăşurare a funcţiei de deputat, care îi impuneau abţinerea de la acte în interes personal, cum ar fi procurarea unor foloase materiale membrilor familiei sale din fonduri publice.

În ce priveşte neprevederea expresă la momentul comiterii faptei a interdicţiei de angajare la biroul parlamentar a membrilor familiei, este adevărat că aceasta a fost prevăzută de lege abia din anul 2013, odată cu modificarea Statutului deputaţilor şi senatorilor prin Legea nr. 219/2013. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că, anterior respectivei modificări, faptele de acest tip nu cădeau sub incidenţa legii penale, căci prevederile prevăzute în respectivul Statut trebuiau raportate la celelalte dispoziţii legale în vigoare, cum era şi cazul art. 253¹ C. pen. de la 1969.

Faptul că prin modificarea Legii nr. 96/2006 s-a introdus, ca abatere disciplinară, încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese şi s-a prevăzut expres interdicţia angajării membrilor familiei la birourile parlamentare, nu poate conduce la concluzia că asemenea fapte nu ar putea avea conotaţii penale, câtă vreme calificarea unei conduite ca fiind o abatere disciplinară este subsumată condiţiei ca aceasta să nu constituie, potrivit legii, o infracţiune, ceea ce este şi cazul în speţă (a se vedea art. 52 din Legea nr. 96/2006, în forma republicată în vigoare la data comiterii faptei).

În ce priveşte calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese, deputatul din Parlamentul României este un funcţionar public în accepţiunea legii penale, indiferent că este vorba despre Codul penal de la 1968 sub care s-a comis fapta dedusă judecăţii (art. 147 alin. (1)) ori de Codul penal în vigoare (art. 175 alin. (1) lit. a)).

Împrejurarea invocată de inculpat, potrivit căreia situaţia de conflict de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare, indiferent de calitatea persoanei angajate, nu pune în discuţie calitatea de subiect activ al infracţiunii, ci întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii analizate.

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 13 din Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, "conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare să influenţeze îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Interesele private ale funcţionarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizaţii cu care funcţionarul public a avut relaţii politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi şi la orice datorii pe care funcţionarul public le are faţă de persoanele enumerate mai sus."

Un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcţiei publice pe care o ocupă ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are şi un interes personal.

Conflictul de interese implică un conflict între datoria faţă de public şi interesele personale ale unui oficial public, atunci când interesele oficialului public ca persoană privată influenţează sau ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor oficiale.

Pentru existenţa infracţiunii de conflict de interese, sub aspectul laturii subiective, este necesar să se facă dovada că funcţionarul care îşi exercită atribuţiile de serviciu acţionează cu voinţa de a îndeplini un act ori a participa la luarea unei decizii din care s-a obţinut direct sau indirect un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru afin până la gradul II inclusiv şi conştiinţa că prin aceasta aduce atingere reputaţiei instituţiei şi autorităţii publice.

În urma propriului examen, instanţa de control judiciar reţine că inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege, respectiv cu intenţie, având reprezentarea că, prin acţiunea sa, realizează un folos material pentru un membru al familiei sale (soţia sa), urmărind producerea acestui rezultat prin comiterea infracţiunii de care este acuzat.

Pentru a reţine vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii, prima instanţă a avut în vedere declaraţiile martorilor F.R. şi M.I., care se coroborează cu cele ale inculpatului, în sensul că a existat o acţiune a sa, în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, de a formula cererea de angajare a soţiei sale G.E. în cadrul biroului său parlamentar şi de a aviza contractul de muncă, pe perioadă determinată, iar ulterior de a propune modificarea acestuia prin actul adiţional încheiat la data de 23 septembrie 2010, în baza căruia s-a realizat, în mod direct, un folos material pentru soţia sa, că a prevăzut urmările actelor sale, urmărind producerea acestora.

Astfel, faptele descrise au creat o stare de pericol la adresa valorilor sociale ocrotite de lege referitoare la funcţionarea instituţiilor, având în vedere că interesul patrimonial indirect al parlamentarului poate influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin, fiind astfel îndeplinită urmarea prevăzută în norma de incriminare.

Împrejurarea invocată de inculpat că nu a urmărit obţinerea unui folos patrimonial nu au relevanţă în situaţia analizată şi nu sunt susceptibile de a înlătura răspunderea penală a acestuia. Este de remarcat că norma de incriminare nu cere ca folosul realizat să fie unul injust, ci numai ca acesta să fi fost efectiv obţinut printr-o procedură favorizantă.

Cu ocazia audierii în prezenta cauză, martorii M.I. (şef al Serviciului juridic) şi F.R. (consilier parlamentar în cadrul Direcţiei resurse umane) au susţinut că raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată (redactarea în vigoare până în iulie 2013), în limitele funcţiei lor le incumbă obligaţia de a examina propunerile de angajare a personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor doar în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor formale (studii, stare medicală, limite de retribuire, vechime în muncă, durata contractului, etc.); martorii au mai arătat că formularea propunerii de angajare la biroul parlamentar ţinea exclusiv de voinţa deputatului în cauză, ei neavând competenţa de a verifica sau de a stabili eventuale grade de rudenie ori situaţii de incompatibilitate sau de conflict între deputat şi persoana propusă pentru angajare.

În condiţiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare, de a încheia contracte civile de prestări servicii în cadrul biroului său parlamentar, determinante în situaţia analizată, aparţinea exclusiv inculpatului, apare evidentă intenţia frauduloasă a acestuia de a acţiona în interesul direct al familiei sale, căreia i-a facilitat obţinerea de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaţilor.

Astfel, în cauză sunt îndeplinite, atât sub aspectul laturii obiective cât şi subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior.

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului privind lipsa de previzibilitate a art. 253¹ C. pen., având în vedere art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa o consideră nefondată, dat fiind că norma de incriminare indică cu precizie conduita interzisă de lege, iar interpretarea textului nu ridică probleme deosebite.

Relativ la apărarea inculpatului sub acest aspect, care nu a negat existenţa faptei în modalitatea faptică reţinută de prima instanţă, dar a susţinut că nu a avut reprezentarea că prin angajarea soţiei la biroul său parlamentar ar declanşa un conflict de interese, instanţa de control judiciar a analizat prin considerentele expuse anterior netemeinicia acestei poziţii.

Nici susţinerea apărării, în sensul că cei doi martori, F.R. şi M.I. au dat declaraţii contradictorii, iar raportul întocmit de Agenţia Naţională de Integritate este nul nu este întemeiată.

Instanţa de control judiciar reţine că martorii au afirmat că aveau obligaţia, în calitate de salariaţi ai Oficiului Juridic, doar de a verifica îndeplinirea unor condiţii formale, nu şi de a se pronunţa asupra legalităţii angajării, iar propunerea de angajare şi avizarea contractului de muncă erau acte ce reveneau în competenţa deputatului, în sarcina căruia incumba şi obligaţia de abţinere de la luarea unor decizii de natură să confere un folos material soţiei sale.

În privinţa circumstanţelor în care s-a produs angajarea soţiei la propriul birou parlamentar, este lipsit de relevanţă faptul că inculpatul nu a ascuns calitatea viitorului angajat ori că s-ar fi interesat la Serviciul Juridic dacă putea sau nu să îşi angajeze soţia la Biroul parlamentar; esenţială este împrejurarea că soţia inculpatului a obţinut un venit ca urmare a unui act îndeplinit de către acesta din urmă, fiind de asemenea lipsit de importanţă faptul că obţinerea venitului a fost ori nu dublată de prestarea unei activităţi din partea angajatului în speţă.

Cât priveşte raportul întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, reţinut ca probă de prima instanţă, se constată, într-adevăr că prin Sentinţa nr. 211 din 30 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 396/43/2011 al Curţii de Apel Târgu Mureş, acesta a fost anulat, însă această hotărâre a fost recurată de către Agenţia Naţională de Integritate, iar soluţionarea acestei căi de atac a fost suspendată, prin încheierea de şedinţă din data de 21 octombrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 396/43/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. proc. civ. care prevede că se poate suspenda cauza dacă dezlegarea ei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept, care face obiectul unei alte judecăţi.

Or, chiar dacă hotărârea primei instanţe, care a anulat raportul de evaluare are caracter definitiv şi executoriu, nu s-a stabilit cu titlu irevocabil nulitatea acestui act, astfel că el poate fi avut în vedere în cadrul ansamblului probator, în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Instanţa de control judiciar reţine că nici susţinerea apărării cu privire la valabilitatea juridică a contractului individual de muncă şi a actului adiţional ca acte legale încheiate, intrate în circuitul juridic civil, nu are relevanţă din perspectiva răspunderii penale a inculpatului.

Împrejurarea că actele nu au fost contestate de către părţile contractante, fiind în concordanţă cu prevederile C. muncii nu au relevanţă, în cauză fiind incidente dispoziţiile în materie penală, referitoare la interdicţiile care operează în anumite situaţii şi între anumite categorii de personal.

Faţă de toate aceste considerente, completul de 5 judecători constată că nici acest motiv de apel formulat de inculpat nu este fondat.

În consecinţă, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că din probele administrate în cauză rezultă în mod cert că fapta există, corespunde conţinutului legal din norma de incriminare şi a fost săvârşită de inculpat cu vinovăţia prevăzută de lege, astfel încât soluţia de condamnare dispusă împotriva inculpatului este legală şi temeinică.

Reţinând vinovăţia inculpatului în comiterea faptei, prima instanţă a dispus în mod întemeiat condamnarea acestuia la o pedeapsă orientată la minimum special prevăzut de lege,

apreciind că prin executarea pedepsei în regim neprivativ de libertate este realizat scopul preventiv educativ al sancţiunii şi se realizează şi respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi circumstanţele personale ale inculpatului. Instanţa de fond a valorificat, astfel, toate împrejurările favorabile referitoare la persoana inculpatului, evidenţiate de acesta şi cu ocazia soluţionării căii de atac.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători va respinge ca nefondat apelul formulat de inculpatul G.V.G. împotriva Sentinţei penale nr. 101 din 12 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 110/1/2014.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul inculpat G.V.G. împotriva Sentinţei penale nr. 101 din 12 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 110/1/2014.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 77/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 8/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

ICCJ. Decizia nr. 84/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 84/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI