ICCJ. Decizia nr. 1/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 1/2011
Dosar nr.7343/1/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2011
Asupra cererilor de revizuire de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 387 din 15 aprilie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 2, alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi a art. 76 lit. a) C. pen. au fost condamnaţi inculpaţii P.T.Ş., D.C., şi B.C.R., la câte 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) pentru fiecare inculpat.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost computată prevenţia pentru fiecare inculpat de la 30 aprilie 2002 la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor.
În baza art. 118 lit. e) C. pen. şi art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpaţii P.T.Ş. şi B.C.R. comprimatele de MDMA (3,4 Metilendioxi-metamfetamina) indisponibilizate şi depuse cu dovada seria B nr. 600883 (fila 11 dosar urmărire penală ) la Direcţia cazier Judiciar şi Evidenţa Operativă a I.G.P. şi dispune distrugerea acestora.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat să plătească suma de 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a constatat în fapt că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor P.T.Ş., B.C.R. şi D.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
În actul de sesizare s-a reţinut că inculpaţii fiind prieteni şi consumatori de droguri sintetice, au tranzacţionat cumpărarea unor cantităţi de astfel de droguri, respectiv metilendioxi-metamfetamina (MDMA), substanţa enumerată în tabelul anexa 1 la Legea nr. 143/2000.
Activitatea de vânzare a unui număr de 2.015 comprimate a fost întreruptă prin surprinderea în flagrant de către organele de poliţie.
Actul de inculpare s-a întemeiat pe procesul-verbal întocmit cu ocazia prinderii în flagrant, procesele-verbale întocmite de investigatorii acoperiţi T. şi S., raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, procese-verbale de percheziţie domiciliară, planşele foto şi declaraţiile martorilor.
În cursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi inculpaţii, care nu au recunoscut săvârşirea faptelor şi au susţinut constant că nu au avut cunoştinţă despre existenţa drogurilor, tranzacţia fiind realizată de un anume B., persoana faţă de care s-a disjuns cauza în cursul urmăririi penale şi care, fiind colaborator al organelor de poliţie, le-a înscenat comerţul cu droguri.
Au fost audiaţi martorii P.C.R. şi C.C.E. care au fost de faţă la prinderea în flagrant a inculpaţilor în incinta restaurantului Mc Donalds.
Examinând şi coroborând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, prima instanţă a reţinut că în data de 29 aprilie 2002, inculpaţii P.T.Ş., B.C.R. şi D.C. au fost surprinşi în flagrant în timp ce comercializau cantitatea de 2.015 comprimate de MDMA, droguri sintetice de mare risc.
Tribunalul a reţinut această situaţie de fapt, înlăturând apărările inculpaţilor, care au susţinut constant că flagrantul a fost o înscenare, constatând că în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 143/2000, procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiţi pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea mijloacelor de probă, în situaţia în care există indicii temeinice că a fost săvârşită sau se pregăteşte comiterea unei fapte prevăzute în prezenta lege, iar potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, actele încheiate de poliţişti şi colaboratorii acestora pot constitui mijloace de probă.
Astfel, s-a reţinut că procesele-verbale încheiate de investigatorii sub acoperire S. şi „T." constituie mijloace de probă, activitatea acestora fiind autorizată de procuror la data de 18 aprilie 2002 (cu nr. 57/D/2002), aceste mijloace de probă urmând a fi evaluate de instanţă în conformitate cu art. 63 alin. (2) C. proc. pen., în cauză nefăcându-se dovada obţinerii acestora cu încălcarea legii, simpla afirmaţie a inculpaţilor că activitatea investigatorilor sub acoperire „este o înscenare" neputând conduce la înlăturarea probei.
S-a apreciat, totodată, că împrejurarea că inculpaţii doreau să comercializeze droguri sintetice de mare risc este dovedită prin activitatea de negociere a acestora cu investigatorul T. şi colaboratorul „G.", fapt ce a determinat autorizarea investigatorului S. să tranzacţioneze cu inculpaţii livrarea drogurilor, supravegherea celor trei inculpaţi realizându-se încă din data de 18 aprilie 2002, întâlnirea pentru achiziţionarea drogurilor fiind stabilită între aceştia şi investigatorul S. la Restaurantul Mc Donalds în data de 29 aprilie 2002, ora 2100.
S-a reţinut că aceste aspecte au fost confirmate de inculpata D.C. în cursul urmăririi penale, aceasta arătând că s-a deplasat împreună cu inculpatul P.T.Ş. în zona Piaţa Romană, la Restaurantul Mc Donalds, unde s-au întâlnit cu inculpatul B. şi cu „A.I." (investigatorul S.), cunoscând că în acest local ceilalţi doi inculpaţi urmau să comercializeze pastile MDMA.
Împrejurarea că în faţa instanţei inculpata D.C. a revenit asupra acestor declaraţii în care recunoaşte şi regretă faptele, a fost apreciată ca nejustificată, inculpata nefăcând nicio dovadă privind exercitarea asupra sa a unor mijloace de constrângere enumerate de art. 68 C. proc. pen. pentru ca declaraţia să-şi piardă valoarea probatorie, în acelaşi sens fiind interpretată şi declaraţia dată în cursul urmăririi penale de inculpatul B.C.R. care a arătat că „recunoaşte că a participat la discuţiile referitoare la tranzacţionarea pastilelor cu inculpatul P.T.Ş., B., A. şi C., dar nu recunoaşte că a procurat aceste droguri".
Prima instanţă a apreciat că prezumţia de nevinovăţie instituită de art. 66 C. proc. pen. în favoarea inculpaţilor a fost în mod categoric răsturnată şi aceştia se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
La individualizarea pedepselor, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) , fiind reţinut atât pericolul social concret al infracţiunilor săvârşite cât şi persoana fiecăruia dintre inculpaţi, care sunt tineri, nu au antecedente penale, iar inculpaţii B.C.R. şi D.C. erau studenţi la data săvârşirii faptelor, constatându-se că se pot reţine în favoarea inculpaţilor circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., respectiv comportarea bună avută înainte de săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii, dându-se eficienţă în mod corespunzător dispoziţiilor art. 76 lit. a) C. pen. şi aplicând inculpaţilor pedepse cu închisoarea sub minimul special prevăzut de lege, apreciind că scopul pedepselor poate fi atins prin cuantumul orientat spre minimul general, cu executare în regim de detenţie.
S-a aplicat fiecăruia dintre inculpaţi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 C. pen., interzicându-se acestora drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) pe durata executării pedepsei principale, iar în baza art. 65 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată determinată.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a fost computată prevenţia inculpaţilor la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a acestora.
În baza art. 118 lit. e) C. pen. şi art. 17 din Legea nr.143/2000 s-a confiscat de la inculpaţii P.T.Ş. şi B.C.R. cantitatea de 1965 comprimate MDMA, indisponibilizate de organele de poliţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţii.
Prin Decizia penală nr. 642/A din 29 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia Penală, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 387 din 15 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, şi a fost desfiinţată sentinţa atacată şi în raport de care a fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen.
Au fost majorate pedepsele aplicate inculpaţilor P.T.Ş., D.C. şi B.C.R. de la câte 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. la câte 12 ani închisoare fiecare inculpat şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii inculpaţi P.T.Ş., D.C. şi B.C.R. împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a computat prevenţia fiecărui inculpat începând de la 30 aprilie 2002 la zi.
A fost menţinută starea de arest a inculpaţilor. Au fost obligaţi apelanţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat, atât în faza urmăririi penale cât şi în aceea a cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, rezultă că în mod judicios şi motivat, tribunalul a stabilit şi reţinut situaţia de fapt, precum şi vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv de trafic de stupefiante de mare risc.
S-a apreciat că prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpaţilor întrunesc atât obiectiv cât şi subiectiv conţinutul incriminator de trafic de stupefiante de mare risc, în mod corect instanţa de fond dând relevanţă dispoziţiilor art. 21 şi art. 22 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, apreciind faptul că procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiţi pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea mijloacelor de probă, în speţă existând indicii temeinice cu privire la comiterea faptei menţionate de către inculpaţi, valoarea probantă fiind dată de procesele-verbale încheiate de investigatorii sub acoperire.
Poziţiile inculpaţilor de nerecunoaştere a faptelor comise au fost infirmate de procesele-verbale încheiate de organele de urmărire penală cu ocazia surprinderii în flagrant a inculpaţilor, procesele-verbale întocmite de investigatorii acoperiţi T. şi S. şi de raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 111183 din 8 mai 2002 în care se atestă că proba înaintată este constituită din 2015 comprimate care conţin 3,4 metilendioxi-metamfetamina (MDMA) care face parte din Tabelul I anexa la Legea nr. 143/2000, iar cele 1965 comprimate de MDMA rămase după efectuarea analizelor au fost predate organului de cercetare penală. Aceste probe dovedesc intenţia inculpaţilor de comercializare a drogurilor sintetice de mare risc, concretizate în activitatea de negociere a acestora cu investigatorul T. şi colaboratorul „G.", fapt ce a determinat autorizarea investigatorului S. să tranzacţioneze cu inculpaţii livrarea drogurilor, supravegherea celor trei inculpaţi realizându-se din data de 18 aprilie 2002, întâlnirea stabilită fiind la data de 29 aprilie 2002 ora 2100.
S-a reţinut că aspectele menţionate au fost confirmate de inculpata D.C. în declaraţia acesteia în faza de urmărire penală (aceasta arătând că s-a deplasat împreună cu inculpatul P.T. în zona Piaţa Romană la restaurantul Mc Donalds unde s-au întâlnit cu inculpatul B.C.R. şi cu „A.I." (investigatorul S.), cunoscând că în acest local ceilalţi doi inculpaţi urmau să comercializeze pastile MDMA) şi prin declaraţia dată, de asemenea în cursul urmăririi de inculpatul B.C.R. care a învederat participarea la discuţiile privind tranzacţionarea pastilelor cu inculpatul P.S.B., „A." şi C.
Instanţa de apel a considerat că în mod corect tribunalul a stabilit vinovăţia celor trei inculpaţi în săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina fiecăruia, înlăturând motivat apărările inculpaţilor, stabilind contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii, inculpaţii având reprezentarea urmărilor faptelor comise, urmărind şi acceptând producerea rezultatelor lor, dar s-a apreciat că în mod greşit instanţa de fond nu a dat eficienţă circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen., întrucât la săvârşirea faptei au participat trei persoane, aspecte ce rezultă din declaraţiile inculpaţilor, date atât în faza urmăririi penale cât şi în aceea a cercetării judecătoreşti, precum şi din procesele-verbale menţionate, fiind justificată reţinerea dispoziţiilor arătate.
S-a reţinut, de asemenea, cu privire la individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, că, în speţă, nu era incidentă circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. şi corespunzător regimul sancţionator prevăzut de art. 76 lit. a) C. pen. de reducere sub minimul prevăzut de lege al cuantumului pedepsei aplicate fiecărui inculpat, prima instanţă neavând în vedere în contextul speţei criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social în concret foarte ridicat al faptelor comise, circumstanţele reale ale săvârşirii lor, precum şi circumstanţele personale ale inculpaţilor care, datorită gradului lor de instrucţie aveau reprezentarea faptelor pe care le comit.
Tribunalul a dat relevanţă în mod distinct unei circumstanţe atenuante judecătoreşti personale privind pe inculpaţi, respectiv conduita bună a acestora înainte de săvârşirea infracţiunii, neapreciind în mod plural gravitatea faptelor şi circumstanţele reale ale săvârşirii lor.
Astfel, s-a considerat că se impune înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen. reţinute în sarcina celor trei inculpaţi; în procesul de reindividualizare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), s-a avut în vedere gradul de pericol social în concret extrem de ridicat al faptelor comise de inculpaţi, agravat de circumstanţele săvârşirii lor, respectiv cantitatea mare de droguri sintetice (2.015 comprimate MDMA), valoarea ridicată a profitului ce urma a fi obţinut (în jur de 16.000 dolari SUA), precum şi circumstanţele personale ale inculpaţilor care nu au recunoscut săvârşirea faptelor comise, nu aveau antecedente penale şi aveau un anumit grad de instrucţie.
Astfel, au fost majorate pedepsele aplicate inculpaţilor P.T.Ş., D.C. şi B.C.R., de la câte 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. la câte 12 ani închisoare fiecare inculpat şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., apreciindu-se că prin cuantumul pedepsei principale, cât şi al pedepsei complimentare, orientate, primul către minim, iar al doilea peste medie, acestea sunt singurele în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate în resocializarea viitoare a inculpaţilor, dând, totodată, relevanţă şi circumstanţei agravante a săvârşirii infracţiunii de către trei persoane, prevăzute de art. 75 lit. a) C. pen. nu numai pentru faptele inculpaţilor, cât şi în procesul individualizării pedepselor aplicate.
S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen., art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În ceea ce priveşte apelurile declarate de apelanţii inculpaţi P.T.Ş., D.C. şi B.C.R. s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, neputându-se reţine solicitarea de restituire a cauzei la parchet pentru cei trei inculpaţi, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 333 C. proc. pen., urmărirea penală fiind completă, probele administrate relevând vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunii de trafic de stupefiante, fiind întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii, atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv, astfel că apărarea în sensul achitării inculpaţilor nu este întemeiată.
În ceea ce priveşte reducerea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor, s-a reţinut că solicitarea apărării nu este justificată faţă de gravitatea faptelor comise şi de celelalte circumstanţe reale şi personale menţionate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii.
Prin Decizia nr. 2092 din 20 aprilie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.C.R., P.T.Ş. şi D.C., împotriva deciziei penale nr. 642 din 29 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, deducându-se, pentru fiecare recurent inculpat, durata arestării preventive de la 30 aprilie 2002 la zi.
S-a reţinut, în esenţă, de către instanţa de recurs, că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, în raport de probatoriul administrat, dând o justă încadrare juridică faptelor comise, instanţa de apel, în mod legal a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen., majorând cuantumul pedepselor aplicate, astfel încât apărările privind necomiterea faptelor şi criticile vizând stabilirea greşită a cuantumului pedepselor sunt infirmate de probele administrate, vinovăţia inculpaţilor fiind corect stabilită, iar pedepsele just individualizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), soluţia instanţei de apel fiind amplu argumentată.
După epuizarea căilor de atac interne, prin cererea înregistrată - sub nr. 28.823/04 numitul B.C.R. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, criticând procedura penală derulată în ceea ce îl priveşte pentru inechitate şi existenţa unei înscenări a poliţiei. S-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1, art. 3 (cu privire la pedeapsa aplicată), art. 5 (cu privire la luarea şi prelungirea măsurii arestării), art. 7 (cu privire la condamnarea pentru o infracţiune inexistentă) şi art. 6 coroborat cu art. 14 ( prin majorarea pedepsei faţă de calitatea sa de student) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin hotărârea din 1 iunie 2010 (definitivă la 1 septembrie 2010) Curtea Europeană a reţinut în esenţă că:
- a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie având în vedere că autorităţile nu au oferit detalii şi nu au făcut trimitere la nicio probă obiectivă referitoare la comportamentul infracţional al suspecţilor înainte de 29 aprilie 2002, părţile dând interpretări diferite evenimentelor de la cea dată, instanţele bazându-se în condamnarea reclamantului şi coinculpaţilor pe probele din timpul urmăririi penale (rapoartele scrise ale agenţilor sub acoperire şi declaraţiile suspecţilor) şi pe declaraţiile date de inculpaţi în faţa primei instanţe, fără a răspunde cererilor apărării în special cu privire la implicarea şi rolul numitului B. şi nici solicitării de prelevare a amprentelor digitale de pe pungile ce conţineau droguri, sau de analizare a înregistrării evenimentelor, neaudiind pe agenţii sub acoperire, astfel apărarea nu a avut ocazia de a adresa întrebări martorilor, instanţele acordând prioritate declaraţiilor obţinute de anchetatori, ceea ce poate ridica o problemă în privinţa respectării drepturilor apărării. Cu privire la susţinerile inculpaţilor referitoare la implicarea poliţiei, instanţele nu puteau asigura respectarea principiului echităţii şi al egalităţii armelor fără audierea numitului B. şi pe agenţii sub acoperire şi fără a permite părţilor să adreseze, măcar în scris, întrebări acestor persoane, instanţa trebuind să analizeze sau, cel puţin, să ofere explicaţii mai detaliate cu privire la motivul respingerii celorlalte cereri de administrare de probe, instanţele necercetând suficient susţinerile apărării privind înscenarea poliţiei, procedura fiind lipsită de caracterul echitabil cerut de art. 6 din Convenţie;
- este tardiv capătul de cerere întemeiat pe art. 5 din Convenţie,
- este neîntemeiată plângerea întemeiată pe art. 7 din Convenţie, criticile privind încălcarea art. 3, art. 7 şi art. 14 din Convenţie reiterând aspectele formulate şi analizate în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie;
- nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul pretins.
- se impune acordarea sumei de 10.000 Euro, daune morale.
Ulterior, prin cererile înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuenţii P.T.Ş., B.C.R. şi D.C. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 4081 C. proc. pen. revizuirea deciziei nr. 2092 din 20 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, faţă de aspectele constatate de CEDO.
Cererile au fost înregistrate distinct (sub nr. 7343/1/2010, nr. 8143/1/2010 şi nr. 7347/1/2010).
Întrucât s-a solicitat de către apărătorul recurenţilor conexarea celor trei cauze, Curtea a pus în discuţie admisibilitatea cererilor de revizuire formulate de inculpaţii P.T.Ş. şi D.C., având în vedere că hotărârea CEDO îl priveşte doar pe recurentul B.C.R.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4081 alin. (2) C. proc. pen. poate cere revizuirea „persoana al cărei drept a fost încălcat". Deşi aparent se poate argumenta că doar persoana care a avut în procedura în faţa Curţii Europene calitatea de reclamant poate cere revizuirea în baza art. 4081 C. proc. pen. (sau după caz soţul şi rudele apropiate ale condamnatului ori procurorul – conform dispoziţiilor alin. (2) din acelaşi articol), Curtea apreciază că textul nu poate fi interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul că doar cel care a fost parte în procesul desfăşurat în faţa Curţii de la Strasbourg poate fi revizuent în faţa instanţelor interne.
O interpretare literală, dar şi teleologică a acestui text impune concluzia conform căreia poate formula cerere de revizuire orice persoană pentru care s-a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale într-o cauză în care s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În speţa supusă revizuirii, deşi în faţa Curţii Europene, doar condamnatul B. a avut calitatea de reclamant, din motivarea hotărârii instanţei europene rezultă că şi ceilalţi doi condamnaţi se află în aceeaşi situaţie de fapt şi de drept, motiv pentru care, în mod indirect, Curtea de la Strasbourg a constatat încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenţie şi cu privire la aceştia.
De aceea, Înalta Curte constată că aceştia pot avea calitatea de revizuent în baza art. 4081 C. proc. pen. şi drept consecinţă va admite cererea formulată şi va dispune conexarea celor trei cauze.
Referitor la fondul cererilor de revizuire se constată că acestea sunt întemeiate şi vor fi admise pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din raportarea cererilor de revizuire la prevederile art. 4081 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., şi interpretarea lato sensul a acestor reglementări se constată că acestea respectă condiţiile de admisibilitate şi temeinicie prevăzute de norma legală invocată, respectiv:
a)printr-o hotărâre definitivă a CEDO s-a constatat încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie ;
b)consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi în prezent şi sunt reprezentate, în esenţă, de consecinţele condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, în urma unei proceduri judiciare ce nu a respectat, între altele, garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie;
c)cererile au fost formulate de persoanele ale căror drepturi au fost încălcate;
d)cererile de revizuire au fost introduse în termenul de 1 an, expres prevăzut de lege, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.
Sub aspectul încălcării - prin modul de soluţionare de către instanţe - a dreptului la un proces echitabil, se va reţine că potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 31/1994) urmau a se aplica prioritar, chiar în absenţa, la momentul judecării recursului a unei reglementări speciale procesual penale, în virtutea principiului aplicabilităţii directe a dispoziţiilor legale privind drepturile omului, consacrate, în speţă de reglementările Convenţiei.
Totodată, în mod independent de soluţia ce s-ar fi pronunţat, încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 cu distincţiile arătate în hotărârea CEDO, respectiv, neanalizarea apărărilor vizând existenţa unei înscenări, acordarea priorităţii declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, neaudierea colaboratorului B. au determinat o vătămare constând în pronunţarea unei soluţii fără respectarea garanţiilor dreptului la proces echitabil, astfel că apare ca evident prejudiciul moral suferit de către părţile care nu au avut posibilitatea reală şi efectivă de a-şi susţine şi proba nevinovăţia.
Se constată, totodată, că şi în prezent continuă să se producă consecinţele încălcării drepturilor consacrate de Convenţie şi recunoscute prin hotărârea pronunţată de instanţa europeană, acestea fiind reprezentate de consecinţele condamnării suferite de către revizuenţi.
Rezultă, aşadar că unicul remediu apt a înlătura consecinţele încălcării dreptului la proces echitabil, constatat prin hotărârea CEDO, îl reprezintă desfiinţarea hotărârilor anterior pronunţate şi dispunerea rejudecării cauzei de către prima instanţă.
Se reţine, de asemenea, că în considerentele hotărârii instanţei europene se face referire global la procedura în urma căreia au fost condamnaţi revizuenţii, astfel că independent de împrejurarea că doar unul dintre foştii coinculpaţi au formulat plângere la CEDO, hotărârea şi constatările instanţei europene vor fi privite ca producând efecte asupra cauzei în ansamblul ei.
Se are în vedere, totodată, că apărările comune ale revizuenţilor pe parcursul procesului penal în care au avut calitatea de coinculpaţi au făcut constant referire la nesăvârşirea infracţiunilor imputate, înscenarea acestora de către poliţie şi la necesitatea audierii colaboratorului. Din analiza actelor dosarului rezultă că apărarea a solicitat în repetate rânduri restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale şi audierea numitului B. (filele 35, 80, 92, 114 dosar fond), audierea acestuia, fiind încuviinţată de către instanţă după ce a fost identificat (fila 114 dosar fond) pentru ca ulterior citării cu mandat de aducere urmată de neprezentarea acestuia, instanţa să considere terminată cercetarea judecătorească, singurele probe administrate nemijlocit în cursul judecăţii fiind audierea inculpaţilor şi a doi martori din acte (filele 32-34, 66, 67 dosar fond). Aşadar, instanţele şi-au bazat hotărârile, preponderent, pe probe din cursul urmăririi penale, etapă ce nu oferea inculpaţilor garanţiile administrării în condiţii de nemijlocire, contradictorialitate şi publicitate a probelor noi sau a celor deja administrate.
Aşa fiind, pentru asigurarea respectării sub toate aspectele a dreptului la apărare a revizuenţilor se constată că se impune, potrivit dispoziţiilor art. 4081 alin. (11) lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea hotărârilor pronunţate faţă de revizuenţi în fond, apel şi recurs.
Prin raportare la constatările instanţei europene privind inechitatea procedurii (sub aspectul respectării drepturilor apărării şi egalităţii armelor) care a avut drept consecinţă condamnarea revizuenţilor, pentru a se administra probele la care face referire hotărârea CEDO şi a oricăror dovezi a căror utilitate ar rezulta în cursul cercetării judecătoreşti cauza va fi trimisă, spre rejudecare primei instanţe, Tribunalul Bucureşti, instanţă care urmează a avea în vedere constatările cuprinse în hotărârea CEDO, relevante în cauză, cu privire la toţi participanţii.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 4081 alin. (11) pct. b C. proc. pen. vor fi admise cererile de revizuire, desfiinţate sentinţele nr. 387 din 15 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, Decizia nr. 642/A din 29 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi nr. 2092 din 20 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe, Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa punerii de îndată în libertate (dacă nu sunt arestaţi în altă cauză) a revizuenţilor B.C.R. şi P.T.Ş.
Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorului ale al revizuenţilor plătindu-se din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de conexare a cauzelor ce formează obiectul dosarelor nr. 7343/1/2010, privind pe revizuentul P.T.Ş., nr. 8143/1/2010, privind pe revizuentul B.C.R. şi nr. 7347/1/2010, privind pe revizuenta D.C. aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători.
Conexează cauzele ce formează obiectul dosarelor nr. 8143/1/2010 şi nr. 7347/1/2010 la cauza ce formează obiectul dosarului nr. 7343/1/2010.
Admite cererile de revizuire formulate, în temeiul art. 4081 C. proc. pen., de revizuenţii B.C.R., P.T.Ş. şi D.C. împotriva deciziei nr. 2092 din 20 aprilie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5429/2003.
Desfiinţează Decizia atacată, precum şi Decizia nr. 642/A din 29 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 2142/2003 şi sentinţa nr. 387 din 15 aprilie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 3575/2002 şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, Tribunalul Bucureşti.
Dispune punerea de îndată în libertate, a revizuenţilor B.C.R. şi P.T.Ş. de sub puterea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 470 din 3 mai 2004 şi, respectiv, nr. 469 din 3 mai 2004 emise de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, dacă nu sunt arestaţi în altă cauză.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al revizuenţilor, în sume de câte 50 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2011.
| ← CSJ. Decizia nr. 169/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 10/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
