ICCJ. Decizia nr. 106/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 106/2011
Dosar nr.9886/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1917 din 16 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluţiei nr. 758/P/2008 din 27 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin plângerea adresată iniţial Curţii de Apel Bucureşti petiţionarul I.G. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 758/2008 privind pe S.E., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Structura centrală şi M.E.E. – investigator sub acoperire.
Prin sentinţa penală nr. 173 din 22 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, magistratul S.E. având grad profesional de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind incidente dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
În plângerea formulată, petiţionarul a criticat soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror în dosarul nr. 758/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului ori au fost interpretate greşit.
Din examinarea actelor dosarului, s-a reţinut că petiţionarul I.G. a solicitat efectuarea cercetărilor penale cu privire la S.E.- procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie şi M.E.E. „investigator sub acoperire" care au întocmit acte nelegale în dosarul nr. 1/P/2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, de asemenea, a susţinut petentul că i-a fost violată corespondenţa constând în interceptările şi înregistrările audio-video ilegale a convorbirilor sale.
Din actele premergătoare efectuate de procuror a rezultat că în dosarul nr. 1/P/2006 petiţionarul I.G. a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (445 acte materiale).
Prin ordonanţa din 9 februarie 2006, procurorul a dispus autorizarea folosirii unui investigator sub acoperire în vederea descoperirii actelor de corupţie săvârşite la Biroul Vamal Otopeni, indicând şi ce anume activităţi urmau a fi desfăşurate în scopul identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă, precum şi identitatea investigatorului sub acoperire, în persoana intimatului M.E.E.; autorizaţia a fost valabilă, după prelungiri succesive, până la 15 mai 2006 inclusiv.
În timpul desfăşurării activităţii sale, intimatul M.E.E. a surprins activităţi contrare legii, pe care le-a consemnat în procese-verbale, în unul din ele fiind menţionată şi activitatea infracţională a petiţionarului.
În cursul urmăririi penale, procurorul a solicitat Tribunalului Bucureşti interceptarea şi înregistrarea audio-video a convorbirilor purtate în mediul ambiental de M.E.E. cu lucrătorii vamali, cerere admisă prin încheierea nr. 136/A.1./2006 din 3 martie 2006 cu valabilitate până la 31 iunie 2006, fiind prelungită prin încheiere, de către Tribunalul Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 911 C. proc. pen.
Procurorul a constatat că procesul-verbal contestat este conform cu realitatea şi că nu au fost sustrase sau distruse acte din dosar, iar intimaţii au acţionat în baza atribuţiilor conferite de lege.
Prin rezoluţia nr. 758/P/2008 din 27 martie 2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile prevăzute de art. 195 C. pen., art. 242 C. pen., art. 272 C. pen. şi art. 291 C. pen. – întrucât faptele nu există.
Plângerea formulată de petiţionar în temeiul dispoziţiilor art. 275-278 C. proc. pen. a fost respinsă de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică prin rezoluţia nr. 4391/2135/II/2 din 24 aprilie 2009.
Examinând plângerea formulată de petiţionarul I.G. în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., prima instanţă a constatat, examinând actele dosarului, că aceasta este nefondată.
S-a reţinut că susţinerea petiţionarului în sensul că procesul-verbal întocmit de investigatorul sub acoperire este fals, recunoscut ca atare de intimatul procuror S.E. nu corespunde realităţii, prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 1/P/2006 din 9 februarie 2006, procurorul S.E. autorizând folosirea unui investigator sub acoperire în scopul descoperirii faptelor de corupţie săvârşite la Biroul Vamal Otopeni, stabilind şi activităţile ce urmau a fi desfăşurate, consemnând toate acestea în procese-verbale, aşa după cum prevăd dispoziţiile art. 261 din Legea nr. 78/2000.
În procesele-verbale întocmite de investigatorul sub acoperire – intimatul M.E.E. a consemnat lucruri conforme cu realitatea, iniţial menţionând ca neidentificată o persoană cu privire la care a constatat fapte ce puteau constitui infracţiuni, menţionarea ulterioară identificării acelei persoane neconstituind infracţiune de fals în înscrisuri oficiale.
De altfel, consemnările din procesele-verbale au fost confirmate şi de martorii audiaţi în dosarul nr. 1/P/2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în care petiţionarul I.G. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (filele 248, 266, 256 rechizitoriu) un argument în plus al realităţii consemnărilor făcute de intimatul M.E.E.
S-a apreciat că este nefondat şi motivul vizând ilegalitatea interceptărilor audio şi video în mediul ambiental, petiţionarul susţinând că aceste dispoziţii nu erau în vigoare la data emiterii autorizaţiei nr. 136/AI din 3 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, întrucât acest mijloc de probă a fost introdus în Codul de procedură penală prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, cu intrarea în vigoare la 6 septembrie 2006.
Prima instanţă a reţinut că, prin Legea nr. 141/1996, pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală a fost introdusă în cod o nouă secţiune – art. 91/1 – 91/6, sub denumirea de „Înregistrări audio sau video", după ce, prin art. 64 s-au adăugat ca mijloace de probă şi înregistrările audio sau video, autorizarea fiind dată de procuror.
Textul a fost modificat succesiv prin Legea nr. 281/2003 şi nr. 356/2006, întărindu-se cadrul legal în care pot fi folosite.
Articolul 911 C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 281/2003 – prevede condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor pe bandă magnetică sau unui alt tip de suport, iar art. 914 C. proc. pen. reglementează „alte înregistrări" fără a indica expres tipul acestora.
Împrejurarea că, prin Legea nr. 356/2006 s-a introdus, în art. 914 prevederea potrivit căreia dispoziţiile art. 911-913 se aplică în mod corespunzător şi în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizări sau urmăriri prin GPS ori alte mijloace electronice de supraveghere, nu reprezintă altceva decât o explicare a sintagmei „alte înregistrări" în accepţiunea art. 914, în vigoare la data autorizării de către instanţă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii şi din notele scrise depuse la dosar (filele 8-39 dosar recurs) pentru greşită motivare, în ceea ce priveşte problema veridicităţii unor menţiuni cuprinse în procesele-verbale întocmite de intimatul M.E.E. şi relativ la reglementarea legală a înregistrărilor ambientale.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date relative la comiterea unor infracţiuni şi a unei condiţii negative, privind inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. [cu excepţia cazului prevăzut de art. 10 lit. b)1 C. proc. pen.].
În cauza dedusă judecăţii procurorul, cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen. a efectuat în etapa actelor premergătoare verificările apreciate ca utile soluţionării cauzei şi motivat, constatând incidenţa cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimaţi.
Din analiza actelor dosarului se constată că petentul a criticat modul de administrare a probelor şi, în final legalitatea probelor care au fundamentat trimiterea sa în judecată, în calitate de inculpat, în dosarul nr. 1/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
Astfel, în baza unor nemulţumiri pur subiective şi nedovedite petentul a conferit relevanţă penală activităţii judiciare desfăşurată în cauză, constând în esenţă, în administrarea probelor în cursul urmăririi penale.
Sub acest aspect se constată că ansamblul criticilor privind legalitatea probelor administrate în cauza în care petentul a avut calitatea de inculpat se impuneau a fi invocate ca apărări în faţa instanţei sesizată prin rechizitoriu, plângerea penală neavând aptitudinea funcţională de a conduce la desfiinţarea unor soluţii legal dispuse chiar dacă acestea nemulţumesc partea.
Totodată, se reţine că activitatea derulată de către intimatul procuror s-a subsumat normelor care o reglementau, probele fiind legal administrate în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 1/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi întemeind soluţia cuprinsă în rechizitoriu, petentul nedovedind contrariul, în sensul că intimatul ar fi comis vreo faptă din sfera ilicitului penal care să antreneze răspunderea penală a acestuia.
Din verificarea hotărârii atacate se constată că prima instanţă a realizat o analiză proprie justă materialului dosarului, plângerii petentului şi rezoluţiei atacate, hotărârea pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Astfel, criticile invocate în recurs, privind, în esenţă, nemotivarea hotărârii nu pot fi primite, iar aspectele indicate de către recurent privind interpretarea probelor constând în declaraţii care contraziceau menţiunile cuprinse în procesul-verbal întocmit de intimatul M.E.E. exced obiectului cauzei, deoarece privesc interpretarea şi legalitatea probelor, atribuţie ce constituia apanajul instanţei sesizată prin rechizitoriu.
Totodată, critica motivării primei instanţe referitoare la normele incidente la momentul administrării probelor în materia interceptărilor în mediu ambiental, constituie, în esenţă, o critică privind legalitatea administrării probei prin prisma interpretării dispoziţiei legale care reglementa materia efectuării interceptărilor şi înregistrărilor audio şi video, norme ce au fost respectate, petentul, având de altfel, posibilitatea de a formula şi această apărare în faţa instanţei sesizată prin rechizitoriu.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul I.G. împotriva sentinţei nr. 1917 din 16 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4290/2/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 105/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 107/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
