ICCJ. Decizia nr. 104/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 104/2010
Dosar nr.9874/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1540 din 5 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta R.G.C. împotriva rezoluţiei nr. 688/P din 15 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică. A fost menţinută rezoluţia atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la 6 ianuarie 2009, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat plângerea petentei R.G.C. care, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., a înţeles să atace pentru nelegalitate şi netemeinicie ordonanţa nr. 688/P/2008 din 15 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, menţinută prin rezoluţia nr. 11057/6237/II/2/2008 din 25 noiembrie 2008 emisă de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Petenta a arătat că este nemulţumită de modul cum a soluţionat a plângerea procurorul de caz, de măsurile dispuse de acesta, care a „ignorat" argumentaţia adusă şi pentru că nu a stabilit vinovăţia magistraţilor care au soluţionat cauzele judecătoreşti în care a fost parte, cu încălcarea normelor de procedură referitoare la competenţă, incompatibilităţi şi citare.
Prima instanţă a reţinut că prin ordonanţa nr. 688/P/2008 din 15 octombrie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 38 C. proc. pen. şi art. 42 C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de S.C., C.S., P.P., judecători la Curtea de Apel Craiova, L.T., M.P., ş.a., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP); prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus disjungerea cauzei privind pe O.M., R.S. şi A.T., procurori la Judecătoria Piteşti, B.E., I.L., avocaţi I.F., ş.a., şi declinareala Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) , art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În motivarea soluţiei, procurorul de caz a avut în vedere soluţiile dispuse în fiecare dosar indicat de petentă, arătând considerentele de fapt şi de drept care le justifică, în final, concluzionând că nu s-au constatat încălcări ale legii de natură a antrena răspunderea penală a magistraţilor reclamaţi.
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată de procurorul ierarhic superior prin rezoluţia nr. 11057/6237/II/2/2008 din 25 noiembrie 2008.
Cu privire la plângerea adresată instanţei în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., prin care petenta a atacat soluţia de neîncepere a urmăririi penale, invocând nemulţumirile sale faţă de modul în care procurorii au cercetat faptele reclamate în sarcina unor magistraţi, prima instanţă a constatat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror este legală şi temeinică, plângerea petentei fiind nefondată.
Astfel, s-a reţinut că, nemulţumirile petentei legate de încălcarea unor norme privind competenţa instanţei, procedura de citare sau incompatibilitate în unele cauze civile în care a figurat ca parte, pe lângă faptul că nu au fost dovedite, în eventualitatea constatării lor, în mod real acestea puteau fi invocate şi soluţionate, eventual îndreptate, cu ocazia exercitării unor proceduri speciale prevăzute de norma procesual civilă, sau în cadrul căilor ordinare şi extraordinare de atac prevăzute de lege.
De asemenea s-a constatat că prin însăşi conţinutul plângerii, este evident că petenta este nemulţumită de soluţiile pe care magistraţii reclamaţi le-au pronunţat în cauzele civile în care aceasta a fost parte, iar în acest mod încearcă obţinerea altor soluţii, prin reformarea celor care o nemulţumesc, or, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate şi modificate numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, iar vinovăţia persoanelor reclamate în comiterea unor fapte penale nu poate fi susţinută doar pe baza argumentaţiei adusă de partea vătămată, ea trebuind să rezulte din probele certe care la rândul lor să se coroboreze cu susţinerile părţii vătămate pentru a stabili cu certitudine nu numai existenţa infracţiunii, dar şi identitatea făptuitorului.
S-a concluzionat că numai în aceste condiţii, în sensul legii, se poate antrena în sarcina unei persoane o răspundere penală, ceea ce, în speţă nu este cazul, lipsind cu desăvârşire orice indicii sau probe în comiterea unor infracţiuni.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar (filele 27-29 dosar recurs) pentru nelegalitate şi netemeinicie, încălcarea normelor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, încălcarea dreptului la viaţă, proprietate, moştenire, proces echitabil, greşita reţinere a împrejurării că nemulţumirea petentei priveşte nestabilirea vinovăţiei magistraţilor, deşi petenta s-a referit la neoferirea de către procuror, a explicaţiilor necesare privind motivele modificării jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea art. 841 C. civ., jurisprudenţa neunitară a Curţii de Apel Craiova, soluţia de disjungere dispusă faţă de intimatul R.S., nerespectarea art. 63 C. proc. pen. raportat la art. 200 C. proc. pen., neobservarea de către instanţă, a încadrării juridice dată de procuror, necercetarea tuturor faptelor de către acesta. În drept au fost invocate cazurile prevăzute de art. 3859 pct. 1, 9, 10, 16, 17 şi 19 C. proc. pen., solicitându-se verificarea cauzei sub toate aspectele.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea cumulativă a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, privind inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen.
În cauza dedusă judecăţii procurorul sesizat prin plângerea petentei a efectuat, în etapa actelor premergătoare, cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a dispus faţă de intimaţii magistraţi soluţia de neîncepere a urmăririi penale, constatând inexistenţa, în materialitatea lor, a faptelor reclamate.
Se constată, totodată că verificările efectuate au fost suficiente pentru a demonstra inexistenţa indiciilor de săvârşire a unor fapte din sfera ilicitului penal, intimaţii magistraţi circumscriindu-şi activităţile prevederilor legale incidente.
Astfel, interpretarea şi aplicarea legii cauzelor supuse instrumentării procurorului sau soluţionării magistratului judecător precum şi finalizarea activităţii judiciare prin dispunerea unei soluţii sunt de esenţa activităţii magistratului şi nu pot să constituie prin ele însele, infracţiuni spre a conduce la angajarea răspunderii penale a magistraţilor.
Nemulţumirea părţilor faţă de modul de soluţionare al cauzelor trebuie să îmbrace forma căilor de atac expres şi limitativ reglementate de legea procesuală, respectiv să uzeze de procedura de control ierarhic şi, după caz, judecătoresc, al soluţiilor procurorului, potrivit dispoziţiilor art. 277 şi următoarele C. proc. pen.
În cauza dedusă judecăţii nemulţumirile petentei, care au determinat formularea plângerii penale rezidă, în esenţă, în modul de desfăşurare a procedurii judiciare şi de soluţionare a unor cauze civile (având ca obiect iniţial o succesiune ) şi a unui dosar penal (constituit ca urmare a unei plângeri penale formulată de petentă).
Aşa fiind, se reţine că petenta avea posibilitatea ca pe calea invocării de excepţii, a formulării de cereri şi prin declararea căilor de atac prevăzute de lege, respectiv prin parcurgerea procedurii de control a soluţiilor procurorului, să atingă finalitatea urmărită de desfiinţare sau modificare a soluţiilor apreciate negativ, finalitate ce nu poate fi realizată prin formularea plângerii penale, instituţie juridică cu natură distinctă, ce nu poate completa şi nu se poate substitui căilor de atac.
Aşa fiind, se constată că în mod întemeiat prima instanţă a menţinut soluţia de neîncepere a urmăririi penale criticată, care la rândul său este legală şi temeinică, ca de altfel şi hotărârea recurată, instanţa formându-şi convingerea pe baza evaluării proprii juste a materialului dosarului, plângerii petentei şi rezoluţiei atacate.
Motivele de recurs invocate sunt nefondate.
Critica privind încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu poate fi primită, petenta neexplicând, de altfel, modul în care acele drepturi i-au fost lezate. Cu referire la încălcarea dreptului la proprietate şi moştenire aceste aspecte exced obiectului prezentei cauze, iar motivul privind încălcarea dreptului la proces echitabil, invocat generic, nu este fondat, având în vedere respectarea de către prima instanţă a drepturilor procesuale ale părţilor în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen.
Motivul de recurs referitor la greşita reţinere a aspectelor care au nemulţumit pe petentă, prin raportare la ordonanţa contestată, nu poate fi primit, deoarece obiectul criticilor, indicate în cuprinsul motivelor de recurs privesc, după cum întemeiat s-a reţinut şi de către prima instanţă, modul de desfăşurare a unor procese civile.
Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen. raportat la art. 200 C. proc. pen. este nefondată, deoarece dispoziţiile art. 224 C. proc. pen. nu instituie, în sarcina procurorului, o obligaţie de efectuare, în etapa actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile de către părţi, ci pe cele apte a fundamenta soluţia ce urmează a se dispune, dispoziţiile art. 200 C. proc. pen. nefiind incidente în speţă, deoarece soluţia dispusă de procuror a fost de neîncepere a urmăririi penale.
Relativ la soluţia de disjungere dispusă prin ordonanţa atacată, verificarea acesteia excede obiectului devoluţiunii cauzei în primă instanţă.
Totodată, este nefondată şi critica referitoare la greşita încadrare juridică dată faptelor de către procuror şi necercetarea tuturor infracţiunilor reclamate, deoarece magistratul nu este ţinut de încadrarea juridică dată faptelor descrise de parte în plângere, iar instanţa, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., este investită exclusiv cu verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, cu privire la faptele având încadrarea juridică stabilită de acesta.
Motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii nu poate fi primit, aceasta fiind argumentată complet, în limitele devoluării cauzei, potrivit art. 2781 alin. (1) şi (7) C. proc. pen.
Cazurile de casare formal indicate de către recurentă, circumscrise de aceasta dispoziţiilor art. 3859 pct. 1, 9, 10, 16, 17 şi 19 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză.
Prima instanţă a respectat normele de competenţă şi a procedat la judecarea plângerii având în vedere dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea pronunţată fiind complet argumentată, considerentele susţinând dispozitivul acesteia. Instanţa a devoluat cauza în limitele art. 2781 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., nefiind sesizată prin rechizitoriu spre a se putea reţine critica privind nepronunţarea asupra unei fapte menţionată prin actul de sesizare, respectând şi oferind posibilitatea exercitării reale a dreptului la apărare al părţilor, conformându-se, sub aspect probator, dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen.
Se reţine, totodată, că motivele de recurs reglementate de dispoziţiile art. 3859 pct. 16 şi 17 C. proc. pen. nu pot fi avute în vedere faţă de obiectul cauzei, iar cel prevăzut de art. 3859 pct. 19 C. proc. pen. nu a fost argumentat şi nici probat de parte.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta R.G.C. împotriva sentinţei nr. 1540 din 5 octombrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 494/1/2009.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 105/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
