ICCJ. Decizia nr. 105/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 105/2010
Dosar nr.9880/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1965 din 20 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petentul S.L.R. împotriva rezoluţiei nr. 192/P/2008 din 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de Combatere a Corupţiei, a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin plângerea formulată de petentul S.L.R., înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 mai 2009, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. a fost contestată rezoluţia din 23 martie 2009 din dosarul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Secţia de Combatere a Corupţiei pronunţată în dosarul penal nr. 192/P/2008 şi împotriva rezoluţiei din data de 5 mai 2009 a procurorului şef al Secţiei de Combatere a Corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pronunţată în dosarul nr. 3404/207/2009.
Prin plângerea sus-amintită, s-a solicitat desfiinţarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi trimiterea cauzei procurorului competent în vederea începerii urmăririi penale faţă de făptuitori, iar în subsidiar, continuarea actelor premergătoare prin luarea declaraţiilor făptuitorilor în scopul lămuririi laturii subiective şi obiective, a faptelor descrise în plângerile penale formulate.
Analizând actele şi probele dosarului, prima instanţă a constatat că prin rezoluţia din data de 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de Combatere a Corupţiei s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii B.L., B.F., D.C., H.A., L.A.C., P.N., R.A., membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la dispoziţiile art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că la data de 27 mai 2008 numitul S.L.R., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj-Napoca, a sesizat Direcţia Naţională Anticorupţie, solicitând efectuarea de cercetări penale, în legătură cu modul în care membrii Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători au instrumentat dosarul nr. 11/J/2007. Petentul a solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de judecătorii B.L., B.F., D.C., L.A.C., acuzaţi de faptul că, la termenul de judecată din data de 27 februarie 2008, deşi nu a fost întrunit cvorumul prevăzut de lege, au procedat la audierea în dosarul nr. 11/J/2007 a două persoane având calitatea de martor în loc să acorde un nou termen.
La aceeaşi dată, printr-o plângere penală distinctă, numitul S.L.R. a mai solicitat cercetarea penală a judecătorilor B.F., D.C., L.A.C., H.A., R.A., de faptul că, în calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii învestiţi cu judecarea dosarului disciplinar nr. 11/J/2007, au respins cererea sa din data de 23 aprilie 2008, de recuzare a membrilor Secţiei de judecători P.A. şi B.L., apreciind că această faptă l-a prejudiciat, fiind îndreptată, atât împotriva intereselor sale personale, cât şi a celor publice, prin faptul că nu a fost asigurat un proces echitabil în materie disciplinară. În drept, au fost invocate prevederile art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În motivarea plângerii, S.L.R. a arătat că avantajul patrimonial sau nepatrimonial ar consta, în esenţă, în desfăşurarea şedinţei în lipsa cvorumului necesar, deşi s-ar fi impus acordarea unui termen, situaţie în care au fost audiaţi în condiţii neprocedurale doi martori.
La data de 23 septembrie 2008 a fost înregistrată o completare a plângerii formulate iniţial solicitându-se extinderea cercetărilor şi faţă de P.N., preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a participat în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii la judecarea dosarului disciplinar nr. 11/J/2007 al Secţiei pentru judecători la termenul din 27 februarie 2008, sub aspectul comiterii aceloraşi infracţiuni.
Din examinarea actelor dosarului s-a reţinut că aspectele invocate de numitul S.L.R. sunt de natură procedurală, fără a fi evidenţiate indicii privind comiterea în cauză a unor fapte de natură penală, petentul uzând de toate căile juridice posibile pentru contracararea acţiunii disciplinare exercitate împotriva sa în cauză, iar ulterior termenului de judecată din data de 27 februarie 2008, numitul S.L.R. nu a formulat obiecţiuni scrise în raport cu aspectul procedural invocat în plângere cu privire la compunerea completului de judecată.
Singurul aspect invocat în legătură cu nelegala compunere a Secţiei pentru judecători ca instanţă de judecată în materie disciplinară l-a constituit excepţia invocată de către S.L.R. la data de 22 aprilie 2008 privind participarea la judecarea cauzei disciplinare a judecătorului D.C..
La aceeaşi dată, numitul S.L.R. a depus la dosarul cauzei cererea de recuzare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, B.L. şi P.A., cu motivarea potrivit căreia, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, judecătorul poate fi recuzat dacă el are o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător, fiind invocat dosarul nr. 389/33/2008 al Curţii de Apel Cluj-Napoca în care cei doi aveau calitatea de pârâţi.
Tot la aceeaşi dată, S.L.R. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2008, pronunţată de către Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru Judecători, în dosarul nr. 11/J/2007, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sus-numitul a declarat recurs.
La data de 25 iunie 2008 a fost înregistrată la dosarul cauzei cererea formulată la data de 24 iunie 2008 de către S.L.R. prin care acesta retracta declaraţiile date în cauză, învedera că faptele cercetate se circumscriu sferei dreptului la viaţa privată, solicita înlăturarea declaraţiilor martorilor audiaţi la data de 27 februarie 2008 pe considerentul că sunt persoane interesate în cauză (fără a face referire şi la compunerea instanţei la acea dată), înlăturarea declaraţiilor martorilor care aveau calitatea de jandarmi şi admiterea probei cu martori în apărare, iar pe fond respingerea acţiunii disciplinare.
S-a constatat că la termenul din data de 5 noiembrie 2008 S.L.R. a cerut recuzarea membrilor Secţiei pentru judecători B.L., D.C. şi L.A.C. fiind invocat faptul că la termenul de judecată din data de 27 februarie 2008, şedinţa a avut loc în lipsa cvorumului legal iar membrii prezenţi, în loc să dispună amânarea cauzei din acest motiv, au solicitat prezenţa judecătorului P.N., preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numai pentru acest dosar. Cu această ocazie S.L.R. a susţinut că a formulat plângere penală împotriva sus-numiţilor la Direcţia Naţională Anticorupţie şi că există o stare de vrăjmăşie între el şi aceştia. Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2008 Secţia de Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea de recuzare a susnumiţilor, apreciind că niciuna dintre persoane nu se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute în mod expres de lege.
Din examinarea dosarului a mai rezultat că numărul de recuzări, plângeri penale şi acţiuni civile exercitate în cauză faţă de membrii Secţiei de judecători care au participat la judecarea cauzei, precum şi faţă de martorii audiaţi în cauză este cu mult mai mare, anterior fiind prezentate doar acele acţiuni exercitate de S.L.R. în legătură cu faptele care fac obiectul sesizării penale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
S-a apreciat că afirmaţiile petentului în plângerile formulate sunt nesusţinute de probe care să conducă la concluzia că faptele penale sesizate au fost comise, acesta dând o interpretare proprie, subiectivă şi oscilantă textelor de lege privitoare la compunerea instanţei.
S-a reţinut că în plângerile penale adresate Direcţiei Naţionale Anticorupţie, faptele sunt prezentate ca întrunind caracteristicile laturii obiective ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi a celor publice cu consecinţele prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, iar în cadrul dosarului disciplinar, aceleaşi fapte au fost invocate ca excepţii de procedură, aprecierea că faptele au fost comise cu intenţie directă nefiind susţinută de argumente utile şi pertinente, având la bază aprecieri personale privitoare la modul de derulare a şedinţei şi poziţionarea părţilor în sala de judecată.
S-a arătat că se poate concluziona, în raport cu toate elementele identificate şi în special cu solicitarea de recuzare formulată la termenul din data de 5 noiembrie 2008, că scopul real pentru care S.L.R. a formulat plângerile penale care au stat la baza constituirii prezentului dosar a fost invocarea acestora în cadrul procedurilor de recuzare a membrilor Secţiei pentru judecători investiţi cu judecarea cauzei disciplinare, neexistând nici un argument pertinent în susţinerea acuzaţiilor formulate.
Împotriva acestei soluţii , petentul a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de Combatere a Corupţiei adresată procurorului şef, care prin rezoluţia din data de 5 mai 2009 a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de R.S.L. împotriva rezoluţiei din 23 martie 2009 în dosarul nr. 192/P/2008.
Prima instanţă, examinând plângerea formulată de petiţionar în baza dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., a reţinut că petentul, în considerarea prevederilor art. 278 C. proc. pen., a contestat legalitatea şi temeinicia acestei rezoluţii şi a solicitat „ infirmarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi începerea urmăririi penale sau continuarea actelor premergătoare prin luarea de declaraţii făptuitorilor în scopul lămuririi laturii subiective a faptelor descrise în plângerile penale obiect al prezentului dosar".
Cu privire la prima faptă sesizată, petiţionarul a invocat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale adoptată prin rezoluţia din 23 martie 2009, întemeiată pe motivarea că fapta nu există, este greşită, întrucât o asemenea justificare s-ar fi impus doar în cazul în care fapta sesizată nu ar exista în materialitatea ei, adică să nu fi existat o modificare a realităţii obiective în sensul celor afirmate în cuprinsul plângerii.
În acest sens, R.S.L. a învederat că, în condiţiile în care prezenţa magistratului P.N. la termenul din 27 februarie 2008 al şedinţei Secţiei pentru judecători şi semnarea încheierii din acea dată de către acesta, ca şi de către ceilalţi membri ai completului, sunt împrejurări incontestabile şi stabilite chiar prin actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 192/P/2008, fapta există în materialitatea ei şi, prin urmare, temeiul pe care s-a fundamentat soluţia adoptată de procuror, şi anume prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen., este greşită.
În baza aceluiaşi raţionament, petiţionarul a apreciat că în cauză se impune continuarea cercetărilor pentru probarea săvârşirii infracţiunilor sesizate, menţionând că, pentru conturarea laturii subiective a acestora, ar trebui audiaţi judecătorii B.L. şi P.N.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, lucrările secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezenţa majorităţii membrilor acestora, conform art. 28 alin. (2) din acelaşi act normativ, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, nu au drept de vot în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare.
De asemenea, prin hotărârea nr. 114 din 31 ianuarie 2008 a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a statuat că, la stabilirea cvorumului necesar hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu vor fi luaţi în calcul membrii de drept ai acestui consiliu.
Pe de altă parte, faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi intereselor publice, prevăzute de art. 1311 din Legea nr. 78/2000, sunt incriminări cu caracter special care impun, sub aspectul diferenţierii lor în raport cu textele art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 248 C. pen., condiţia ca funcţionarul public – autor al faptei să fi obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial.
Îndeplinirea acestei condiţii este de esenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, astfel că, în absenţa ei, este îndreptăţită aprecierea în sensul că fapta nu există, întrucât lipseşte împrejurarea fundamentală care a determinat legiuitorul să dea unor infracţiuni de serviciu (cum sunt cele incriminate în cuprinsul art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 248 C. pen.) conotaţia unor infracţiuni asimilate celor de corupţie.
Din această perspectivă, prima instanţă a apreciat ca fiind nefondată aprecierea petiţionarului în sensul că participarea magistratului P.N. la şedinţa Secţiei pentru judecători care a avut loc la termenul din 27 februarie 2008 şi semnarea încheierii din acea dată, ar constitui „o modificare a realităţii obiective", de natură a conduce la concluzia că soluţia de neîncepere a urmăririi penale referitoare la aceste aspecte nu se putea argumenta cu motivarea că fapta nu există, deoarece participarea unui membru ales sau de drept al Consiliului Superior al Magistraturii la şedinţele Secţiei pentru judecători constituie o exercitare de către persoana care are această calitate a prerogativelor statuate prin Legea nr. 317/2004 şi nu „o modificare a realităţii obiective"; totodată, circumstanţele referitoare la îndeplinirea condiţiilor de cvorum sunt aspecte procedurale care, în lipsa unor elemente probatorii care să fundamenteze latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, nu pot conduce decât la concluzia că fapta sesizată de R.S.L. nu există, aşa cum corect a reţinut procurorul de caz.
Petiţionarul a fost audiat de procuror, la 9 iunie 2008, când, între altele, s-a angajat să pună la dispoziţia organelor de urmărire penală, în conformitate cu prevederile art. 222 C. proc. pen., mijloace de probă în susţinerea plângerilor formulate, însă ulterior nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
Prima instanţă a reţinut că, având în vedere că soluţia adoptată de către procuror prin rezoluţia din 23 martie 2009 se întemeiază, atât pe actele aflate la dosarul nr. 11/J/2007 al Secţiei pentru judecători privind abaterile disciplinare comise de R.S.L., cât şi pe aprecierea că faptele penale sesizate de acesta din urmă nu există, susţinerea petiţionarului în sensul că s-ar impune completarea actelor premergătoare prin audierea judecătorilor B.L. şi P.N., în calitate de făptuitori, este neîntemeiată; activităţile desfăşurate de către judecătorii Secţiei pentru judecători în derularea procedurii angajării răspunderii disciplinare care a făcut obiectul dosarului anterior menţionat, au fost consemnate în cuprinsul încheierilor redactate la fiecare termen al cauzei şi chiar analizate cu prilejul excepţiilor, recuzărilor şi exercitării căilor de atac de către R.S.L.
S-a constatat că prin plângerea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petiţionarul R.S.L. a contestat, totodată, legalitatea şi temeinicia soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispuse faţă de judecătorii H.A., B.F., L.A.C. şi R.A., reiterând aceleaşi argumente din conţinutul plângerii penale, anume că cererea sa de recuzare, formulată la 23 aprilie 2008, în dosarul nr. 11/J/2007 al Secţiei pentru judecători a fost respinsă nemotivat şi fără a fi analizate motivele pe care le-a invocat pentru recuzarea judecătorilor B.L. şi P.A., precum şi că făptuitorii care au soluţionat acea cerere au tăgăduit existenţa art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; de asemenea, în opinia petiţionarului, ar fi trebuit audiaţi făptuitorii cu privire la modalitatea în care au analizat şi soluţionat cererea de recuzare.
S-a apreciat că nici aceste susţineri ale petiţionarului R.S.L. nu sunt fondate, întrucât aspectele avute în vedere de către judecătorii care au soluţionat cererea sa de recuzare au fost expuse în cuprinsul încheierii din 23 aprilie 2008 (aflată, în copie, la dosarul de urmărire penală nr. 192/P/2008), astfel că, relativ la aceste împrejurări, nu se impune audierea respectivilor magistraţi, iar, pe de altă parte, reţinerea de către procurorul de caz a incidenţei cazului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. cu privire la faptele de abuz în serviciu şi fals intelectual este corectă, în raport cu actele premergătoare aflate la dosar şi considerentele deja expuse.
Cu privire la susţinerea petiţionarului că rezoluţia din 23 martie 2009 este lovită de nulitate, fiind emisă de un procuror necompetent (în condiţiile în care dosarul nr. 192/P/2008, a fost instrumentat de către Secţia de Combatere a Corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi nu de Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, cum ar fi trebuit, în conformitate cu prevederile art. 40 din Regulamentul de ordine interioară al acestei unităţi de parchet) s-a arătat că art. 13 din OUG nr. 343/2002 stabileşte competenţa de instrumentare a unor cauze penale de către Direcţia Naţională Anticorupţie, iar în temeiul acestui act normativ, orice procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie este abilitat de lege, în cazul învestirii sale cu soluţionarea unei cauze penale referitoare la una dintre infracţiunile sau autorii faptelor care satisfac condiţiile articolului citat, să efectueze cercetările care se impun pentru stabilirea adevărului şi a eventualei răspunderi penale a autorilor faptei, regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul nr. 2184/C72006 al ministrului justiţiei, conţinând dispoziţii cu caracter administrativ, de natură să asigure buna desfăşurare a activităţii judiciare de către această unitate de parchet, dar care nu pot însă îngrădi exercitarea de către procuror a prerogativelor de efectuare a instrucţiei penale doar pentru anumite infracţiuni, o asemenea limitare fiind contrară textului de lege conţinut în art. 13 din OUG nr. 43/2002.
S-a concluzionat că, în timp ce Regulamentul de ordine interioară reflectă o imagine administrativă a funcţionării Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin evidenţierea atribuţiilor ce revin, în principiu, compartimentelor din structura sa şi cele ale persoanelor cu funcţii de conducere, orice procuror din cadrul acestei unităţi de parchet, deţine, în temeiul textului de lege citat şi indiferent de apartenenţa sa la una dintre secţiile, serviciile sau birourile Direcţiei Naţionale Anticorupţie, abilitatea de efectuare a urmăririi penale pentru orice infracţiune care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 13 din OUG nr. 43/2002, singura condiţie de legalitate fiind învestirea sa, prin rezoluţia procurorului ierarhic superior, cu soluţionarea respectivei cauze, iar în Codul de procedură penală există dispoziţii care se referă la organul de cercetare sau, după caz, de urmărire penală necompetent şi nu la procurorul necompetent, tocmai pentru că o asemenea neregularitate trebuie analizată doar în raport cu unitatea de parchet în numele căreia au fost efectuate actele de urmărire penală şi nu în legătură cu apartenenţa procurorului la un anumit compartiment din cadrul unui parchet.
S-a apreciat critica petiţionarului ca neîntemeiată sub acest aspect şi întrucât, între infracţiunile faţă de care procurorul de caz s-a pronunţat în dosarul nr. 192/P/2008, este şi cea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, care este definită, conform actului normativ menţionat, ca infracţiune în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, asemenea infracţiuni fiind menţionate în cuprinsul art. 30 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ca făcând parte din spectrul cauzelor instrumentate de către Secţia de Combatere a Corupţiei.
Faţă de toate aceste considerente, prima instanţă în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins plângerea, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.
Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date relative la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale reglementate de art. 10 C. proc. pen.
În cauza dedusă judecăţii procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a dispus, cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile cauzei şi, motivat a dispus faţă de intimaţi, soluţia de neîncepere a urmăririi penale, constatând inexistenţa în materialitatea lor a infracţiunilor reclamate.
Din analiza actelor dosarului instanţa de recurs constată că petentul a conferit relevanţă penală modului de derulare a procedurii jurisdicţionale desfăşurată în faţa Secţiei pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul (în materie disciplinară) nr. 11/J/2007 privind pe petent.
Astfel, se reţine că ansamblul criticilor referitoare la cvorumul de şedinţă, persoanele care au participat la şedinţele Secţiei pentru Judecători şi modul de soluţionare a cererilor de recuzare formulate de către petent reprezentau apărări şi motive apte, eventual, a fundamenta şi motiva un posibil recurs pe care petentul avea posibilitatea legală de a-l declara împotriva hotărârii pronunţată de Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce îl privea.
Problemele cvorumului de şedinţă, al participării preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la şedinţele Secţiei pentru Judecători sunt expres reglementate de dispoziţiile Legii nr. 317/2004, iar eventualele nulităţi determinate de nerespectarea unor dispoziţii legale trebuiau invocate în faţa instanţei competente a cenzura modul de derulare a procedurii jurisdicţionale care s-a desfăşurat în faţa Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Se reţine, de asemenea, că plângerea penală nu este aptă a conduce la finalitatea vizată de petent care urmăreşte, în esenţă, soluţionarea nemulţumirii sale faţă de măsurile şi soluţiile dispuse de organul cu activitate jurisdicţională în materie disciplinară.
Criticile pur subiective şi nedovedite prin care petentul şi-a argumentat plângerea nu pot constitui dovezi în sensul comiterii infracţiunilor reclamate care, după cum întemeiat s-a reţinut şi prin rezoluţia atacată, nu există în materialitatea lor. Aceasta, deoarece magistraţii reclamaţi s-au limitat la exercitarea prerogativelor reglementate de lege în maniera prevăzută de dispoziţiile normative incidente, fără a se proba vătămarea drepturilor şi intereselor petentului, procedura jurisdicţională derulată asigurându-i exercitarea drepturilor procesuale.
Totodată, se reţine că, urmare plângerii penale formulată, organul de urmărire competent (faţă de natura infracţiunilor reclamate) a dispus efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile fundamentării soluţiei, legea neprevăzând, sub acest aspect, în sarcina organului de urmărire, obligaţia de a realiza anumite verificări sau pe cele apreciate de parte ca fiind utile şi concludente.
Prima instanţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a analizat plângerea petentului, înscrisurile dosarului şi rezoluţia atacată, soluţia pronunţată constituind rezultatul evaluării proprii a actelor dosarului, hotărârea recurată fiind legală, temeinică şi riguros argumentată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.L.R. împotriva sentinţei nr. 1965 din 20 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4604/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 104/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 106/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
