ICCJ. Decizia nr. 107/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 107/2010
Dosar nr.9887/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1874 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.G. împotriva rezoluţiei nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.
A fost trimisă plângerea formulată de petent la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoanele indicate în plângere.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus, în baza art. 278 alin. (2) C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă, a plângerii formulate de petentul D.G. împotriva rezoluţiei nr. 14960/4133/2007 din 17 februarie 2009 a procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut că prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numitul D.G. a sesizat faptul că, după anul 1989, a fost realizată în mod abuziv supravegherea sa prin montarea unor „camere de luat vederi cu fibră optică ultraperformante cu conectare la internet" în locuinţa sa situată în Bucureşti, sector 2, susţinând că măsura interceptării ar fi luată la solicitarea „procurorului din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie" sau a „S.R.I.-ului", cu „autorizarea preşedintelui instanţei".
Plângerea înregistrată sub nr. 14960/4133/2007 la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a fost respinsă, în temeiul dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen., prin rezoluţia cu acelaşi număr din 27 august 2007, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei rezoluţii petentul a formulat plângere la Procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, la rândul său, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 14960/4133/2007 din data de 17 februarie 2009.
S-a mai reţinut că la data de 21 august 2005 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o nouă plângere a numitului D.G. în care acesta reitera aspectele sesizate anterior cu privire la interceptarea sa abuzivă prin mijloace audio-video, plângere care a fost respinsă ca inadmisibilă.
Nemulţumit de soluţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, petentul D.G. s-a adresat cu plângere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitând desfiinţarea rezoluţiei procurorului, apreciată ca nefondată, iar ulterior a formulat o cerere prin care a solicitat efectuarea de cercetări pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, solicitându-se trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest scop.
Examinând cauza, prima instanţă a constatat că plângerea formulată este inadmisibilă, instanţele putând judeca doar acele cauze care le sunt date în competenţă prin lege şi numai în cadrul procedurilor instituite legal, neputând judeca potrivit altei proceduri decât cea prevăzută de lege.
De asemenea s-a arătat că potrivit art. 222 C. proc. pen., orice persoană fizică sau juridică poate sesiza organele de urmărire penală în legătură cu o vătămare care i s-a cauzat printr-o infracţiune, iar în situaţia în care, prin măsurile şi actele de urmărire penală, s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, are dreptul să se adreseze cu plângere procurorului conform art. 275 C. proc. pen., iar conform dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., se poate formula plângere la procurorul ierarhic superior împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate în baza dispoziţiilor acestuia.
Prima instanţă a constatat că în mod corect s-a reţinut în rezoluţia atacată că actul prin care procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a soluţionat plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei nr. 14960/4133/2007 din 27 august 2007 nu este un act de urmărire penală a cărui legalitate şi temeinicie să poată fi constatate în procedura reglementată prin dispoziţiile art. 275-278 C. proc. pen., rezoluţia procurorului şef de secţie fiind un act de control, care nu mai este supus niciunei căi de atac, plângerea formulată fiind inadmisibilă.
Referitor la cererea petentului prin care acesta a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, faţă de calitatea persoanelor indicate în plângere, în temeiul art. 222 alin. (7) C. proc. pen., s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei pentru a se efectua cercetări în acest scop la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs petentul, arătând, astfel după cum rezultă din concluziile orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, motivele de recurs (filele 5-7 dosar recurs) şi concluziile scrise (filele 8-10 şi 47-48 dosar recurs) că a formulat plângere doar împotriva rezoluţiei nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângerile anterioare şi cererile de asigurare a accesului la dosar fiind ignorate, fiind încălcate dispoziţiile art. 1-4, art. 62-64, art. 67, art. 75, art. 76, art. 78 art. 200 şi art. 202 alin. (1) C. proc. pen., proba cu martori fiind respinsă nemotivat, cenzurându-i-se accesul la dosar, petentul fiind urmărit de securitate din anul 1974, rezoluţia atacată atestând împrejurări neconforme realităţii. De asemenea, s-a arătat că sentinţa recurată reia cuprinsul rezoluţiei, nefiind real că a solicitat efectuarea de cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; proba cu martori fiind respinsă nemotivat, nefiind soluţionată cererea de verificare a împrejurării dacă petentul face obiectul unei interceptări potrivit art. 91 C. proc. pen. (eludându-se obiectul cererii), fiind împiedicat de instanţă să îşi susţină cauza, instanţa neglijând obiectul plângerii formulată împotriva soluţiei de clasare, hotărârea atacată fiind redactată cu depăşirea termenului legal, lipsind notele grefierului prevăzute de art. 304 C. proc. pen., iar în condica de şedinţă nu s-a indicat că soluţia pronunţată este supusă recursului.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este, în parte fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Astfel după cum rezultă din susţinerile recurentului petent formulate oral, în faţa instanţei de recurs şi în cuprinsul memoriilor ataşate la dosar, petentul a înţeles să atace prin plângere numai soluţia dispusă prin rezoluţia nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aşa fiind, se constată că, în cauză, având în vedere manifestarea de voinţă neechivocă a petentului, prin care acesta a precizat obiectul plângerii sale în sensul că aceasta se referă numai la soluţia cuprinsă în rezoluţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anterior indicată, şi nu acela de a formula o plângere directă împotriva persoanelor indicate pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, se impune a se admite recursul formulat. Obiectul plângerii petentului (precizat de altfel şi prin concluziile scrise depuse anterior termenului de judecată la care prima instanţă a soluţionat cauza şi prin concluziile orale ale petentului) este reprezentat de soluţia dispusă prin rezoluţia nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că dispoziţia primei instanţe de trimitere a plângerii la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru efectuarea de cercetări se impune a fi înlăturată, neavând corespondent în manifestarea de voinţă a petentului şi excedând acesteia.
Cu privire la dispoziţia cuprinsă în sentinţa recurată, de respingere, ca inadmisibilă a plângerii împotriva rezoluţiei nr. 8777/4265/VIII/1/2009 se constată că soluţia primei instanţe este legală, temeinică şi riguros motivată.
Astfel, se constată că petentul a atacat un act al procurorului prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, o plângere anterior formulată. Aşadar, rezoluţia criticată nu se circumscrie actelor procurorului prin care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată expres şi limitativ prevăzută de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., nefiind incidente nici alte cazuri de excepţie în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune cenzurii instanţei o soluţie a procurorului, neexistând dreptul de a ataca respectivul act prin plângere.
Se reţine, deci, că prima instanţă a pronunţat o soluţie justă cu privire la plângerea petentului formulată împotriva rezoluţiei indicate, plângerea şi cererile petentului fiind examinate în limita devoluţiunii cauzei, subsumată examinării admisibilităţii cererii cu soluţionarea căreia partea a investit instanţa, constatarea inadmisibilităţii acesteia făcând de prisos examinarea altor apărări formulate în cauză.
Criticile invocate de către petent sunt, cu privire la dispoziţia primei instanţe de respingere ca inadmisibilă a plângerii împotriva rezoluţiei procurorului, nefondate şi vor fi respinse.
Motivul de recurs privind, în esenţă, nerespectarea (de către instanţă şi parchet) a prevederilor legale privind probele şi mijloacele de probă, obiectul urmăririi penale şi rolul organelor de urmărire penală, scopul şi principiile procesului penal, astfel după cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 1-4 C. proc. pen. nu poate fi primit, caracterul inadmisibil al plângerii formulate (prin neprevederea prin lege a dreptului de a o formula) făcând imposibilă examinarea oricăror alte apărări, instanţa fiind sesizată printr-o cerere neprevăzută de lege.
Criticile privind nepermiterea accesului la un anumit dosar de către parchet, respingerea nemotivată a probei testimoniale şi neefectuarea verificărilor solicitate, pentru a se stabili dacă petentul face obiectul unor interceptări nu puteau fi examinate în raport cu obiectul judecăţii în primă instanţă circumscris examinării admisibilităţii plângerii.
Aspectele privind neredactarea în termenul legal a hotărârii şi neindicarea în condica şedinţelor de judecată a căii de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârii pronunţate nu sunt apte a conduce la casarea hotărârii atacate, termenul prevăzut pentru redactarea hotărârilor judecătoreşti fiind de recomandare, iar existenţa dreptului de a formula anumite căi de atac este prevăzut de lege independent de indicarea acestuia în condica cuprinzând soluţia pronunţată într-o cauză. Totodată, critica privind lipsa notelor grefierului, prevăzute de art. 304 C. proc. pen. nu poate fi primită, susţinerile părţilor fiind consemnate în partea introductivă a sentinţei, iar susţinerile privind împiedicarea petentului de a-şi susţine cauza sunt nefondate, acesta fiind legal citat şi prezentându-se în instanţă, depunând înscrisuri şi formulând concluzii în susţinerea plângerii.
Pentru considerentele ce preced potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va fi admis, în parte, recursul formulat şi înlăturată dispoziţia primei instanţe de trimitere a plângerii petentului la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoanele indicate şi infracţiunea menţionată. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de petentul D.G. împotriva sentinţei nr. 1874 din 10 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 7891/1/2009.
Casează în parte sentinţa atacată şi rejudecând în fond, înlătură dispoziţia de trimitere a plângerii petentului la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoanele menţionate şi infracţiunea indicată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 106/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 108/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
