ICCJ. Decizia nr. 118/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 118/2004
Dosar nr. 133/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar , constată următoarele:
La data de 6 aprilie 2000, SC H.E.R. SA Brăila a chemat în judecată Ministerul de Interne – U.M. nr. 0244 Brăila, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună evacuarea pârâtei din spaţiile ocupate fără titlu, şi anume: spaţiul situat în vecinătatea porţii de acces nr. 1, spaţiul de 90 metri pătraţi din corpul magaziei amplasate în zona danei 26 şi platforma danei 26, proprietate exclusivă a reclamantei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că primul imobil menţionat a devenit proprietatea sa, începând cu data de 7 decembrie 1999, la care a avut loc majorarea capitalului social cu aportul în natură a acţionarului SC B.U.R. SA Brăila.
Acest imobil a fost cumpărat de acţionarul menţionat de la C.N. A.P.D. SA Galaţi în data de 1 iulie 1999.
La aceeaşi dată, vânzătorul C.N. A.P.D. SA Galaţi a reziliat contractul de închiriere încheiat cu U.M. nr. 0244, având ca obiect folosinţa acestui spaţiu.
Cu privire la cel de al doilea spaţiu, reclamanta a arătat că, la 20 mai 1999, contractul de închiriere cu pârâta expirat şi nu a mai fost prelungit.
Referitor la ultimul spaţiu, reclamanta a arătat că, pentru acesta, nu a existat niciodată contract de închiriere, acesta fiind ocupat abuziv de către pârâtă.
Prin întâmpinare, pârâtul, Ministerul de Interne, a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că imobilele menţionate fac parte din domeniul public al statului şi se află în administrarea U.M. nr. 0244 Brăila în temeiul OUG nr. 80, de modificare şi completare a Legii nr. 56/1992, privind frontiera de stat a României
Prin sentinţa nr. 318 din 22 iunie 2000, Tribunalul Brăila, secţia comercială, a respins excepţia de necompetenţă materială, a admis acţiunea şi a dispus evacuarea pârâtei din spaţiile menţionate, proprietatea reclamantei.
Instanţa a apreciat că excepţia nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre C.N. A.P.D. SA Galaţi şi SC B.U.R. SA Brăila nu este întemeiată, în raport cu împrejurarea că bunurile vândute nu fac parte din domeniul public al statului, ci din domeniul privat.
Astfel, Legea nr. 213/1998 stabileşte categoriile de bunuri din domeniul public al statului, din care bunurile care au făcut obiectul vânzării-cumpărării nu fac parte.
Pe de altă parte, dreptul de proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale este supus regimului juridic de drept comun, adică ale codului civil.
În acelaşi timp, ordonanţa de urgenţă invocată de pârâtă, cu referire la respectarea regimului de frontieră, nu este incidentă în cauză.
Pe fond, instanţa de judecată a reţinut că acţiunea reclamantei este întemeiată, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 1436C. civ., locaţiunea făcută pentru un lucru determinat, încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie trebuinţă de o prealabilă înştiinţare.
În speţă, contractele nr. 2663/1995 şi nr. 513/1997 au fost încheiate pe durate determinate, care au expirat.
Reclamanta a notificat pârâtei concediul, aşa încât aceasta nu poate opune tacita relocaţiune.
În aceste condiţii, pârâta ocupă spaţiile fără titlu şi, în consecinţă, reclamanta este îndreptăţită să ceară evacuarea acesteia din primele două spaţii menţionate.
Cu privire la cel de al treilea spaţiu, platforma din dana 26, s-a reţinut că nu a existat niciodată un titlu, pârâta având calitatea de tolerat.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâtul, Ministerul de Interne, a declarat apel, susţinând că în mod greşit s-a apreciat că imobilele în litigiu nu fac parte din domeniul public al statului.
Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 755/A din 23 octombrie 2000, a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că susţinerile pârâtei nu se regăsesc în probele administrate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs, reiterând motivele de nelegalitate formulate în apel.
Prin Decizia nr. 6634 din 8 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a respins recursul ca nefondat.
În motivarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a apreciat că instanţa de apel a aplicat corect legea şi a reţinut în mod just că bunurile, care fac obiectul litigiului, au aparţinut, până la vânzarea lor de către C.N. A.P.D. SA Galaţi, domeniului privat al statului.
Aceste bunuri au fost preluate în patrimoniul C.N. A.P.D. SA, în baza Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 19/1991.
În temeiul acestor acte normative s-a procedat la reorganizarea fostei Î.N.F.N.F.R. şi A.F.D.J. Galaţi, patrimoniul acestora fiind preluat de către SC H.E.R. SA Brăila, SC B.R.A. SA şi C.N. A.P.D. SA Galaţi, în baza Protocolului încheiat la 10 iunie 1991.
Odată cu intrarea în vigoare a HG nr. 518/1998, s-a înfiinţat C.N. A.P.D. SA Galaţi, prin preluarea R.A. A.P.D. SA, care s-a substituit în toate drepturile şi obligaţiile acesteia din urmă, aşa încât bunurile în litigiu au făcut parte din patrimoniul iniţial al C.N. A.P.D. SA Galaţi şi, deci, nu fac parte din bunurile proprietate publică a statului, întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 4 şi 5 pct. 2 din Legea nr. 213/1998.
Rezultă, deci, că C.N. A.P.D. SA Galaţi, proprietar asupra bunurilor, şi-a exercitat prerogativele, dispunând liber şi în mod exclusiv de acestea, prin încheierea în deplină legalitate a contractului de vânzare-cumpărare.
OUG nr. 80/1999, invocată de către recurent, nu este aplicabilă în speţă, întrucât acest act normativ reglementează regimul juridic al bunurilor pe care Ministerul de Interne le deţinea fără titlu şi care nu aparţineau unor terţi, or, în speţă, este vorba de bunuri ce fac parte din domeniul privat al statului.
Rezultă, aşadar, că bunurile în litigiu sunt proprietatea reclamantei SC H.E.R. SA, iar recurenta le-a avut în folosinţă de la data încheierii contractelor de închiriere.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că spaţiile în litigiu au aparţinut iniţial, Î.N.F.N.F.R. Brăila.
În temeiul HG nr. 19/1991, această întreprindere s-a reorganizat în SC H.E.R. SA, SC B.R.A. SA şi R.A. A.P.D. SA Galaţi.
Din protocoalele de primire-predare, întocmite cu ocazia reorganizării, rezultă că spaţiile în litigiu au revenit regiei menţionate şi reclamantei SC H.E.R. SA.
Din acelaşi probatoriu şi susţinerilor pârâtului, rezultă că U.M. nr. 0244 Brăila, baza de reparaţii nave a Gărzii de Coastă a României, aflată în directa subordonare a Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, a avut în folosinţă danele 25, 26 şi 39, iar în anul 1995, la solicitarea R.A. A.P.D. SA Galaţi, a încheiat contractul de închiriere pentru imobilul – clădire cu număr de inventar 1011, în prezent 1017, situat în municipiul Brăila – intrare Port Docuri, spaţiu pe care această pârâtă îl avea în folosinţă anterior înfiinţării regiei menţionate.
De asemenea, prin contractul de închiriere nr. 513 din 20 mai 1997, pârâtei i s-a asigurat folosinţa de către reclamanta SC H.E.R. SA a spaţiului de 90 metri pătraţi, reprezentând un compartiment în corpul magaziei cu număr de inventar 1026 din incinta portului, respectiv, dana 26.
Prin HG nr. 518/1998, R.A. A.P.D. SA Galaţi a fost reorganizată în C.N. A.P.D. SA Galaţi, al cărei capital social iniţial s-a constituit prin preluarea patrimoniului R.A. A.P.D. SA Galaţi, fiind în întregime subscris de statul român, în calitate de acţionar unic.
În art. 5 din HG nr. 518/1998, s-a prevăzut, însă, că bunurile, proprietate publică a statului, stabilite în conformitate cu reglementările în vigoare, aflate în administrarea regiei nu fac parte din capitalul social al companiei naţionale înfiinţate şi se concesionează de către Ministerul Transporturilor, în condiţiile legii, pe termen de 20 ani.
Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţia României, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege.
Din prevederile pct. 22 al anexei I la Legea nr. 213/1998, rezultă că fac parte din domeniul public al statului „porturile maritime şi fluviale, civile şi militare, terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, parcuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă".
De asemenea, din domeniul public al statului fac parte, conform pct. 29 din anexa I a Legii nr. 213/1998 şi terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile Ministerului de Interne.
În speţă, spaţiile în litigiu sunt destinate desfăşurării în bune condiţii a activităţii poliţiei de frontieră, activitate de interes naţional, aspect ce rezultă chiar din contractul nr. 2663/1995, unde se menţionează că închirierea spaţiului se face în vederea desfăşurării de activităţi specifice chiriaşului.
Pe de altă parte, prin OUG nr. 80/1999, s-a prevăzut în mod expres, în art. 2, că „odată cu intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, suprafeţele de uscat şi de apă, cheiurile, danele, construcţiile şi instalaţiile aferente, aparţinând domeniului public al statului, aflate în folosinţa formaţiunilor teritoriale ale Poliţiei de Frontieră Române, trec în administrarea Ministerului de Interne, menţionându-se în continuare că, în termen de 60 zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei, se vor încheia protocoalele de predare-primire a spaţiilor respective.
Din actele dosarului rezultă că C.N. A.P.D. SA Galaţi nu numai că nu a încheiat protocoalele de primire-predare a spaţiilor pe care pârâta deja le avea în folosinţă, ci, mai mult, a procedat şi la înstrăinarea acestora.
S-a susţinut că, în raport cu cele expuse, spaţiile în litigiu aparţineau, la data vânzării lor, domeniului public al statului, fiind trecute de drept în administrarea Ministerului de Interne, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 80/1999.
De altfel, din corespondenţa purtată cu Ministerul Transporturilor în vederea încheierii protocoalelor de primire-predare a rezultat că acesta din urmă este de acord cu propunerea făcută în sensul transmiterii de bunuri în administrare, însă, pentru punerea în aplicare a ordonanţei menţionate, este necesar să fie adoptate hotărâri de guvern.
Chiar şi aşa însă, bunurile respective sunt inalienabile, aparţinând domeniului public al statului, aşa încât nu puteau forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.
Ca atare, se impunea respingerea acţiunii reclamantei şi admiterea cererii reconvenţionale a pârâtului, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5670 din 9 iulie 1999.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti criticate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de pârât.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din economia art. 330 pct. 2 C. proc. civ., rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desfiinţată atât pentru nelegalitate, cât şi pentru netemeinicie.
Cale extraordinară de atac fiind, provocarea controlului judecătoresc al hotărârii irevocabile atacate este condiţionată de precizarea de către titularul recursului în anulare a normelor legale imperative încălcate şi de dovedirea împrejurării că aceasta a determinat pronunţarea unei soluţii greşite pe fond, cu referire la teza I a temeiului legal menţionat şi de precizarea probelor cu care hotărârea este în vădită contradicţie sau că aceasta nu se bazează pe probe aflate la dosar, încuviinţate şi administrate în condiţiile legii procesuale civile, cu referire la teza II art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Or, motivarea recursului în anulare nu satisface nici una din condiţiile menţionate.
Ca atare, recursul în anulare urmează a fi privit ca nefondat.
Pe de altă parte, criticile formulate se constată a fi neîntemeiate.
Astfel, este riguros exact că, potrivit art. II din OUG nr. 80 din 4 iunie 1999, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 56/1992, „odată cu intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă suprafeţele de uscat şi de apă, cheiurile, danele, construcţiile şi instalaţiile aferente, aparţinând domeniului public al statului, aflate în folosinţa formaţiunilor teritoriale ale Poliţiei de Frontieră Române, trec în administrarea Ministerului de Interne".
Invocând dispoziţia legală menţionată, Procurorul General afirmă că toate spaţiile, cu referire la care s-a cerut evacuarea pârâtei U.M. nr. 0244, aparţin domeniului public al statului.
Pe cale de consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia dreptul de proprietate asupra acestora a fost transferat SC B.U.R. SA, este lovit de nulitate.
Este, însă, de reţinut, sub un prim aspect, că art. II din OUG nr. 89/1999 reglementează exclusiv categoriile de bunuri precizate, aparţinând domeniului public al statului.
În raport cu dispoziţiile art. 20 in Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se probează cu inventarul bunurilor întocmit de ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale, centralizate de Ministerul Finanţelor Publice şi aprobate de Guvernul României.
Or, cum reclamanta şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra spaţiilor în discuţie, dobândit în condiţiile legii, iar pârâta nu a dovedit, în condiţiile legii, că acestea aparţin domeniului public al statului şi, cum dreptul de proprietate este egal garantat de legea fundamentală, în mod corect instanţele s-au pronunţat în sensul respingerii excepţiei de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare invocată de pârât şi a admiterii acţiunii reclamantei, care şi-a dovedit dreptul pretins, aşa încât hotărârile atacate, nesusceptibile de critică fiind, nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de Procurorul General.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 318 din 22 iunie 2000 a Tribunalului Brăila, secţia comercială, deciziei nr. 755/A din 23 octombrie 2000 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială şi deciziei nr. 6634 din 8 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 117/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 119/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
