ICCJ. Decizia nr. 114/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 114/2004
Dosar nr. 620/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 noiembrie 1998, reclamanţii C.M. şi I.C. au chemat în judecată statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, municipiul Constanţa, prin primar, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, L.P. şi L.L., pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză, pârâţii să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa.
Totodată, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28257 din 18 decembrie 1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa şi soţii L.P. şi L.L.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctei P.A., decedată la 27 ianuarie 1991.
Soţul acesteia, P.N., a devenit proprietar al imobilului menţionat, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 1939.
Imobilul a fost preluat abuziv de stat, în ianuarie 1951.
După un prim ciclu procesual, prin sentinţa nr. 244 din 4 aprilie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis cererea reclamanţilor, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28257/1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa şi soţii L.P. şi L.L. şi au fost obligaţi pârâţii, persoane fizice, să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Constanţa, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 396 metri pătraţi, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert B.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că P.N. a dobândit imobilul în litigiu de la V.A., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2738 din 13 septembrie 1928, transcris în Registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni al Tribunalului Constanţa, sub nr. 2632/1928.
Imobilul format din 729 metri pătraţi teren şi construcţie compusă din 4 camere şi antreu , formează careul 0, lotul 13, situat în B-dul R.M. nr. 7, fost 5.
Din suprafaţa totală menţionată, P.N. a vândut, în 1947, suprafaţa de 333 metri pătraţi, rămânând, astfel, cu casa şi terenul în suprafaţă de 396 metri pătraţi.
În 1948, P.N. a testat întreaga sa avere mobilă şi imobilă celei de a doua soţii, P.A. (fostă C.A.), instituind-o legatar universal.
În 1950, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în lista anexă la acesta.
Din probele administrate a rezultat că P.N. era inginer agronom, iar soţia acestuia, P.A., a locuit în imobil până în 1952, când i s-a stabilit domiciliu forţat în Bicaz.
Prin urmare, imobilul revendicat era exceptat de la naţionalizare, astfel că titlul statului nu este valabil.
Potrivit art. 480-481C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Din dispoziţia legală menţionată rezultă necesitatea îndeplinirii a două condiţii pentru transferul dreptului de proprietate de la o persoană fizică la stat, care nu se regăsesc, însă, în cauză, aşa încât acţiunea în revendicare apare ca fiind întemeiată.
Reclamanţii au solicitat restituirea imobilului în iulie 1996, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între regia autonomă menţionată şi pârâţii L.P. şi L.L., în decembrie 1996.
S-a mai reţinut că regia a fost informată de reclamanţi cu privire la situaţia imobilului, astfel că pârâţii nu pot invoca buna credinţă în momentul cumpărării imobilului.
În consecinţă, instanţa a apreciat că acest din urmă contract este lovit de nulitate absolută pentru motivele arătate. Mai mult, această sancţiune este prevăzută şi de Legea nr. 112/1995, cu referire la imobilele care au fost preluate de stat fără titlu.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel pârâţii, Consiliul Local al municipiului Constanţa, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, L.P. şi L.L., pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 2/C din 11 ianuarie 2002, a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea reclamanţilor privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 28257 din 18 decembrie 1996, încheiat între Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa şi pârâţii L.P. şi L.L., privind imobilul situat în Constanţa, B-dul M., nr. 7, compus din 2 camere şi dependinţe, plus 41,32 metri pătraţi teren.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins acţiunea reclamanţilor, privind revendicarea imobilului menţionat, care este deţinut cu act de vânzare-cumpărare de pârâţii L.P. şi L.L.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că soţii L. au cumpărat imobilul respectiv, în calitatea lor de chiriaşi, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea celor 6 luni prevăzute de art. 14 din aceeaşi lege.
La data încheierii actului, cumpărătorii se bucurau de prezumţia bunei credinţe, ei nefiind notificaţi de către reclamanţi cu privire la regimul juridic al imobilului, precum şi cu privire la intenţia de a-l revendica.
Pe cale de consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi sancţionat cu nulitatea, în lipsa unor dovezi în sensul celor arătate ori a existenţei unei înţelegeri între vânzător şi cumpărători pentru eludarea drepturilor reclamanţilor.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceştia au susţinut că şi-au manifestat fără echivoc intenţia revendicării imobilului, prin cererea adresată R.A. C.O.U., la data de 22 iunie 1992, precum şi prin sesizarea, la data de 24 iulie 1996, a comisiei constituită, în conformitate cu Legea nr. 112/1995.
Pe de altă parte, în mod greşit a apreciat instanţa de apel cu privire la notificarea chiriaşilor, nici o dispoziţie legală neinstituind o astfel de obligaţie.
Totodată, instanţa s-a pronunţat greşit şi ca urmare a neobservării împrejurării că pârâţii L.P. şi L.L. nu erau titulari de contract de închiriere la data apariţiei Legii nr. 112/1995, astfel că nu beneficiază de prevederile art. 9 din acest act normativ.
Împotriva aceleaşi decizii a declarat recurs şi pârâta Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, criticile privind greşita respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
Prin Decizia nr. 4132 din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins recursurile, ca nefondate.
Împotriva ultimelor două hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că imobilul în litigiu era exceptat de la naţionalizare.
Ca atare, neexistând temei juridic pentru preluarea imobilului de către stat, dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor a fost menţinut în timp, iar posesia statului a fost nelegitimă.
Pe de altă parte, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, pârâţii L.P. şi L.L. nu erau titulari de contract de închiriere, astfel că aceştia nu puteau beneficia de prevederile acestui act normativ.
Totodată, aceştia nu au dovedit eroarea comună şi invincibilă în care s-ar fi aflat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la titlul statului asupra imobilului.
În raport cu cele arătate, hotărârile judecătoreşti criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. Totodată, acestea sunt şi vădit netemeinicie.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti criticate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Imobilul menţionat a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, aşa cum rezultă din certificatul nr. 24459 din 13 octombrie 1978, emis de Circumscripţia financiară – Serviciul impozite şi taxe al Consiliului Popular al municipiului Constanţa (dosar nr. 4908/R/2000 al Tribunalului Constanţa).
P.N., proprietar la acea dată a imobilului menţionat, era intelectual, având profesia de inginer agronom şi nu avea altă locuinţă.
Or, potrivit art. 2 din Decretul nr. 92/1950, privind naţionalizarea unor imobile, „nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor, profesionişti şi pensionarilor".
Ca atare, nu a existat temei juridic pentru preluarea imobilului de către stat, aşa încât criticile formulate prin recursul în anulare, cu referire la pronunţarea de către instanţe de hotărâri nelegale ca urmare a neobservării împrejurărilor privitoare la menţinerea în timp a dreptului de proprietate al reclamanţilor şi posesiei nelegitime a statului, sunt întemeiate.
În acest sens, este de reţinut că, potrivit art. 8 din Constituţia din 1948 a României, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege". Alin. (2) al aceluiaşi articol statua şi că „proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială".
De asemenea, art. 10 din legea fundamentală prevedea că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza legii şi cu o dreaptă despăgubire.
Interzicerea cedării silite a proprietăţii, afară numai pentru cauză de utilitate publică, în condiţii determinate, era consfinţită şi în art. 481 C. civ.
În fine, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 statua că orice persoană are dreptul la o proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
În consecinţă, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice de la care a fost preluat bunul, nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar.
În cauză, din probatoriul administrat a rezultat că trecerea imobilului în discuţie în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea Constituţiei de la 1948, a Codului civil, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Mai mult, măsura naţionalizării a fost abuzivă inclusiv în raport cu dispoziţiile decretului de naţionalizare menţionat.
Ca atare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că statul nu poate invoca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu dobândit în baza unui titlu valabil.
Din această perspectivă, art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, stabileşte că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Aşadar, în raport cu dispoziţiile legale menţionate şi situaţia de fapt corect stabilită de prima instanţă, hotărârea instanţei de apel, menţinută de instanţa de recurs, de respingere a acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, ca succesori ai fostei proprietare a imobilului în litigiu este susceptibilă de casare în temeiul art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general.
Pe de altă parte, dovedindu-se că autorul reclamanţilor a făcut parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres şi imperativ de la naţionalizare, se constată caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare.
Drept urmare, cum statul nu poate invoca un titlu valid, în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 112/1995, instanţele de control judiciar, prin hotărârile criticate, apreciind eronat şi sub acest aspect.
În acelaşi timp, buna credinţă a pârâţilor, cumpărători ai imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu este susţinută de probatoriul administrat în cauză, aşa încât hotărârile criticate, vădit netemeinice fiind, sunt supuse şi cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., de asemenea, invocat de procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa Decizia instanţei de recurs, va admite recursurile declarate de reclamanţii C.M. şi I.C., precum şi de pârâta, Regia Autonomă pentru Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care o va schimba, în sensul că va respinge apelurile declarate de pârâţii L.P. şi L.L. împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Casează Decizia nr. 4132 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Admite recursurile declarate de reclamanţii C.M. şi I.C., precum şi de pârâta, Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, împotriva deciziei nr. 2/C din 11 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pe care o modifică în sensul că:
Respinge apelurile declarate de pârâţii L.P. şi L.L. împotriva sentinţei nr. 244 din 4 aprilie 2001 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o menţine.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 113/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 115/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
