ICCJ. Decizia nr. 115/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 115/2004
Dosar nr. 678/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 octombrie 2002, V.E.C. a formulat acţiune în anulare, solicitând desfiinţarea sentinţei arbitrale nr. 355 din 28 iunie 2002 a Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Prin Decizia nr. 1618 din 17 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a respins acţiunea în anulare, ca nefondată.
Prin aceeaşi decizie, secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a respins şi acţiunea în anulare conexată, privitoare la sentinţa arbitrală nr. 185 din 27 iunie 2001 a aceluiaşi tribunal arbitral, precum şi acţiunea în anulare privitoare la încheierea din 22 iunie 2000, pronunţată în dosarul nr. 5/2000.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că tribunalul arbitral a avut competenţa soluţionării în fond a litigiului, în raport cu existenţa convenţiei arbitrale încorporate în contractul cadru.
Totodată, tribunalul arbitral a examinat excepţia invocată, a administrat probe şi a apreciat corect asupra validităţii convenţiei arbitrale menţionate.
Împotriva acestei decizii, V.E.C. a declarat recurs, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 613 din 8 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, a respins recursul, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că hotărârea atacată nu este supusă cazurilor de modificare invocate de recurentă, deoarece:
- considerentele hotărârii atacate susţin soluţia de respingere a acţiunii în anulare;
- excepţia de necompetenţă a tribunalului arbitral a fost legal respinsă;
- dreptul la apărare privitor la posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele dosarului, de a formula cereri, de a solicita probe şi de a invoca excepţii a fost asigurat acestei părţi;
- eventuala culpă a mandatarului, constând în pretinsa depăşire a limitelor mandatului nu poate fi examinată într-un litigiu neavând acest obiect;
- probatoriul administrat în cauză a dovedit ratificarea de către mandant a activităţii mandatarului.
Împotriva acestei din urmă decizii, V.E.C. a formulat contestaţie în anulare, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Contestatoarea a susţinut generic că, respingând recursul, instanţa a omis, din greşeală, să cerceteze toate motivele de recurs formulate.
La data de 5 martie 2004, contestatoarea a depus dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare.
Contestatoarea a arătat că „problema centrală, esenţială, unică a litigiului constă în stabilirea competenţei arbitrale, aşa cum a fost reţinută prin încheierea din 22 iunie 2000 de către Curtea de Arbitraj.
Competenţa arbitrală a fost reţinută prin încheierea menţionată, în raport cu contractele cadru anuale anterioare, or, acestea nu există ca înscrisuri probatorii, iar tribunalul arbitral nu a fost în măsură a le prezenta, pentru a răspunde excepţiei invocate.
Învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare formulate împotriva sentinţei arbitrale, în cadrul căreia a fost invocată şi chestiunea inexistenţei probei, secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a evitat soluţionarea excepţiei.
Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestit cu recursul declarat împotriva deciziei secţiei comerciale a aceleiaşi Curţi, a omis examinarea excepţiei, reiterată, privitoare la inexistenţa probelor pe care s-a bazat competenţa arbitrală.
Contestatoarea a arătat că, deşi considerentele deciziei în recurs abundă în diverse argumente, aceasta omite, însă, „chestiunea litigioasă". Aceasta a susţinut că argumentarea din considerente, cu referire la omisiunea examinării motivului de recurs invocat, este pe de o parte inexactă şi, pe de altă parte, în contradicţie cu „conţinutul dosarului".
Pe de altă parte, contestatoarea face referiri la încercările intimatei de a crea confuzii, invocând diferite contracte, care, în realitate, sunt comenzi ordinare.
De asemenea, instanţa a omis a examina critica referitoare la nesemnarea contractului cadru pe anul 1998 de către salariatul administrativ R.G.
În concluzie, V.E.C. a solicitat soluţionarea contestaţiei în anulare cu stricta respectare a dispoziţiilor legale.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 318 teza II C. proc. civ., invocat de contestatoarea V.E.C., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, (...) sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis, din greşeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare".
Din economia textului legal menţionat rezultă că nu pot constitui motive pentru exercitarea contestaţiei în anulare specială, întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., eventuale greşeli de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii de drept substanţial sau procedural, precum şi împrejurarea răspunderii prin considerente la fiecare critică în parte sau la gruparea acestor critici sub un motiv de casare sau modificare şi răspunderea, printr-un considerent comun, ci exclusiv, în situaţia respingerii sau admiterii în parte, a omisiunii instanţei de recurs de a examina un motiv de casare sau de modificare
Cale extraordinară de atac fiind, contestaţia în anulare este admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.
Ca atare, cu referire la temeiul invocat de parte, admisibilitatea contestaţiei în anulare este condiţionată exclusiv de omisiunea examinării unui motiv de casare sau modificare, invocat de parte în recurs.
Cu alte cuvinte, excede acestui motiv de anulare eventuala greşeală de judecată, cu referire la soluţia dată motivului examinat.
În cauză, din examinarea hotărârii atacate, se constată că instanţa de recurs a examinat toate motivele de recurs invocate, în număr de trei, răspunzând acestora şi, inclusiv, fiecărei critici în parte, subsumate acestora.
Ca atare, criticile formulate prin contestaţia în anulare se constată a fi neîntemeiate, sub aspectul omisiunii invocate.
Pe de altă parte, cu privire la critica privitoare la omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra nesemnării contractului de către numitul R.G., se constată că aceasta nu a fost formulată în recurs. Astfel, în recursul declarat împotriva hotărârii secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie, V.E.C. nu a invocat nesemnarea contractului cadru, ci a susţinut că numitul G.R. nu avea calitate pentru a semna contractul menţionat, critică ce a fost examinată în soluţionarea căii de atac exercitate de această parte.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC V.E.C. New York – S.U.A. împotriva deciziei nr. 613 din 8 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători, ca nefondată.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 114/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 116/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
