ICCJ. Decizia nr. 120/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 120/2004
Dosar nr. 668/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 ianuarie 2000, reclamanta SC A.I. SRL Ploieşti a chemat în judecată pârâţii: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, SC S.I. SA Sinaia, Primăria şi Consiliul Local Sinaia, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să constate nulitatea absolută parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, asupra terenului Seria MO7 nr. 0454 din 19 aprilie 1995, pentru suprafaţa de 575 metri pătraţi, din suprafaţa totală de 7064 metri pătraţi, emis de Ministerul Agriculturii, pentru pârâta SC S.I. SA Sinaia.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în urma fuziunii prin absorbţie intervenite între SC C.E. SA Ploieşti şi SC A.I. SRL Ploieşti, aceasta din urmă a preluat întreg patrimoniul societăţii absorbite, cuprinzând, între altele, un imobil construcţie format din 2 camere situat în Sinaia, amplasat pe o suprafaţă de teren de circa 575 metri pătraţi şi gard de zid împrejmuitor cu panouri din sârmă, în lungime de 47 metri.
Între SC C.E. SA şi SC S.I. SA au fost mai multe litigii, cu privire la imobilul menţionat, pentru ca, în final, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, să fie recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei.
Fără a verifica situaţia, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în care este cuprinsă şi suprafaţa de 575 metri pătraţi teren ce aparţine Primăriei Sinaia, precum şi imobilul menţionat, proprietatea exclusivă a reclamantei.
Prin sentinţa nr. 184 din 27 iunie 2000, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea şi a dispus anularea, în parte, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafaţa de 575 metri pătraţi, din terenul situat în locaţia identificată, prin expertiza topometrică administrată în cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta, depunând certificatul eliberat de Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Prahova, Oficiul Registrului comerţului, a făcut dovada fuziunii prin absorbţie invocată prin acţiune.
Înainte de fuziune, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a constatat că fosta SC C.E. SA Ploieşti este proprietarul unei construcţii formată din două camere şi a gardului împrejmuitor, situată în oraşul Sinaia.
Pârâta SC S.I. SA Sinaia a solicitat Ministerului Agriculturii atestarea dreptului său de proprietate asupra terenurilor, obţinând certificatul menţionat.
Având în vedere că terenul în suprafaţă de 575 metri pătraţi, identificat prin planul de situaţie, este necesar desfăşurării activităţii reclamantei, în sensul prevederilor HG nr. 834/1991, în mod greşit, s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, asupra suprafeţei de 7.064 metri pătraţi, incluzându-se şi suprafaţa de 575 metri pătraţi aparţinând reclamantei.
Ca atare, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea pârâtei SC S.I. SA Sinaia, cu eroarea menţionată, reclamanta a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta SC S.I. SA Sinaia a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9, 10 şi 11 C. proc. civ., precum şi art. 137 alin. (1) din acelaşi cod.
Recurenta a invocat excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 29/1990, greşit soluţionată de prima instanţă.
Totodată, aceasta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada vătămării, atâta timp cât în discuţie se pune problema dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar reclamanta opune un drept de proprietate asupra unei construcţii, recunoscut prin sentinţa nr. 1030 din 25 noiembrie 1998 a Judecătoriei Sinaia.
Prin Decizia nr. 3179 din 25 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
În motivarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut că reclamanta a luat cunoştinţă de existenţa actului administrativ, numai după realizarea fuziunii, dată în raport de care acţiunea apare ca fiind formulată în termen.
Pe de altă parte, pe fond, din probatoriul administrat în cauză a rezultat, cu certitudine, că suprafaţa de teren solicitată de reclamantă este inclusă în actul administrativ a cărui anulare se cere.
Împotriva celor două hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că, raportat la data atacării actului administrativ, pe calea recursului graţios, de către SC C.E. SA şi data sesizării instanţei de judecată, în mod greşit, instanţele au respins excepţia de tardivitate a formulării acţiunii.
Pe de altă parte, pe fondul cauzei, reclamanta nu a probat în nici un fel existenţa unui interes legitim, în sensul că nu a făcut dovada că, la data apariţiei Legii nr. 15/1990, avea în administrare terenul menţionat, la fel cum nu a dovedit ce norme imperative au fost nesocotite la momentul emiterii actului administrativ contestat, aşa încât, în cauză, nu există cele două condiţii ce se cer a fi îndeplinite cumulativ, pentru a se putea constata nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Totodată, probele administrate nu susţin considerentul instanţei de control judiciar, în sensul că ar rezulta cu certitudine că suprafaţa reclamată este inclusă în actul a cărui anulare se cere.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi respingerea acţiunii.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin art. 1 din Legea nr. 29/1990, s-a stabilit că „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau de la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 zile de la aceasta".
Prin alin. (5) al aceluiaşi articol s-a stabilit că, „în toate cazurile, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere".
Din economia textelor menţionate, rezultă statuarea unui control de plină jurisdicţie a actelor administrative.
Pentru stabilitatea raporturilor juridice de drept material, au fost determinate, însă, mai multe condiţii privitoare la sesizarea instanţei de judecată competente, între care şi termenul limită pentru introducerea cererii.
Termenul de 1 an, stabilit prin alin. (5) art. 5 din legea contenciosului administrativ, are o natură dublă, de termen de prescripţie sau termen de decădere, după cum termenul de 30 zile prevăzut de alin. (4) al aceluiaşi articol începe a-şi urma cursul anterior sau posterior perioadei de 1 an, de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Ca atare, pierderea acestui termen este sancţionată cu respingerea cererii, ca tardiv formulată, dreptul la acţiune, în sens material, fiind stins prin prescripţie.
În cauză, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M07 nr. 0454 a fost emis la data de 19 aprilie 1995.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Criteriile privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, emise în vederea aplicării HG nr. 834/1991, art. 711 şi 712 C. proc. civ., preluate în Legea nr. 7/1996 a cadastrului funciar, dreptul de proprietate a fost înscris în documentul specific de publicitate imobiliară a judecătoriei competente la data de 24 octombrie 1996, realizându-se, astfel, comunicarea actului administrativ.
La data de 5 aprilie 1999, SC C.E. SA a solicitat Ministerului Agriculturii modificarea conţinutului actului administrativ menţionat.
Instanţa de judecată a fost sesizată cu cerere, de către reclamanta SC A.I. SRL, în calitate de societate absorbantă, titulară a drepturilor şi obligaţiilor de care era ţinută SC C.E. SA, ca societate absorbită, la data de 3 ianuarie 2000.
Prin urmare, raportat la reperele temporale precizate şi având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 5 din Legea nr. 29/1990, apare cu evidenţă că demersurile reclamantei sunt tardive.
Excepţia de tardivitate, atât cu referire la recursul graţios cât şi la sesizarea instanţei de judecată, a fost invocată de pârâtă la judecarea în fond a cauzei şi reiterată, prin recursul declarat de către aceeaşi parte, împotriva hotărârii primei instanţe.
Ca atare, respingând excepţia şi soluţionând acţiunea pe fond, contrar şi dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţele au pronunţat hotărâri supuse cazului de casare, prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general.
Pe de altă parte, instanţele nu au verificat nici celelalte condiţii de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, cu referire la cea privind vătămarea unui drept recunoscut de lege reclamantului. Astfel, considerentul instanţei de recurs, potrivit căruia ar rezulta cu certitudine că suprafaţa reclamată este inclusă în actul a cărui anulare se cere, cu concluzia vătămării unui drept legitim al acesteia, nu este susţinut de probatoriul administrat în cauză, aşa încât hotărârile atacate sunt supuse şi tezei II a cazului de casare, prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa Decizia instanţei de control judiciar, va admite recursul declarat de pârâta SC S.I. SA Sinaia, împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acţiunea reclamantei SC A.I. SRL Ploieşti, ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 3179 din 25 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Admite recursul declarat de pârâta SC S.I. SA Sinaia, împotriva sentinţei nr. 184 din 27 iunie 2000 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o schimbă, în sensul că:
Respinge acţiunea reclamantei SC A.I. SRL Ploieşti, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, SC S.I. SA Sinaia şi Consiliul Local Sinaia, ca tardiv formulată.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 12/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 121/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
