ICCJ. Decizia nr. 119/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 119/2004
Dosar nr. 667/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 17 februarie 2000, reclamanta SC M.S. SRL Bucureşti a chemat în judecată SC P.T.A.M. SRL pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună evacuarea pârâtei din spaţiul comercial în suprafaţă de 113 metri pătraţi, situat în Bucureşti, Piaţa Berceni-Olteniţa.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de locaţiune nr. 141 din 24 noiembrie 1999, a asigurat pârâtei folosinţa spaţiului comercial menţionat, pe un termen de 112 zile, începând cu data de 10 noiembrie 1999.
Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei, astfel cum aceasta a fost stabilită, prin art. 3 din contract.
Prin sentinţa nr. 6632 din 23 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, învestit prin declinarea competenţei soluţionării în fond a cauzei de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, a admis acţiunea şi a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial, pentru lipsă de titlu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 25 noiembrie 1999, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 141, prin care reclamanta, în calitate de locator, punea la dispoziţia pârâtei, în calitate de locatar, spaţiul comercial în suprafaţă de 113 metri pătraţi, situat în Piaţa Berceni-Olteniţa.
Reclamanta a încheiat contractul menţionat, în baza dreptului conferit de contractul de asociere în participaţiune nr. 11801 din 17 septembrie 1999, încheiat cu Primăria sectorului 4 Bucureşti, având ca obiect asocierea în vederea construirii, exploatării şi administrării Pieţei Agroalimentare Berceni-Olteniţa, pe o perioadă de 25 ani.
Conform art. 2, contractul de închiriere era valabil 112 zile, începând cu data de 10 noiembrie 1999, pârâta având obligaţia de a plăti suma de 10.170.000 lei/lunar, până cel mai târziu la data de 10 a fiecărei luni.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei de către chiriaş a obligaţiilor asumate, contractul este reziliat de plin drept, fără somaţie, punere în întârziere sau cerere de chemare în judecată ori altă formalitate prealabilă, conform pactului comisoriu de ultim grad.
Urmare a neplăţii chiriei, fapt recunoscut şi de pârâtă la răspunsul nr. 3 din interogatoriu, reclamanta a constatat rezilierea contractului, conform pactului comisoriu de grad stipulat, motiv pentru care pârâta ocupă spaţiul fără nici un titlu.
Deşi a afirmat că are un contract de închiriere valabil, încheiat cu Primăria sectorului 4 Bucureşti, pârâta nu a făcut dovada acestei susţineri.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta a declarat apel susţinând că, în mod greşit, contrar dispoziţiilor art. 494 C. civ., a fost evacuată din spaţiu, faţă de împrejurarea că avea contract de închiriere cu Administraţia Pieţelor sectorului 4, pentru suprafaţa de 61 metri pătraţi teren, pentru care a continuat să plătească chirie locatorului şi pe care a construit magazinul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 351 din 5 martie 2001, a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că susţinerea apelantei, potrivit căreia intimata trebuia să respecte contractele deja încheiate, nu poate fi reţinută, având în vedere că contractul de închiriere nr. 131/1999 a fost încheiat pentru o suprafaţă mai mică, pe un termen de un an, acesta expirând la data de 28 mai 2000.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs, susţinând că Decizia atacată este rezultatul unei aprecieri eronate a probelor administrate şi nesocotirii altora.
Prin Decizia nr. 7588 din 12 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins recursul, ca nefondat, reţinând că instanţele, în mod corect, au apreciat că pârâta nu are titlu asupra spaţiului, intervenind rezilierea contractului de închiriere, conform pactului comisoriu de ultim grad.
Pe de altă parte, susţinerile recurentei, referitoare la nerespectarea contractului nr. 131/1999, încheiat cu Primăria sectorului 4 Bucureşti, nu poate fi reţinută, întrucât, din actele dosarului, nu rezultă identitatea obiectului.
Împotriva tuturor hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ.
S-a susţinut că soluţiile criticate au la bază o greşită aplicare a clauzelor contractuale, care nu permiteau reclamantei să solicite evacuarea pârâtei, în temeiul unui contract ce nu fusese încheiat, conform art. 5 pct. II din contractul de asociere în participaţiune nr. 11801 din 17 septembrie 1999.
Instanţele de judecată, prin hotărârile criticate, s-au referit exclusiv la prevederile contractului nr. 141/1999, deşi acesta avea eficienţă numai în măsura în care reprezenta o continuare a contractului existent nr. 131/1999, ori avea la bază înştiinţarea Primăriei sectorului 4 Bucureşti, aşa cum s-a dispus expres, prin art. 5 pct. III şi art. 1 alin. (6) din contractul nr. 11801/1999, ceea ce, în cauză, nu s-a dovedit.
Ca atare, soluţia instanţelor de judecată este greşită, prin reţinerea culpei pârâtei, în raport cu contractul nr. 141/1999, deşi acesta nu îndeplinea condiţiile menţionate.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În contractul de închiriere nr. 141/1999, părţile au stipulat rezilierea de plin drept şi fără somaţie a acestuia, în cazul neîndeplinirii de către locatar, între altele, a obligaţiei de plată a chiriei.
În cauză, neîndeplinirea obligaţiei menţionate a fost dovedită, inclusiv prin recunoaşterea pârâtei.
Or, cum efectele pactului comisoriu expres de gradul III sunt identice cu efectele rezilierii judiciare, iar neîndeplinirea obligaţiei cu privire la care, prin clauza accesorie la acesta, se convenise asupra rezilierii de plin drept şi fără somaţie a contractului, a fost probată, în mod corect, instanţele au reţinut că pârâta ocupă spaţiul comercial, fără a mai avea titlu, contractul de închiriere fiind reziliat şi, drept urmare, au dispus evacuarea acesteia, aşa încât hotărârile atacate nu sunt susceptibile de critică.
Prin recursul în anulare, se susţine că instanţele nu se puteau pronunţa, în temeiul contractului nr. 141/1999, în raport de împrejurarea că acesta nu era valid, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamantă a obligaţiei de înştiinţare a Primăriei sectorului 4 Bucureşti, asumată prin contractul de asociere în participaţiune, cu referire la încheierea contractului menţionat.
Potrivit art. 948 din C. civ., „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii care se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.„
Este adevărat că încheierea contractelor nu poate fi, în fond, despărţită de elementele ţinând de validitatea contractului, în raport de împrejurarea că orice contract se perfectează în ideea producerii de efecte juridice.
Sub un prim aspect, această critică nu poate fi primită, în raport de principiul disponibilităţii în procesul civil.
Astfel, pârâta nu a invocat în apărare neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei, ca o consecinţă voluntară a nulităţii contractului de închiriere, pentru lipsa consimţământului, condiţie esenţială de validitate a acestuia.
Or, principiul menţionat cuprinde, între alte prerogative, dreptul pârâtului de a propune probe în apărare, de a invoca excepţii sau pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, iar judecătorul este obligat a soluţiona cauza în limitele sesizării.
Pe de altă parte, critica se constată a fi neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 5 din Contractul de asociere în participaţiune nr. 11801 din 17 septembrie 1999, reclamanta, în calitate de asociat, „are dreptul să încheie contracte de închiriere, locaţie de gestiune sau colaborare, în vederea exploatării Pieţei Agroalimentare, cu înştiinţarea Primăriei sectorului 4".
Din modul de redactare al clauzei menţionate nu rezultă o condiţionare sau afectare a libertăţii voinţei juridice a reclamantei, cu referire la încheierea contractelor de închiriere.
În acest sens, urmează a se observa că, prin clauza menţionată, nu a fost stabilită o interdicţie, în sensul încheierii contractului numai după obţinerea acordului primăriei.
Pe de altă parte, valoarea denotativă a sintagmei „înştiinţare", reprezentând „informare", este total diferită de cea a „acordului", singurul care poate pune în discuţie libertatea voinţei juridice a reclamantei şi, pe cale de consecinţă, validitatea contractului de închiriere încheiat în alte condiţii decât cele stabilite prin contractul de asociere în participaţiune, dacă prin acesta s-ar fi convenit, în sensul obţinerii unui acord al autorităţii publice menţionate.
Mai mult, din clauza contractuală menţionată, rezultă că nici măcar obligaţia de informare a Primăriei sectorului 4 nu a fost prevăzută a fi îndeplinită de către reclamantă, anterior încheierii contractelor de închiriere.
Ca atare, contractul de închiriere nr. 141/1999 îndeplineşte condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.
În fine, prin recursul în anulare nu a fost precizată norma imperativă încălcată, aşa încât calea de atac exercitată urmează a fi privită ca nefondată şi sub acest aspect, aşa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
De altfel, cum o cale de atac poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate sau netemeinicie, după caz, existente la data pronunţării hotărârii atacate, iar la data soluţionării recursului, când sentinţa a devenit irevocabilă, atât contractul de închiriere care a făcut obiectul examinării de către instanţe, cât şi contractul de închiriere invocat de procurorul general, erau ajunse la termen, recursul în anulare apare ca fiind şi fără obiect.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 6632 din 23 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, deciziei nr. 351 din 5 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială şi deciziei nr. 7588 din 12 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 118/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 12/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
