ICCJ. Decizia nr. 116/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 116/2004
Dosar nr. 108/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Susţinând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, SC Y.T.D. Turcia a solicitat, prin cererea înregistrată la 15 mai 2001, în contradictoriu cu SC R.O.M. SA Bucureşti şi Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, recunoaşterea sentinţei arbitrale a Tribunalului Arbitral al Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional Paris, pronunţată, la data de 15 mai 1998, în dosarul nr. 8721/JK/1995, astfel cum aceasta a fost completată de către acelaşi tribunal arbitral, prin hotărârea interpretativă din 7 ianuarie 1999, prin care pârâţii au fost obligaţi să plătească, în solidar, 401.140 dolari S.U.A., cu dobânda LIBOR, începând cu data de 28 iunie 1995, cu titlu de daune pentru neexecutarea integrală a obligaţiilor asumate printr-un contract de barter, precum şi 46.700 dolari S.U.A., cu titlu de cheltuieli de arbitrare, la care se adaugă aceeaşi dobândă LIBOR, calculată de la 15 mai 1998.
Totodată, aceeaşi societate a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa să încuviinţeze executarea acestei hotărâri pe teritoriul României.
Prin sentinţa nr. 10758 din 21 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis acţiunea, aşa cum a fost formulată, reţinând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile art. 167 şi, respectiv, 174 din Legea nr. 105/1992.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtele au declarat apel, invocând pronunţarea hotărârii cu încălcarea prevederilor Legii nr. 105/1992.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V - a comercială, prin Decizia nr. 126 din 18 iulie 2002, a respins apelurile ca nefondate, cu motivarea că prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi a făcut o aplicare legală a dispoziţiilor incidente în materie.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtele au declarat recurs, reiterând motivele apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanţe.
Secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 799 din 11 februarie 2003, a respins recursurile, ca nefondate.
În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că hotărârea străină supusă recunoaşterii îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea 105/1992 şi că instanţele române nu puteau proceda la examinarea pe fond a acestei hotărâri şi nici la modificarea ei.
Împotriva celor trei hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că, totodată, acestea sunt şi vădit netemeinice.
Astfel, litigiul dintre părţi a fost soluţionat de către tribunalul arbitral în absenţa acordului de voinţă al părţilor, privitor la judecarea acestuia de către o astfel de instanţă.
Ca atare, în această situaţie devin aplicabile prevederile art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora o hotărâre străină nu poate fi recunoscută dacă instanţa care a pronunţat-o nu a avut competenţa judecării cauzei.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti criticate şi, pe fond, respingerea cererii de executare.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 370 C. proc. civ., „prin hotărâre arbitrală străină se înţelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin, care nu este considerată ca hotărâre naţională în România".
Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, dispune prin art. 181 că „dispoziţiile art. 167-178, privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine se aplică, în mod corespunzător, şi sentinţelor arbitrale străine".
Aşadar, hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în ţara noastră, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, numai dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992.
Potrivit acestui din urmă text, recunoaşterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi recunoscută, dacă:
a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să soluţioneze litigiul respectiv;
c) există reciprocitate de executare în privinţa efectelor hotărârii străine între România şi statul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.
În cauză, se contestă îndeplinirea celei de a doua condiţii prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, cu referire la competenţa tribunalului arbitral, în sensul lipsei clauzei compromisorii.
Într-adevăr, arbitrajul are caracter contractual, în sensul că părţile pot conveni, prin acordul lor de voinţă, ca soluţionarea diferendului dintre ele să se soluţioneze pe această cale.
Instanţele au apreciat că, în cauză, competenţa tribunalului arbitral menţionat a fost atrasă de clauza compromisorie inserată în pct. 8 al contractului de barter.
Prin recursul în anulare se susţine că, în raport cu aşezarea în contract şi conţinutul textului menţionat, art. 8 nu are valoare de clauză compromisorie pentru toate litigiile ce ar putea izvorî din executarea contractului de barter, ci numai pentru cele generate de anumite cauze.
Cu alte cuvinte, nu se contestă lipsa clauzei compromisorii şi, pe cale de consecinţă, necompetenţa tribunalului arbitral care a soluţionat litigiul, ci doar interpretarea care s-a dat, cu ocazia verificării competenţei, conţinutului acestei clauze.
Or, examinând textul invocat de titularul recursului în anulare, se constată că prevederea înscrisă la pct. C 8 din contractul de barter are semnificaţia unei clauze compromisorii care, în valorificarea principiului autonomiei de voinţă a părţilor contractante, dă expresie înţelegerii părţilor de a soluţiona pe calea arbitrajului toate litigiile ce ar putea izvorî din executarea contractului, concluzie ce se desprinde din sintagma „în alte condiţii neprevăzute în acest contract".
Ca atare, recunoaşterea hotărârii arbitrale străine nu s-a făcut cu încălcarea condiţiei imperative prevăzute în art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992, aşa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ.
Pe de altă parte, vădita netemeinicie priveşte exclusiv situaţia în care soluţia adoptată de instanţă nu este susţinută de probele dosarului, fie că este în vădită contradicţie cu concluzia pe care materialul probator administrat în cauză o impune, fie că se sprijină pe probe inexistente la dosar.
Ca atare, vădita netemeinicie în sensul legii procesuale civile nu priveşte interpretarea probelor, cu referire la clauza deficitară menţionată.
Or, în cauză, soluţia adoptată este susţinută de materialul probator administrat, în sensul dovedirii existenţei clauzei compromisorii, aşa încât hotărârile criticate nu sunt supuse nici cazului de casare prevăzut de teza II art. 330 pct. 2 C. proc. civ., de asemenea, invocat de procurorul general.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 10758 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, deciziei nr. 126 din 18 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V – a comercială, şi deciziei nr. 799 din 11 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 115/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 117/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
